Este în puterea puţinor artişti să genereze emoţii atât de puternice la un spectacol încât sala să râdă şi să plângă de emoţie pe parcursul aceluiaşi spectacol. Mult mai rar se întâmplă acest lucru din primele momente ale unui concert. I-a reuşit lui Havasi, care a susţinut la Sala Palatului, pe 22 noiembrie, al treilea său concert în România.
Ştiţi cum la concerte artiştii cresc gradual înflăcărarea publicului până la momentul în care lumea cântă şi dansează? De regulă pentru asta e nevoie de cel puţin jumătate de oră, dar muzicianul ungur Havasi Balázs a reuşit nu numai să dezmorţească, ci să înflăcăreze cei 5.000 de spectatori, aflaţi într-o Sală a Palatului plină până la refuz. „Cel mai rapid pianist din lume” este titlul conferit de Guinness Book în 2009, dar artistul este şi compozitor şi showman, având o carismă de rock star. Concertul din toamna acestui an, parte a turneului mondial Landmark World Tour, a fost complex, bine echilibrat şi a adus pe scenă în cele două ore ale reprezentaţiei 15 instrumentişti, balerini, jocuri de lumină şi fum, proiecţii video care au însoţit melodiile, solo de pian, de baterie rock, de violoncel sau vocal.
Absolvent al Academiei de Muzică Franz Listz, Havasi îşi propune ca prin compoziţiile sale, 100% originale, să transpună muzica clasică în vremurile actuale, iar melodiile sale durează câteva minute, transmit emoţii puternice – de la cele liniştitoare, de adormit copiii, până la cele cu influenţe rock, mai cu seamă că Havasi este prieten din copilărie cu toboşarul rock Endi, invitat în spectacolele sale. Artistul ungur a început să cânte la pian de mic copil, povestea el anterior, pentru că îi era dificil să se exprime, iar muzica a înlesnit comunicarea sa. Pe scena Sălii Palatului în acest an, artistul s-a aflat în largul său şi a comunicat permanent cu publicul, încă de la apariţie, când a mulţumit spectatorilor români pentru că l-au încurajat la primul concert de la Bucureşti, în 2011; era şi primul său concert peste hotarele ţării natale. „În urmă cu cinci ani, când eram plin de idei şi dorinţa de a concerta la nivel mondial – sunt şi acum – m-au încurajat aplauzele voastre. Un an mai târziu am ajuns la Carnergie Hall. Voi aţi fost primii care m-aţi încurajat să fac asta.“ A invitat spectatorii să aplaude şi, în ciuda faptului că răspunsul a fost înflăcărat, a glumit: „OK, mulţumesc pentru aceste aplauze politicoase, putem să încercăm unele mai convingătoare?” A mai povestit apoi, pe parcursul show-ului, despre melodia liniştitoare pe care o preferă copiii săi, înainte de culcare; a dedicat o melodie celei care a fost primul fan al muzicii pe care o compunea şi care a devenit soţia sa – „e prezentă în sală, dacă vedeţi o doamnă plângând acum, aceea e soţia mea”. A povestit şi despre reacţia pe care a primit-o după prima audiţie a celei mai noi melodii din spectacol, intitulată Hypnotic (imagini năucitoare se derulau pe ecran, pentru a completa impresia artistică): „Ştiţi când în filmul acela, Înapoi în viitor, personajul principal cântă o melodie rock iar sala e surprinsă? Le-a spus celor prezenţi ceva de genul: «Nu vă faceţi griji, o să vă placă»; rock-ul nu fusese încă inventat. La fel a spus şi producătorul meu despre Hypnotic.”
Îmbrăcat cu sacou de gală şi blugi rupţi – dar cu vipuşcă din satin –, artistul a preferat o geacă de piele pentru melodiile cu influenţe rock, iar spre finalul spectacolului îşi scutura mâinile, semn că resimţea efectele sprintului la care-şi supusese degetele.
Neaşteptat la spectacolul din acest an a fost un moment în care doi muzicieni au început să cânte acorduri ale unei melodii de Mozart; spectatorii au izbucnit în râs, pesemne din pricina surprizei, amplificată câteva momente mai târziu, când instrumentiştii au schimbat registrul muzical, trecând la… Thunderstruck a lui AC/DC. A fost singurul moment de pe parcursul spectacolului care a inclus o altă melodie decât compoziţiile artistului ungur. Spectacolul pus în scenă în cadrul acestui turneu are la bază conceptul realizat de directorul american de creaţie Brian Burke (spectacolul lui Céline Dion – The New Day din Las Vegas, Il Divo, America’s Got Talent) şi al designerului vizual francez Gilles Papain (Cirque du Soleil, Marseilles opera din Ballet de Monte Carlo). Invitat special al spectacolului din acest an a fost solista de origine australiană Lisa Gerrard, compozitor asociat şi interpret al coloanei sonore a peliculei Gladiatorul. Pentru coloana sonoră a filmului Gladiatorul, co-produsă alături de Hans Zimmer, ea a fost nominalizată la Oscar şi a primit un Glob de Aur.
Pianistul şi compozitorul ungur, acum în vârstă de 41 de ani, s-a aflat pentru prima oară în România în toamna lui 2011, cu Symphonic Red Concert Show, care a reunit pe aceeaşi scenă peste 100 de artişti din întreagă lume: peste 50 de instrumentişti, un cor impresionant acompaniat de toboşari japonezi şi 15 solişti.
Am ascultat, la recomandarea unei persoane dragi, melodiile lui Havasi în 2011 şi câteva săptămâni mai târziu eram la concertul din Bucureşti; mi s-a părut atunci cel mai emoţionant spectacol la care am fost vreodată. Au mai trecut trei ani; tot la Bucureşti, dar în Sala Polivalentă, bucuria spectatorilor nu a fost la fel de mare, pesemne din cauza acusticii proaste. Nici artistul nu cred că a fost prea încântat atunci – spectacolul a ţinut puţin peste o oră şi nu a revenit pentru niciun bis.
Spre comparaţie, anul acesta a avut pregătite două momente diferite pentru bis, în replică la multele minute de aplauze cu care a fost răsplătit. Experienţa concertului din acest an a fost peste aşteptări; din punctul meu de vedere, concertul a fost cel mai bun spectacol la care am participat şi sunt sigură că Havasi va umple mai multe săli, dacă va alege să concerteze în Capitala noastră de mai multe ori. De preferat, în 2017. „Programul nostru devine tot mai încărcat. Vreţi să revenim anul viitor?” a întrebat Havasi la final. Cred că reacţia publicului a fost convingătoare.
