Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, doctorand sociologie, fondator cofetarie artizanală online www.biscuit.ro)
Ani de zile am ales să nu merg acolo, ci tot pe lângă: de la mai îndepărtatele Indonezia şi Malaiezia, la câţiva paşi mai aproape în Vietnam, Laos şi Cambogia, şi mai recent, la graniţe, în China. Parcă încercuiam, dădeam târcoale, amuşinam şi mă retrăgeam cuminte în călătorii mai puţin zguduitoare din temelii. Procedeam invers decât vânzătorul de cristale al lui Coelho: nu mergeam în India nu datorită vreunei sărăciri goethiene de genul vedi Napoli e poi muori, ci mai degrabă de frica deschiderii unei cutii pline cu durere şi compasiune pe care, odată deschisă, nu aş mai putea-o ignora. Şi, într-adevăr, deşi nu am ales recluziunea într-un ashram, India a fost revelatorie, m-a învăţat ceva despre mine, chiar dacă acel ceva nu a fost neapărat frumos, luminos, nu a uşurat conştiinţa şi nici nu a condus la o convertire la o viaţă ascetică sau filantropică. Dar despre aceasta puţin mai târziu.
De-a lungul timpului, în ciuda obsedantului slogan publicitar „Incredible India”, au existat câteva reţineri majore. Cea mai mică dintre ele era aceea că mă pândeşte o toxi-infecţie alimentară la fiecare dugheană de mâncare pe stradă, pe mine, care am mâncat un rice cake împăturit în frunze de banan de-un copil frumos, sărac şi nespălat pe un bac improvizat ce traversa un râu în Laos. Temerea principală ce se culcuşise în faldurile minţii mele era că oamenii mor de foame la propriu lângă tine. Că îşi fac nevoile în mijlocul străzii. Că îmi va rămâne sufletul lângă copii înfometaţi şi mame disperate. Că este o sărăcie şi o durere palpabilă, pulsând la fiecare pas.
Ştiţi, acele aşteptări şi stereotipii culturale şi rasiale pe care le avem fără să (vrem să) ştim şi care mă fac să mă gândesc la unul din conceptele dezbătute cu studenţii la seminar şi anume the tourist gaze elaborat de John Urry. Acesta spune că ajunşi la faţa locului turiştii aşteaptă să găsească, să vadă imaginile pe care le-au consumat deja acasă şi pe care le consideră reprezentative, autentice pentru locul vizitat.
Această privire a turistului este un model învăţat social de a vedea realitatea, construit vizual şi discursiv de mulţi profesionişti de-a lungul timpului: poeţi, pictori şi fotografi, scriitori şi bloggeri, producţii de la Hollywood, ghizi, consilii locale, experţi în turismul heritage, agenţi de turism, proprietari de hoteluri, designeri, tour operatori şi programe TV de turism etc. Se creează astfel o imagine cu putere de simbol, iar populaţia locală întăreşte stereotipurile pe care vizitatorii le au cu privire la cultura locală şi încearcă să acţioneze în spiritul acestora, pentru a satisface cererea şi a câştiga financiar.
Da, în bucata de Indie vizitată de mine, adică New Delhi, Agra, Jaipur, Jodhpur şi mai puţin în Kerala-Munnar, Kumily, Kuttanad şi Kovalam – cei mai mulţi oameni sunt săraci, foarte săraci şi foarte murdari. Aici a apărut urâţenia; acesta a fost punctul în care a început să nu îmi mai placă de mine. Unele călătorii fac şi asta, te ajută să te cunoşti mai bine. Deşi mă aşteptam ca imaginea de la faţa locului să corespundă cu cea fabricată acasă, greşeala a fost că am aplicat într-o primă faza standardele de acasă, cele cu privire la igienă.
I-am luat pe săracii oameni şi i-am întins în patul meu de Procust european şi am tăiat în carne vie tot ce dădea pe afară: grămezi de bulendre adunate în mijlocul casei, mormane de gunoi în stânga sau dreapta dughene cu carcase de animal proaspăt măcelărit, centimetri de praf pe obiectele propuse spre vânzare. Nu doar excesul a fost judecat; nu au scăpat privirii mele nici lipsurile, cum ar fi serviciile inadmisibile la hoteluri de lanţ cu multe stele. Dar aceasta a fost o primă reacţie, viscerală, la mizerie. Reformulez aşadar: oamenii sunt săraci şi needucaţi şi au problemele tipice de sănătate şi integrare în societate asociate sărăciei şi lipsei de educaţie.
India nu se reduce însă la atât şi ca să vezi dincolo de stratul de mizerie îţi trebuie un stomac zdravăn şi o minte deschisă. Acum, că am terminat cu ceea ce ştie şi aşteaptă toată lumea de la o relatare despre India, pot trece la ceea ce a fost frumos. Nu voi scrie însă despre Taj Mahal, forturi, istorie sau mitologie decât tangenţial, căci despre toate acestea poţi citi online exact aceleaşi lucruri pe care le afli şi la faţa locului. Cred că acum, astăzi, călătoria înseamnă experienţele simple, de pe stradă, interacţiunile despre care nu scrie pe Wikipedia dar pe care le speculează blogurile de turism.
Fă-ţi temele înainte de a ajunge şi pune-ţi la punct termeni precum Mughal/mogul, căci mai tot ceea ce vei vedea în nordul Indiei păstrează vie amintirea puternicului imperiu fondat în 1526 de Babur (descendent al lui Timur pe linie paternă şi al lui Gingis Han pe cea maternă) şi cucerit definitiv de britanici în 1858. În New Delhi, printre cele mai importante obiective turistice sunt Qutub Minar – cel mai înalt turn din cărămidă din lume, construit de fondatorul dinastiei mameluce din India, şi Humayun Tomb, mausoleu dedicat împăratului mughal Humayun de către soţia sa. Fatehpur Sikri, în Agra, Uttar Pradesh este şi ea o fostă capitală a imperiului mughal, construită de marele Akbar. Tot în Agra şi tot arhitectură mughal este şi Taj Mahal, construit de Shah Jehan în memoria soţiei sale Mumtaz (copleşitor doar când treci de poartă monumentală, văzut deci din depărtare, căci în interior nu sunt decât sarcofage şi pereţi albi cu modele clasice mughal).
Acceptă că drumuri de cinci kilometri pot dura o oră. Înţelege că praful este parte integrantă din viaţă şi că nimic nu e ca acasă pe acest front. Ciuleşte urechile şi concentrează‑te bine când vrei să înţelegi engleza pseudoghizilor binevoitori de la muzee-fort şi nu te mira când, după zeci de asigurări că nu vrea bani, la final ţi se va cere să vizitezi magazinul de suveniruri al familiei.
Că India este o ţară a contrastelor o ştie toată lumea. Este un clişeu care acoperă subcontinentul şi pe care îl trăieşti în nenumărate şi neînchipuite moduri. Da, te aştepţi (şi te bucuri ca un copil) că fostele palate opulente sunt convertite în hoteluri şi au uşieri cu mustăţi învârtite meşter în adevăratul spirit Rajahstani. Da, ştii că te va copleşi grandoarea clădirilor mughal şi că Taj Mahal demonstrează până unde putea ajunge un împărat văduv ce dispunea de mii de supuşi fără nimic de făcut. Dar te miră canalele de televiziune ce proiectează o lume la ani-lumină de ce vezi pe stradă. Te bulversează dezvoltările urbane noi, precum Gurgaon de lângă New Delhi – o enclavă SF cu sediile unor multinaţionale de prim rang, devenită în timp zona cool de luat masa şi hang out. Te năuceşte cu calmul ei neindian zona de backwaters din Kerala, unde poţi închiria un house-boat cu echipaj şi aluneca lin pe ape liniştite, printre vegetaţie şi păsări de baltă – citeşti, meditezi, scrii, mănânci şi o iei de la capăt (bucătarul de pe barcă găteşte dumnezeieşte şi curat).
Sunt zeci de locuri, lucruri şi poveşti care ţi se întâmplă în India. Oamenii vând te miri ce şi repară orice la margine de drum. Trebuie să înţelegi că în India copiii nu beneficiază de alocaţie, iar pensie primesc doar anumiţi funcţionari ai statului, nu toţi şi nu cei din sfera privată. Este unul din primele lucruri care îţi vor explica fenomenul copiiilor şi bătrânilor care vând sau cerşesc pe străzi. Vacile rumegă plastic şi praf alene pe mijloc de stradă. Autoricşe ca zvârluge pe trei roţi ridică praf în valuri-valuri; mai toate au afişat pe spate mesaje care informează că acel taxi respectă femeile.
Camioanele sunt foarte iubite de şoferii lor, mai mult ca soţiile ar spune unii, împodobite fiind cu zeci de ghirlande înflorate şi claxonând cu melodii la fel de colorate ca picturile de pe cabină. Vânzători de fructe şi chipsuri de fel şi chip stau pe margine de drum. Distanţe de nici două sute kilometri se parcurg într-o zi mai degrabă decât câteva ore. Se circulă pe multe benzi cu viteză mică şi uneori nu se sfieşte nimeni să meargă pe contrasens dacă posibilitatea unui U-turn e departe. Familii întregi se urcă pe scuter pentru distanţe considerabile, de multe ori fără cască protectoare. Accidente se întâmplă des, dar viaţa merge mai departe. Drumurile sunt destul de bune, însă maşinile-s prea multe şi faţă de alte locuri similare, cum era de exemplu Siria în 2009, nu sunt zgâriate considerabil. Semnele de circulaţie sunt opţionale, în frunte cu semaforul.