BusinessMagazin

Tag: ultimul cuvant

  • Imensitatea derizoriului










    E adevarat ca, in paginile acestei carti, un oarecare Ben Schott (e neimportant sa stim cine este el) a adunat un numar imens de informatii irelevante (dar, dupa cum vom vedea, nu pe toate). Enumera, de exemplu, numele unor cai faimosi, meniul servit in ultima seara pe Titanic, mandrele lui James Bond, sotii lui Elizabeth Taylor, decesele suspecte ale unor regi birmanezi, gradele inalte ale masoneriei, articolele din codul duelului irlandez, cate ceva despre diferitele varste ale animalelor, aranjarea unei orchestre, punctajul la canasta, versurile din “Ambaraba Cicci Coco” (1), numele unor celebri bufoni de curte si strigatele de razboi ale diferitelor clanuri scotiene, cele 12 munci ale lui Hercule, cateva insulte shakespeariene, cel putin 1.237 de valori ale Pi-ului grecesc, animalele adoptate din gradina zoologica din Londra – si o tine tot asa pe 150 de pagini.

     

    Odata exclusa si posibilitatea ca aceasta carte sa fie folosita de cei care concep emisiunile-concurs de la televiziune (e dificil de imaginat un concurent care sa stie ca Aksakoff era bufonul reginei Elisabeta a Rusiei), nu ne mai ramane decat o singura placere, aceea de a ne gandi la ce anume nu contine aceasta carte. De exemplu, de ce sa stim cum se numeau in realitate cei patru muschetari si sa nu gasim si numele date de Dumas slujitorilor acestora (Planchet, Grimaud, Bazin si Mousqueton)? De ce sa nu fie inventariati si tigrii din Mompracem (2) (Giro Batol, Sambigliong etc.)? De ce in carte exista cei sapte pitici, dar nu si cei sapte regi ai Romei? Si cum se numeau colaboratorii comisarului Maigret? Dar prietenii lui Topolino? Si personajele din “Casablanca”? Haideti, luati-va la intrecere: Rick Blaine, domnul Ferrari, capitanul Louis Renault, Ugarte, Ilsa Lund, maiorul Strasser, Annina Brandel, Yvonne si mai cine? Cine erau actorii din “Diligenta”? Claire Trevor, John Wayne, John Carradine, de acord. Dar cum se numea doctorul? Thomas Mitchell. Si vanzatorul de bauturi? Donald Meek. Insa toate acestea sunt pentru mine informatii relevante, in timp ce jocul principal consta in a descoperi cate lucruri cu adevarat neimportante a trecut cu vederea Schott.

     

    Numai ca este destul de usor sa faci un catalog al lucrurilor relevante, dar imposibil de facut un catalog exhaustiv al lucrurilor neimportante. Cultura, acel ansamblu de idei, notiuni, date, amintiri numit de noi Enciclopedie, este suma tuturor lucrurilor pe care o anumita societate (sau umanitatea in ansamblul ei) a decis sa si le aminteasca. Dar ea nu are numai rolul de receptacul. Are si un rol de filtru. Cultura este si capacitatea de a da la o parte ceea ce nu este util sau necesar.

     

    Istoria culturii si a civilizatiei este alcatuita din tone de informatii ce au fost ingropate. In anumite ocazii am considerat acest proces o paguba si am avut nevoie de secole pentru a relua parcursul intrerupt: grecii nu stiau aproape nimic despre matematica egipteana si, la fel, Evul Mediu a uitat toata stiinta greaca. Intr-un anumit sens insa, acest lucru le-a folosit diferitelor culturi pentru a se revigora, pornind de la zero pentru ca mai apoi sa recupereze in mod treptat ceea ce pierdusera. Alte informatii au disparut de tot. Nu mai stim la ce foloseau statuile din Insula Pastelui si multe tragedii descrise de Aristotel in “Poetica” nu ne-au parvenit. Acest discurs nu este valabil doar pentru culturi, ci si pentru viata noastra. Amintiti-va de acel personaj al lui Jorge Luis Borges, Funes El Memorioso: isi amintea totul, fiecare frunza vazuta in fiecare copac, fiecare cuvant auzit in decursul vietii sale, fiecare adiere de vant simtita, fiecare aroma gustata, fiecare fraza auzita. Si totusi (sau poate tocmai din aceasta cauza) era practic un idiot, blocat de propria lui incapacitate de a opera o selectie si a scapa de balast. Inconstientul nostru functioneaza pentru ca face curatenie. Apoi, daca e vreo incurcatura, dam o gramada de bani la psihanalist pentru a recupera acea mica parte ce ne este necesara si de care din greseala ne-am debarasat. Tot restul din fericire a fost eliminat, iar spiritul nostru este tocmai produsul continuitatii acestei memorii selectionate.

     

    World wide web este Funes El Memorioso, chiar daca din cand in cand se reinnoieste si mai azvarle cate ceva. Cu toate acestea, chiar si pe internet opereaza oroarea derizoriului. Ce s-a intamplat cu Calpurnia dupa moartea lui Cezar? Am examinat unele dintre cele 15.600 de site-uri care i le dedica internetul, dar toate vorbesc despre ea ca nevasta a lui Cezar si inainte ca Cezar sa moara si-atat. Se vede treaba ca putinele lucruri ce i s-au intamplat dupa aceea au fost considerate drept irelevante.

     

    Cat de multe sunt lucrurile neimportante? Nicio enciclopedie nu va putea vreodata sa ne spuna. Derizoriul este o ruda apropiata a Infinitului.

     
    1. Un fel de “Ceata lui Pitigoi” italian

    2. “Le tigri di Mompracem” este titlul unui roman exotic de aventuri scris de Emilio Salgari




  • Casa, nu prea dulce casa








    Dar vai – proportia proprietarilor a crescut odata cu balonul imobiliar, oferindu-i pentru o vreme lui George W. Bush un prilej sa se laude, numai ca a scazut brusc, mai ales pentru afro-americani, odata ce balonul s-a spart. Astazi, procentul familiilor americane proprietare pe casa lor nu e mai mare decat acum sase ani si e de asteptat ca la momentul cand Bush va fi parasit Casa Alba, procentul sa fie mai mic decat atunci cand s-a instalat el in functie.

    Exista insa o intrebare care se pune rar, cel putin la Washington: de ce cresterea numarului de proprietari ar trebui sa fie un obiectiv pentru autoritati? Si de fapt cati oameni ar trebui sa detina case? Daca-i asculti pe politicieni, ai crede ca fiecare familie ar trebui sa detina o casa; e ca si cum n-ai fi american adevarat daca nu esti proprietar. “Daca detii ceva, se cheama ca ai in mainile tale o parte vitala din viitorul tarii noastre”, a spus candva George W. Bush. Cum ar veni, cetatenii care traiesc in case inchiriate si care deci nu au in mainile lor acea “parte vitala” nu pot fi cu adevarat patrioti. Sa ne intoarcem la dreptul de vot in functie de situatia proprietatilor!

    Chiar si Partidul Democrat pare sa impartaseasca senzatia ca americanii care nu detin case ar fi cetateni de mana a doua. Lunile trecute, chiar cand incepea sa explodeze criza ipotecara, Austan Goolsbee, economist de la Universitatea din Chicago si unul dintre principalii consilieri ai lui Barack Obama, a avertizat in privinta unei eventuale prigoane impotriva creditelor ipotecare secundare: “Cat ar fi de umila o casa, nu e nicaieri ca acasa – si chiar daca locuinta vine impreuna cu o ipoteca enorma pe care o s-o tot platesti”.

    Iar credinta ca esti un nimeni daca nu detii o casa se reflecta in politicile americane. Fiindca fiscul te lasa sa deduci dobanzile la creditele ipotecare din venitul impozabil, dar nu te lasa si sa deduci chiria, sistemul fiscal federal ofera o subventie enorma goanei dupa proprietate. Pe deasupra, companiile sustinute de stat specializate in ipoteci – Fannie Mae, Freddie Mac si sistemul Federal Home Loan Banks – ofera finantare ieftina pentru cumparatorii de case, in timp ce investitorii care se orienteaza spre piata chiriilor se descurca pe cont propriu.

    In realitate, politicile administratiei americane se bazeaza pe premisa ca oricine ar trebui sa devina proprietar de case. Numai ca exista cateva dezavantaje reale ale conditiei de proprietar.

    In primul rand, e vorba de riscul financiar. Desi rareori este descris in acesti termeni, a te imprumuta ca sa cumperi o casa e ca si cum ai cumpara actiuni in marja (cu banii brokerului, n.red.); daca valoarea de piata a casei scade, cumparatorul poate sa piarda cu usurinta o parte sau tot ce are. Iar aceasta nu e o ingrijorare ipotetica. Numai din 2005 pana in 2007 – adica pana la momentul de apogeu al balonului imobiliar – peste 22 de milioane de americani au cumparat fie case noi, fie locuinte mai vechi. Dupa ce balonul s-a spart, multi dintre acesti cumparatori au pierdut semnificativ de pe urma investitiei lor. Acum sunt probabil in jur de 10 milioane de familii pentru care valoarea creditului ipotecar depaseste valoarea caselor lor.

    A detine o casa are si darul de a-i fixa intr-un loc pe salariati. Chiar si in timpurile cele mai bune, costurile si bataia de cap de a vinde o casa si de a cumpara o alta – o estimare a plasat costul mediu al unei mutari la peste 60.000 de dolari – tind sa-i faca pe salariati mai reticenti sa se mute in functie de slujbele care le ies in cale. Iar acestea nu sunt deloc cele mai bune timpuri. Problemele economice sunt concentrate in statele unde balonul imobiliar se umflase cel mai mult: Florida si California au avut parte de cresteri mult mai pronuntate ale somajului decat pe ansamblul SUA. Si totusi, proprietarilor din aceste state le vine greu sa caute ocazii in alta parte, pentru ca le e foarte greu sa-si vanda casele.

    In sfarsit, e vorba de costul navetei. A cumpara o casa inseamna, desi nu intotdeauna, a cumpara o casa unifamiliala in suburbii, uneori foarte departe, unde terenurile sunt ieftine. In epoca benzinei de 4 dolari pe galon si a ingrijorarilor pe marginea incalzirii globale, e o alegere tot mai problematica de facut.

    Exista, desigur, avantaje ale faptului de a detine o casa – si da, sotia mea si cu mine detinem o casa. Dar proprietatea nu-i pentru oricine. De fapt, dat fiind modul cum politicile americane favorizeaza proprietatea in dauna inchirierii, am putea avea chiar argumente sa spunem ca America are deja prea multi proprietari de locuinte.

    Foarte bine, stiu ca unii imi vor raspunde: oricine care pune la indoiala idealul de a fi proprietar pe o locuinta trebuie ca vrea ca populatia sa fie “constransa sa stea in blocuri de beton in stil sovietic” (asa cum a spus-o recent un comentator de la Bloomberg). Ah, nu. Tot ce sugerez e sa scapam de obsesia proprietatii si sa incercam sa echilibram o balanta pana acum puternic dezechilibrata in defavoarea chiriei. Si daca tot am ajuns aici, hai sa ne deschidem mintile spre ideea ca e posibil ca aceia care aleg sa inchirieze in loc sa cumpere pot sa participe si ei la visul american – si sa tina in mainile lor o parte din viitorul tarii.

  • Lectia “vechii Europe”

    Am vazut viitorul, la Berlin, si chiar functioneaza. Bine, stiu ca zilele acestea ar trebui sa vedem viitorul mai degraba in China sau India, nu in inima “vechii Europe”. Dar traim intr-o lume in care preturile petrolului bat record dupa record, in care ideea ca productia mondiala de petrol va ajunge in curand la apogeu a trecut de la stadiul de parere marginala la cel de opinie generala. Si europenii care au ajuns la standarde ridicate de viata in ciuda unor preturi la energie extrem de ridicate – benzina costa in Germania peste opt dolari galonul – ne pot preda multe lectii despre cum sa ne descurcam in acea lume.

    Observati ca am spus ca masinile trebuie sa aiba consum mic si nu ca oamenii ar trebui sa renunte cu totul la masini. In Germania, ca si in Statele Unite, majoritatea familiilor detin o masina (desi o gospodarie germana e mai putin probabil sa detina mai multe masini, spre deosebire de una din Statele Unite). Dar o masina germana obisnuita consuma cam cu 25% mai putin decat o masina americana obisnuita. In general, germanii nu conduc masini ochioase, ci vehicule de pasageri de dimensiuni modeste, mai degraba decat SUV-uri sau camionete.

    In viitorul apropiat ma astept ca si americanii sa o ia pe acelasi drum. De altfel, am mai facut-o o data: de-a lungul deceniilor sapte si opt ale secolului trecut, numarul de kilometri parcursi de masinile americanilor a crescut cu 50%, pe masura ce americanii au trecut la masini mai mici si mai usoare. Aceasta imbunatatire a fost curmata odata cu aparitia SUV-urilor in timpul erei petrolului ieftin din anii ’90. Dar acum ca benzina costa mai mult ca niciodata, chiar dupa ce ajustam pretul cu inflatia, ne putem astepta sa vedem kilometrii parcursi crescand din nou.Trebuie sa recunoastem ca urmatorii cativa ani vor fi duri pentru familiile care au cumparat vehicule de mari dimensiuni cand benzina era ieftina si acum s-au trezit posesori ai unor elefanti albi care valoreaza ca atare destul de putin. Dar cresterea eficientei consumului este ceva ce putem sa facem si vom face.

    Putem, de asemenea, si sa conducem mai putin? Da, dar sa ajungem la asa ceva va fi mult mai dificil. In ultimele saptamani au fost multe articole in presa despre americanii care-si schimba comportamentul ca raspuns la scumpirea benzinei – incep sa-si faca obisnuitele cumparaturi de la magazinele de proximitate, renunta la vacantele care implica drumuri lungi cu masina si, de asemenea, incep sa foloseasca transportul in comun. Dar niciuna dintre aceste solutii nu schimba mare lucru. Spre exemplu, sistemele mari de transport public sunt incantate ca le-a crescut gradul de ocupare cu 5% sau 10%. Dar mai putin de 5% dintre americani folosesc transportul public ca sa ajunga la serviciu, asa ca aceasta crestere a numarului de calatori inseamna disparitia doar a unei mici parti dintre soferi de pe sosele. Orice reducere semnificativa a numarului de soferi din SUA va insemna mai mult decat aceasta – va insemna schimbarea locului si a modului in care multi dintre noi traim.

    Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, sa ne gandim unde ma aflu in acest moment: intr-un cartier placut, populat de clasa de mijloc, care consta doar din cladiri cu patru sau cinci etaje, cu acces facil la transportul public si cu o multime de magazine de cartier. Este genul de zona unde oamenii nu trebuie sa conduca mult, dar este si genul de zona care abia se mai gaseste in America, chiar in marile arii metropolitane. Zona metropolitana din Atlanta are cam aceeasi populatie cu zona similara a Berlinului, dar Berlinul este un oras de trenuri, autobuze si biciclete, in vreme ce Atlanta este un oras de masini, masini si masini.

    Iar in fata preturilor in crestere ale petrolului, care i-au prins pe multi dintre americani captivi in suburbii – total dependenti de masinile lor, dar descurcandu-se tot mai greu cu cumpararea benzinei -, incepe sa se vada ca Berlinul a avut o idee mai buna.

    Schimbarea geografiei ariilor metropolitane din America va fi dificila. Pe de o parte, casele rezista mult mai mult decat masinile. Mult dupa ce SUV-urile de astazi vor deveni piese de colectie pentru pasionati, milioane de oameni vor trai inca in suburbiile construite cand benzina costa 1,50 de dolari pe galon sau chiar mai putin. Infrastructura este o alta problema. Transportul public este in special pus in fata unei probleme de tipul “oul sau gaina”: este greu sa justifici sisteme de transport daca nu ai o densitate de populatie suficienta, dar e greu sa-i convingi pe oameni sa locuiasca in cartiere mai dense daca nu le oferi avantajul accesului la transport public. Si mai sunt, ca intotdeauna in America, problemele de rasa si de clasa. In ciuda omogenizarii populatiei, care s-a produs in unele orase din interiorul SUA, si a prabusirii ratelor criminalitatii la nivel national pana la cote nemaiintalnite in ultimele decenii, va fi greu de inlaturat asocierea pe care americanii o fac de multa vreme intre zonele cu densitate crescuta a populatiei, saracie si insecuritate personala. Totusi, daca ne indreptam spre o era prelungita a petrolului scump si tot mai putin, americanii vor avea impulsul tot mai puternic de a incepe sa traiasca precum europenii. Poate ca nu de astazi, poate ca nu maine, dar in curand si pentru tot restul vietii.

  • Ghilotina cea de toate zilele

    Multi, chiar daca se afla inca pe drum, se grabesc sa ajunga acasa pana la 8 fara zece pentru a nu rata partea finala, numita “Ghilotina”.Tot pentru aceia care nu stiu despre ce este vorba, concurentului ii sunt propuse perechi de cuvinte (si daca o alege pe cea gresita, ca o secure, aceasta ii injumatateste castigurile). La final, dispune de cinci cuvinte si trebuie sa-l ghiceasca pe cel de-al saselea, legat intr-o oarecare masura de cele cinci propuneri, ca de exemplu pentru ca apare alaturi de acestea intr-o fraza data.

    Pentru a nu mai lungi vorba voi exemplifica: in urma cu cateva seri, cele cinci cuvinte finale erau “golf – coarde – repetitie – San Remo – italiana”, si in fond era usor pentru o minte isteata sa identifice cuvantul ascuns “orchestra”. Intr-adevar, exista “Repetitia de orchestra” (1) a lui Fellini, exista orchestre de coarde, exista orchestra Festivalului San Remo si Orchestra Italiana condusa de Renzo Arbore. Insa referinta cea mai subtila era cea la golf, pentru ca dupa cum se stie, in teatre orchestra se afla in fosa (“golfo mistico” in italiana, n.red.).
    “Ghilotina” starneste telefoane frenetice printre prieteni, care se iau la intrecere in timp real (cum se spune) cine ghiceste primul, si putin lipseste ca pe impatimiti sa-i vezi umbland cu cocarde in piept, precum militarii care se mandresc cu campaniile la care au participat. Doar ca de ceva vreme jocul s-a facut din ce in ce mai greu si cand Carlo Conti (2) divulga cuvantul corect, toti sunt demoralizati, pentru ca pare aproape imposibil ca o fiinta umana (chiar si una a carei minte este educata sa priceapa raporturile dintre lucruri si cuvinte) sa il poata ghici. Si nu poate fi inteleasa motivatia, nu cred ca este aceea de a economisi acel premiu nesemnificativ pe care in cele din urma (dupa multe ghilotinari) concurentul ar putea sa si-l adjudece. Totusi, daca asa trebuie sa fie jocul, inspirat fara niciun dubiu de un profund sadism, imi permit sa sugerez cateva versiuni capabile sa-l puna la grea incercare chiar si pe cel mai antrenat dintre prozeliti.

    Propun, de exemplu, sa apara in tragerea finala “teren – arenda – ochi pictati – Gradara – haos”. Solutia ar fi “emphyteusis”. Intr-adevar, ar putea sa explice Conti, este binecunoscut ca “emphyteusis” inseamna dreptul de a te folosi de un teren aflat in proprietatea altcuiva, implica plata unei arende. In 1561, unui anume Josepe Ochipinti (ochi pictati) i-au fost concesionate de Contele di Modica in emphyteusis 88 de pogoane de pamant la Candicarao, tot in emphyteuses in secolul 17 papii le-au incredintat Castelul din Gradara boierilor din Pesaro, iar Pirandello s-a nascut pe mosia numita Haos, ob¬ti¬nu¬ta de stramosii lui in emphyteusis. Foarte simplu. Alta posibilitate: “Dante – sesquipedalia (3) – somptuos – endecasilab (4) – convertita”. Solutia, ce aproape ca vine de la sine, ar fi “sovramagnificentissima¬men¬te”. Acest termen a fost inventat de Dante in “De vulgari eloquentia” (5) si este un termen sesquipedalian (daca acest adjectiv defineste si – vezi dictionarul De Mauro – un discurs lung si de bombastic), inseamna “in mod foarte somptuos”, este cu siguranta un endecasilab si cu cele 27 de litere ale sale este mai lung decat “precipite-volissimevolmente”, introdus de Francesco Moneti in secolul al XVIII-lea, in a sa “La Cortona convertita”.

    Propun si “fericire – vomitiv – farmacist – hiperaciditate – subterfugii”. Ajunge sa inteleaga concurentul ca primul cuvant nu este fericire, ci numele domnisoarei Felicita, si in poezia pe care i-o dedica Gozzano (6) paraseste magazinul unui farmacist lasand in urma miros de ipecacuana (7), ipecacuana este un vomitiv, hiperaciditatea este substantivul imediat urmator dupa ipecacuana in editia 2008 a dictionarului Zingarelli si in fine, o poveste cu ipecacuana este prezentata in episodul intitulat “Subterfugii” din serialul “Doctor House”. Alti termeni usor de ghicit ar putea fi lucumone (8), strophantus (9), zeugma (10), tyrannosaurus rex, aspidistra, uracil (11), culleo (12), monocotiledon, poliorcete (13).

    Dar probabil ca trebuie sa indraznesti mai mult. I s-ar putea da concurentului sa aleaga dintre perechi ca tunet-fulger, veghe-somn, monosilab-polisilab, nouazecisinoua-o suta si aliteratie-onomatopee. Seria finala ar trebui sa fie “tunet – veghe – lung – nouazecisinoua – onomatopee”. Nu vad cine n-ar intelege imediat ca este vorba despre o onomatopee ce defineste tunetul, cuvantul polisilabic de 99 de litere din “Veghea lui Finnegan” de Joyce (14). Solutia, ce imi pare limpede ca lumina zilei, este: bababadalgharaghtakamminarronnkonnbronntonnerronntuonnthunntrovarrhounawn-kawntoohoohoor -denenthurnuk”.

    Dupa ce concurentului ii va fi fost acordat primul ajutor dupa atacul de astm ce va fi declansat de pronuntarea cuvantului decisiv, si depasit fiind si momentul blocarii liniilor telefonice in urma apelurilor a milioane de telespectatori triumfatori, jocul va fi castigat popularitatea maxima.

    NOTE:
    1. “Prova d’orchestra”, film italian din 1979, in regia lui Federico Fellini
    2. Carlo Conti – om de televiziune, prezentatorul emisiunii “Mostenirea” (“L’eredita”)
    3. Referire la fraza latina “sesquipedalia verba” a lui Horatiu, ce inseamna cuvant cu o lungime de un picior si jumatate
    4. In poezia italiana, endecasilabul este un vers cu 11 silabe
    5. “De vulgari eloquentia”, eseu scris in latina de Dante Alighieri
    6. Guido Gozzano (1883-1916), liderul scolii poetice numite crepuscularism
    7. Psychotria ipecacuanha – planta sud-americana cu proprietati medicinale
    8. Lucumone inseamna rege in limba etrusca
    9. Strophantus, o specie de planta agatatoare africana
    10. Zeugma este o figura de stil care uneste mai multe substantive cu un verb sau adjectiv care nu se refera decat la unul dintre ele
    11. Uracilul sau pirimidina este una dintre bazele ce codeaza informatia genetica la nivelul ARN
    12. Culleo este numele unei familii romane de plebei
    13. Demetrio Poliorcete a fost rege al Macedoniei si Greciei
    14. “Veghea lui Finnegan”, roman al scriitorului irlandez James Joyce (1882-1941)

  • Creditele si politica

    Cand George W. Bush a candidat prima data pentru Casa Alba, reporterii de politica ni-l descriau ca pe un tip rezonabil si moderat. Totusi, cei care ne-am uitat la proiectele sale de politici publice – reduceri masive de taxe pentru bogati si privatizarea sistemului de asigurari sociale – am avut o impresie foarte diferita. Si am avut dreptate.

    Morala este ca e important sa te uiti la ce politici propun candidatii. Este adevarat ca promisiunile din trecut nu sunt o garantie pentru performantele viitoare. Dar proiectele de politici publice ofera o fereastra catre sufletele politice ale candidatilor – o fereastra mult mai buna, daca e sa ma intrebati pe mine, decat o gramada de glume care ar dezvalui adevarata fire sau citate scoase din context…

    Cititi varianta completa a articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • A fost odata Churchill

    In schimb, multi intervievati (nu se precizeaza cati) i-ar fi considerat pe Sherlock Holmes (4), Robin Hood (5) si Eleanor Rigby (6) persoane care au existat in realitate. Intr-o prima instanta as inclina sa nu dramatizez. Inainte de toate m-ar interesa sa aflu carei categorii sociale ii apartine sfertul acelora cu idei neclare despre Churchill si Dickens. Daca i-ar fi intervievat pe londonezii de pe timpul lui Dickens, cei care apar in gravurile lui Doré (7) despre mizeriile Londrei, sau in decorurile lui Hogarth (8), murdari, abrutizati si infometati, cel putin trei sferturi nu ar fi avut habar cine era Shakespeare…

    NOTE:
    1. Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit in Al Doilea Razboi Mondial
    2. Mahatma Gandhi (1869-1948), parintele independentei Indiei
    3. Charles Dickens (1812-1870), romancier englez
    4. Detectivul particular Sherlock Holmes, personaj creat de scriitorul si medicul Arthur Conan Doyle
    5. Robin Hood, personaj din folclorul englez
    6. “Eleanor Rigby” este titlul unei melodii a trupei Beatles
    7. Gustave Dore (1832-1883), ilustrator, gravor si sculptor
    8. William Hogarth (1697-1764), pictor si grafician englez

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Nota de plata a crizei

    Lipsky a insistat totusi ca nu vorbeste despre un “bailout” (injectie de capital cu scopul de a evita falimentul unei organizatii). Dar exact despre asa ceva e vorba. Este adevarat ca Henry Paulson, actualul secretar al Trezoreriei, inca mai spune ca orice propunere de a folosi fonduri publice pentru ajuta la rezolvarea crizei nici nu intra in discutie. Dar declaratia lui e tot atat de credibila pe cat au fost si precedentele sale estimari cu privire la situatia financiara.

    Asa incat trebuie sa ne intrebam: atunci cand banii de la stat vor salva de la colaps sistemul financiar, ce vor face autoritatile ca sa se asigure ca nu ii salveaza in acelasi timp pe aceia care ne-au tarat in aceasta criza? Sa explicam de ce o astfel de actiune de salvare prin injectie de capital este inevitabila…

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Un festin al cuvintelor

    Pe parcursul a circa 15 volume, Camporesi a studiat obiceiurile si comportamentele asociate trupului, mancarea, sangele, materiile fecale, sexul, la fel ca un istoric al existentei materiale. Dar singurele documente cu care a lucrat intotdeauna au fost texte de literatura. El a descoperit sau reevaluat texte pe care istoria literaturii de cele mai multe ori le-a ignorat, intrucat se ocupau de lucruri „vulgare“, precum bucataria, medicina sau agricultura.

    …

    Note:
    1. Piero Camporesi, istoric literar, profesor la Universitatea din Bologna, autor al unor lucrari ca „Teama de iad – imagini ale blestemului si ale mantuirii in Europa modernitatii timpurii“ si „Fluidul vietii – semnificatia simbolica si magica a sangelui“

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Acum conteaza economia

    Unii resping aceasta idee, crezand ca alegerile vor fi un referendum in plus pe tema razboiului si, inca mai important, asupra modului cum America a fost in mod eronat condusa spre razboi. Aceasta convingere este unul dintre motivele pentru care multi dintre progresisti il sprijina pe Barack Obama, un opozant al razboiului inca de la inceput, chiar daca platforma lui de politica interna este intrucatva la dreapta celei propuse de Clinton.

    In calitate de opozant al razboiului, eu inteleg sentimentele lor. Dar nu cu ele se castiga alegerile. Iar sondajele de opinie arata ca economia a depasit razboiul din Irak in topul ingrijorarilor publicului. Vestile din Irak se vor inrautati probabil din nou. In acelasi timp, o buna parte a electoratului continua sa spuna ca razboiul a fost o greseala, iar oamenii sunt la fel de nemultumiti ca si pana acum din cauza celor 10 miliarde de dolari pe luna care se irosesc pe obsesia neoconservatoare a razboiului.

    …

    Paul R. Krugman este comentator la The New York Times si profesor de economie si relatii internationale la Universitatea Princeton.

    Cititi versiunea completa a articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

    Traducerea si adaptarea de Crenguta Nicolae

  • Ce piata mai urmeaza?

    Azi suntem martorii unui alt tip de contaminare, nu atat in randul tarilor, cat in randul pietelor. Problemele aparute cam cu un an in urma intr-un ungher obscur al sistemului financiar – instrumentele financiare care aveau la baza credite ipotecare secundare cu rating BBB minus – s-au extins la obligatiunile companiilor, la creditele auto, la cardurile de credit si acum, cea mai recenta victima, la creditele pentru studenti.

    …

    Paul R. Krugman este comentator la The New York Times si profesor de economie si relatii internationale la Universitatea Princeton.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

    Cititi continuiarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin