BusinessMagazin

Tag: spectatori

  • John Wick is back

    Personajul John Wick a intrat în atenţia publicului în 2014, atunci când asasinul interpretat de Keanu Reeves se răzbună pe toată lumea care îi iese în cale. A urmat partea a doua în 2017, primită la fel de bine de public şi de critici, iar acum Wick se întoarce în Parabellum.
    Acţiunea continuă imediat după evenimentele din John Wick 2: asasinul e acum urmărit de toată lumea, existând o recompensă de 14 milioane de dolari pentru cel sau cea care reuşeşte să îl elimine. Va reuşi să găsească şi de data aceasta o cale de scăpare?
    Franciza John Wick a apărut mai mult ca un experiment al lui Keanu Reeves, care a făcut echipă cu regizorul Chad Stahelski pentru a aduce în faţa spectatorilor un film extrem de alert, extrem de sângeros, dar totodată diferit de alte filme cu aceleaşi coordonate. Pariul a fost câştigător, dovadă stând nu doar încasările care au crescut cu fiecare film produs, ci şi reacţia criticilor, care au dat note din ce în ce mai mari pe măsură ce franciza avansa.
    E important de menţionat faptul că Stahelski este un fost cascador, iar asta l-a ajutat probabil să creeze unele dintre cele mai spectaculoase scene de luptă văzute pe marele ecran. Fiecare moment e diferit – fie că vorbim de arma folosită de John Wick (una dintre ele este o carte), fie de personajele care apar doar pentru a da mai multă culoare. Ca film de acţiune, John Wick e mult peste alte producţii lansate în ultimii ani.
    Este corect să spui că filmele sunt din ce în ce mai bune, iar asta e ceva ce puţine serii au realizat – exemple în acest sens ar fi Mission: Impossible şi episoadele Star Wars din anii ’70. Iar asta aproape că garantează faptul că John Wick se va întoarce şi în anii ce urmează, lucru care nu poate decât să mă bucure.
    Pentru Keanu Reeves, John Wick e fără îndoială cel mai de succes proiect de după Matrix, seria care l-a transformat într-un superstar. Actorul are destule calităţi şi era păcat că rolurile primite în ultimii ani nu reuşeau să-l pună în evidenţă. Sigur, Reeves este un actor care se remarcă în filmele de acţiune, aşa cum este – cel puţin în ultimul deceniu – şi Liam Neeson.
    În concluzie, vă recomand să vă faceţi timp pentru a urmări ultimele aventuri ale asasinului. Dacă nu aţi văzut până acum primele două părţi, ar fi indicat să o faceţi – deşi Parabellum poate fi urmărit şi ca film de sine stătător, unele elemente nu vor avea foarte mare logică pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu universul creat de Reeves şi Stahelski.

    Nota: 8,5/10

  • Opera cea lungă

    Opera, după o idee a arhitectei Liz Diller, a cărei firmă, Diller Scofidio + Renfro, s-a ocupat de transformarea High Line, şi pe muzică de David Lang, se intitulează „The Mile-Long Opera: a biography of 7 o’clock” şi are în distribuţie 1.000 de cântăreţi aşezaţi pe toată lungimea parcului suspendat.

    Libretul operei, semnat de Anne Carson şi Claudia Rankine, are ca subiect viaţa newyorkezilor concentrată în două puncte: ora 7 seara şi mesele la care aceştia iau cina.

    Spre deosebire de un spectacol obişnuit de operă, la acesta spectatorii nu vor sta într-un loc anume, ci vor fi liberi să se plimbe de-a lungul fostei linii de tren în timp ce-i ascultă pe cântăreţi, biletele pentru cele câteva reprezentaţii fiind deja epuizate. 

  • De unde vine Exatlon, emisiunea care doboară recorduri de audienţă

    Creat şi distribuit de compania turcă de producţie Acun Medya, Exatlon a debutat în Mexic şi Brazilia în ultima parte a anului 2017. Show-ul cuprinde un număr de concurenţi, atât vedete, cât şi oameni obişnuiţi, care vor trece prin probe dificile, ce le vor pune la încercare pregătirea fizică, viteza de reacţie şi rezistenţa psihicǎ. Va exista un singur mare câştigător, care va intra în posesia premiului de 100.000 de euro; filmările emisiunii au loc în Republica Dominicană.

    Grecia este singura ţară în care se mai difuzează Exatlon, în afara celor menţionate mai sus. Este totuşi de aşteptat ca mai multe state să preia formatul, având în vedere succesul uriaş de care se bucură emisiunea în ţările în care rulează.

    Compania Acun Medya este deţinută de Acun Ilıcalı, un fost comentator sportiv pe care fanii Exatlon România l-au putut vedea în timpul meciurilor internaţionale. Acun Ilıcalı este cel care prezintă ediţia din Turcia şi a fost prezent, alături de Cosmin Cernat, la ediţiile internaţionale.

    În România, Exatlon a debutat cu o audienţă de peste 1 milion de spectatori, iar numărul acestora a continuat să crească. În prezent, emisiunea este urmărită de peste 2 milioane de spectatori şi deţine primul sau al doilea loc în mai multe categorii demografice.

  • Finalul nu e aproape

    E important să menţionez, în caz că mai există cineva pe faţa Pământului care nu ştia asta, că Tom Cruise realizează chiar el majoritatea cascadoriilor. Mi se pare de necrezut cât de mult poate asta să schimbe (în bine, evident) faţa francizei Mission: Impossible. Atunci când teama sau disperarea de pe faţa unui actor e reală, şi spectatorii o vor simţi; lipsa efectelor speciale generate pe calculator e un plus în ziua de azi, iar producătorii lui Mission: Impossible au ştiut să profite la maximum de asta.
    Chiar dacă scenariul are multe scăpări pe partea de logică, scenele de acţiune sunt atât de bine realizate încât firul narativ devine realmente secundar. Cei mai mulţi membri ai echipei se întorc pentru această nouă aventură: Ethan şi echipa trebuie să recupereze trei recipiente cu plutoniu înainte ca acestea să ajungă la un grup terorist numit Apostolii, ridicat pe bazele Sindicatului, grupul desfiinţat de Ethan în filmul anterior. Pare complicat? Acţiunea devine şi mai încurcată, dar recomandarea mea e să lăsaţi la o parte aspectele tehnice şi să vă concentraţi pe acţiune.
    Personajele nu sunt prezente în film pentru a atrage simpatia spectatorilor, singurul lor rol fiind de a participa la urmăriri, explozii şi alte secvenţe memorabile. Chiar şi atunci când Julia – fosta parteneră a lui Hunt – apare în peisaj, pentru a întări sentimentul de pericol care îl înconjoară, rezultatul nu e chiar cel scontat. Şi asta nu pentru că Michelle Monaghan nu e o actriţă convingătoare, ci pentru că miza e deja suficient de mare.
    Mission: Impossible – Fallout a avut un buget impresionant, de 178 de milioane de dolari; nu le plângeţi de milă producătorilor, pentru că filmul a generat din vânzarea de bilete 538 de milioane de dolari (la ora scrierii materialului, filmul rulase de 31 de zile în sălile de cinema). Chiar dacă rezultatele înregistrate până acum îl plasează pe locul 4 din 6 în cadrul francizei, e de aşteptat ca Fallout să mai aducă cel puţin 20-25 de milioane în conturile casei de producţie.
    O scenă din film îl prezintă pe Cruise faţă în faţă cu unul dintre personajele negative, acesta spunându-i: „Finalul de care te-ai temut întotdeauna e aproape“. Văzând reacţia publicului, dar şi a criticilor faţă de Fallout, aş spune că finalul e încă departe.

    Nota: 8,5/10

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10

    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • Incident la NEVERSEA: Un artist a înjurat Guvernul şi s-a luat curentul pe scenă

    Incidentul s-a petrecut pe una din cele cinci scene ale Festivalului NEVERSEA, în timp ce Grasu XXL a cântat melodia “Curaj”. De pe scenă, artistul a adus injurii Guvernului României, moment în care scena a rămas în beznă, pentru că s-a luat curentul.

    Spectatorii care asistau la concertul respectiv au început să scandeze împotriva Guvernului şi a PSD, strigând „PSD, ciuma roşie!”.

    Incidentul a fost repede rezolvat de organizatori, care au anunţat că de vină pentru întâmplare a fost un generator electric, care a trebuit să fie schimbat, chiar cu acordul artistului de pe scenă.

    Cititi mai multe pe www.medaifax.ro

  • Cine este antrenorul vostru?

    A fost o formă de recunoaştere publică în faţa milioanelor de spectatori a importanţei şi meritelor antrenorului ei în câştigarea grand slamului de la Paris.

    Simona Halep are de toate – talent, determinare, energie, o ambiţie feroce, o putere fantastică de luptă. Dar pentru a ajunge numărul 1 în lume şi a câştiga un grand slam a avut nevoie şi de un antrenor pe măsura ei care să o facă, fizic şi în primul rând psihic, să câştige.
    Talentul nativ şi munca te aduce până aproape de un trofeu, dar pentru a câştiga ai nevoie de un antrenor, de o echipă, de un sistem.
    Aşa este şi în business.

    În fiecare zi ne întrebăm de ce individual, pe cont propriu, ajungem până la un anumit punct, iar după aceea ne blocăm şi nu mai putem creşte.

    În schimb, dacă acelaşi om este pus într-un sistem, cu toate constrângerile lui, face lucruri extraordinare, pe care însă pe cont propriu nu le-ar putea realiza.

    Contează atât de mult antrenorul şi sistemul?

    Probabil că da, având în vedere exemplele din jurul nostru.

    Foarte, foarte multe, chiar prea multe businessuri româneşti antreprenoriale s-au pierdut pe drum blocându-se pe undeva, printr-o mlaştină financiară organizaţională şi chiar umană.

    Deşi şi-au dorit, foarte mulţi dintre cei care au decis să intre în business, să facă o afacere, nu au reuşit să treacă dincolo de obţinerea unui câştig cât salariul dintr-o companie mare, dacă nu chiar mai puţin. Cei mai mulţi se consolează cu ideea că pot să-şi facă programul aşa cum vor, ca o compensaţie la faptul că nu au reuşit să treacă mai departe.

    Foarte puţini antreprenori români au ajuns sus cu afacerile lor, deşi au avut foarte multe condiţii favorabile. Mulţi au reuşit să creeze un business, dar foarte puţini au putut sau au vrut să creeze un sistem care să facă să meargă businessul de la sine. Nu au avut încredere să-l lase din mână, nu au avut încredere să angajeze oameni care să îi antreneze, nu au avut încredere în expertiza independentă „Cum poate să ştie el mai bine businessul decât mine?!“.

    Pentru că nu au avut antrenor şi o echipă profesionistă alături, antreprenorii români nu au trecut graniţa, preferând să se închidă în propria piaţă.

    Pentru că nu au angajat antrenori şi nu au lucrat în acest sistem în care fiecare face ce ştie cel mai bine – Simona Halep să joace, iar Darren Cahill să-i spună să intre pe teren şi să câştige pentru că este mai bună decât adversarele –, antreprenorii români nu au descoperit talente pe mâna cărora să-şi lase businessul.

    Cum poţi să cucereşti o altă piaţă, cum poţi să ridici un grand slam dacă eşti băgat operaţional până în gât în businessul propriu?

    Cum poţi să-i cucereşti pe alţii, cum poţi să dobândeşti experienţă dacă rămâi în judeţul tău, înconjurat de zidurile pe care ţi le-ai construit, în speranţa că vei rezista aşa tot timpul?

    Ne place sau nu ne place, recunoaştem sau nu, antrenorul te poate face să câştigi un trofeu, iar Simona Halep, cu tot talentul şi ambiţia ei, a recunoscut public acest lucru.

    România are talente şi toată lumea recunoaşte acest lucru. Are însă prea puţini antrenori, prea puţini manageri, prea puţine sisteme de organizare.

    Profesorul Daniel David, de la Cluj, spune în cartea „Psihologia poporului român” că România are copii talentaţi nativ mai mulţi decât alte popoare, dar pe măsură ce intră în sistemul de învăţământ – grădiniţă, şcoală, liceu, facultate –, care nu este pe măsura minţii lor, talentul lor se pierde. Lipsa de organizare, lipsa antrenorilor, lipsa profesorilor îşi fac simţită prezenţa.

    Simona Halep a fost o excepţie, deoarece, pe parcursul carierei, a putut „să cumpere” un sistem.

    Ion Ţiriac ar putea să facă cu banii, cu sutele şi miliardele de euro, orice. El spune că vrea să facă o academie pentru antrenori, pentru profesori, pentru manageri sportivi. Exact ce are nevoie România. Educaţia şi şcoala românească produc vârfuri, dar baza şi mijlocul scad an de an. Exact ca şi în business. Avem Dedeman, Altex, Ţiriac, Şucu, care au reuşit să treacă de un anumit nivel, dar în acelaşi timp avem 400.000 de antreprenori care au un business anual de sub 100.000 de euro pe an.

    Care este antrenorul vostru? 

  • Zece oraşe îşi împart peste 70% din spectatorii cinematografelor din România

    Din cele 13,9 milioane de bilete plătite de români la cinema în 2017, nu mai puţin de 10 milioane, reprezentând 72% din numărul total, au fost vândute pentru sălile din zece oraşe.

    La începutul anului, cele 41 de centre comerciale din România care aveau un cinematograf multiplex, ajungeau la un număr mediu de săli de proiecţie de 7,8. Astfel, analiza arată că, în medie, dezvoltatorii au amenajat câte o sală de cinematograf la fiecare 5.000 de metri pătraţi ȋnchiriabili ai centrului comercial.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Liniştea care îţi dă fiori – VIDEO

    Filmul lui John Krasinski este gândit în aşa fel încât spectatorul să devină participant activ într-un joc de-a şoarecele şi pisica, unul plin de tensiune. Aceasta este de fapt şi principala calitate a celor mai multe filme horror de succes: darul de a-l aduce pe cel din faţa ecranului în mijlocul acţiunii. A Quiet Place mai reuşeşte un lucru impresionant: se joacă cu aşteptările publicului fără a subestima capacitatea de înţelegere a spectatorilor. Vorbim, fără îndoială, de un thriller excelent.

    Scenariul semnat de Bryan Woods şi Scott Beck e extrem de alert, iar regizorul a profitat de acest lucru pentru a trece direct în mijlocul acţiunii. Vedem un cuplu care se joacă alături de cei trei copii, iar un titlu de pe ecran ne anunţă că e ziua 89; se înţelege destul de repede că acţiunea se petrece într-o lume postapocaliptică. Următoarele scene îi prezintă pe protagonişti mişcându-se încet printr-un magazin mic, încercând să facă cât mai puţin zgomot, căutând medicamente pentru unul dintre copii.

    Începutul filmului are un singur rol, şi anume de a-l face pe spectator să înţeleagă că principalul pericol în această lume e sunetul. Firul narativ continuă la un an după aceste prime scene. Ideea unor inamici care îşi depistează prada după sunetele produse de aceasta nu e nouă, dar Krasinski a reuşit să aducă un suflu proaspăt conceptului. De-a lungul filmului, el creează mai multe momente tensionate în care spectatorii se aşteaptă la ceva inedit; de cele mai multe ori, aşteptările le sunt înşelate. Sunt scene în care vedem o puşcă şi ne aşteptăm ca sunetul produs să declanşeze un adevărat carnagiu, dar lucrurile iau o cu totul altă direcţie.

    A Quiet Place e un film cu foarte puţine replici, bazându-se pe puterea imaginilor pentru a transmite mesajul central. Din acest punct de vedere, nu ştiu dacă am văzut recent o producţie mai reuşită, iar asta spune multe despre ceea ce poate face Krasinski în spatele camerei de filmat.

    A Quiet Place a fost primit extrem de bine atât de critici, cât şi de spectatorii de rând, iar performanţele la box office reflectă perfect acest lucru: cu un buget de doar 17 milioane de dolari, filmul generase (la ora închiderii ediţiei) aproape 260 de milioane de dolari din vânzarea de bilete. Prin urmare, nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că producătorii au anunţat deja că lucrează la o continuare a filmului.

    În concluzie, A Quiet Place e unul dintre acele filme rare în timpul căruia nu ştii la ce să te aştepţi. E un film care îţi induce o stare de teamă care rămâne cu tine mult după ce ai părăsit sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Studiourile Marvel au rămas fără idei – VIDEO

    Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.

    Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.

    Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.

    Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.

    Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.

    Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.

    În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.

    NOTA: 6,5/10