BusinessMagazin

Tag: Sorin Paslaru

  • Opinie Sorin Pâslaru, ZF: Noul guvern va trebui să fie cu un ochi pe deficite şi cu unul pe dezvoltare

    Dar dezicerea de propriul premier a fost catastrofală pentru acest partid, pentru că a arătat că nici oamenii lui nu au avut încredere în politica sa, este adevărat, otova. Dacă Emil Boc ar fi putut spune, în decembrie 2012, iată, am tăiat salariile în 2010, dar am revenit după doi ani, şi dacă ar fi promis şi o revenire a TVA în jos cu 2-3 puncte, probabil că nu ar mai fi fost atât de jos în sondaje azi. Propunerea de după, cu Mihai Ungureanu şi echipa sa interimară, nu a mai funcţionat pentru că era evident că se cam terminase benzina soluţiilor. Banii împrumutaţi au fost cheltuiţi, iar drama este că, într-un mod parcă desprins de ceea ce se întâmpla înainte de ’89, când până şi ideile de schimbare erau încurajate şi controlate strâns de centrele puterii, reforma statului român, a administraţiei, a fost epuizată ca subiect fără să fie făcută, deşi era nevoie de ea. Guvernul Boc a pus pe masă în prima şedinţă de guvern salariile de la companiile de stat şi faptul că trebuie reduse până la nivelul unui secretar de stat. Erau date ca exemple de risipă a banului public.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Sorin Pâslaru, ZF: Mai pleacă trenurile din gară şi se mai dă ora exactă la radio? Mai este administrată această ţară?

    În 2012 derapajul a început de la aiuritoarea plecare a guvernului Boc înainte cu doar nouă luni de finalul mandatului, în plină iarnă de grad zero, cu drumuri blocate şi trenuri prinse în zăpadă zile la rând.

    Trebuie să vină altcineva, se spunea, cineva care să salveze partidul, ţara. Un Mesia. Mihai Răzvan Ungureanu s-a poticnit însă în doar trei luni într-o privatizare eşuată, Cupru Min, de care nimeni nu vorbise până atunci şi de care nimeni nu a mai vorbit de atunci încoace.

    De la 1 iunie au venit alţii, care au fost atât de pregătiţi de pe margine încât au schimbat de trei ori ministrul învăţământului, iar acum au alunecat într-un război instituţional total, încolţiţi fiind de acuzaţiile privind titlurile academice ale liderului. Când miza ar trebui să fie fondurile europene şi banii care sunt cheltuiţi fără niciun rezultat în infrastructură -adică resursele fără de care mâine chiar că nu mai pleacă trenurile din gări – ei se bat în Parlament în sesiuni extraordinare. Fonduri europene şi autostrăzi?

    Chiar ieri a fost anunţată oprirea rambursărilor pe patru axe la fonduri europene. Adică în loc să intre în economie de la Bruxelles măcar şi 100-200 de milioane de euro lunar, cât intrau până acum (faţă de ţinta de 300 milioane de euro lunar asumată la începutul anului pentru a nu pierde bani începând din decembrie 2012), de acum nu vor mai intra (aproape) deloc.

    Şi chiar ieri la Compania de Drumuri şi Autostrăzi, care are un buget anual de 1,7 miliarde de euro, a fost schimbat directorul, la numai două săptămâni de la numire. Mai contează cine este, de unde vine şi eventual dacă are doctoratul? Ce vânzoleală, ce nebunie. Chiar nu pricepeţi că totul, dar totul se decontează în îndatorare şi în fuga românilor din România? Acutizarea războiului instituţional nu este decât o expresie ultimă a atacului politic asupra capacităţii administrative. Realitatea este că, an după an, administraţia românească decade şi trage după ea ţara cu totul.

    “Cum să apreciezi activitatea unui administrator de ţară altfel decât cu ce datorii lasă atunci când pleacă?”, spune un tânăr antreprenor, proprietar al unei firme de curierat. “Sau, dacă vreţi, pentru un guvern, populaţia reprezintă clienţii. Când scade numărul de clienţi, adică atunci când populaţia scade, înseamnă că administratorul companiei sau al ţării este un prost manager, nu?” Simplu.

    Românii sunt cu 2,4 milioane mai puţini faţă de 2002, iar datoria publică a crescut între timp de la 10 miliarde de euro la 50 de miliarde de euro.

    Din acest punct de vedere, cel mai bun test pentru cea mai proastă administraţie pe care a avut-o România vreodată este dezastrul de la organizarea recensământului. Dacă nici să îşi mai numere oamenii cărora trebuie să le acorde servicii nu mai este în stare administraţia românească, atunci ce pretenţii să mai ai de politici publice?

    “Felul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat recensământul este expresia fidelă a stării societăţii româneşti în anul 2011: o societate profund marcată de criza economică, socială şi politică, divizată, disoluţia autorităţii instituţiilor, indiferenţa populaţiei, frecvente cazuri de spirit civic îndoielnic, atitudine iresponsabilă din partea unor oameni politici faţă de recensământ, o presă în bună măsură superficială în tratarea problemelor recensământului, cu vizibilă şi violentă atitudine antirecensământ. La modelul general, eşecul unui recensământ nu este numai acela al guvernării, ci este unul al întregii societăţi, pentru că recensământul populaţiei este singura operaţiune statistică în care este implicată toată populaţia”, avertizează profesorul Vasile Gheţău de la Facultatea de Sociologie în lucrarea “Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011”, care va fi astăzi subiectul unei dezbateri la Academia Română.

    România nu mai ştie să se numere, nu mai ştie să-şi protejeze industriile vitale şi le aruncă în insolvenţă cum a făcut cu Hidroelectrica, nu mai este în stare să găsească 100 de oameni competenţi într-un partid de 200.000 de membri care să preia la orice oră o funcţie de ministru şi să nu poată fi contestaţi.

    Din acest tablou nu mai lipseau decât publicaţiile străine care au ajuns pur şi simplu să facă agenda internă a ţării. Ce mai urmează? Mai este mult până la administrarea străină? În acest ritm nu.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Marş triumfal al exporturilor – plus 55% în doi ani. De ce economia rămâne îngheţată?

    Este aproape îngheţat sub povara datoriilor la bănci, a taxelor şi contribuţiilor sociale şi atunci se ascunde sub pământ. Ce mai merge merge la gri sau la negru. În rest, singura zonă la vedere care funcţionează bine, dar care din păcate are prea puţin impact în restul economiei, este sectorul companiilor care lucrează pentru export.

    Din cauza poverilor fiscale şi a datoriilor, motorul nu reuşeşte să repornească. Nu din cauza cererii. Nu cererea este problema, ci oferta. Condiţiile de pe piaţă pur şi simplu nu impulsionează suficient oferta. De 20 de ani, România are o problemă de ofertă. În anii ’90, nu era valută, nu erau portocale, nu erau televizoare color. Raportul se regla atunci prin devalorizare.

    Nici acum nu este suficientă valută. Şi nici nu va fi vreodată suficientă într-o ţară care s-a întors la agricultura feudală cu circa un milion de gospodării şi unde reindustrializarea aproape că s-a terminat înainte de a reîncepe prin investiţii străine.

    Lipsa procesării industriale este un decalaj istoric care nu se poate recupera prin doparea cursului valutar. Crede cineva că poţi să vinzi pepeni şi lapte şi să cumperi BMW-uri? Cât să fie kilogramul şi câte tone să vinzi astfel încât să ai 20.000 euro pentru o maşină?

    Dintotdeauna, diferenţa de productivitate s-a plătit prin diferenţa de curs. Pentru că altfel economia este pur şi simplu ameţită de un curs nerealist, aşa cum s-a întâmplat în anii 2005-2008. Este realist pentru o ţară cu deficite de cont curent – care însumează deficitele externe ale statului şi ale sectorului privat – de 12-13% din PIB în anii 2006-2007 şi chiar de 4-5% din PIB în prezent să aibă o devalorizare a monedei locale în opt ani de doar 20%? Adică o devalorizare medie anuală de doar 2,5% pe an? Pentru că în decembrie 2005 euro era 3,6 lei, iar anul 2011 l-a încheiat la 4,31 lei. Un ajutor nesperat pentru toţi cei care au luat credite în euro în 2005, dar un chin pentru exportatori, care au fost nevoiţi să ajusteze costurile interne an de an.

    Şi atunci, de unde vine valuta dacă România exportă mai puţin decât importă şi, mai mult şi mai grav, exportă grâu şi importă cozonaci, exportă fier vechi şi importă maşini, exportă mână de lucru necalificată pentru construcţii şi importă chiuvete?

    Valuta vine din credite. Per total, sistemul se echilibrează consumând din resursele viitoare. Între decembrie 2005 şi decembrie 2011, datoria externă, publică şi privată, a crescut de la 30 de miliarde de euro la 100 de miliarde de euro. Deci plus 70 mld. euro la datoria externă în ultimii opt ani. Acesta a fost preţul menţinerii cursului leu-euro la cote constante: plus 9 mld. euro pe an la datoria externă din 2005 încoace. Economia se dopează cu credite, iar cea mai mare doză de “drog” a fost nevoită să o ia în ianuarie 2009, prin acordul de împrumut de 20 de miliarde de euro cu FMI, Banca Mondială şi UE.

    În 2010 şi 2011, economia românească s-a mişcat numai pe export, într-un efort care ar fi fost invidiat probabil şi de conducerea ţării de dinainte de ’89. Consumul a căzut cu aproape 25% din 2009 şi până în 2011, dar exporturile au revenit încă din 2010 la nivelul din 2008. Exporturile României au ajuns la circa 45 de miliarde de euro în 2011, record istoric. Plus 28% în 2010, plus 23% în 2011, aşa după cum arată datele de pe primele 10 luni. Plus 55% în doi ani la exporturi este foarte mult. Exporturile duduie, dar economia locală stă pe loc. Nu au capacitate de tracţiune. De unde poate veni un pic de oxigen în economie în 2012 după efortul uriaş de a majora exporturile cu 55% în doi ani fără niciun fel de ajutor din partea cursului de schimb?

    Ajustarea economiei a fost substanţială între 2008, când exporturile au fost de 34 mld. euro la un PIB de 137 mld. euro, deci cu o pondere de 24%, şi 2011, când exporturile sunt estimate că au atins 45 de miliarde de euro la un PIB de 129 de miliarde de euro, adică o pondere de 34%.

    Devalorizarea ar fi o gură de oxigen pentru exportatori, confruntaţi cu o eventuală scădere a cererii pe pieţele Uniunii Europene, unde criza datoriilor suverane va întoarce economiile în recesiune, după toate probabilităţile.

    Probabil că este timpul unei relaxări a cursului de schimb şi am putea vedea spre sfârşitul acestui an un curs leu/euro de 4,6-4,7 lei. Altfel, cursa datoriilor externe se va relua.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Oricâţi bani i-ai da, administraţia românească rade tot

    În loc de o prezentare simplă cu lista banilor primiţi de la buget şi alocarea lor pe obiectivele de investiţii, de forma “obiectivul X a costat Y lei şi a fost executat de firma Z”, sunt înşirate inaugurări de săli de sport de-a valma cu drumuri judeţene, reparaţii cu deschideri de şantiere, plăţi de datorii cu avansuri pentru obiective “fără ordin de începere a lucrărilor”.

    Este de bănuit că din cele 3,5 miliarde de euro cheltuite în 2011, Transporturile puteau aloca resurse pentru a prezenta detaliat pe ce au dat banii în 2011, tranzacţie cu tranzacţie, obiectiv cu obiectiv. Cum poţi justifica cheltuirea a 3,4 miliarde de euro în 2011 pe 58 km de autostradă, 500 km de drumuri naţionale reabilitate şi 230 km de cale ferată refăcută?

    Prea puţin se discută despre cum se dă drumul banilor în administraţia românească. Prea uşor dă statul drumul la bani, prea puţine interpelări vin de la parlamentari pe această temă, prea puţine întrebări de la contribuabili.

    Ar trebui luat exemplu de la UE şi transpusă aceeaşi stricteţe în raportarea cheltuielilor de la fondurile nerambursabile la toţi banii cheltuiţi de administraţia românească. Pentru că doar prin constrângerea raportării de date poate Uniunea Europeană verifica ce se întâmplă cu cele 30 miliarde de euro pe care le-a pus la dispoziţia României pentru perioada 2007-2013.
    Administraţia românească a asimilat această constrângere doar în relaţie cu UE, dar nu a mers mai departe. Nu şi-a imaginat ce poate face ea însăşi, fără cererea UE, pentru ca fondurile să contribuie la dezvoltarea economiei.

    Spre exemplu, nu se ştie în acest moment repartizarea teritorială a fondurilor europene, pe toate axele, nu doar la transport, resurse umane sau dezvoltare regională. Câţi bani au mers în Muntenia, câţi în Dobrogea, de câţi ar mai fi nevoie. Sau care sunt companiile care au cele mai mari încasări din bani europeni. Dacă sunt firme străine, dacă sunt firme româneşti.

    Polonia poate să spună şi ce suprafaţă de birouri ocupă firmele care au luat fonduri europene, noi nu ştim nici ce suprafaţă de birouri ocupă administraţia centrală.

    Numai urmărind drumul banilor poate mass-media şi opinia publică să identifice plăţile nejustificate. Banii. Unde merg banii. Aflaţi şi veţi avea o administraţie eficientă, veţi putea reduce cheltuielile, veţi putea scoate la lumină tranzacţiile abuzive.

    Exerciţiile de transparenţă ale guvernării sunt încă stângace sau sunt făcute doar la cerere externă. Nu este nimic programatic, ci doar conjunctural. Nu este făcută din transparenţa cheltuirii banilor publici unul din primele trei obiective ale unei administrări eficiente a resurselor, un real ajutor pentru a economisi banii deveniţi atât de scumpi pe timp de criză.

    Un singur lucru e sigur la administraţia românească: ştie să consume banii. Oricât i-ai da, consumă. Rade tot. Dar să nu îi ceri să se justifice.

    Nimeni nu încearcă să-şi imagineze, de exemplu, ce se va întâmpla dacă mâine România va fi nevoită să salveze o bancă-două şi să folosească banii de la FMI în această direcţie sau, mai rău, va trebui să se împrumute de alţi bani. Sau dacă pur şi simplu nu se mai poate împrumuta la dobânzi rezonabile pe piaţa externă.

    Ce-o fi în zona euro, să fie şi la noi. Mâinile încrucişate, aşteptare. Neîncredere că putem încerca o desprindere, că putem avea o şansă. Dar puneţi datele pe masă şi veţi vedea câte miliarde merg aiurea şi ce viitor s-ar putea construi cu ele. Veţi vedea atunci ce spaţiu de acţiune există. Nu-l irosiţi.

    Sorin Pâslaru este redactor-şef al Ziarului Financiar. Cititi mai multe editoriale ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Sorin Pâslaru, ZF: Poate fi plecarea Nokia un semn că urmează a doua dezindustrializare a României?

    Acesta este un fragment de editorial scris în martie 2006, în urmă cu cinci ani. Furia investi­ţiilor străine de atunci, când încă Nokia sau Ford nici nu se anunţaseră, schimba economia, cel puţin în relaţiile sale externe.

    Iar cea mai puternică evoluţie era a ponderii în exporturi a categoriei de “maşini şi dispozitive mecanice, aparate şi echipamente electrice”, care crescuseră la 28%, faţă de 21% cu cinci ani înainte, preluând prima poziţie de la industria uşoară – textile şi încălţăminte, un sector cu o valoare adăugată mult mai redusă.

    Era industrializare pentru că această creare de locuri de muncă în industrie pe scară largă, mai ales în vestul ţării, venea după o perioadă de 10 ani, între 1989 şi 2000, când industria a alu­n­ecat în degringoladă şi a desfiinţat locuri de muncă. În 1990 în România erau 8 milioane de salariaţi, pentru ca în 2000 să ajungă la 4,5 milioane, adică la fel precum o ţară ca Ungaria sau Cehia, care au populaţie de două ori mai redusă, iar în prezent sunt doar 4,1 milioane oameni cu carte de muncă.

    Şi era a doua industrializare pentru că mai fusese una, în perioada în care ponderea populaţiei din mediul rural s-a redus de la 80% la 50%, adică între 1950-1980, când, cu toate abuzurile şi traumele care au însoţit intervalul, România a devenit o ţară industrială. Au urmat zece ani de stagnare economică şi criză, între 1980 şi 1989, din cauza rambursării anticipate a datoriilor externe (perioadă a cărei perspectivă devine alta când se vede acum situaţia Greciei, în criză din cauza neplăţii datoriei externe deja acumulate) care au dus la colapsul regimului.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Sorin Pâslaru, ZF: Dacă aţi făcut un milion de euro şi mergeţi la golf în loc să intraţi în politică, să nu aveţi pretenţii despre cum este administrată ţara

    Ultimul exemplu de ilustrare a ravagiilor pe care le fac oamenii aduşi să conducă această ţară prin mecanismul alegerilor în business este selecţia oamenilor pentru Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). CSA, care supraveghează o piaţă de 2 mld. euro, este echivalentul BNR pe piaţa bancară sau al CNVM pe piaţa de capital. Ca urmare, la vârful său ar trebui să fie oameni cu serioasă pregătire de specialitate, cu experienţă în finanţe, recunoscuţi în industria lor şi curaţi, adică neimplicaţi de-a lungul timpului în nicio afacere tenebroasă. Pe scurt, oameni cu prestigiu.

    Aşa ar trebui, dar nu este deloc aşa. În Consiliul CSA şi-au făcut loc un fost agronom, un absolvent de TCM, un fost poliţist, un fost şef de hotel care a urmat cursul de cadre al PCR. Alţi doi au lucrat în sectorul financiar, dar, ca un făcut, au fost amestecaţi în două dintre cele mai toxice afaceri financiare de care a avut parte România: SAFI şi Gelsor (adică FNI). Iar acum, culmea, cine a mai fost ales? Încă cineva din orbita SOV Invest, adică un om care a lucrat la Romexterra Leasing. Doar preşedintele CSA de până acum, Angela Toncescu, era un om cu experienţă directă în sector, fiind director general al Asirom timp de cinci ani.

    Încheierea mandatului său a dat startul la cea mai tensionată cursă de alegere a unor candidaţi pentru Consiliul CSA de până acum. După ce unul dintre veteranii industriei asigurărilor, recunoscut ca atare de piaţă, Cristian Constantinescu, a fost respins în comisiile de buget-finanţe, a fost scos peste noapte şi votat în comisii drept preşedinte al CSA un director al unei sucursale de asigurări în vârstă de 36 de ani. Singurul său atu, tinereţea. În rest, experienţa sa ca director de sucursală de companie de asigurări şi educaţia la o universitate destul de slab cotată, Spiru Haret, păreau insuficiente pentru anvergura unei asemenea poziţii. Păreau. Pentru că ieri aceiaşi membri ai Parlamentului au anunţat că îl aleg pe Constantin Buzoianu, 62 de ani, ca preşedinte al Comisiei. Fost poliţist ieşit la pensie în 1997, Buzoianu a intrat în asigurări în poziţia de consilier al fostului director al Omniasig, Constantin Toma, iar de cinci ani este membru al Consiliului CSA. Iată-l pe Mugur Isărescu al asigurărilor: Constantin Buzoianu.

    “Nu vreţi un director de sucursală că nu are anvergură? Atunci luaţi un fost poliţist”, parcă ar fi spus politicienii către industria de asigurări. Care industrie de asigurări, ca şi celelalte din România, nu are voce. Doar câţiva şefi de companii au acceptat să iasă şi să vorbească despre profilul celui care ar trebui să conducă o asemenea instituţie. Uniunea Asigurătorilor? Parcă nici nu ar exista. Toţi sunt cu capul în nisp. Profesioniştii acestei ţări cred că alţii trebuie să le rezolve problemele şi se ţin departe de politică, deşi mulţi au deja mijloacele şi timpul să se implice pentru a schimba viaţa comunităţii prin implicare în politică.

    Dacă ai făcut un milion de euro, te duci la golf sau intri în politică? Nu funcţionează piramida nevoilor şi în România? Nu au oamenii nevoie de recunoaştere în comunitatea lor după ce şi-au satisfăcut nevoile de securitate şi hrană? Şi comunitatea este numai familia, nu ţara?

    Pentru că altfel, singura soluţie ca această contraselecţie din politică să nu ţină România în loc va fi ca Parlamentul să fie făcut din 300 de oameni aleşi întâmplător, decupaţi într-o seară din publicul unui stadion de fotbal. Probabil că ar fi o soluţie mai bună decât ce avem în prezent.

    Sorin Pâslaru este redactorul-şef al Ziarului Financiar.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Trei miniştri şi trei bugete: toate greşite

    Bugetul pe 2009, propus sub administrarea lui Gheorghe Pogea, a eşuat la mare distanţă faţă de realitate, chiar sub oblăduirea FMI: a mizat în ianuarie 2009, când valul crizei era deja de 10 metri, pe o creştere economică de 2% şi venituri în creştere cu 18% (! ), dar a fost minus 7% la PIB şi minus 6% la venituri faţă de anul anterior. (Daca BNR nu scade accelerat dobanda, bugetul esueaza)

    Fiind an electoral – alegerile prezidenţiale, deşi veniturile nu s-au făcut, cheltuielile nu au fost reduse corespunzător, ci chiar au fost majorate, cele de personal crescând cu 7%. Rezultatul? Deficit bugetar de 7,4% din PIB, aproape dublu faţă de cel din 2008 de 4,8%. Bugetul pe 2010, propus sub administrarea lui Sebastian Vlădescu, a fost construit pe o creştere economică de 1,5%, cu toate că erau semnale evidente că nu-şi revine consumul, dar PIB-ul a fost în continuare pe minus, de aproape 2%. (Marele pariu pentru 2009: vor creste veniturile la buget cu 18%?)

    Pe plus de 7% au fost prognozate şi veniturile, complet irealist. Cheltuielile angajate odată făcute, în mai 2010 statul a constatat subit că nu mai are bani, a tăiat salariile şi a majorat TVA într-o noapte provocând recăderea economiei într-o depresie din care nu a ieşit nici acum. Foarte bună prognoza, foarte bun ministrul. A reuşit să întoarcă economia cu patru ani înapoi.

    Bugetul pe 2011, propus sub Gheorghe Ialomiţianu şi certificat de 100 de ori pe parcursul anului că va fi respectat, prevede o creştere de 1,5% a PIB pentru 2011.

    Ieri însă Finanţele au anunţat că în această lună va veni la Bucureşti o delegaţie a FMI să discute bugetul din perspectiva unei noi ţinte de creştere pentru 2011, cea de 1,5% fiind sub semnul întrebării.

    Cât despre 2012 prognozele băncilor sunt mult mai pesimiste decât cea a Comisiei de Prognoză de 4%, mergând şi spre 2%. Noroc că de această dată cheltuielile pentru 2011 au fost prevăzute egale cu cele de anul trecut, adică de 200 miliarde de lei (47,6 mld. euro).

    Sigur, în toate aceste cazuri cei trei miniştri pot veni să spună că, dintr-o dată, condiţiile externe au devenit mai dificile. Dar nici după primul an în care bugetul a eşuat lecţia nu a fost învăţată, nici după al doilea şi se dovedeşte, iată, că nici după al treilea. În 2009, când deficitul ameninţa să urce la 10% din PIB, a fost aplicată soluţia zilelor de concediu fără plată. În 2010 a fost majorat TVA. Ce va fi în 2011? Care este efectul acestor bugetări greşite? Simplu: acumularea de datorie publică. Când angajezi deja cheltuieli şi nu ai venituri, acoperirea lor se face doar majorând datoria publică.

    Iar datele arată că datoria publică a crescut de la 27 miliarde de euro în decembrie 2008 la 45 miliarde de euro în iulie 2011. Practic, în fiecare din cei doi ani în care a eşuat bugetul statul român a adăugat la datoria publică încă 9 miliarde de euro ca să funcţioneze. În general este bine să nu îi întrebi pe miniştri sau pe preşedinte de ce nu au făcut până acum ce au spus sau ceea ce spun că vor face de acum încolo că îi enervezi. Ei preferă să îţi vorbească mereu şi mereu despre ceea ce vor face. Dar la Finanţe este mai complicat – o dată ce îţi asumi un nivel al veniturilor şi angajezi cheltuieli, orice eroare în minus majorează deficitul bugetar şi datoria publică. Aproximările costă. Din acest punct de vedere, presa urrmăreşte din păcate mai puţin banii şi bilanţurile de venituri şi cheltuieli şi mai mult declaraţiile.

    Deşi abundă abuzurile, mai ales la capitolele cheltuielile cu bunurile şi serviciile, eşecul pe atragerea de fonduri europene este total, iar din punct de vedere macroeconomic de trei ani de zile economia se zbate în recesiune, mai mult decât orice altă ţară din UE, actuala putere este mult mai puţin criticată decât cele dinainte. Multe relatări au început să fie de tip Monitorul Oficial – guvernul a decis, a hotărât, legea X a fost schimbată. Este de înţeles atunci cum de ţintele nu sunt atinse trei ani la rând. Când nu te bate nimeni la cap, poţi să ajustezi barca din mers şi cu 90 de grade, chiar cu riscul de răsturnare.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Ţara îşi pierde oamenii. Cum de a ajuns România între Somalia, Jamaica, Afganistan şi Nigeria?

    Pentru cei două milioane de români plecaţi la muncă, adică o treime din forţa de muncă activă între 20 şi 40 de ani, apartenenţa la spaţiul românesc nu mai contează decât ca posibilitate de stabilire în Europa fără restricţii. E o ţară care îşi ignoră cetăţenii. A uitat de ei.

    Este dramatic cum o ţară cu un PIB per capita de 7.000 de euro, în NATO şi Uniunea Europeană, de zeci de ori mai bogată decât Somalia, Jamaica sau Afganistan şi-a pierdut semnificaţia ca organizaţie pentru cetăţenii săi.

    Apatrizi. Sunt pierduţi ca forţă de muncă, ca şi consumatori de ziare, de pastă de dinţi sau de contribuabili la buget în România. Aceasta este realitatea economiei româneşti – nu îşi poate organiza resursele pentru a-şi hrăni cetăţenii.

    Privind la aceste statistici, văzând casele părăsite din mediul rural, probabil că niciodată în istoria sa poporul român nu a mai avut o stare de dezmembrare fizică şi dezagregare naţională precum cea prin care trece acum. Inexistenţa unui proiect naţional, a unei cât de mici raze de speranţă că peste 10 ani va fi aici altceva îi doboară pe români şi în trimite la depărtare.

    Efectele se vor vedea peste ani şi vor transforma ţara. 100.000 de românce, adică 6% din populaţia feminină între 20 şi 30 de ani, au devenit soţii de italieni. Ţara îşi pierde oamenii.

    Când ungurii, cehii, chinezii, finlandezii sau chiar grecii îşi afirmă identitatea mai ales în aceste condiţii dure, românii şi-o pierd. De parcă acest proiect, al unei naţiuni, cade ca ploaia din cer şi nu este o construcţie care trebuie întreţinută.

    Românii plecaţi afară sunt explicaţia pentru lipsa de presiune pentru administraţia politică. Dacă aceşti două milioane de români, majoritatea de 30-40 de ani, ar fi fără slujbă aici, ar zbura în secunda doi cei care îşi permit astăzi să dea lecţii de reformă deşi sunt de şapte ani la putere. Mulţi se amăgesc că România ar fi în altă parte, că are istorie, că are un rol de jucat, dar realitatea din stradă arată altfel. Datele arată că infracţiunile în străinătate au ajuns o metodă de supravieţuire în masă.

    Modelul începe să semene cu cel african, în condiţiile în care ţări din America Latină au început să progreseze.

    Nu numai numărul mare de infractori în străinătate aduce cu ţări din Africa, ci şi politica marilor puteri de utilizare a liderilor locali pentru exploatarea fără niciun fel de scrupul – ecologic, financiar, de valoare istorică – a zăcămintelor naturale.

    De o săptămână, preşedintele Traian Băsescu dă mesaje peste mesaje de susţinere a unui proiect 80% privat. Este cumva preşedintele angajatul acestei companii şi nu ştim?

    Se răspândeşte tot mai mult la nivelul mediilor de putere din România un cinism la adresa românilor care nu va aduce nimic bun. Când foşti miniştri sunt plătiţi să facă lobby pentru proiecte private – de ce or mai fi având nevoie de atâta lobby şi presiuni în media dacă cei mai înalţi oficiali se declară de acord ?-, este clar modelul. Modelul este ia fiecare cât poate şi îndeasă în conturile din Elveţia. Mai târziu om mai vedea.

    Acest cinism distrugător nu va avea decât efecte de dezmembrare, nu de dezvoltare.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Când încep să scadă băncile cu 10% într-o zi pe bursă, nu mai e de joacă

    Când bănci mari, cu active de sute de miliarde de euro şi prezenţă globală, scad cu 10% într-o şedinţă, este evident că temerile investitorilor nu mai sunt despre o nouă recesiune, ci despre o posibilă întrerupere a sistemului într-un anumit punct. Întrebarea-cheie este unde va fi acel punct – în Europa sau peste Ocean?

    Ceea ce diferenţiază acest nou val al scăderilor de toamna lui 2008 este că pare că nu există o presiune care se acumulează şi un moment culminant după care pieţele să poată spune: gata, s-a terminat, bine că s-a rezolvat.

    Atunci, totul s-a concentrat pe ideea că statul trebuie să salveze băncile, altfel tot sistemul financiar este în aer. Acum însă este ca un război de gherilă, ca un foc mocnit gata din nou să izbucnească. În săptămâna care a urmat retrogradării SUA s-a înregistrat cea mai mare volatilitate din istoria de 100 de ani a indicelui Standard& Poor’s 500: patru zile la rând de plus sau minus 5%.

    Această stare de incertitudine este provocată de lipsa de perspectivă. Investitorii nu ştiu ce să cumpere, companiile nu ştiu ce să facă cu banii. Între timp, America şi Europa au început să-şi mute între ele responsabilitatea pentru criză. Les Echos, cel mai important ziar francez de business, scria ieri că bursele europene au scăzut din cauza temerilor privind economia americană.

    Pe de altă parte, Wall Street Journal a afirmat într-un articol care a apărut ieri pe prima pagină că Rezervele Federale, banca centrală a SUA, urmăresc cu atenţie poziţia financiară a sucursalelor din SUA ale băncilor europene.

    Ceea ce nu se recunoaşte la nivel oficial devine evident din luările de poziţie ale mass-media de pe cele două maluri ale Atlanticului – cine provoacă cu adevărat destabilizarea finanţelor, deficitul american sau datoriile din Europa?

    Este un război dur şi este evident că americanii sunt mult mai bine organizaţi. Dar şi mai preocupaţi să fie zi de zi conectaţi la pieţe. Mai îngrijoraţi.

    Un exemplu. Când toată Europa este în amorţire în luna august, ce făcea vineri seara pe 5 august la 10 pm un şef al unui fond american de obligaţiuni? Verifica e-mailurile şi dintr-odată a văzut bomba – retrogradarea SUA. Într-un sfert de oră le-a trimis tuturor colaboratorilor un mesaj cu ce este de făcut, ce reacţie să aibă. Ideea era că tot titlurile de trezorerie americane sunt cele mai sigure, după cum scrie New York Times.

    Şi astfel de mesaje chiar au avut efect. În Europa, retrogradarea Greciei sau a Portugaliei de către agenţiile de rating a avut ca efect imediat scumpirea finanţării. În SUA, dimpotrivă. Finanţarea s-a ieftinit pentru Trezoreria SUA.

    Europa are pur şi simplu o problemă tehnică: nu are un lider de la care să se aştepte răspunsuri când pieţele intră în derivă. În plus, nu are un ziar care să îi reprezinte interesele, un Wall Street Journal al Europei, în condiţiile în care Financial Times este, după model britanic, în două luntri.

    Vor avea un răspuns politicienii până la urmă la această criză? Greu de spus. Pe oricine întrebi din business, spune că pieţele nu au în faţă destul lidership politic. “Nu vedeţi că au ieşit numai Sarkozy şi Merkel? Ei spun că şi-au rezolvat problemele, iar pieţele financiare înţeleg că Uniunea Europeană este divizată şi că fiecare îşi vede de propria economie”, a spus ieri unul dintre şefii companiilor de asigurări de pe piaţa românească.

    Dar ce pot face actualii lideri în condiţiile în care menghina este teribilă, pentru că datoriile nu lasă loc pentru cheltuieli care să determine relansarea.

    Sigură este doar incertitudinea. Oricum, loc de scădere mai este. Nu trebuie uitat însă că bursele sunt încă departe de momentul martie 2009, când Dow Jones, acum în jur de 11.000 de puncte, a fost şi la sub 7.000 de puncte.

  • Sorin Paslaru: Opriti pradarea bugetului si apoi vorbiti de modernizare

    Dupa doi ani, Guvernul Boc a reusit un fapt extraordinar: a
    reusit sa se incadreze in deficitul bugetar. Bravo. In acest
    rastimp, oamenii fug din Romania pentru ca nu exista locuri de
    munca, ingheata prin spitale si profesorii au ajuns paria in
    societate.

    Niciun program, niciun proiect de modernizare reala a societatii
    nu apare. Ni se flutura niste legi ca ar fi startul revolutiei in
    educatie, in salarizarea publica si in administratie. De legi are
    nevoie Romania sau de dezvoltare? Pai in trei ani vin altii si
    totul trebuie luat de la capat.

    Primii oameni in stat clameaza cu megafonul ca statul sa iasa
    din economie si joburile sa fie date pe rezultate, dar exemplele
    din propria familie arata ca din pacate tot la stat sau prin
    influenta gasesc slujbe pentru odrasle. De ce nu-si aplica lor mai
    intai ce clameaza ca sa convinga oamenii ca acesta este drumul?

    Cum de racnesc cel mai tare ca vor competitie cei aranjati de o
    viata in posturi de stat sau care traiesc din contracte cu statul?
    Cine ii poate crede cand ei au ajuns feudali in institutii de unde
    nu dau nimanui socoteala nici cand esecul este urias, cand se
    constata ca rezervele sunt epuizate si sunt necesare imprumuturi de
    zeci de miliarde de euro pentru simpla supravietuire? Iar daca nu
    sunt slujbe la stat, sunt contracte incheiate de stat cu firme care
    sunt ale bunicilor, verilor sau nepotilor. Demagogia este la
    maxim.

    Ii vezi la ore tarzii cum se intrunesc in subsoluri de
    restaurante, in separeuri inecate de fum – haitele de partid.
    Haitele de partid devoreaza tot. S-au constituit in retele. Sunt
    firme care castiga contracte numai la o singura primarie. 99% din
    cifra de afaceri a unei firme constituie o treime sau jumatate din
    toate cheltuielile facute de o primarie intr-un an. Ce dovada mai
    buna trebuie pentru a arata cum se arunca banii publici cu
    lopata?

    Ziarul Financiar a scris, a prezentat pe prima pagina doua
    astfel exemple. Urmarea? Niciuna. Exact ca inainte de ’89, una se
    vorbeste in seminarii si la televizor, alta in subteranele
    politicii. La 1.200 de euro salariu de ministru, traieste cineva
    din salariu in administratia publica? Pe cine pacalim? Ii tot dam
    inainte cu modernizarea, dar cand ii vezi cum pun la cale
    contractele, cum maresc plafoanele sub care sa nu se mai organizeze
    licitatii publice, e clar ca sistemul e construit in asa fel incat
    sa fie pradat.

    Jaful este sistematizat si porneste de la varf. Romania a avut
    la dispozitie bugete de cheltuieli de 200 miliarde de euro in
    ultimii cinci ani. 200 miliarde de euro. De doua ori produsul
    intern brut anual. Rezultatul? Datoria publica a crescut de la 12
    miliarde de euro la 40 de miliarde de euro in aceeasi perioada.
    Aici e marea drama – risipa sistematica. Zeci de mii de functionari
    ai statului castiga in continuare mai mult decat presedintele
    Romaniei, retelele stiu unde si cand trebuie sa se aseze pentru
    contracte si salarii care nu au nicio legatura cu austeritatea. Pe
    de o parte clameaza transparenta, pe de alta parte vin cu gasca, ca
    un stol de vulturi cand miros prada, oriunde isi gaseste unul o
    pozitie. Concursuri de angajare transparente?

    In 1997, la cateva luni dupa ce fusese numit presedinte, Emil
    Constantinescu il numea in functia de consilier pe fiul unui alt
    consilier. La criticile presei, a raspuns: “Popularitatea pe care o
    am imi permite sa fac aceasta angajare”. A fost inceputul
    sfarsitului. Nu putea convinge reforma facuta de reformisti care
    clamau restructurarea doar pentru altii, iar cand s-au vazut la
    putere si-au adus pana si nepotii la comanda. Ca si acum, gasti, nu
    competenta.

    500 milioane de euro a avut la dispozitie Ministerul Dezvoltarii
    anul trecut, iar Ministerul Transporturilor 2 miliarde de euro.
    Unde sunt banii? Ce s-a ales de ei? Un bazin de inot costa 1 milion
    de euro. Puteau fi facute 500. A fost vreunul terminat in 2010 ?
    Nu. Sunt vreo 15 in executie si nu au fost terminate pentru ca… nu
    sunt bani. Nu sunt bani, auzi, a avut la dispozitie 500 milioane de
    euro si nu sunt bani. Un kilometru de autostrada costa 5 milioane
    de euro la ses. Cu 2 miliarde de euro se puteau face 400 de km.
    Cati s-au terminat? 13 km. 2 miliarde de euro pentru 13 km de
    autostrada si cateva zeci de kilometri de centuri ocolitoare.

    Pai unde mergem in ritmul asta ? Si daca vom avea bugetul
    Frantei de 400 miliarde de euro, de 10 ori mai mare decat al
    Romaniei, tot praful o sa se aleaga. Unde sunt banii? In conturi in
    Elvetia, unde sa fie? Cand in loc sa coste o lucrare 1 leu costa
    10, poate sa se imprumute Romania si cu 100 miliarde de euro, ca
    banii se vor duce toti acolo. Osificarea structurilor de putere in
    jurul unor clanuri, inghetul revoltei tinerilor de 20 de ani lasati
    prada etnobotanicelor, lipsa de orizont in mediul rural lasat fara
    nicio perspectiva decat munca in strainatate – sunt cele mai mari
    pericole pentru Romania acestor ani. Din pacate, nu ne va
    transforma singura aderarea la UE economia si societatea asa cum au
    crezut multi. Si nici macar intrarea in zona euro. Sunt tinte
    false, ambalaje pentru vise. Puneti cartile pe masa si jucati
    realitatea, nu fantome. Altfel se va razbuna.