Majoritatea persoanelor acceptă cărţi de vizită din politeţe, însă le aruncă sau le uită printr-un teanc cu alte sute la fel. Cărţile de vizită din acest top sunt unele de ţinut minte – atât pentru ideea lor cât şi pentru mesajul pe care îl transmit.
Ideea acestei celebrări este legată şi de o tradiţie catalană: pe 23 aprilie, ziua onomastică a patronului catalan Sant Jordi ( Sfântul Gheorghe), bărbaţilor li se dăruiesc cărţi, iar femeilor, trandafiri roşii, notează Gazeta de Sud.
Scopul acestei sărbători este de a aduce un tribut tuturor scriitorilor şi, în acelaşi timp, de a-i încuraja pe toţi, dar în special pe tineri, să redescopere plăcerea lecturii.
Editura Litera sărbătoreşte Ziua Mondială a Cărţii prin cea de-a doua ediţie a evenimentului Noaptea Cărţilor deschise, care va avea loc pe 23 aprilie, de la ora 18.00, în Piaţa Universităţii din Capitală, când vor fi oferite gratuit cititorilor de toate vârstele 10.000 de cărţi însoţite de flori.
Lansată în 2007 şi cu sediul la New York, comiXology este o platformă online care permite cumpărarea şi lecturarea unor cărţi de benzi desenate pe tablete, prin intermediul unor aplicaţii disponibile pentru iPad şi Kindle Fire, dar şi pe telefoanele inteligente care folosesc sistemele de operare Android şi Windows 8.
Catalogul comiXology cuprinde peste 50.000 de titluri din portofoliul Marvel şi DC Comics, dar şi ale unor creatori independenţi, potrivit site-ului techcrunch.com.
“Amazon şi comiXology împărtăşesc o pasiune pentru reinventarea lecturii în această lume digitală”, a declarat David Naggar, vicepreşedinte responsabil de achiziţiile de conţinut în cadrul companiei Amazon, într-un comunicat.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“În ultimii doi ani comerţul online a căpătat noi dimensiuni, ne-am confruntat şi cu inovaţii în acest segment de piaţă, sunt câteva exemple nesemnificative şi sunt cazuri izolate, nu putem vorbi de un segment de piaţă cu grave abateri la comercializare, nici vorbă. Chiar zilele trecute pe un site constatam că, dacă un consumator cumpără o carte şi o citeşte în 10 – 15 zile, poate să crească în înălţime”, a spus Mirona Veronica Daia, director al Direcţiei de Control şi Supraveghere Piaţă în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), marţi, la conferinţa Mediafax Talks about Digital Europe.
Daia a precizat că operatorii care recurg la acest tip de practici vor fi sancţionaţi corespunzător.
Ea a mai spus că, în politica ANPC, nu doar controlul, ci şi informarea consumatorului reprezintă un aspect important.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Bookster şi-a început activitatea în martie 2013, fiind prima bibliotecă care oferă acces nelimitat la cele mai bune cărţi şi articole din lume. Angajaţii companiilor partenere au de ales între 5.000 de materiale din domenii diferite pe care le împrumută de pe www.bookster.ro.
“Interesul pentru Bookster este peste aşteptări, iar companiile care au început cu un proiect-pilot au ales, după doar câteva luni, să extindă beneficiul pentru toţi angajaţii”, a spus fondatorul Bookster, Bogdan Georgescu.
Cea mai împrumutată carte din bibliotecă este “Cum iţi vei măsura viaţa” de Clayton Christensen, unul dintre cei mai apreciaţi profesori de la Harvard, clasat pe primul loc în topul “Thinkers50”. “Open”, biografia lui Andre Agassi, sau “Behind the Beautiful Forevers”, cartea anului în America în 2012, sunt, de asemenea, printre cărţile căutate de la Bookster.
Povestea Mavenhut a început în urmă cu doi ani, când Bobby Voicu, un nume din peisajul online, cunoscut drept blogger, antreprenor în jocuri şi, pentru o vreme, şeful Yahoo în România, decidea să îşi ia un an sabatic după ce vânduse sau renunţase la toate afacerile în care fusese implicat până atunci. Cristian Badea şi Elvis Apostol, primul absolvent de ASE, al doilea aproape absolvent de Politehnică (după ce a decis în anul cinci de studii că diploma nu-i va folosi la nimic şi a renunţat), ambii foşti colegi la jocul online eRepublik, deveniseră deja de ceva vreme antreprenori. Au făcut credite la bancă şi au deschis propriul studio de jocuri, Farender Games, unde dezvoltau jocuri la cerere pentru diverşi clienţi, unul dintre ei chiar bloggerul antreprenor, pentru care au creat proiectul Racing Kingdom.
După ce Bobby Voicu l-a cunoscut pe Eoghan Jenning, managerul acceleratorului de business Startup Bootcamp din Dublin, planurile celor trei au luat o turnură diferită. Dezvoltatul de jocuri pentru Facebook Mavenhut s-a conturat din aproape în aproape, în Irlanda, în cadrul acceleratorului de business al lui Jennings, unde românii au fost aleşi între primii zece din peste 200 de proiecte intrate în competiţie.
Iniţial Bobby Voicu se ocupa de partea de marketing (acum se ocupă de partea ce ţine de mobile), Elvis Apostol este responsabil de partea tehnică, iar Cristi Badea se ocupă de dezvoltarea produselor şi de echipă în totalitate. Faptul că cei trei au stat trei luni în Irlanda a fost relevant pentru că, în acea perioadă, nu existau opţiunile unor acceleratoare de business în România, iar în plus „era foarte important să fim toţi trei, să stăm în aceeaşi casă, să respirăm acelaşi start-up, să creştem la fel cu el şi cred că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat„, explică Cristi Badea.
Solitaire Arena a început ca o modalitate de a testa o nouă piaţă, cea din America Latină. Deşi neşlefuit şi cu mici probleme tehnice, acesta a început să aducă din ce în ce mai mulţi utilizatori, dintre care o proporţie de 75% femei de peste 45 de ani din SUA: „Dacă alegeam o altă categorie de public, spre exemplu, bărbaţi de 26 de ani, nu am fi avut succes„.
Miza pe un segment mai nostalgic i-a ajutat însă să adune 17.000 de clienţi în primele câteva săptămâni, dintre care 4.500 de jucători activi zilnic. S-au întors în ţară în vara lui 2012 şi au continuat să lucreze la proiect, adăugând funcţionalităţi şi primele forme de monetizare. A urmat contactarea de către fondul de investiţii SOS Ventures, care a investit 800.000 de dolari în Mavenhut, intând în acţionariat alături de cei de la Bootcamp, care investiseră 12.000 de euro pentru 8% din afacere, cei trei fiind acţionari minoritari.
În prezent, Mavenhut are 25 de angajaţi, toţi în România şi va ajunge la 35 până la sfârşitul anului, potrivit lui Badea. El consideră că, deşi pe piaţa autohtonă există acum foarte mult talent în materie de jocuri, concretizat în jurul a 4.000-5.000 de oameni care lucrează în gaming, majoritatea nu fac creaţie, ci sunt pe partea de testare şi de outsourcing.
„Vrem să luăm cât mai mult din talentul ăsta care a lucrat în gaming trei-patru ani de zile şi vrem ca ei să creeze, să facă jocuri care să fie jucate de milioane de vizitatori„, spune Badea. În viitor, Mavenhut intenţionează să îşi consolideze prezenţa în zona de gaming prin lansarea altor jocuri care să egaleze Solitaire Arena. „Lucrăm la şapte prototipuri, iar în funcţie de rezultatele la care ajung acele prototipuri şi în funcţie de pragurile de performanţă ne decidem dacă să le aducem în piaţă sau nu.„ Dar nu pe piaţa autohtonă: în prezent, aceasta nu se află în top zece, doar aproximativ 200.000 de utilizatori dintre cei 8 milioane fiind din România.
Dacă ar fi să înceapă din nou o afacere în IT, Badea mărturiseşte că ar alege tot zona de gaming. „Nu aş face hardware pentru că e fun, sau wearables, doar pentru că e o piaţă mare; gamingul îţi oferă şansa să creşti exagerat de mult, într-un timp foarte scurt, indiferent unde eşti pe planetă. Chiar dacă eşti într-un apartament din Rahova poţi să te baţi liniştit cu investitorii majori fără să ai un buget mare în spate; depinzi doar de idei şi de execuţia impecabilă a acestora.„
O echipă de programatori de la Iaşi, coordonată de Constantin Marcu, a făcut cel mai bine vândut joc al Disney Interactive anul trecut şi aşteaptă pentru acest an atingerea pragului de 1 milion de dolari, dar şi profit care să le susţină planurile creative.
“Hai să îţi povestesc cum a început totul”, îmi spune Costi Marcu la începutul discuţiei noastre despre studioul Mobility de la Iaşi şi despre ambiţiile acestuia. Studioul Mobility este cel care a făcut jocul Frozen Free Fall pentru Disney Interactive anul trecut, care a intrat direct în top 100 al celor mai downloadate jocuri şi a rămas acolo mai multe luni la rând.
„Printr-un context favorizat de o bursă Leonardo da Vinci la sfârşitul carierei de student, am avut ocazia să iau contact pentru prima oară direct cu un producător de aplicaţii pentru telefoane mobile din Spania, unde am şi lucrat o perioadă scurtă de timp. Acolo am iniţiat un proiect de a face un studio de jocuri pentru mobile, am primit încredere şi o sumă modică de bani şi am început treaba de unul singur, cu un birou şi un calculator.”
La Iaşi însă, unde a pornit el dezvoltarea primului studio de jocuri pentru mobile în prima parte a anilor 2000, pasiunea sa nu era foarte populară, aşa că a făcut tot posibilul să realizeze conexiuni cu oamenii care împărtăşeau aceeaşi pasiune pe plan local. „A durat aproape un an până am reuşit să formez o echipă cu oameni din Iaşi, iar primul feedback venit de la clienţi pentru conceptul de copertă a unuia dintre jocurile noastre de început a fost chiar motivant :): «This is the ugliest thing I have ever seen». În final jocul, un trial bike simulator destul de complex pentru acele vremuri, a ieşit mai bine decât ne aşteptam„, povesteşte acum Costi Marcu.
Au trecut câţiva ani până când studioul a reuşit să livreze produse complexe şi de calitate distribuite global şi compatibile cu peste 1.000 de terminale mobile la acea vreme – cu o echipă de 10-15 oameni. Echipa mică este unul dintre elementele de strategie ale lui Costi Marcu: „Vreau să rămânem o echipă mică şi să lucrăm cu colaboratori atunci când avem proiecte mari; cred că spiritul unei echipe mici este mai bun, mai dinamic, nu vreau să transform studioul într-o corporaţie”.
Dincolo de dezvoltarea Mobility, Costi Marcu a contribuit şi la proiecte paralele precum Bravo Games Studios – un studio de jocuri specializat pe produse premium -, Extreme Wheels, Penalty World Challenge sau PlayTales – o platformă virtuală de comercializare a cărţilor interactive pentru copii care pune la dispoziţia dezvoltatorilor inclusiv o platformă uşor de folosit pentru crearea de conţinut interactiv de către oricine este interesat şi nu are cunoştinţe tehnice.
Experienţa în zona jocurilor şi în zona cărţilor interactive pentru copii a făcut ca din 2011 să lucreze cu Disney Publishing Worldwide la realizarea unui nou tip de conţinut interactiv pentru copii şi anume conceptul de Storybook Deluxe – o combinaţie între cărţile interactive pentru copii şi jocuri (Cars 2 Read and Race, Wreck-it Ralph Storybook Deluxe, Planes Storybook Deluxe). În 2011, divizia Disney făcea cărţi interactive şi noi le-am propus să facem un concept de carte care să integreze şi un joculeţ – primul proiect a fost pentru Cars 2, costa 6,99 dolari (destul de scump) şi a câştigat premiul pentru creativitate în concursul intern al Disney„, povesteşte Marcu.
Ba, dată fiind anglomania care cronicizează România, mă aştept ca siturile care trăiesc din traduceri să preia lista nemestecată şi să o verse bibliofililor locali. N-aş critica foarte tare selecţia făcută, oamenii spun că au lucrat luni de zile la lista respectivă(?). Aş vrea să fac doar câteva calcule şi să trag un semnal de alarmă.
Înainte de orice, selecţia, totuşi: Salman Rushdie e OK, cum OK sunt şi Salinger sau Orwell sau Lewis Carroll sau Ray Bradbury. M-aş scărpina, în schimb, un pic după ceafă dacă aş fi pus în situaţia să fac din Suzanne Collins („Jocurile Foamei„) un „must„; şi oricum, mi-aş aduce aminte că literatura nu este doar anglofonă (iar recomandările celor de la Amazon se menţin cu îndârjire, chiar dacă nu în totalitate, în această zonă). Dar, mă rog, până la urmă este o opţiune personală, a celor care recomandă şi a celor care citesc.
Totuşi, să nu ne ignorăm umanitatea şi durata limitată a vieţii. Dacă aţi citi câte o carte pe săptămână, ceea ce în veacul nostru agitat e destul de bine, aţi avea nevoie de doi ani ca să gătaţi lista celor de la Amazon. Dacă veţi lua o listă ceva mai exhaustivă, de genul „1001 de cărţi de citit într-o viaţă„, aveţi nevoie de peste 19 ani pentru lista de cărţi care, reţineţi, sunt deja apărute. Dar în două decenii vor fi scrise alte mii de volume, pe acelea cui le lăsăm?
Speranţa de viaţă în România este de 69 de ani pentru bărbaţi şi 77 de ani pentru femei – putem aspira să citim, în ritmul de „una pe săptămână„, în jur de 3.100 de cărţi bărbaţii şi 3.600 de cărţi doamnele.
Dar mai sunt atâtea de făcut, pentru că, nu-i aşa, mai avem şi „1001 filme de văzut într-o viaţă„ sau „1001 de picturi de văzut înainte de a muri„ sau „1001 de albume de ascultat„. Plus alte 1001 de liste de făcut/gustat/pipăit/văzut/căţărat.
Un studiu mai vechi, pe care l-am mai citat, arăta că o persoană obişnuită stă cam 3.300 de ore pe an conectată la diverse tipuri de media: jumătate din timp în faţa televizorului, câteva sute de ore sunt dedicate cititului cărţilor, ziarelor şi revistelor, şi alte ore cinematografului, telefonului, muzicii sau internetului. Calculele făcute au arătat că cele 10 – 15 milioane de cuvinte receptate anual însumează, într-o viaţă de om, cam şase gigabiţi de informaţie comprimată.
Chiar dacă numerele s-or mai fi schimbat, pentru că oamenii par a sta mai mult în faţa calculatorului şi mai puţin în faţa tipăriturilor, valoarea finală, care ţine până la urmă şi de nişte limite fiziologice, cred că a rămas aceeaşi. Iar şase giga de informaţie – bine, hai, zece!, că trecem la multitasking – înseamnă undeva între un DVD şi jumătate şi două DVD-uri cu informaţie.
Pentru comparaţie, Biblioteca Congresului american are, comprimată şi arhivată, în jur de 10.000 de giga.
Vă daţi seama cât de mult pierdem, chiar dacă suntem superconectaţi şi citim chiar de trei-patru ori mai mult decât individul mediu? Şi cât de importante şi de inutile sunt listele cu 10, 100, 1000 sau 1001 de propuneri? Pentru că marea artă este să ştii să alegi, în toată această revărsare de informaţie.Un tablou pe care chiar merită să îl vedeţi: „Noapte înstelată pe malul Ronului„ de Van Gogh.
Librarul – Victoriei oferă cărţi din domenii variate, începând cu beletristică, continuând cu istorie, publicistică, dezvoltare personală şi profesională, până la carţi pentru copii, papetărie, jucării şi suveniruri.
Reţeaua Librarul mai are unităţi deschise în zonele Dorobanţi, Kogălniceanu, Obor şi Unirii.
Iată discursul lui Dan C. Mihăilescu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
În 2004, când apărea Business Magazin, scriam deja de vreo câţiva ani la Ziarul de Duminică. Eu m-am născut în anul când a murit Stalin şi am fost un om educat în dictatură. Era foarte simplu: toţi stăteam ca o găină, sub capac, partidul decidea pentru noi, făceam facultate, ne repartizau în anul patru prin repartiţie guvernamentală, toată lumea profesor la ţară, unde toţi ai mei s-au alcoolizat, s-au însurat cu felceriţe, cu fata primarului, cu fata poliţistului, cei mai mulţi s-au ratat iremediabil. Venind în libertate, din anul 2000 şi până destul de curând, până acum trei-patru ani, am avut şi eu, ca mulţi din generaţia mea, prejudecata că omul de afaceri, sau cum îi spuneam noi peiorativ afaceristul, cu tonul cu care altădată spuneam chiaburul, a fost diabolizat. Din mai multe motive.
Unul a fost că nouă ne-a fost distrus conceptul de plăcere: în comunism am fost educaţi pentru misia socială, aşa că am pierdut toţi noţiunile de frumos, de savoir-vivre, nu am fost învăţaţi să trăim, am fost educaţi să supravieţuim. Aşa că am trăit la foc mic, tavane în cap, spaţiu infim, ca niciodată să nu poţi să calci larg: în ‘90, când am fost cu Alecu Paleologu la Palatul Regal, noi toţi am luat-o organizat pe lângă zid, numai Alecu a trecut princiar prin mijloc. Să reuşeşti să-ţi locuieşti persoana imperial, să înveţi să calci prin năuntrul tău ca printr-un castel şi să îţi poziţionezi pentru ceilalţi un chip plăcut, de sărbătoare, asta era prohibit; plăcerea era numai la vârf, în nomenclatura de partid, numai ei aveau cremwurştii, whiskyul, coca cola, pepsi cola. La noi era Cico, Eugenia şi aşa mai departe. Am luptat aşadar după 1990 să dediabolizăm ideea de plăcere.
Un al doilea motiv a fost că noi nu am avut educaţie estetică, nu am ştiut ce este un ambalaj, la noi nu trebuia să scrie nimic pe cutia de chibrituri în afară de chibrituri, când se găseau, scria vată termogenă, când se găsea. Ideea de frumos a fost prohibită. Noi am fost educaţi să fie util: un pantalon, un pantof, un costum de bun, un sacou de bun. Evident că în acest context omul de afaceri, bogatul, bogătanul, era în faţa noastră diavolul, cel care ne fură, vampirul. Până prin anii 2000, am avut impresia, am trăit cu această prejudecată că numai alianţa de securime, de nomenclatură de partid, poate să facă afaceri în România. Eu sunt un om de dreapta, un liberal conservator, sunt un duşman radiant al egalitarismului, care mi se pare tot ce poate fi mai odios, sunt pentru concurenţă, meritocraţie fără fisură, sunt pentru autoritate, ierarhie şi respect toate valorile tradiţionale – familia, şcoala, armata. Or, lumea de afaceri mi s-a părut mereu o profitoare. Mi s-a părut mereu că cei care fac speculaţii la bursă, speculanţii, sunt cei care ne lasă să murim de foame.
După ‘90, doi ziarişti britanici mă tot întrebau ce este Securitatea. Le-am zis că sunt cei care au spus mereu că sunt coloana vertebtrală a naţiei, dar că de fapt sunt cei care ne-au dezbinat. Britanicii spuneau însă că aceşti foşti tipi din Securitate erau peste tot, că numai ei aveau iniţiativă. „Oamenii ca dumneavoastră„, mi-au spus, „aţi fost castraţi de mici să nu mişcaţi nimic, aţi învăţat că banul e ochiul dracului.” Aşa că, pe lângă iniţiativă, foştii favoriţi mai aveau banii; imediat cum a apărut perestroika în ‘88, băieţii au înţeles că urmează ceva şi au pus bani deoparte; aşa că în ‘90 au apărut fiecare, care cu 5.000 de dolari, care cu o motoretă ascunsă în parc, care cu nişte blugi. În al treilea rând, numai ei aveau reţelele.
Aşa că tot ceea ce noi dispreţuiserăm a ajuns cupola noastră. Şi am rămas din nou pe dinafară, deplângând, dispreţuind, ironizând, dar de fapt dorindu-ne să fim acolo. Ei bine, de vreo şase-şapte ani simt că toată prejudecata mea cu securimea şi nomenclatura de partid a pălit, a îmbătrânit. După cum ştim, primul milion nu se caută la dinţi: întotdeauna a fost un indian împuşcat, o pepită de aur furată. Trebuie să fim cinici, cum spunea Silviu Brucan în anii ‘90: pentru prima dată în istorie proprietatea colectivă trebuia repartizată undeva, trebuia furată undeva; ăia de dinainte doar au naţionalizat şi acum trebuia să o ia cineva şi am luat-o noi; dacă nu o luam noi, o luau ei. Ei bine, de cinismul ăsta am luptat să mă vindec, cunosc tot mai mulţi oameni de afaceri (nu mai spun afacerişti ca altădată şi nici businessmen nu am ajuns să spun) şi am ajuns să văd un nou look, un nou suflu. Nu vreau să vă întreb, în încheiere, câţi mai aveţi bibliotecă în casă. Dintre verii mei, niciunul nu mai are, au toţi tablete şi mi-au dat peste nas când mi-au zis că au pe un stick toate volumele din Enciclopedia Britannica. Atunci am spus că e timpul să mă retrag. Vă doresc succes pe mai departe şi să înţelegeţi că şi bufonii, cum suntem noi, scriitorii, au avut mereu un loc la masa regilor.