BusinessMagazin

Tag: subiect

  • ”Yellow Submarine“ sau unde duce febra shoppingului pentru marina militară

    Din tot ce a deşertat din sacul de Moş Crăciun al Apărării, ”capacităţile de luptă submarine“ au stârnit un haz oarecum îndreptăţit. Atât ideea în sine, cât şi faptul că un submarin ar fi lansat la apă din docurile unui şantier naval autohton.

    Într-o scăpare de sinceritate, până şi ministrului ”chestiunea“ i s-a părut ”puţin stranie“, după care tot dumnealui s-a plâns că a fost ”greşit înţeles“. Aşa că de la unul a mai adăugat şi submarinele vor fi trei.

    Dincolo de generozitatea verbală a ofertei, realitatea şi ”timingul“ arată diferit faţă de visurile submersibile ale capilor Apărării.

    În primul rând, dotarea cu submarine este obiectul unui program pe termen mediu şi lung. Anul 2018 este doar startul pentru noile achiziţii ale Forţelor Navale. Deocamdată, nu se ştie prea clar ce fel de tip de submarin va fi, pentru că abia acum se schiţează parametrii tehnici. Programul pentru capacităţile de luptă submarine trebuie aprobat de CSAT şi de Parlament. Că va fi o prioritate, că vor fi decizii rapide, este îndoielnic. Întâietate vor avea deciziile legate de corvete şi fregate. Inclusiv ministrul Fifor a sfârşit prin a explica aceste ”impedimente“. Aşa, la amănunte care nu sună nici politic, nici nu dau strălucitor electoral.

    Foarte recent, viceamiralul Alexandru Mărşu, comandantul Forţelor Navale Române, a expus limpede situaţia şi priorităţile pe categorii de dotări. ”La acest moment, avem ca forţe principale trei fregate, pe care dorim să le modernizăm astfel încât pentru proiecţia 2026 să avem trei fregate modernizate. Prin derularea programului major de achiziţie a corvetelor, vom avea patru corvete moderne şi două corvete modernizate. Din punctul de vedere al navelor fluviale, vom avea trei monitoare care în acest moment sunt în parcurs de remotorizare, astfel încât vom extinde durata de exploatare pentru următorii 10 – 15 ani, cel puţin. Şi cinci vedete blindate. Toate sunt în derularea acestui program, în acest moment“, a spus comandantul Forţelor Navale, adăugând: ”Proiecţia pe care o avem pe termen mediu şi lung este completarea submarinului actual cu un alt program de trei submarine de clasă medie, necesare pentru desfăşurarea acţiunilor în Marea Neagră, iar în privinţa navelor purtătoare de rachete, în acest moment, în urma modernizării vor rămâne în serviciu cu alt tip de armament reactiv şi cu alţi senzori“.

    ”Torpila“ lansată de ministrul apărării este că, fie ce o fi, corvetă, fregată, submarin, barcaz sau bărcuţă cu vâsle, dar mai ales submarin, va fi produs într-un şantier naval românesc. Că putem.

    ”Eu vă spun că este un proiect perfect realizabil şi putem face lucrul acesta într-un şantier naval românesc, aşa cum putem construi şi orice alt tip de navă“, a spus fără echivoc ministrul.

    Avem oţelul necesar, dar nu şi tehnologia pentru „first class“. România nu deţine tehnologia necesară pentru construcţia submarinelor first class, dar ArcelorMittal din Galaţi este capabil să producă oţelul necesar, a declarat, pentru Mediafax, Gelu Stan, directorul executiv al Asociaţiei Constructorilor de Nave din România (ANCONAV).

    ”În privinţa submarinelor first class vă confirm că nu avem tehnologia necesară, cei care sunt capabili pentru astfel de construcţii în domeniu sunt foarte puţini şi ţările unde se produc se numără pe degetele de la o singură mână, repectiv Germania, Marea Britanie, Federaţia Rusă, Statele Unite, Coreea de Sud şi China. Mai sunt alţi câţiva sateliţi, dar nu se încadrează la categoria de clasă şi dotări. Deşi nu ştim ce fel de submarine de clasă vrea să achiziţioneze statul român, totuşi ArcelorMittal din Galaţi este capabil să producă oţelul necesar, dar ponderea valorică a acestuia ca material este de până la 3% din valoarea produsului finit“, a spus directorul executiv al ANCONAV.

    Nici specialiştii necesari nu-i avem şi proiectul este realist dacă românii vor construi numai corpul submarinului.

    ”Nu avem specialiştii necesari, atât proiectul tehnic, cât şi cel de execuţie, know-how-ul aferent tehnologiei de execuţie trebuie cumpărate de la producătorii din statele enumerate mai sus. Menţionez că, în cazul cumpărării acestui proiect, inclusiv tehnologiile şi know-how-ul aferent, submarinele pot fi construite la unul din următoarele şantiere: DMHI, Şantierul Naval Constanţa, Vard Tulcea şi Şantierul Naval Damen Galaţi. Însă aportul valoric din total produs finit, pentru oricare din şantierele unde se construiesc submarinele, nu depăşeşte maximum 15-17%, deoarece restul sunt dotări, echipamente specifice, armament, care nu pot fi produse în România. Proiectul este realist dacă noi vom construi numai corpul submarinului şi eventual vom participa la montajul unor echipamente, dotări, sub supervizarea celui care are în licenţă proiectul, produsul“, a mai spus Gelu Stan.

    Şantierul naval Damen Galaţi este în silenzio stampa, dar…

    ”Cu regret vă informăm că nu dorim să comentăm acest subiect în nici un fel“, i-au spus corespondentului Mediafax reprezentanţii Şantierului Naval Damen Galaţi, întrebaţi despre posibilitatea construirii unui submarin în acest şantier.

  • Au vândut tot ce aveau şi au cumpărat o barcă pentru a face înconjurul lumii. Ce s-a întâmplat a doua zi poate fi subiect de film

    Aşa că au început să strângă bani, şi după doi ani de planificare au vândut tot ce aveau. În aprilie anul trecut ei au cumpărat o barcă Columbia, din 1969, pe care au plătit 5.000 de dolari; aceeaşi sumă i-a costat, ulterior, să restaureze ambarcaţiunea.

    Cei doi nu aveau niciun fel de experienţă în navigare, dar tatăl bărbatului i-a ajutat să parcurgă distanţa dintre Alabama şi Panama City. Astfel, ei au învăţat bazele meseriei.

    Tanner Broadwell şi Nikki Walsh au ridicat ancora într-o zi de marţi, iar ziua următoare au trecut pe lângă Clearwater Beach şi s-au îndreptat către strâmtoarea John’s Pass, unde voiau să înnopteze.

    Din acel moment, lucrurile au început să meargă prost.

    Era în jur de 8.45 seara când cei doi au navigat într-un port necunoscut, pe vreme rea, pe întuneric şi cu ceaţă.

    Nu a trecut mult timp până ce barca a atins o stâncă, iar cala s-a umplut de apă; cei doi au scăpat nevătămaţi, dar toate lucrurile lor au fost distruse.

    Cei doi au rămas fără nimic, dar mai mulţi dintre cei care au citit povestea lor au pornit o campanie de crowdfunding care a atras, până în prezent, peste 10.000 de dolari.

  • Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: astăzi, un business pe care il poţi face din vârful patului

    Dacă te pricepi la un anumit subiect, cea mai simplă variantă este să începi un blog pe care să împărtăşeşti din înţelepciunea ta. Poţi să câştigi bani vânzând spaţiu de reclamă sau devenind afiliatul unor site-uri de comerţ online.

    E foarte uşor să începi: există numeroase teme gratuite pentru bloguri, iar cunoştinţele necesare pentru a instala programele necesare sunt uşor de deprins.

    Costurile sunt mici: poţi achiziţiona un domeniu .com pentru 10 dolari pe an, iar temele premium costă între 15 şi 100 de dolari.

    Pentru a emite facturi, cel mai simplu e să te înregistrezi ca Persoană Fizică Autorizată – procesul se derulează la Registrul Comerţului, durează 3-4 zile şi costă aproximativ 140 de lei.

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: un business de sezon

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: cum să faci bani dintr-o activitate pe care oricum o ai zilnic

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: cum să faci bani ajutând alţi oameni să se angajeze

  • REPLICĂ Simona Halep pentru Mihai Tudose. „Nu cred că aş avea nevoie de banii statului ca să-mi cresc copilul”

    Ea îl asigură pe şeful Guvernului că nu va avea nevoie de banii statului român atunci când va deveni mamă.

    „Sincer, pe moment nu mi-a plăcut că am fost inclusă în acest discurs. Nu cred că aş avea nevoie de banii statului ca să-mi cresc copilul. Nici până acum nu am primit ceva pentru sport ca să ajung aici unde am ajuns, iar eu am avut foarte multe greutăţi. Pot să-i spun să stea liniştit, e ok, n-o să iau atâţia bani de la stat.

    Eu cred că toată lumea trebuie tratată la fel indiferent de situaţia pe care o ai. O femeie primeşte acel procentaj de la stat pentru că a născut, şi eu sau altele cu o situaţie foarte bună, trebuie să primească la fel,” a declarat Simona Halep, pentru Digisport.

    Mihai Tudose declara în urmă cu câteva luni că indemnizaţia trebuie plafonată înainte ca Simona Halep care câştigă milioane de euro să rămână însărcinată.

  • Schimbare de filosofie în securitatea cibernetică

    Când am început, acum 25 de ani, singurul lucru pe care-l aveam erau ruterele şi comutatoarele (switches); nu exista un firewall şi nimeni nu se gândea la securitate. De atunci, situaţia s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. Azi suntem la un nivel critic“, spune Jamey Heary, distinguished systems engineer în cadrul Cisco Systems, responsabil pentru conducerea Global Security Architecture Team.

    Peste 4.000 de atacuri ransomware au avut loc în fiecare zi a anului 2016, potrivit unui raport al FBI, iar în perioada ianuarie-septembrie 2017 atacurile de tip ransomware asupra businessurilor au crescut de la fiecare două minute la unul la fiecare 40 de secunde, potrivit Kaspersky. Asta se întâmplă la nivel global, România nefiind cruţată. În iunie 2017, companii şi instituţii din România şi din alte ţări din regiune au fost lovite de un atac cibernetic de tip ransomware, denumit GoldenEye, care criptează datele utilizatorilor şi apoi solicită recompensă, a anunţat Bitdefender.

    În luna octombrie, a fost dezvăluită o vulnerabilitate ce a şocat lumea din industria securităţii cibernetice. ”De fiecare dată când văd că se întâmplă aşa ceva, mi se zguduie credinţa că anumite lucruri sunt adevărate. Şi apoi se dovedesc a fi false“, mărturiseşte Heary. Este vorba despre faptul că protocolul de securitate WPA2, folosit pentru protejarea majorităţii conexiunilor Wi-Fi, a fost spart, expunând traficul wireless atacurilor. Această descoperire este semnificativă, deoarece acest protocol era considerat ca fiind cel mai sigur pentru criptarea conexiunilor Wi-Fi. Alte protocoale au fost compromise în trecut, dar la vremea respectivă exista un succesor mai bun. De data aceasta, un succesor nu există, deocamdată.

    ”Un alt exemplu este vulnerabilitatea descoperită în SSL. Foloseam asta de un deceniu şi toată lumea credea că este OK, apoi am aflat că sistemul nu a fost sigur încă de la concepere. Acelaşi lucru este valabil pentru WPA2. Ne-am bazat pe asta ani de zile, iar acum s-a schimbat total“, a spus inginerul de la Cisco.

    Jamey Heary menţionează şi faptul că şedinţele cu acţionarii s-au schimbat: se vorbeşte mai mult de securitate, iar informaţiile despre securitate şi atacuri nu se mai opresc la CIO (chief information officer), ci ajung la CEO şi la acţionari.

    Reprezentantul Cisco se arată încredinţat că este nevoie de o schimbare de filosofie în securitatea cibernetică, aceea de a cumpăra produsul A pentru a rezolva problema A ”şi fac asta din nou şi din nou şi asta s-a dovedit a nu fi eficient“.

    Cisco a lucrat mai mulţi ani la ceea ce compania numeşte ”reţeaua intuitivă“, adică o reţea care învaţă, se adaptează, automatizează şi protejează în mod constant, pentru a optimiza operaţiunile din cadrul reţelei şi a oferi protecţie împotriva ameninţărilor de securitate, susţin reprezentanţii companiei. Firma americană este de părere că acestă nouă reţea este capabilă să anticipeze acţiuni, să blocheze ameninţări de securitate şi să evolueze de-a lungul timpului.

    ”Ceea ce facem acum nu este ideal pentru viitor. Trebuie să construim produse bune, dar care să fie capabile să şi comunice cu alte produse astfel încât atunci când ai o breşă de securitate aceasta va fi restricţionată într-un anumit loc“, explică Heary, care crede că oamenii sunt ţinta atacurilor şi ei trebuie protejaţi, nu datele.

  • 13 ani de Business Magazin: Povestea primilor zece ani ai Business Magazin. Poze şi poveşti cu suflet din redacţie

    (FOTO: o parte a redacţiei Business Magazin din anul 2005)

    Avea un teanc de reviste străine din care fluturau o sumedenie de etichete colorate şi se îngropa în calculator; pentru moment n-am dat importanţă prea mare, pentru că trăiam vremuri interesante la ziar – erau privatizări, se întâmplau lucruri, se mişcau oameni şi companii, chiar dacă cifrele oficiale erau cam mici. Numitorul comun al acelor vremuri era speranţa, venea integrarea în Uniunea Europeană, iar lucrurile părea a se aşeza pe un drum câştigător pentru România.

    Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o şedinţă la care am fost întrebat ce cred despre şansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alţii au fost mai îndrăzneţi decât mine şi undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacţie, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Naţional; şef era Laurenţiu Ispir, era şi tipa subţire, o cheamă Mona Dîrţu şi venea de la Iaşi. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învăţat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piaţă; curioşii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii şi conţinutului revistei, o organigramă – un simplu act birocratic, pentru că presa funcţiona pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum şi o programare pentru predarea textelor, un alt exerciţiu oarecum birocratic.

    Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existenţe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declaraţia de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei – „Cât costă România“ – un articol care analiza situaţia domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf şi nu am putut găsi nicio soluţie de convertire a lor, aşa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii şi mii de pagini înţesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele şi tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peşterii Scărişoara, ale Vulcanilor Noroioşi sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

    Cu totul am obţinut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obişnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul îşi privea şi priveşte şi acum averea – pur şi simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o ţin minte bine: cabina portarului era preţuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naţionale; diferenţa are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaţioniste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Şi mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanţelor şi se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câţiva ani buni. 

    A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenţia Mediafax şi la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustraţiei. În privinţa redacţiei, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârşitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ şi care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacţia revistei la finele primului an de existenţă:

    „Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg ştiri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmuleţe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine şi toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

    Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, ţigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important şi pe care nu le mai citeşti niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi şi zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, şi cred că odată şi odată o să-i spun să nu mai lovească tastele aşa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marţial şi de când i-am dat nişte mp3-uri ascultă muzică şi dă încetişor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Şi el tot cu căştile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcţia. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simţul umorului, zâmbeşte cam la toate bancurile şi mai are în faţă cam toate revistele străine posibile, cele de business. Şi mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar ştiu că e acolo, pentru că acolo stă cam şase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îţi intră materialul, vezi din prima, şi frumos colorat. Ba mai are şi un soi de planşă cu tot felul de informaţii utile.

    În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn şi talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima şi mai e şi tânără speranţă a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roşie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mişto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

    Chiar lângă mine, în stânga, e Florenţa. Şi ea are simţul umorului şi scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Şi în capăt de tot e Călin, care tot face şi desface guverne şi alianţe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de maşini, sau poate vrea să îşi cumpere. Mai apoi, Crenguţa, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; aşa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja ştim ce gândeşte celălalt. Şi în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniţă grafică faină.

    Prin tot spaţiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» şi care are puterea de a convinge mari business-mani să stea aşa cum vrea el“.

    Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, şi trebuie să spun că şi în anii următori redacţia a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar şi îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond şi abordări. Să traduc: am spus pretenţios că au plecat oameni formidabili şi că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, şi de aici a ieşit spiritul propriu, unic, al revistei.

  • A-ţi da demisia a devenit ceva cool

    Foarte mulţi millennials vin într-o companie, aleg un job pentru o experienţă, pentru a vedea dacă li se potriveşte, pentru a vedea cum e la muncă. De altfel, şi munca a devenit ceva cool.

    În urmă cu 20-27 de ani, generaţia de atunci, foarte mulţi studenţi la vremea respectivă, s-a apucat să muncească de foame, nu pentru experimente. Odată ce reuşeai să intri într-o companie, pentru că nu multe făceau angajări, nu-ţi permiteai să tratezi jobul ca pe ceva cool. Era o chestie de supravieţuire, de plată a chiriei, de întreţinere a unei familii, asta dacă te cuplai de tânăr, poate de un concediu mai bun, poate de nişte haine mai de brand şi, ca o realizare supremă, pentru o primă rată la o maşină.

    În prezent, noua generaţie pleacă mai târziu de acasă, în special băieţii (vârsta până la care stau cu părinţii a crescut de la 27 de ani la 29), totul este o experienţă, noţiunea de supravieţuire nu există, mai ales pentru cei care sunt din Bucureşti, Cluj, Timişoara etc.

    Maşinile sunt ieftine şi dacă nu îţi schimbi marca o dată la un an, râd prietenii de tine.

    Vacanţele sunt vacanţe, mai ales odată cu extinderea low-cost-urilor.

    Şi în privinţa hainelor lucrurile s-au schimbat, iar Zara, H&M sau micile ateliere au apărut în peisaj.

    Foarte multă lume aşteaptă de la un job, un loc de muncă, să-i îndeplinească visul. După nici o lună înţeleg că ceea ce fac, ceea ce au fost puşi să execute nu este tocmai aşa cum şi-ar fi imaginat. Cei mai mulţi stau până într-un an la primul job, confruntându-se cu dilemele legate de viitor. Nu le place ceea ce fac, şefii nu sunt aşa cum s-ar fi aşteptat, presiunea creşte zi de zi şi toţi se întreabă dacă şi la viitorul job va fi la fel.

    Pentru că şcoala românească este teoretică şi deloc vocaţională, foarte mulţi millennials se trezesc că ceea ce au învăţat nu se potriveşte deloc cu aşteptările lor.

    Este destul de greu să o iei de la capăt cu altă şcoală, aşa că mulţi caută ieşiri laterale. Cele mai facile din punctul de vedere al barierelor de intrare, chiar dacă sunt cele mai grele, şi asta descoperă pe parcurs, sunt în vânzări.

    Cineva care a terminat Litere poate intra fără probleme într-un call-center să vândă carduri sau creditede consum.

    Pentru că primul job este greu, pentru că nu se potriveşte cu ceea ce fiecare şi-a imaginat, demisia este ieşirea cea mai uşoară, ca un act de răzbunare, poate pentru eşecul personal sau profesional. Nu ai vândut nimic, nu ai reuşit să te întâlneşti cu niciun client şi să-i vinzi ceva, dar demisia a rezolvat totul, cel puţin din punct de vedere psihic.

    Odată cu al doilea job şi a doua companie, când dilemele şi întrebările profesiei încep să apară tot mai mult, având în vedere că este foarte greu să-ţi găseşti locul, acceptarea ideii că jobul este job şi nu o chestie cool îşi face simţită prezenţa, dar încă nu suficient.

    Gradul de toleranţă la şefi creşte, targeturile nu mai sunt lucruri ieşite din comun şi de neatins, iar acceptarea situaţiei de la job cu toate lucrurile bune şi rele intră în cotidian.

    Mulţi angajatori, mai ales cei care plătesc mai bine, încep să se uite cu mai mare atenţie la câte joburi a schimbat un candidat înainte de a-şi depune un CV la ei.

    În mod corect, dacă nu ai avea o presiune extraordinară de a completa o poziţie, nici nu ar trebui să te uiţi la cineva care în doi ani a schimbat trei joburi.

    Este foarte puţin probabil ca cineva să poată să capete experienţă în mai puţin de un an într-un post, inclusiv din punctul de vedere al interacţiunii cu colegii şi şefii.

    De asemenea, cei care pleacă pentru o ofertă mai bună nu sunt deloc de judecat, dar trebuie să fie atenţi pentru ce poziţie au făcut pasul şi pentru ce nivel salarial.

    În viaţă există situaţii în care o ofertă primită este de nerefuzat atât din punctul de vedere al poziţiei, cât şi al banilor. Nimeni nu ar trebui să rateze o astfel de şansă, pe ideea că firma unde lucrează va avea grijă de el sau de ea şi va egala în timp oferta primită. Poate îţi faci un bine ţie, dar şi companiei acceptând oferta primită.

    Întotdeauna companiile trebuie să respire şi să elibereze poziţii, unde să fie promovaţi cei din liniile secundare pentru a arăta că organigrama nu este încremenită în timp.

    Câteodată este bine să laşi pe cineva să plece, încurajându-l să accepte o ofertă unică, chiar dacă este de neînlocuit. Aşa se face loc pentru alte talente şi se schimbă atmosfera. Bineînţeles, pot să fie şi eşecuri.

    Demisia este ceva cool, dar pentru primul şi poate al doilea job. După acest punct atârnă mult mai greu în CV, dar într-un sens negativ.

    Aşa că este bine să vă gândiţi de câte ori ameninţaţi că vă daţi demisia şi de câte ori faceţi acest lucru. Câteodată s-ar putea ca demisia să se întoarcă împotriva voastră, mai ales dacă nu ştiţi ce vreţi să faceţi mai departe.

    Şi este foarte, foarte greu să găsiţi ceva care să vă placă. Până atunci faceţi să vă placă ceea ce faceţi.
     

  • Despre jurnalişti, demnitari şi lucrurile care trebuie învăţate

    Prima parte, aţi anticipat corect, este cea reală. Din păcate, interesul nostru nu a fost recompensat cu unul pe măsură din partea celeilalte părţi. Şi spun ”din păcate“ pentru că trăiesc cu convingerea că oameni care vizitează în mod constant târguri, expoziţii sau diverse alte manifestări de amploare pot oferi un feedback cel puţin util. Doru Mihail Dediu, şeful delegaţiei române la Expo 2017 nu a fost însă de aceeaşi părere; deşi jurnaliştii i-au solicitat să răspundă la câteva întrebări, el a preferat să stea deoparte.

    Cel care a binevoit să dea curs invitaţiei noastre a fost ambasadorul României la Kazahstan, Cezar Manole Armeanu, care a putut să-şi rupă mai mult de câteva minute din program pentru a explica, cu subiect şi predicat, ce caută România la cel mai mare eveniment de profil din lume.

    Dincolo de frustrările (uneori) aferente meseriei, principala problema este însă modul în care România şi-a planificat prezenţa la acest eveniment.

    Sunt alte state care nu investesc neapărat mai mult în astfel de evenimente, dar o fac într-un mod mai inteligent. Sigur, expoziţia de la Astana nu va aduce mari beneficii de imagine sau brand awareness de ţară, fiind acceptabilă din acest punct de vedere strategia de a ”dedica“ standul specialiştilor. Şi chiar dacă organizatorii vor să folosească scuza asta pentru modul general de organizare, greşelile de execuţie nu pot fi trecute cu vederea. Cum se poate ca macheta laserului de la Măgurele să nu funcţioneze? Cum este posibil ca ea să ajungă stricată la Astana şi, cel mai important, cine este responsabil pentru toate aceste stângăcii?

    Sunt întrebări care vor rămâne, cel mai probabil, fără răspuns. Mai mult, sunt întrebări care vor fi puse şi la următorul eveniment de anvergură la care România va lua parte – e o posibilitate ce s-a transformat, de-a lungul anilor, într-o certitudine.

    Aş vrea să fiu cât se poate de clar, pentru că nu acuz pe nimeni de rea-voinţă, ci pur şi simplu de incompetenţă: standul României, având o suprafaţă de 370 de metri pătraţi, a fost realizat în jurul laserului de la Măgurele. Macheta laserului, care trona în mijlocul încăperii, nu funcţiona; pe ecranul din camera alăturată rulau imagini la o calitate sub orice critică, preluate probabil din arhiva TVR, câteva din celebrele spoturi de promovare a României sub motto-ul Vizitaţi Grădina Carpaţilor – şi acestea la o calitate mult prea mică – şi spoturile uneia dintre companiile partenere, care a înţeles că propria imagine nu e un lucru de care să-ţi baţi joc. Aceste din urmă spoturi erau filmate la calitate bună, aşa cum trebuie să fie un clip de promovare – indiferent de subiectul promovat. Tot la intrarea în stand, pe nişte rafturi de lemn, organizatorii aşezaseră vreo 10 sticle de vin; principala atracţie a pavilionului, singurul loc la care lumea chiar stătea la coadă era consola de VR pregătită de aceeaşi companie parteneră. Nu o să vorbesc despre celelalte standuri, pentru că nu are rost, dar o să spun doar că lumea nu prea se înghesuia la noi.

    E o imagine pe care am tot văzut-o, chit că vorbim de târguri de tehnologie sau de turism. E o imagine pe care România încearcă să o acopere cu scuze sau cu tot felul de explicaţii. Realitatea e însă că statul – aşa cum companiile au făcut-o deja – trebuie să înţeleagă că imaginea e de multe ori mai importantă decât conţinutul. Luaţi, dacă vreţi, un exemplu din turism: în vreme ce la noi cascada Bigăr, cunoscută pentru frumuseţea ei, a stat ani de-a rândul ascunsă, fără vreun semn care să direcţioneze vizitatorii, alţii transformă un morman de pietre într-o atracţie turistică care aduce zeci sau sute de mii de euro în fiecare an. Nu mă credeţi pe cuvânt! Petreceţi o săptămână în Creta şi o să înţelegeţi despre ce vorbesc.

  • Britanicii au inventat casa pliabilă care se instalează în 10 minute. Vezi cum arată şi cât costă – GALERIE FOTO

    Nu este o glumă: casa poate fi împachetată, împreună cu mobila de rigoare, şi urcată într-un camion.

    Creatorii Ten Fold speră să revoluţioneze astfel piaţa imobiliară din Marea Britanie; unitatea poate fi folosită ca locuinţă, spaţiu de birouri şi spaţii de urgenţă pentru refugiaţi.

    Inventatorul David Martyn, de 58 de ani, spune că a lucrat alături de echipa sa timp de 7 ani la proiect, cheltuind aproape 4 milioane de lire sterline pe dezvoltarea şi patentarea proiectului.

  • Britanicii au inventat casa pliabilă care se instalează în 10 minute. Vezi cum arată şi cât costă – GALERIE FOTO

    Nu este o glumă: casa poate fi împachetată, împreună cu mobila de rigoare, şi urcată într-un camion.

    Creatorii Ten Fold speră să revoluţioneze astfel piaţa imobiliară din Marea Britanie; unitatea poate fi folosită ca locuinţă, spaţiu de birouri şi spaţii de urgenţă pentru refugiaţi.

    Inventatorul David Martyn, de 58 de ani, spune că a lucrat alături de echipa sa timp de 7 ani la proiect, cheltuind aproape 4 milioane de lire sterline pe dezvoltarea şi patentarea proiectului.