O formulare oarecum ambiguă şi perpetuarea respectivei ambiguităţi în presă a umplut, săptămâna trecută, inbox-ul lui George Butunoiu, unul dintre candidaţii care ar fi putut să asiste Ministerul Economiei în instalarea managementului privat la cinci mari companii de stat. Câştigătorul licitaţiei lansate în urmă cu două săptămâni, în valoare de circa 600.000 de euro, a fost anunţat vinerea trecută (Pedersen&Partners, condus de peste cinci ani de Mona Neagoe), însă acesta nu ar alege candidaţii, ci va trebui să asiste ministerul în selecţia consultantului pentru desemnarea firmei de recrutare a viitorilor manageri, să întocmească caietul de sarcini şi să ofere elementele ce trebuie urmărite în timpul interviurilor finale.
Dar oamenii au înţeles că este vorba de procesul de recrutare în sine, aşa că au început să trimită mailuri. “Sunt foarte mulţi oameni în piaţă interesaţi de aceste funcţii. Am început deja să primesc o mulţime de
CV-uri chiar de la oameni care conduc companii foarte importante din România. Majoritatea este din companii multinaţionale. Ba am primit pe e-mail şi două CV-uri din străinătate. Unii sunt interesaţi de salariile foarte mari pe care ar urma să le primească, iar alţii spun că s-ar mulţumi şi cu salarii mai mici decât în prezent”, spune Butunoiu, a cărui companie a participat la licitaţie în parteneriat cu casa de avocatură Biriş Goran. Interesantă graba managerilor, nu? Ea poate fi motivată de salariile mari anunţate deja în proiectele legislative ale Guvernului, de provocarea pe care o constituie restructurarea unei companii de stat şi de benefiicile pe care o astfel de acţiune le pot aduce CV-ului. Hidroelectrica, Oltchim, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia, Electrica Furnizare şi Romarm sunt primele companii din subordinea Ministerului Economiei care vor avea management privat.
Ideea unor companii de stat cu management privat este cât se poate de benefică pentru economia românească şi mediul local de afaceri. Dar, înainte de a trimite sau a selecta CV-uri, viitorii manageri, guvernanţii şi chiar partenerii companiilor trebuie să găsească răspunsuri pentru o serie de întrebări esenţiale:
1. Va fi eliminat factorul politic din conducerea executivă şi administrarea celor cinci companii de stat? Câtă libertate de mişcare vor avea managerii?
2. Cine va stabili regulile jocului, criteriile de performanţă şi obiectivele pentru aceşti manageri?
3. Cum se va raporta middle-managementul din respectivele companii la noul CEO?
4. Cum va evolua relaţia cu partenerii tradiţionali, furnizori sau clienţi?
5. Vor beneficia companiile de mai multă încredere din partea sistemului bancar, care să le asigure finanţarea de care au nevoie?
6. Care va fi relaţia dintre management şi Consiliul de Administraţie, numit şi acesta, în prezent, pe considerente politice?
7. Care va fi reacţia sindicatelor, cum vor colabora acestea cu managementul privat şi cum vor accepta restructurările?
8. Salariile şi bonusurile propuse nu sunt totuşi prea mari în raport cu businessul respectivelor companii?
“Ce le ceri acestor oameni este una dintre cele mai importante probleme”, spune analistul economic Dragoş Cabat. Stabilirea regulilor de performanţă care să impună managerului cerinţe şi depolitizarea managementului sunt două din cele mai mari probleme care nu aparţin managerilor, ci reprezentanţilor statului, din Consiliile de Administraţie, ministere sau din Guvern. “Statul a dovedit că nu prea ştie să controleze şi de fapt tot ceea ce contează în evaluarea managementului este să te bazezi pe indicatori de performanţă şi nimic altceva”, spune Cabat. Şi actualii manageri performează în funcţie de criterii impuse, dar respectivele criterii nu slujesc doar interesele companiei. Un mare combinat într-o zonă monoindustrială poate avea, în jocul politic, un rol mai degrabă social, el va trebui să angajeze oameni, să dea slujbe. Drept urmare, echipa managerială se va concentra pe rolul social, iar rezultatele economice nu vor mai conta aşa de mult. Creşterea cifrei de afaceri, obţinerea profitului cu orice preţ sau menţinerea activităţii pentru a sluji intereselor unor parteneri de afaceri cu legături politice pot fi alte exemple de criterii care nu vor transforma compania de stat într-un model de profitabilitate asezonată cu responsabilitate socială.
Întreprinderile cu acţionariat majoritar de stat trebuie tratate însă diferenţiat, în funcţie de gradul de utilitate socială, consideră un bancher care a preferat să îşi păstreze anonimatul: “Este o prostie să le tratăm pe toate la grămadă şi să înţelegem prin eficienţă lichidarea totală a subvenţiilor la toate companiile de stat, inclusiv Metrorex şi CFR. Şi în Germania, şi în Italia, companiile de transport public, cu care călătoresc inclusiv oameni cu niveluri scăzute de venit, beneficiază de un anumit grad de implicare a statului. Aceasta nu anulează şi nu trebuie să anuleze principiul unui management eficient”. Nu asta ar fi problema cea mai mare, deoarece performanţa unei companii depinde până la urmă de calitatea managementului şi de atitudinea acţionarilor, nu de structura acţionariatului, adică dacă a fost sau nu privatizată compania. În Vest există numeroase exemple de întreprinderi de succes cu capital de stat, ca şi de falimente în mediul privat. “Depinde însă cât de mult <îşi bagă nasul> statul ca acţionar majoritar: scopul de bază al statului ca acţionar e să aibă în portofoliu companii funcţionale şi profitabile, de pe urma cărora să aibă surse de venit consistente (adică nu entităţi căpuşate în beneficiul unor anumite grupuri sau vaci de muls prin imixtiuni de alt gen, cum a fost cazul donaţiei de la Romgaz la buget)”, precizează un alt bancher intervievat de BUSINESS Magazin.