BusinessMagazin

Tag: renovare

  • Agricultură românească după reţetă daneză. Cum a reuşit compania Premium Porc să ajungă al doilea producător de carne de porc din piaţa locală

    „A fi printre cei mai mari producători de carne de porc din România înseamnă muncă continuă, dedicare constantă pentru piaţa locală, înţelegerea acesteia şi contribuţie la economia românească prin locurile de muncă directe şi indirecte pe care le asigurăm şi prin taxele plătite la bugetele locale”, spune Lars Drescher, CEO-ul grupului de firme Premium Porc.
    Compania pe care o reprezintă, fondată în 2001 de un grup de 13 fermieri danezi în Canada, sub numele de Danish Canadian Holding A/S, s-a extins în piaţa locală în anul 2006, „atrasă de potenţialul de piaţă oferit de ţările din Europa de Est”. Activitatea businessului în plan local a început odată cu achiziţia, renovarea şi retehnologizarea unui complex de  ferme construit în perioada comunistă. Odată cu expansiunea geografică, şi numele companiei a fost schimbat în DCH International A/S. Potrivit lui Drescher, începerea unei afaceri noi poate fi întotdeauna o provocare.
    „Am ajuns în România cu un obiectiv clar – să aducem know-howul danez la modul românesc de a face agricultură şi să creştem o afacere durabilă, de succes, cu o amprentă locală puternică. 15 ani mai târziu ştim că acest lucru a funcţionat şi că am reuşit nu numai să ne atingem obiectivul, ci şi să ne fixăm unul şi mai mare – să devenim un jucător internaţional relevant pe piaţa europeană.” În prezent compania este al doilea cel mai mare producător de carne din România, înregistrând anul trecut o cifră de afaceri de 91 de milioane de euro. Aşteptările pentru acest an nu vizează însă o creştere mare a veniturilor, dar nu din cauza apariţiei pandemiei de COVID-19, ca în cazul altor businessuri, ci din pricina virusului pestei porcine africane, care a apărut în România la jumătatea anului 2017 şi continuă să facă pagube în industrie. „Ne-am aşteptat la un an greu, aşa cum au fost toţi anii începând cu 2018 de la apariţia virusului în România. Nu am făcut previziuni mari de creştere. Ne-am făcut, în schimb, planuri de dezvoltare pe care le menţinem şi pe care le ducem la îndeplinire în fiecare an alături de o echipă minunată.”
    În plan local, compania deţine zece ferme proprii şi alte ferme închiriate, precum şi trei fabrici de nutreţuri combinate, răspândinte în opt judeţe din România: Vrancea (două ferme şi o fabrică de nutreţuri combinate), Constanţa (două ferme şi o fabrică de nutreţuri combinate), Sibiu (două ferme şi o fabrică de nutreţuri combinate), Olt (o fermă), Braşov (o fermă), Brăila (două ferme şi o staţie de vieri), Buzău şi Iaşi.
    În cei aproape 15 ani de activitate businessul a investit peste 180 milioane de euro în România. În vara anului trecut, compania a inaugurat cea de-a treia fabrică de nutreţuri combinate din portofoliu, situată în Avrig, judeţul Sibiu. „A fost o investiţie de aproximativ 3,8 milioane de euro şi a făcut parte dintr-un proiect de investiţii mai mare început în 2017, numit BraSib, cu o valoare totală de 32,5 milioane de euro. Proiectul a fost finanţat în urma unui împrumut primit de la patru bănci – UniCredit Bank, BCR, BRD Groupe Société Générale şi Raiffeisen Bank – şi a inclus deschiderea unei ferme de 5.400 de scroafe în Brăila, precum şi finanţarea achiziţiei şi renovării unităţilor de reproducere şi îngrăşare din Braşov şi Sibiu.” O altă investiţie recentă este ferma Ianca din Brăila, care pentru o perioadă a fost închiriată şi se află acum în proprietatea companiei. După achiziţionarea fermei, s-au început lucrările pentru renovarea acesteia printr-o investiţie de peste 1,5 milioane de euro. Pe lângă lucrările de renovare la complexul Ianca „pentru a aduce aceste ferme la standardele Premium Porc”, compania are în derulare şi o serie de lucrări de renovare la ferma Feldioara, care a fost achiziţionată în 2018 şi în prezent are o capacitate de 140.000 de animale pe an, investiţiile urmând să ajungă la peste 3 milioane de euro. „Aceste lucrări sunt menite să sporească gradul de biosecuritate şi confortul pentru animale. Suntem mereu ocupaţi.”
    Businessul creşte anual peste 600.000 de animale. „Am dezvoltat un sistem integrat de creştere a porcinelor, care include departamente de reproducţie, maternitate, tineret porcin şi producţie pentru abatorizare. De asemenea, gestionăm intern serviciile de transport şi logistică pentru animale şi furaje şi avem divizia noastră de agricultură pentru a controla calitatea unei părţi a materiei prime necesare pentru hrana pe care o pregătim pentru animalele noastre şi pentru a gestiona îngrăşământul natural. Avem trei fabrici de nutreţuri combinate cu o producţie continuă de aproape 240.000 de tone de furaje pe an, care asigură o mare parte din nevoile tuturor fermelor noastre.” Terenurile pe care compania operează se întind pe 1.700 de hectare, cu o capacitate totală de producţie de furaje de 240.000 tone pe an, iar echipa Premium Porc numără în prezent, în plan local, peste 500 de angajaţi.
    Compania lucrează constant cu un număr de 20-30 de parteneri activi în industria de profil din România. „Volumul principal se derulează prin abatoare de capacitate mare (peste 80.000 de capete procesate pe an), dar avem şi clienţi cu o capacitate mai mică cu care avem o colaborare foarte bună şi de lungă durată. Am reuşit ca în decursul celor 15 ani de activitate locală să devenim principalul furnizor de porci vii pentru abatoarele din ţară, un partener tradiţional în piaţa de carne atât prin cantitatea, cât şi prin calitatea oferită clienţilor noştri.”

    „Unii consumatori nu îşi pot imagina o masă fără carne”
    Până la apariţia COVID-19, „al cărui impact încă îl evaluăm”, consumul de carne de porc din România era, începând cu anul 2014, pe un trend ascendent, spune Drescher, apropiindu-se în anii 2017-2018 la 90% din media europeană. Din păcate, adaugă el, pentru industria zootehnică din România acest consum a fost acoperit în proporţie de 50%-60% din comerţ intracomunitar cu carne provenită din porci crescuţi în alte ţări europene, carne folosită în România atât pentru prepararea produselor de carmangerie, cât şi pentru vânzare la raft ca şi carne proaspătă. „Apariţia pestei porcine africane (PPA) în România în 2017 şi extinderea rapidă a acesteia pe aproape întreg teritoriul ţării în anul 2018 au afectat sever producţia locală de porci, care, prin urmare, a scăzut semnificativ. Costurile mari cu prevenirea (biosecuritate) şi combaterea efectelor PPA au condus la un cost de producţie crescut pentru fermierii locali şi au contribuit la un preţ mai mare al produselor de porc de pe rafturile magazinelor.”
    Despre apariţia unor branduri precum Verdino, care îşi propun să fie o alternativă pe bază de plante a produselor tradiţionale din carne, Drescher spune că sunt mai mult decât binevenite pe piaţă „şi va fi interesant să le urmărim evoluţia”. Există multe tipuri de consumatori, adaugă el: „Unii nu îşi pot imagina o masă fără carne şi noi suntem aici pentru ei, alţii renunţă la ea pentru totdeauna, iar alţii vor doar să încerce ceva nou. Pentru toate tipurile de consumatori, este necesar un segment dedicat în industrie. Acest tip de produse va fi cel mai probabil complementar cu carnea tradiţională pentru mult timp de acum încolo”.
    Un business obişnuit cu criza
    Drescher spune că industria în care compania activează este una obişnuită cu provocările, referindu-se în primul rând la efectele cauzate de virusul pestei porcine africane, dar şi de cele aduse de criza financiară precedentă. În momentul în care compania a intrat pe piaţa românească în 2006, cererea de carne de porc era mare şi a continuat să crească până undeva după 2008, in ciuda apariţiei crizei financiare, îşi aminteşte executivul. „În 2010, odată cu reducerea salariilor, consumul a scăzut, iar din 2013 a crescut odată cu economia şi politica de creştere a veniturilor românilor.” De aceea, spune el, „dificultăţile din trecut cauzate de pestă porcină şi criza financiară nu au făcut decât să ne pregătească pentru viitor. Prin urmare, am devenit mai puternici la astfel de şocuri, pe care am învăţat cum să le gestionăm. Crizele vin şi trec, iar noi trebuie să găsim modalitatea prin care să rămânem şi să ne continuăm activitatea. Această pandemie este cu adevărat o provocare, deoarece este vorba despre sănătatea oamenilor şi trebuie să luăm decizii imediate. Am luat toate măsurile de prevenţie necesare şi vom face tot ce este nevoie pentru a asigura necesarul. În ceea ce priveşte afacerea, am avut o cerere uşor mai mare în această perioadă şi ne-am asigurat să o satisfacem în cele mai sigure condiţii.” Potrivit lui, în ultima perioadă activitatea companiei s-a desfăşurat în condiţii care să ofere siguranţă angajaţilor, dar şi posibilitatea de a continua operaţiunile. Printre măsurile adoptate, „în conformitate cu normele impuse de autorităţi”, el menţionează: crearea unui comitet de sprijin ai cărui membri sunt disponibili 24/7 pentru a oferi sprijinul necesar şi a comunica toate măsurile luate de autorităţi şi la nivelul companiei, adaptarea programului de lucru, astfel încât echipa din administrativ să lucreze remote şi prin rotaţie, acolo unde este nevoie de prezenţa fizică la birou, iar cele din ferme, în schimburi, pentru a evita aglomeraţia. În plus, „toţi angajaţii sunt informaţi în permanenţă cu privire la măsurile pe care le pot lua pentru a se proteja pe ei înşişi, colegii lor şi familiile lor împotriva posibilelor contaminări, fie direct, fie prin afişe postate în toate zonele vizibile”. O altă măsură a fost achiziţionarea de dezinfectant, măşti de protecţie, viziere şi mănuşi, care au fost distribuite tuturor unităţilor din ţară, precum şi adoptarea întâlnirilor video în locul călătoriilor de afaceri. „În această perioadă, accesul străinilor la fermele Premium Porc Group este restricţionat. Se face dezinfectarea prin nebulizare a zonelor de birou, a zonelor de acces şi a cafenelelor, birourile au fost separate prin plexiglas, iar şoferii noştri sau cei ai colaboratorilor noştri care intră în contact cu procesatorii au obligaţia să poarte echipament de protecţie şi să minimizeze la maximum intrarea în contact cu personalul abatoarelor. De asemenea, regulile de biosecuritate sunt foarte stricte şi toţi cei care intră în contact cu una dintre ferme, trebuie să le respecte.”
    Costurile generate de pandemie nu sunt mici, spune executivul, având în vedere faptul că, pe lângă materialele necesare prevenţiei, compania a trebuit să adapteze şi modul de lucru, „dar aceasta este realitatea pe care o trăim şi vom continua să urmărim cu foarte mare atenţie evoluţia acestei pandemii în aşa fel încât să luăm deciziile cele mai bune pentru oamenii noştri şi pentru afacerea noastră”.

  • Cât cheltuiesc românii pe renovarea locuinţei. Aproape 40% îşi reamenajează singuri casa

    Românii tind să renoveze o locuinţă o dată la 10 ani, în timp ce 23% dintre aceştia menţionează că renovează o locuinţă o dată la 3 ani. Motivul principal pe care aceştia îl reamintesc este nevoia unei schimbări în locuinţă (vorbind despre amenajarea unei camere, schimbarea culorii pereţilor sau recompartimentarea spaţiului de locuinţă), potrivit unui studiu realizat de Ajusto.ro.

    Întrebaţi de planificarea renovării locuinţei lor, aproximativ 38% dintre români au menţionat zugrăvitul ca fiind principalul aspect pe care îl iau în calcul atunci când doresc să schimbe înfăţişarea casei. În timp de 30% dintre aceştia menţionează recompartimentarea locuinţei (adăugarea unui dressing sau a unui spaţiu de lucru), iar 23% dintre aceştia doresc schimbarea parchetului, gresiei sau a faianţei.

    Realizând un top al încăperilor din locuinţă pentru care românii ar planifica o renovare, anul acesta pe primul loc se află: dormitorul, cu aproximativ 38% dintre răspunsuri, baia şi bucătăria fiind pe locul al doilea cu aproximativ 15%.

    Întrebaţi cum încep un proiect de renovare a casei în această perioadă, aproximativ 69% dintre români spun că recurg la căutările online pentru inspiraţie şi reţele sociale precum Facebook sau Pinterest pentru inspiraţie, dar şi grupuri de design interior, în timp ce 30% dintre aceştia apelează la cunoştinţe şi prieteni care au experienţă în domeniul design-ului de interior.

    Când pun proiectul de renovare în practică, românii apelează la ajutorul cunoştinţelor în proporţie de 46%, urmaţi de 38% care preferă să realizeze proiectul singuri, argumentul principal al ultimei categorii fiind neîncrederea în metoda de lucru a altor persoane şi faptul că preferă să folosească propriile resurse şi echipamente.

    În prezent, dacă au de făcut anumite reparaţii sau renovări acasă, aproximativ 35% dintre respondenţi spun că preferă să cheme instalatorul sau meşterul cu care au mai lucrat în trecut, iar aproximativ 20% optează pentru serviciile unei firme specializate. Totodată, 25% dintre români ar apela în continuare la o cunoştinţă din familie, chiar dacă aceasta nu are competenţe în domeniu.

    Cu toate că doar 20% dintre respondenţi ar apela la serviciile unei firme specializate în renovări şi amenajări interioare, bugetul alocat în cele mai multe cazuri aceste între 1.500 şi 2.000 de lei.

    Întrebaţi care ar fi bugetul pe care l-ar aloca unei echipe de profesionişti, majoritatea dintre respondenţi ar investi un buget de aproximativ 1.500 – 2.000 de lei pentru amenajarea unei singure încăperi din locuinţă.

    Totodată studiul Ajusto.ro arată că bugetul alocat pentru renovarea unei încăperi nu se schimbă o dată cu situaţia actuală generată de pandemie. Românii apelează la banii economisiţi de-a lungul anilor şi aproximativ 40% dintre aceştia deja planificau renovarea locuinţei pentru 2020.

  • Casă de amorul artei

    Expunerea colecţiei de artă acasă nu e ceva neobişnuit, iar unii chiar şi-au construit sau îşi construiesc casele pornind de la faptul că-şi doresc un spaţiu expoziţional corespunzător. Sunt obiective turistice case ale unor colecţionari ca Ernő Goldfinger, arhitect şi proiectant de mobilă de origine maghiară de pe Willow Roadd din Londra, ori Eames House din Pacific Palisades, Los Angeles, şi nu numai. Şi în ziua de azi se construiesc sau renovează case ţinând seama de cum  se va putea expune colecţia de artă a proprietarului, iar mai nou, chiar şi unii dezvoltatori de locuinţe de lux îşi promovează o parte din ofertă către cei care doresc spaţiu expoziţional rezidenţial. Un astfel de exemplu, scrie Financial Times, este 100 East 53rd Street din New York, proiectat de firma de arhitectură Foster + Partners, care a rezervat 15 apartamente pentru colecţionarii de artă, promovându-le ca atare. 

  • Cea mai mare bulă imobiliară din istorie a început deja. Analist: „Nu este încă prea târziu să faceţi ceva”

    Bill Brame edita filme Star Trek înainte să înceapă procesul de „house flipping” (de cumpărare a unor locuinţe mai vechi, pe care să le reamenajeze ulterior).
    În perioada bulei imobiliare, el a renovat 14 case cu ajutorul a trei echipe de renovare care lucrau în regim full time. În 2004, a plătit 400.000 de dolari pentru o casă aflată în Hollywood, California, iar un an mai târziu, a vândut-o în schimbul a 1,2 milioane de dolari, scrie analistul Stephen McBride pentru publicaţia internaţională Forbes.

    Pe atunci, să renovezi case şi să le vinzi la un preţ mai mare era una dintre cele mai profitabile afaceri din America. În 2006, una din 10 case trecea printr-un astfel de proces. Nu este un secret pentru nimeni faptul că, odată cu prăbuşirea pieţei imobiliare din 2008, preţul mediu al unei case a scăzut cu aproape un sfert.
    Cei care se ocupau de remodelări şi vânzări au intrat în faliment când s-au trezit că deţin case pe care nu le mai doreşte nimeni. A fost un şoc pentru mulţi dintre cei care credeau că nu pot să piardă odată ce investesc în imobiliare.

    Analistul citat de Forbes spune că investiţiile în imobiliare sunt asemenea investiţiilor într-un „cuptor încins”. Odată ce te-ai ars cu o astfel de investiţie, nu te mai atingi de una similară. Ceea ce este păcat – spune el – fiindcă acest tip de investiţii reprezintă printre cele mai bune oportunităţi ale prezentului. El oferă exemplul unei companii americane de dezvoltare imobiliară, care se tranzacţionează sub numele NVR, care au crescut constant. Cei care au cumpărat acţiuni NVR în februarie au avut parte de un câştig de 45%. De asemenea, indicele bursier S&P 500 a crescut cu 10%.

    Cei care au investit în acest tip de companii deja au parte de câştiguri, însă, potrivit analistului Stephen McBride, nu este nici acum târziu pentru astfel de investiţii.  „Cercetările mele sugerează că boomul curent din imobiliare îşi va continua creşterea. Dacă nu urmaţi deja acest trend, nu este încă prea târziu”.

  • Andy Scott

    Andrew Pervis Scott s-a născut pe 13 ianuarie 1979 în Portsmouth, pe coasta de sud a Angliei. El a urmat cursurile colegiului St. John din Southsea. Pasionat de rugby şi boxer amator, el a avut primul job la vârsta de 16 ani, în 1995, ca bodyguard la un club de noapte din Portsmouth.
    Pe când avea 18 ani, a moştenit 5.000 de lire sterline (aproximativ 5.500 de euro) de la bunica sa, aşa că a decis să cumpere o casă, pe care a renovat-o şi a revândut-o pentru un preţ mai bun. Curând, el a început să cumpere mai multe case, pe care le renova şi le vindea din nou, investind ulterior şi în hoteluri, baruri şi saloane de coafură. Căutările constante de câştiguri au fost inspirate de unchiul său, care avea mai multe magazine de dulciuri. Până la 25 de ani vânduse deja 250 de proprietăţi şi făcuse primul milion, deţinând şapte hoteluri pe coasta de sud a Marii Britanii.
    Totul părea să meargă perfect, însă în 2008 viaţa fără griji a lui Scott s-a transformat într-un coşmar. Odată cu instalarea crizei financiare mondiale, businessul său a intrat în declin. Cu toate că, în urmă cu doar câţiva ani, băncile nu conteneau cu oferte pentru împrumuturi, în acel moment nimeni nu mai era dispus să îi amâne creditele, aşa că antreprenorul, refuzând să declare falimentul, a pierdut peste 6 milioane de euro. Dar cum de obicei niciun necaz nu vine singur, asta nu a fost tot. În timpul unei vizite în SUA, unde ajunsese navigând propriul iaht peste Atlantic, el a fost lovit de un taxi, iar în urma accidentului şi-a rupt ambele picioare şi toate degetele de la mâini. Accidentul s-a produs în Washington, într-o dimineaţă, dar Scott şi-a asumat toată vina deoarece, potrivit lui, în loc să fie atent la trafic, mergea cu privirea în telefon, verificându-şi mailurile. Cu toate acestea, în drum spre spital, cea mai mare grijă a sa nu erau leziunile suferite, ci businessul aflat în pragul colapsului, lăsat în urmă în Marea Britanie.
    Iniţial, Scott a intrat într-o depresie cruntă, însă în scurt timp a găsit curajul de a-şi lua viaţa şi afacerile de la capăt. Obişnuia să se încurajeze pe sine spunându-şi că aşa cum a clădit un business în trecut, de la zero, o putea face din nou. Aşa a şi făcut. Imobilizat la pat timp de trei luni, el a fost nevoit în cele din urmă să se întoarcă însă la lucru, nemaiavând niciun venit. Cu toate că a încercat să reia activitatea în imobiliare, nu a găsit pe nimeni dispus să îi acorde un împrumut, aşa că s-a angajat ca portar, lucrând în paralel şi în construcţii.
    În cele din urmă, un prieten i-a împrumutat nişte bani, care l-au ajutat să transforme o biserică şi un fost cinema în cluburi de noapte. Ambele locaţii au avut succes, ceea ce i-a permis antreprenorului să îşi reia vechiul business, urmărind în permanenţă noi oportunităţi de afaceri. Aşa a apărut, în cele din urmă, compania REL Group.
    Astăzi, compania sa cu sediul în Londra deţine un portofoliu larg de proprietăţi, de la puburi şi lanţuri de baruri, la firme de transport, companii de recrutare, precum şi un business de livrări pentru festivaluri. Veniturile lui totale ajung acum la
    33 de milioane de euro. Chiar dacă afacerea sa este mai mare decât în 2008, Scott a ales acum un stil de viaţă mult mai modest, renunţând la automobilele de lux şi preferând, de pildă, să conducă un scuter sau să meargă pe jos.

  • Care este povestea spaniolului Miguel Ventas, care la 76 de ani a renovat un castel cu istorie din România – VIDEO

    Născut la Tarragona şi licenţiat în drept la Universitatea din Barcelona – după cum el însuşi se prezintă –, Miguel Ventas, acum în vârstă de 76 de ani, a ajuns în România în urmă cu aproape 15 ani. Imediat ce şi-a găsit un job, s-a îndrăgostit de un loc pe care azi îl numeşte „acasă”. Aşa a ajuns să cumpere conacul Banffy din Sânmărghita – la câţiva kilometri de Dej, în judeţul Cluj – şi să-şi stabilească acolo şi casa, şi biroul.

    Lucrase în domeniul turismului în Spania, apoi îşi făcuse propria firmă producătoare de mobilă, în aceeaşi ţară cu soare blând şi plaje fierbinţi. La mijlocul anilor ’90 a plecat în Tunisia, tot ca producător de mobilă. După zece ani, când piaţa de acolo nu i s-a mai părut atractivă, a început să se gândească la o nouă destinaţie.

    „Citeam în Financial Times despre mediile economice din mai multe ţări şi aşa am văzut că, pe atunci (în anii 2004-2005 – n. red.), costurile de trai din România erau similare cu cele din Tunisia, însă condiţiile pentru producţia de mobilă erau mai bune. Fiind spaniol, româna îmi era destul de simplu de învăţat, ambele fiind limbi latine, aşa că am hotărât să vin aici. La început, am mers pe la târguri de mobilă, pentru a cunoaşte domeniul şi a interacţiona cu producătorii locali”, îşi aminteşte Miguel Ventas.

    Nu îi plăceau – nici atunci şi nici acum – oraşele mari şi aglomerate precum Bucureştiul, aşa că a ales Transilvania şi a început din nou să cerceteze. De această dată, în căutarea unui loc potrivit pentru producţia de mobilă. Iniţial, şi-a stabilit firma undeva în apropiere de Cluj, apoi s-a orientat către Sânmărghita, un sat cu mai puţin de o mie de locuitori, aflat la o distanţă de 12 kilometri de Dej şi de 64 de kilometri de Cluj-Napoca. Pentru că businessul cu mobilă parcă nu era complet pentru tot ceea ce visa el să facă în România, Miguel Ventas a hotărât să facă o investiţie la care nu mulţi se încumetă. Aşa că a cumpărat o ruină, cu gândul că o va readuce la viaţă.

    „Tot timpul am fost interesat de investiţii imobiliare, de aceea am avut curaj să investesc în recondiţionarea conacului Banffy.”

    Rădăcinile

    Istoria satului Sânmărghita îşi are originile la începutul mileniului trecut, localitatea fiind consemnată pentru prima dată în 1330. Iniţial, satul a aparţinut domeniului Cetăţii Ciceu, dăruit de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea. Alexandru Lăpuşneanu a fost ultimul domnitor care a reuşit să mai stăpânească aceste teritorii transilvane, folosindu-se, în mare parte, de forţa armelor.

    „Numele satului evocă hramul mănăstirii romano-catolice Sfânta Margareta, ctitorită în jurul anului 1300 şi ale cărei ruine au fost descoperite aici în 1861. Despre Sfânta Margareta ştim că a fost nepoata Regelui Angliei Edmund al II-lea şi că s-a născut în jurul anului 1045, în Regatul Ungariei, acolo unde tatăl său, prinţul Edward, a fost forţat să trăiască în exil. În jurul anului 1070, Margareta devine regina Scoţiei, dând ulterior naştere la trei viitori regi ai Scoţiei. Ea a fost o ambasadoare ferventă a catolicismului, fiind canonizată în anul 1250 de către papa Inocenţiu al IV-lea. Datorită legăturilor date de locul naşterii, după canonizare numele său a devenit o prezenţă extrem de populară în Regatul Ungariei, un număr important de biserici şi mănăstiri primind hramul său”, se arată pe site-ul Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark.

    Timp de mai multe secole, diferite părţi ale satului Sânmărghita au aparţinut unor familii importante ale vremii, multe dintre ele nobiliare, precum Banffy, Bethlen, Haller, Kornis sau Kemeny. Conacul Banffy poartă astfel numele familiei căreia i-a aparţinut la începuturi, fiind construit la începutul secolului al XIX-lea. Indiciul că primul proprietar al conacului a fost familia Banffy este o inscripţie de pe una din grinzile imobilului. Arhivele istorice consemnează, la un moment dat, conacul în posesia familiei Bethlen, un alt nume nobiliar al Transilvaniei, pentru ca, la începutul secolului XX, să fie menţionat Jeno Horthy, fratele regentului Ungariei, care, prin căsătoria sa cu Rozsa Bethlen a făcut din conacul de la Sânmărghita o reşedinţă temporară, cel mai probabil destinată expediţiilor de vânătoare de care era extrem de pasionat, mai notează Artmark Historical Estate.

    Arhitectura conacului este neoclasică, imobilul fiind completat de un teren de peste 4.000 de metri pătraţi, cu pomi fructiferi şi un nuc bătrân martor al trecerii timpului.

    Schimbarea la faţă

    Miguel Ventas a preluat imobilul pentru a-l folosi atât ca locuinţă personală, cât şi ca birou. Achiziţia nu a fost lipsită de complicaţii, însă, în întreg procesul birocratic întortocheat, s-a bazat pe sprijinul unui avocat specializat în proceduri de acest tip, Gabriel Florin Tătaru, iar în toamna anului 2006 a devenit proprietar cu acte în regulă, cumpărând imobilul de la primăria comunei Mica, din care face parte satul Sânmărghita.

    „Nu am date exacte legate de cât a costat în total renovarea, însă a durat zece ani, din 2005 până în 2015. În momentul în care am cumpărat-o, clădirea era o adevărată ruină.”

    Cu răbdare, dar şi cu resurse financiare, Miguel Ventas a „şters praful” de pe comoara arhitecturală. Zidurile au fost curăţate pe interior şi pe exterior, au fost egalizate (fiind deteriorate pe alocuri de trecerea timpului), au fost înlocuite grinzile, s-au montat instalaţii noi de apă şi electricitate, acoperişuri, s-au îmbunătăţit izolaţiile, s-au curăţat cele 14 coloane toscane ale conacului, s-au montat ferestre noi şi centrală.

    O bună parte din elementele origi­nale se regăsesc însă în conti­nuare, printre acestea aflându-se coloanele de piatră, o parte din grinzile de lemn, elementele decorative de lemn din interior şi o parte din ornamentele faţadei. La final, conacul era integrat armonios în secolul XXI, putând fi folosit ca locuinţă. În prezent, sunt folosite doar parterul şi mezaninul, etajul şi mansarda fiind open space, complet renovate, dar nemobilate.

    În urmă cu trei ani, Miguel Ventas a dizolvat societatea prin care opera afacerea în producţie de mobilă, astfel că acum, spune el, are timp să se ocupe doar de ce îi place. Are un apartament şi în Budapesta, unde merge destul de des, iar timpul şi-l petrece alături de soţia sa, de origine elveţiană, pe care a cunoscut-o pe când avea 21 de ani, vârstă de la care sunt împreună
    peste tot.

    „Citesc, sunt pasionat de fotografie şi de filosofie, artă şi istorie. Filosofii mei preferaţi sunt Socrate, Seneca, Spinoza, Kierkegaard şi Carl Jung. Conacul l-am pus la vânzare şi vom vedea ce se va întâmpla, cine va fi interesat să-l cumpere. Eu cred că am făcut ce trebuia făcut pentru a-l menţine în viaţă, viitorul aparţine celor care îl vor avea în proprietate mai departe. Deocamdată, nu intenţionez să fac alte investiţii în România”, spune Miguel Ventas.

    Astăzi, conacul Banffy din Sânmărghita este scos la vânzare de Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark, care intermediază această vânzare, cu un preţ de pornire de 500.000 de euro. Imobilul este însă estimat la aproape 600.000 de euro, la capătul tuturor investiţiilor făcute de Miguel Ventas.

    Conacul ar putea fi transformat în mic hotel sau pensiune, în cazul în care proprietarii nu intenţionează chiar să locuiască acolo, mai ales că este amplasat într-un sat liniştit, idilic, zugrăvit în nuanţe pitoreşti, rupt de realitatea cotidiană a oraşului.

    Miguel Ventas îşi doreşte doar ca viitorul proprietar să aprecieze conacul la adevărata sa valoare, aşa cum a făcut-o el însuşi. Pentru ca istoria să se poată scrie în continuare.

    Un nume de viţă nobilă

    Banffy este numele unei familii nobiliare din Transilvania, cu origini maghiare, fiind una dintre cele mai longevive dinastii din această regiune. Datele disponibile arată că istoria acestei familii a început în secolul al IX-lea, în Ungaria, descendenţii urmând să primească terenuri în Transilvania, unde au construit, de-a lungul timpului, mai multe reşedinţe. Una dintre cele mai vechi este castelul Banffy din Bonţida, judeţul Cluj, care datează din 1437. O ramură a familiei a fost ridicată la rangul de baron în 1660, iar o alta a fost ridicată la rangul de conte două secole mai târziu.

    SOS pentru imobilele istorice!

    Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark, are în prezent în portofoliu peste 250 de proprietăţi, din care peste 150 sunt proprietăţi istorice sau artistice – conace, castele, domenii boiereşti, cu o valoare totală de aproximativ 200 de milioane de euro. Toate acestea sunt active care au nevoie să fie salvate de la degradare şi ruină, prin investiţii ale proprietarilor.

    „Lucrăm deja cu dezvoltatori care au atât interesul, cât şi puterea de a face ceva în acest domeniu şi a salva astfel de proprietăţi, a le reîncadra în circuitul public şi privat”, spunea recent Monica Barbu, CEO al Artmark Historical Estate.

    Din rândul imobilelor, în afară de conacul Banffy, mai fac parte conacul Procopie Casotta din judeţul Buzău, conacul Oteteleşanu din apropiere de Bucureşti sau vila poetului Octavian Goga.

    Artmark Historical Estate este specializată în valorificarea şi reintroducerea în circuitul rezidenţial şi turistic-cultural a monumentelor istorice şi de artă din România. Divizia se ocupă de administrarea proprietăţilor şi intermediază eventuala lor vânzare.

  • Primăria unui oraş superb din Italia scoate la vânzare casele din oraş cu doar un dolar. Acum oricine se poate muta în „Oraşul splendorii”

    Sambuca este un frumos oraş de deal, care oferă o privelişte minunată asupra Mediteranei şi plajelor de acolo.
    Casele sunt promovate de autorităţile locale de acolo cu un preţ de vânzare de 1 dolar, în încercarea de a revitaliza o comunitate care a suferit de depopulare în ultimii ani, pe măsură ce rezidenţii au plecat înspre oraşe mai mari. Potrivit CNN, autorităţile din Sambuca şi-au propus să reducă birocraţia astfel încât oricine este interesat de acest loc să se poată muta imediat.

    „Spre deosebire de alte oraşe care au făcut acest lucru pentru propagandă, această primărie deţine toate casele puse la vânzare cu 1 dolar”, spune Giuseppe Cacioppo, viceprimarul oraşului şi consilier turistic.Există însă şi câteva condiţii: noii proprietari trebuie să plătească un depozit de securitate de aproximativ 5.000 dolari. Trebuie să fie dispuşi să renoveze locuinţa respectiv pe parcursul a trei ani, la un cost care porneşte de la 15.000 de dolari.
    Odată ce renovarea s-a încheiat, îşi vor primi banii înapoi. Cacioppo spune că cei care cumpără locuinţele nu vor fi dezamăgiţi deoarece Sambuca este cunoscut drept Oraşul Splendorii. „Ne aflăm într-o rezervaţie naturală, încărcată cu istorie. Plaje superbe, păduri şi munţi ne înconjoară. Oraşul este silenţios şi paşnic, o oază idilică pentru relaxare”, spune el într-un interviu acordat Daily Mail.

    Cacioppo spune că oraşul are nevoie de noi locuitori pentru a nu cădea în ruină din cauza depopulării.
    10 dintre case au fost vândute: „Alte câteva zeci sunt disponibile, dar au nevoie de renovare. Am fost contactaţi de oameni din Elveţia, Franţa şi Spania şi am primit multe solicitări”.

  • Noul Rapid, club privat pe milioane din bani publici. Stadionul Sportul a fost renovat de ADP Sectorul 1 deşi e în Sectorul 6. Investigaţie Prosport

    Amplele lucrări de renovare executate în această primăvară la stadionul Sportul, unde joacă FC Rapid 1923 partidele de acasă în Liga 3, au fost executate de Administraţia Domeniului Public Sectorul 1, deşi baza sportivă aparţine administrativ de Sectorul 6, iar administrator este Institutul de Arhitectură.
     
    În lipsa unei reacţii din partea directorului ADP, Alin Vieru, sau a primarului Daniel Tudorache, am căutat informaţii suplimentare la consilierii locali, cei care ar trebui să supervizeze cheltuielile angajate de edili în numele locuitorilor. „Acţiunea făcută de ADP Sectorul 1 pe stadionul Sportul nu a fost aprobată de Consiliul Local şi nu are absolut nicio justificare şi acoperire legală. Baza sportivă nu este în administrarea primăriei şi, mai mult decât atât, nici măcar nu face parte din Sectorul 1. Am aflat cu stupoare că sunt angajate resursele pentru o astfel de acţiune care serveşte un club de fotbal care, în acte, n-are nicio legătură cu noi“, a reclamat, pentru ProSport, Oliver Păiuşi, consilier local din partea USR în Sectorul 1.
     
    Acesta a adăugat că directorul ADP Sectorul 1 a refuzat să ofere informaţii chiar şi atunci când a fost întrebat de reprezentanţii legali ai cetăţenilor, consilierii locali: „Se petrec aici nişte abuzuri cum nu vă puteţi închipui. Totul, pe banii publici, pe banii oamenilor. Primarul şi directorii din primărie se comportă de parcă ar fi stat în stat şi patroni peste Sectorul 1, ca şi cum ar fi venit ei cu bugetul public de acasă. I-am solicitat directorului ADP Sectorul 1 oficial, în Consiliul Local, să ne spună în ce bază legală a folosit angajaţii instituţiei pentru a renova baza Sportul. Nu ne-a răspuns în niciun fel“.

    CITEŞTE continuarea în Prosport

     
     

  • Când sistemul public nu e suficient, intervin companiile. Vodafone a investit peste 800.000 de euro în renovarea şi modernizarea centrelor de transfuzie sangvină din România

    Motivaţie
    România ocupă, conform studiilor, unul dintre ultimele locuri în privinţa numărul donatorilor de sânge constanţi la mia de locuitori. În spitalele din ţară sunt amânate intervenţii chirurgicale, iar persoanele care au nevoie de transfuzii şi produse din sânge întâmpină greutăţi în tratament.
    Anual, peste 600.000 de români au nevoie de sânge şi preparate din sânge. România este într-o criză permanentă de sânge în toate judeţele ţării. În momentele cu încărcătură emoţională, în România apar „vârfuri de donare” în care donatorii asaltează centrele şi iau pe nepregătite personalul medical subdimensionat (logistic, uman).  

    Descrierea proiectului
    Îmbunătăţirea sistemului transfuzional este un proces complex care presupune atât creşterea numărului donatorilor de sânge, cât şi îmbunătăţirea condiţiilor de donare. O piedică serioasă în procesul de donare era starea deplorabilă în care se aflau centrele de transfuzie sangvină din ţară, potrivit reprezentanţilor Vodafone România. Renovarea şi dotarea lor cu aparatură corespunzătoare au devenit astfel priorităţi.
    În perioada 2014 – 2017, proiectul a acoperit renovarea a 18 din cele 42 de centre de transfuzie sangvină din ţară. Restul de 24 de centre au trecut prin diverse lucrări de renovare şi dotare în perioada 2017 – 2018, finalizarea întregului proiect fiind estimată pentru prima jumătate a lui 2019. Intervenţiile realizate până acum în cele 24 de centre au fost adaptate la necesarul identificat la faţa locului: în 8 centre (din judeţele Argeş, Dolj, Prahova, Sălaj, Satu Mare, Sibiu, Vaslui şi Vrancea) au avut loc renovarea şi modernizarea traseului donatorului, iar în alte 16 judeţe (Dâmboviţa, Galaţi, Hunedoara, Brăila, Harghita, Caraş-Severin, Vâlcea, Maramureş, Botoşani, Teleorman, Tulcea, Dolj, Neamţ, Bacău, Timiş, Bihor) a avut loc dotarea cu mobilier medical specific pentru recoltarea sângelui.

    Rezultate
    În fiecare an, peste 418.000 de persoane donează sânge în spaţiile renovate şi dotate cu aparatură modernă prin proiectul „O şansă pentru viaţă – renovarea şi modernizarea centrelor de transfuzie sangvină din România”. Suprafaţa renovată până acum în toate centrele depăşeşte 33.700 mp.
    În prezent, peste 837.000 de pacienţi din România primesc anual sânge recoltat şi prelucrat în condiţii de siguranţă transfuzională, din centrele de transfuzie renovate şi modernizate. Dotarea centrelor prin acest proiect include 118 paturi de recoltare fixe, 18 scaune de recoltare mobile, 21 de echipamente medicale (centrifugi, hemomixere, frigidere de stocare a sângelui, congelatoare medicale şi echipamente medicale), o canapea pentru sala de aşteptare, 297 de scaune pentru zonele de aşteptare, 38 de mese medicale, 10 dulapuri medicale.

    Venituri din servicii (anul fiscal 2017-2018)
    723,6 mil. euro

    Număr de angajaţi
    3.000

    Valoarea investiţiei
    3,7 mil. lei

  • Simbol de statut: căsuţa de miner

    Astfel, nicio casă de vacanţă a acestora nu e completă fără o căsuţă de miner, care însă nu e deloc ieftină.

    Motivul acestei alegeri îl reprezintă, scrie Wall Street Journal, regulamentele impuse de autorităţile oraşului care încearcă să împace cererea din partea celor înstăriţi cu dorinţa de a păstra intact farmecul de orăşel de munte care i-a atras şi îi atrage încă pe mulţi. Cei care îşi doresc o proprietate în zona din Aspen unde s-au păstrat aceste veche căsuţe de mineri îşi pot construi casa viselor lor cu condiţia să nu o facă ţipătoare, ci discretă şi să aibă grijă ca stilul acesteia să se îmbine armonios cu cel al clădirii mai vechi.

    O căsuţă veche costă milioane de dolari şi poate fi renovată şi modernizată pe dinăuntru cu condiţia să nu i se modifice aspectul exterior. Ca să-şi construiască reşedinţele de vacanţă, milionarii iubitori de Aspen recurg, nu rareori, la mutarea temporară a căsuţei de mineri de pe lotul cumpărat cât se sapă şi se fac lucrările necesare pentru instalarea unor piscine sau a altor facilităţi la subsol, în încercarea de a respecta o regulă conform căreia clădirile nou adăugate nu trebuie să fie prea mari.

    Atracţia pentru zona cu căsuţe istorice în rândul milionarilor vine şi de la faptul că aceasta se află în apropierea unei zone cu restaurante şi magazine de lux, astfel încât mulţi consideră că merită investiţia de milioane de dolari în construirea unei case noi cu renovarea şi păstrarea celei vechi.