BusinessMagazin

Tag: redactie

  • Escape the room a evadat: de la business de nişă la fenomen social

    Ideea din spatele Escape este una destul de simplă: eşti într-o cameră încuiată, înconjurat de indicii, şi ai la dispoziţie 60 de minute pentru a găsi cheia. Pare simplu? În realitate, nu e chiar aşa. România a apărut pe harta mondială a jocurilor de tip Escape the Room în 2013, atunci când mai mulţi antreprenori din Cluj şi Timişoara au decis să-şi încerce norocul, amenajând locaţii. A urmat Bucureşti, unde, fără bugete de promovare, Escape the Room a început să atragă tot mai mulţi clienţi.

    UN DOMENIU ÎN CARE CONCURENŢA ESTE NECESARĂ

    Franciska Vaida (28 de ani) şi Radu Tiu (37 de ani) sunt echipa din spatele No Exit Escape Room, brand ce operează două camere: Salon #13 şi The Box. „Venim din medii diferite, el este corporatist pursânge, iar eu psiholog; o vreme am lucrat în privat iar acum sunt angajata unei instituţii de stat“, povesteşte Franciska Vaida. „Credem că aceste diferenţe de background ne-au ajutat în crearea acestui proiect.“

    Au investit în afacere 7.000 de euro, investiţie ce a inclus partea de construcţie, amenajări şi implementare a conceptelor celor două camere. „Radu a auzit de concept şi amândurora ne-a plăcut foarte tare ideea. El era într-un fel de an sabatic şi eu eram într-o perioadădestul de rutinată la muncă, aşa că momentul a fost perfect. Eu aveam ceva experienţă în zona asta de antreprenoriat, el era curios să încerce un business nou care să îmbine creativitatea cu arta şi zona de entertainment, iar de aici lucrurile au evoluat într-un mod constructiv şi s-a născut No Exit Escape Room“, povesteşte ea.

    Piaţa de Escape the Room nu este neapărat una stabilă, cred ei, numărul clienţilor variind puternic de-a lungul unui an. „Am avut câteva luni foarte bune, dar în aceeaşi măsură am avut trei luni teribil de slabe. Vizavi de clienţi, situaţia este mai complicată decât ar părea în prima fază şi am să vă explic de ce: acest concept este relativ nou în România şi încă sunt foarte mulţi oameni care nu au auzit de el, astfel încât este în continuă mişcare şi creştere. Radu are o vorbă draguţă: «Suntem prieteni cu clienţii preţ de două camere, apoi putem să le recomandăm şi altele»; asta înseamnă că după ce o echipă termină camera unui operator, va merge să joace în camerele altor operatori şi de aici fluxul de clienţi. Este un domeniu în care concurenţa este cât se poate de constructivă şi necesară“, explică fondatorii No Exit. „Sunt foarte multe camere bune în acest moment în Bucureşti. No Exit se diferenţiază prin faptul că game play-ul se bazează foarte mult pe logică, pe vizualizare, oamenii se distrează bazându-se pe propria lor minte şi mai puţin pe artificii ale decorului sau pe altfel de device-uri.“

    TINERI ABSOLVENŢI, ÎNCUIEM CORPORATIŞTI

    Escapology a fost fondată de Bogdan Păduraru şi Andreea Caragioiu. Bogdan are 28 ani, este născut în Medgidia, a terminat Facultatea de Comerţ la ASE în Bucureşti; este programator şi pasionat de robotică şi aştepta cu nerăbdare să găsească o idee de afacere care să-l transforme în antreprenor. Andreea are tot 28 de ani, născută în Bucureşti, a terminat specializarea Informatică la Universitatea Bucureşti, iar apoi a terminat un master în management la ASE, pasionată de hand-made şi antreprenoriat. „Escapology era în faza de idee încă din decembrie 2014. Nu a fost ceva premeditat, ci asta am simţit că trebuie să facem. Primul Escape jucat a fost în octombrie 2014 în Bucureşti, însă ideea de a ne face propriul Escape nu se conturase încă. Punctul decisiv a fost după ce am jucat câteva Escape-uri în Budapesta şi am fost atât de captivaţi de stilul de joc şi de elementele din camere încât la scurt timp ne-am apucat să creăm propriul Escape. Şi aşa a prins viaţă Escapology – High Tech Escape Room. De ce High Tech? Pentru că noi credem că la momentul de faţă un joc cu adevărat captivant şi bun trebuie să înglobeze şi tehnologie, credem că Escape-urile de tip clasic trebuie sa fie puţine şi… pe cât posibil de colecţie“, spun cei doi.

    Primul pas, spun ei, a fost să studieze foarte bine piaţa de Escape din Bucureşti pentru a elimina pe cât posibil asemănările cu alte jocuri. „Această experienţă ne-a ajutat să înţelegem foarte bine psihologia jocului de Escape pentru a reuşi noi înşine să creăm un scenariu original, cu un stil de joc alert şi elemente personalizate, care nu se regăsesc în altă parte.“
    Investiţia iniţială a trecut de 10.000 de euro şi au în plan să mai finanţeze, din resurse proprii, următoarele două proiecte: primul pe partea de persoane fizice şi al doilea pe partea de corporate. „Nu avem un profil anume al clientului Escapology, dar avem două mari direcţii pe care le-am identificat: pe de o parte tineri corporatişti, iar pe de alta copii şi adolescenţi veniţi să se distreze singuri sau împreună cu familia.

    Piaţa de Escape Room din România este încă într-o fază aflată la început în special în provincie. Situaţia în Bucureşti, ca în majoritatea domeniilor de altfel, stă total diferit. Conceptul a devenit faimos în ultimii doi ani şi numărul camerelor a explodat de la o piaţă de aproximativ 10 camere în 2014 la 120 de camere în 2016. Ritmul de creştere a încetinit foarte mult, majoritatea jocurilor s-au deschis în primăvară-vară 2015 şi apoi apariţiile noi au fost din ce în ce mai rare. Piaţa este foarte fragmentată, există foarte mulţi operatori cu un numar relativ mic de camere. Mulţi dintre aceştia au pornit în acest domeniu fără un background relevant de cunoştinţe şi abilităţi, astfel că sunt numeroase jocuri slabe calitativ, atât pe stilul de joc şi puzzle-uri, cât şi decor şi atmosferă generală.“ Escapology operează în prezent camera The Nuclear Spring, cu un grad de dificultate mediu spre avansat. „Nu este neapărat vorba de jocuri excesiv de grele, ci mai degrabă de numărul mare de elemente din joc şi mulţi paşi ce trebuie rezolvaţi“, explică cei doi.

    DOI VIITORI CONSULTANŢI PASIONAŢI DE JOCURI

    Vlad Istrate (23 de ani) şi Denise Ionescu (25 de ani) sunt freelanceri: Vlad în domeniul financiar, iar Denise în zona traducerilor. În prezent ambii urmează un master de consultanţă în afaceri la Universitatea Bucureşti, dar timpul liber şi-l petrec pentru a creşte businessul Bolthaus.

    „Ideea ne-a venit imediat după ce am auzit de acest concept de la nişte prieteni, iar după ce am jucat prima cameră deja am decis să pornim la drum cu propriul Escape Room. Conceptul ni s-a părut inedit şi datorită faptului că pe vremea aceea nu se găseau atât de multe Escape-uri în Bucureşti; ni s-a părut o oportunitate bună de afacere. Am luat-o ca pe o provocare, dacă în alte ţări se poate, la noi de ce nu?“, povesteşte Denise Ionescu. Au pornit businessul în vara anului 2015, însă „începutul a fost destul de lent, având o singură cameră pe vremea aceea (Tutankhamon’s Curse) iar publicitatea rezumându-se la «word of mouth», adică recomandarea prietenilor, aceştia fiind de altfel clienţii noştri din acea vară.“ În toamnă au terminat şi a doua cameră, Mayan Maze, şi au început să investească în publicitate pe canalele populare de socializare precum Facebook, Google+, Instagram şi chiar pe motorul de căutare Google.

    „Datorită faptului că Bolthaus operează în locaţie proprie, am avut posibilitatea de a construi totul pe placul nostru şi pe stilul imaginat de către noi. Renovarea şi amenajarea locului au costat în jur de 10.000 de euro, deoarece a necesitat un «facelift» considerabil, fiind un imobil vechi. Decorul, aparatura de logistică, site-ul, camerele de joc şi tot ce se mai poate adăuga până la produsul finit au mai costat încă 7.000 de euro“, spun cei doi.

    Elementele de diferenţiere faţă de alte afaceri similare, crede Denise Ionescu, sunt cele fizice şi dinamice pe care le-au încorporat în camera Mayan Maze. „Camera nu este una clasică, unde jocurile sunt rezolvate stând pe scaun sau pe jos – ci există posibilităţi de a te simţi în întregime într-o junglă veritabilă. Mai multe nu putem spune pentru a nu strica surpriza celor care nu au apucat să joace încă. De asemenea, considerăm ca locaţia este un avantaj, totul fiind nou cu un aspect modern.“

    DRUMUL DE LA BUSINESS LA FRANCIZĂ
    George Petre (26 de ani) şi Tudor Bogdan-Mario (25 de ani) au pornit afacerea InsideOut la începutul anului trecut, profitând de numărul tot mai mare al celor interesaţi de conceptul Escape the Room.
    Cei doi au pornit businessul cu o investiţie de 20.000 de euro, iar acum sunt aproape să lanseze cel de-al treilea scenariu. „Am pornit în mod oficial acest business în martie 2015 iar în iunie a avut loc lansarea InsideOut Escape Rooms cu prima cameră Inception: The Dream, după aproximativ trei luni de lucrări şi amenajări. Atunci a fost şi prima zi de testare a camerei, în jur de 7 echipe i-au trecut pragul. Emoţiile au fost mari, nu ştiam dacă vor evada în 20 minute, 60 sau deloc şi ne aducem şi acum aminte nerăbdarea de a auzi primul feedback.“
    Echipa InsideOut pregăteşte lansarea unui nou spaţiu, cel de-al treilea, denumit Lord Of The Rings: The Journey. „Este o cameră în care am mizat foarte mult pe decor şi tehnologie, în care am reuşit să îmbinăm perfect piese de decor hand-made aduse din Africa, cu microcontrolere, senzori de prezenţă şi magnetici, efecte de sunet şi altele.“
    Chiar dacă majoritatea clienţilor sunt persoane fizice şi nu companii, George Petre şi Tudor Bogdan-Mario spun că există interes pentru astfel de activităţi şi dinspre zona corporate. „Jocul de Escape se bazează pe comunicarea între membrii echipei, acest lucru este foarte important într-o companie, iar o astfel de activitate, în afara biroului, te face să descoperi lucruri noi despre colegii tăi, să îi cunoşti mai bine, într-un mod distractiv şi relaxat“, explică cei doi. „În ceea ce priveşte domeniul de activitate al companiei, nu există un tipar, am avut colaborări cu oameni din diferite industrii: IT, financiar-contabil sau retail.“
    Fondatorii InsideOut se gândesc la extinderea afacerii şi în afara Capitalei, cel mai probabil prin francizare. „Pe lângă deschiderea de noi camere şi îmbunătăţirea celor deja existente, pentru viitor ne dorim extinderea în alte oraşe din ţară cât şi dezvoltarea unui sistem de francize, însă până în prezent am oferit consultanţă celor ce ne-au trecut pragul şi au fost interesaţi de deschiderea unui Escape Room.“
     

  • Duhoarea unei bombe murdare

    Unii îmi vor aduce aminte de consilieri şi de tot angrenajul militaro-consilieresc de la Casa Albă şi Pentagon, şi le dau dreptate, dar temerea mea este şi rămâne justificată. Iar Trump şi imaginea evocată fac parte dintr-un şir mai lung de figuri şi fapte; am pornit de la summitul de la Washington privind securitatea nucleară. Scriu acest text la o zi după ce preşedintele Iohannis a declarat nişte chestiuni destul de ermetice, de genul „…capacitatea de influenţă va fi consolidată prin faptul că România se va afla în prima linie a eforturilor de definire a unui cadru internaţional pentru abordarea problemei terorismului nuclear şi întărirea cadrului de acţiune în domeniul securităţii nucleare“; două cadre deosebite în aceeaşi frază, plus terorism plus securitate, va fi însemnând ceva, nu?!

    Trecând peste cadre, să detaliem un pic. Trec peste excesele personajelor din Coreea de Nord, eforturile lor mi se par la fel de periculoase ca ale coiotului aceluia din desenele animate care vrea să prindă pasărea alergătoare – nu detaliez.

    Dar hai să privim următoarele fapte: la doar două zile după atacurile din Bruxelles un paznic al unei facilităţi nucleare belgiene a fost ucis. Un procuror local a negat orice legătură cu terorismul, dar şi dispariţia cartelei de securitate a acestuia, dar nu este obligatoriu să-l credem.

    Doi dintre teroriştii din Bruxelles au spionat casa unui important cercetător în programul nuclear belgian. Cei doi, spune un fost oficial din serviciile secrete franceze, voiau să construiască ceea ce se numeşte o „bombă murdară“, o armă nucleară care nu are forţa unei bombe din arsenalele americane sau ruseşti, dar care poate face suficiente pagube în urma radiaţiilor emise, a contaminării şi a panicii. Laura Holgate, director la National Security Council pentru armele de distrugere în masă şi terorism, consideră că o detonare a unei astfel de bombe este inevitabilă, declarându-se surprinsă că nu s-a întâmplat încă (declaraţia a fost făcută la un simpozion la Washington, cu trei ani în urmă). Mi se pare obligatoriu să o credem.

    Trei la mână: doi foşti lucrători într-o facilitate nucleară belgiană şi-au părăsit slujbele şi au plecat în Siria, să lupte cu ISIS.

    Patru: Inspire, publicaţia Al Qaeda, dă sfaturi pentru acţiuni de terorism, ce merg de la lansarea de maşini 4×4 cât mai puternice şi dotate cu lame tăioase în mulţimi până la folosirea „expertizei celor ce au lucrat în locaţii sensibile, care oferă oportunităţi unice“. Nu s-ar zice că organizaţia nu este lipsită de diplomaţie, cel puţin la nivelul limbajului, nu? Iar Washingtonul a aflat deja, şi nu de azi sau de ieri, că inşi intraţi ilegal în ţară au folosit identităţi false şi s-au angajat în zone sensibile ale industriilor, inclusiv în unităţi nucleare.

    Nu vreau să par prăpăstios, poate că tot ce am înşirat nu este decât material documentar pentru un thriller hollywoodian şi nu un scenariu posibil în viaţa reală. Dar o să invoc un ultim argument; este vorba de Doomsday Clock, ceasul cu care de mai multe decenii savanţii atomişti de la Universitatea din Chicago măsoară simbolic perioada pe care o mai are omenirea până la declanşarea războiului atomic şi care a fost fixat pentru 2016 la doar trei minute de catastrofă. Doomsday Clock a fost „pornit“ în 1947, la şapte minute până la miezul nopţii, şi a mai fost la trei minute în 1949 şi 1984, iar în 1953 a fost fixat la doar 2 minute. Cel mai relaxat a fost în 1991, setat la 17 minute de catastrofă. „Trei minute este prea aproape, mult prea aproape… Decizia noastră este o expresie a consternării că liderii lumii nu reuşesc să îşi concentreze eforturile şi atenţia asupra reducerii pericolului extrem al armelor nucleare şi schimbărilor climatice… Acestea ameninţă însăşi existenţa civilizaţiei şi ar trebui să fie principala preocupare a liderilor cărora le pasă de cetăţenii şi ţările lor“, spun savanţii atomişti.

    De aia zic, e bine să ne aflăm „în prima linie a eforturilor de definire a unui cadru internaţional pentru abordarea problemei“, dar ar fi bine să ne şi îngrijim un pic de problemă, pentru că niciunde nu suntem prea departe de duhoarea unei bombe murdare.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul este prea sumbru.
     

  • Drept la replică al lui Viorel Badea, senator PNL, ca urmare a unei ştiri publicate ieri de Business Magazin

    “În atenţia redacţiei Business Magazin

    Ieri, 7 ianuarie a.c., a apărut în publicaţia Business Magazin ştirea: ”Un senator PNL a cerut 3.000 de euro ca să-şi plătească factura la telefon”, preluată de pe site-ul publicaţiei Adevărul, ştire conform căreia aş fi cerut, de la Senatul României, decontarea sumei de 3000 Euro, reprezentând depăşiri convorbiri telefonice.

    În primul rând, doresc să vă transmit că aceasta este o informaţie eronată. NU am solicitat NICIODATĂ, nici public, nici în reuniunile Biroului Permanent al Senatului acoperirea acestei datorii din bugetul instituţiei, şi chiar mai mult decât atât, lunar îmi este oprită din indemnizaţie suma de 1.677 lei pentru acoperirea acestui debit, debit creat în timpul exercitării madatului de parlamentar, în interes de serviciu.

    Singurul lucru pe care l-am solicitat Biroului Permanent al Senatului, împreună cu domnul senator Anghel Adrian, a fost alocarea unui număr de 400 de minute/lună pentru convorbiri internaţionale şi roaming (a se vedea documentul ataşat). Menţionez, de asemenea, că în momentul de faţă abonamentele de telefonie mobila ale parlamentarilor cuprind 700 de minute naţionale, dar niciun minut internaţional şi roaming. Din stenograma publicată pe site-ul Senatului, rezultă că preşedintele Senatului, domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu, nu întelege întocmai obiectul solicitării noastre şi abordează, în intervenţia sa, un aspect nerelevat de semnatarii documentului ataşat.

    În al doilea rând, datoria despre care s-a vorbit este înregistrată în bună măsură încă din mandatul anterior şi, cu toate că mi se reţin lunar bani pentru acoperirea acesteia, cheltuielile telefonice lunare depăşesc această sumă, iar datoria se acumulează în continuare. Din această cauză şi privind natura activităţii specifice exercitării legale a mandatului de parlamentar de diaspora, am considerat necesară introducerea în abonamentele telefonice ale celor doi senatori aleşi în Circumscripţia electorală nr.43, a 400 de minute/lună pentru convorbiri internaţionale şi roaming, minutele naţionale fiind inutile desfăşurării activităţii de parlamentar de diaspora.”

    Dreptul la replică în format PDF aici.

  • Topul cărţilor de business (şi nu numai) ale anului

    Eric Schmidt & Jonathan Rosenberg,
    Cum funcţionează Google,
    Editura Publica

    De ce trebuie să te fereşti de cei ce dau mecanic din cap

    Volumul „Cum funcţionează Google“, scris de preşedintele consiliului de administraţie al companiei, fost director executiv, Eric Schmidt şi fostul vicepreşedinte al departamentului de producţie Jonathan Rosenberg, este o imagine fascinantă, greu de crezut uneori, a ceea ce se află dincolo de pagina www.google.com, în culisele unui gigant cu o capitalizare bursieră de aproape 400 de miliarde de dolari. Sunt binecunoscute facilităţile de care beneficiază cei peste 50.000 de angajaţi ai companiei, birourile nonconformiste, spaţiile de relaxare, atmosfera destinsă sau raporturile neprotocolare; dar dincolo de acestea se află o cultură specială a companiei, iar Schmidt şi Rosenberg tocmai despre asta vorbesc. De ce este folositoare dezordinea în birouri, de ce nu trebuie ascultaţi „hipopotamii“ sau de ce trebuie exilaţi „valeţii“, dar susţinute „divele“ (vă veţi închipui uşor despre cine este vorba), de ce trebuie evitate căile urmate de concurenţă şi de ce trebuie să te fereşti de cei ce dau mecanic din cap sunt doar câteva din ideile cărţii. Musai de citit.

    Walter Isaacson, Inovatorii, Editura Publica

    A dezvolta o idee deja existentă: istoria revoluţiei digitate

    Progresul nu înseamnă numai salturi uriaşe, ci şi sute de mici paşi, spune Walter Isaacson, preşedintele Aspen Institute, scriitor, fost preşedinte şi CEO al CNN, autorul binecunoscutei biografii a lui Steve Jobs, dar şi al istoriilor vieţilor lui Benjamin Franklin, Albert Einstein şi Henry KIssinger, iar „Inovatorii. Cum a creat revoluţia digitală un grup de hackeri, genii şi tocilari“ înseamnă tocmai asta: grupuri, grupuri de paşi mici între salturi, făcute, de-a lungul vremii, de oameni atinşi de geniu sau doar de inspiraţie, care au pregătit şi au lucrat în comun la fundamentele epocii tehnologice în care omenirea a păşit. Este nu numai o lucrare cu tentă biografică, ci şi ştiinţifică, care prezintă modul cum computerul personal şi internetul şi telefonul inteligent au apărut din minţile lui Charles Babbage, Ada Lovelace, Alan Turing, Robert Noyce, Tim Berners-Lee, Bill Gates, Larry Page sau a lui Jimmy Wales. Isaacson a prezentat într-o istorie cu, să recunoaştem, puternice accente masculine şi contribuţia feminină, pentru că primii paşi în ceea ce astăzi numim programare au fost făcuţi de femei – Ada Lovelace, fiica poetului Byron, care a conceput primul algoritm procesat de o maşină, Grace Hooper, cu o contribuţie majoră la primele limbaje de programare, sau grupurile de doamne care s-au ocupat de programarea primelor calculatoare, mecanice, electromecanice sau cu lămpi. Totul într-o dinamică aparte, iar rezultatul este plăcut, alert, instructiv.


    Ken Robinson şi Lou Aronica,
    Şcoli creative,
    Editura Publica

    Educaţie pentru noua lume

    Pentru oricine este familiarizat cu conferinţele TED, Sir Ken Robinson nu mai are nevoie de nicio prezentare, pentru că speech-ul său „Do schools kill creativity?“, înregistrat în 2006, este cel mai vizionat, cu 35,5 milioane de accesări. Robinson insistă pentru modificarea sistemului de învăţământ, astfel încât creativitatea, însuşire de bază a omului, de oriunde ar fi acesta, din Nordul bogat sau Sudul sărac, să devină principalul pilon al pregătirii elevilor. Aceasta într-o perioadă în care sistemul educaţional este dominat de standardizare şi de un soi de mecanicism care duce la apariţia de roboţei pentru complexul financiar şi industrial. „Şcoli creative“ vorbeşte despre schimbarea necesară a acestui sistem, o schimbare bazată pe credinţa în valoarea individualului, pe dreptul la autodeterminare, pe potenţialul oamenilor de a evolua şi de a trăi o viaţă decentă şi pe importanţa responsabilităţii civice şi a respectului pentru alţii. Ken Robinson vorbeşte de crearea de competenţe fundamentale, opt la număr: curiozitatea – abilitatea de a pune întrebări şi de a explora felul în care funcţionează lumea, creativitatea – abilitatea de a genera noi idei şi de a le pune în aplicare, critica – abilitatea de a analiza informaţii şi idei şi de a formula argumente şi raţionamente logice, comunicarea – abilitatea de a exprima gânduri şi sentimente, clar, într-o varietate de medii şi forme, colaborarea – abilitatea de a lucra constructiv cu alţii, compasiunea – abilitatea de a fi empatici cu alţii şi de a ne comporta în consecinţă, calmul – abilitatea de conectare cu viaţa interioară a simţirii şi dezvoltarea unei stări de armonie personală şi echilibru, dar şi spirit civic  – abilitatea de implicare constructivă şi în societate şi de participare la procesele care o susţin.


    Thomas Piketty,
    Capitalul în secolul XXI,
    Editura Litera

    Lectură şi pentru 1%, şi pentru 99%

    Profesorul Piketty a scris şi a dat lumii una dintre cele mai controversate cărţi despre economie ale începutului de mileniu, este vorba de „Capitalul în secolul XXI“, apărută în limba franceză în august 2013, tradusă în engleză în 2014 şi în română anul acesta.  Interesant că, într-o vreme în care tot mai mulţi scriu lucrări cu caracter economic care stârnesc tot mai puţină vâlvă, cartea lui Piketty nu a lăsat pe nimeni indiferent şi, rapid după apariţia în limba engleză, lumea s-a împărţit în pro şi contra observaţiilor şi ideilor lui Piketty. Pro au fost laureaţi ai premiului Nobel de talia lui Paul Krugman sau Robert Solow, alături de jurnalistul Steven Pearlstein, fostul economist al Băncii Mondiale Branko Milanovic, istoricii Andrew Hussy sau Emmanuel Todd sau scriitorii şi economiştii Will Hutton sau Steven Pearlstein. Şi în tabăra celor care se află în dezacord cu economistul francez se află nume grele, de la cunoscutul Martin Wolf de la Financial Times la fostul secretar al Trezoreriei Larry Summers sau cunoscuţii economişti James Kenneth Galbraith şi Daron Acemoğlu. Cu „Capitalul în secolul XXI“ poţi avea doar o relaţie strict personală, la fel de personală ca şi cea cu „Capitalul“ lui Karl Marx şi de aceea trebuie să citiţi „Capitalul în secolul XXI“. Trebuie să-l citiţi indiferent dacă sunteţi în zona 1% sau în restul de 99%.


    Peter Bernstein,
    Împotriva zeilor
    Editura Humanitas

    Una dintre cele mai importante 22 de cărţi despre finanţe scrise vreodată

    Premisa cărţii lui Peter L. Bernstein (1919 – 2009) este interesantă: istoria modernă a început în momentul când oamenii au abandonat credinţa că zeii decid ceea ce se va întâmpla şi au adoptat ideea că pot prevedea riscurile şi acţiona pentru atenuarea acestora. Totul îmbrăcat într-o coajă densă de fapte şi povestiri şi idei, ce încep, istoriceşte vorbind, din Antichitate şi se termină în timpurile moderne. Eroii naraţiunii sunt cât se poate de diverşi, de la Florence Nightingale, infirmiera cu suflet de statistician, care s-a oferit să finanţeze o catedră de statistică aplicată la Oxford (au refuzat-o!, şi a încercat cam trei decenii), la Omar Khayam, poetul de geniu şi matematician, trecând printr-o sumedenie de matematicieni şi oameni de ştiinţă: Pascal, Fermat, Gauss sau Bernoulli. Cartea a fost inclusă de cunoscutul site economic businessinsider.com în lista celor mai importante 22 de cărţi despre finanţe scrise vreodată. Remarcabil este şi aerul vag profetic, pentru că ultimul capitol se numeşte „În aşteptarea dezordinii“. Dacă l-aţi citit pe Nicholas Taleb şi a sa „Lebădă neagră“, citiţi-l şi pe Bernstein, pentru că mi se par a se situa unul la o extremă şi celălalt la celălalt capăt al certitudinii umane.

  • 15 evenimente care au marcat anul 2015

    Conceptul ultimei reviste din 2015 este marcat, din punctul de vedere al redacţiei Business Magazin,de intensitatea anului care se încheie. Anterior lui 2015, ultimii ani au fost marcaţi de criză, care a afectat diferit toate structurile societăţii. 2015 nu a mai fost afectat de criză, ci de atât de multe evenimente din atât de multe arii încât nu a putut lăsa pe nimeni indiferent, neimplicat sau neconectat la ştiri şi la efectul acestora.

    Oamenii de business îl numesc cel mai bun an de după criză. Capitalul românesc a cunoscut creşteri precum achiziţia Volksbank de către Banca Transilvania sau căderi precum falimentul celui mai mare asigurător românesc, Astra. Tranzacţiile precum vânzările lui Ion Ţiriac sau achiziţiile din imobiliare vorbesc de la sine despre o dezmorţire a banilor.

    Oamenii de pe stradă cred despre 2005 că a fost cel mai intens an politic.

    Toţi oamenii îl văd ca pe cel mai trist an de după Revoluţie încoace, din cauza dramei de la Colectiv, care l-a marcat şi care ne-a marcat
    pe toţi. Oamenii din toată Europa văd 2015 ca pe un an de turnură pentru modul cum vor evolua societatea, religia şi cultura celui mai democratic continent din lume.

    Oamenii din toată lumea se gândesc însă la cum va afecta ceea ce s-a întâmplat în 2015 pacea şi stabilitatea unei planete unde radicalismul, terorismul şi pericolele legate de războaie şi incertitudini politice serioase nu mai sunt teorii, ci lucruri care s-au întâmplat sistematic în acest an şi care au schimbat modul cum oamenii gândesc, cum călătoresc, cum fac business sau cum îşi extind afacerile, cum îşi construiesc casele sau cum îşi planifică viaţa.

    2015 a fost un an al extremelor, care ne face să intrăm în 2016 cu un bagaj de temeri, de resentimente sau de atenţie la oportunităţi. Vă invităm să citiţi în continuare cele 15 evenimente care au marcat businessul din România şi din lume, dar mai ales care au marcat fundamental România şi lumea.

    3 victorii macroeconomice

    Un nou candidat la podium-comerţ

    Anul dezmorţirii imobiliare

    Criza refugiaţilor

    Conflicte armate

    Robotizarea de la Dacia

    Falimentul anului

    Tragedia din clubul Colectiv

    Primii paşi în AeRO-Bursă

    Petrolul

    Pariul tehnologic al anului

    Gadgeturile anului

    Topul cărţilor de business (şi nu numai) ale anului

    Cele mai bune filme ale anului 

    Business Magazin în cel de-al 11-lea an

    Evenimentele inedite ale anului 2015

  • Care au fost cele mai populare căutări pe Google în 2015. Românii au fost interesaţi să afle cine este Dumnezeu şi ce este ISIS

    Ca în fiecare final de an, Google prezintă lista celor mai populare căutări realizate pe Google de-a lungul anului 2015 de către români. Topurile căutărilor anului prezintă o imagine de ansamblu a ceea ce au căutat oamenii pe internet în 2015, oferind o perspectivă asupra celor mai importante evenimente şi trendurilor ale anului, pe baza căutărilor realizate pe Google în România.

    Jocul Pixwords a crescut cel mai mult în popularitate in 2015. Răspunsurile pentru puzzle-urile lui au fost căutarea cu cea mai mare creştere anul acesta. Simona Halep şi performantele ei continuăşi anul acesta să o transforme în personalitatea numărul unu în cautarile pe Google în 2015 în România. Evenimentele din 2015 care au generat cel mai mare interes prin căutarile pe Google sunt cele tradiţionale – bacalaureatul şi titularizarea, dar si momentele tragice derulate în clubul Colectiv şi redacţia publicaţiei Charlie Hebdo. Românii au căutat pe Google să afle cine este noul premier, Dacian Cioloş, dar şi cine este Izabela, cea a cărei aniversare a fost evenimentul viral anului trecut.

    Cele mai populare căutări

    1. raspunsuri pixwords
    2. rezultate bac 2015
    3. puterea destinului
    4. rase de caini
    5. fast and furious 7
    6. simona halep
    7. eurovision 2015
    8. elena udrea
    9. calendar ortodox 2015
    10. gabriel cotabita

    Cele mai populare evenimente

    1. Bacalaureat
    2. Concurs titularizare
    3. Colectiv
    4. Charlie Hebdo
    5. Ziua Izabelei
    6. Evaluare nationala
    7. Loteria bonurilor fiscale
    8. Black Friday
    9. Admitere liceu
    10. Oscar 2015

    Cele mai căutate expresii “cine este…?”

    1. cine este dumnezeu
    2. cine este dacian ciolos
    3. cine este izabela
    4. cine este a din pretty little liars
    5. cine este andrei versace
    6. cine este sorin campeanu
    7. cine este dan bilzerian
    8. cine este charlie
    9. cine este gabriel oprea
    10. cine este regele junglei

    Cele mai populare căutări “Ce este…?”

    1. ce este isis
    2. ce este diaspora
    3. ce este ebola
    4. ce este autismul
    5. ce este turmericul
    6. ce este poliomielita
    7. ce este it
    8. ce este ziua izabelei
    9. ce este un tehnocrat
    10. ce este impozitul forfetar

    Cele mai populare personalităţi

    1. Simona Halep
    2. Elena Udrea
    3. Gabriel Cotabita
    4. Vadim Tudor
    5. Mihaela Radulescu
    6. Oana Zavoranu
    7. Marioara Zavoranu
    8. Dacian Ciolos
    9. Robbie Williams
    10. Stephen Hawking

    Cele mai populare evenimente sportive

    1. australian open
    2. us open
    3. wimbledon
    4. indian wells
    5. roland garros
    6. mayweather vs pacquiao
    7. rugby world cup
    8. copa america
    9. ungaria romania
    10. steaua trencin

     

    Cele mai populare emisiuni TV

    1. Ferma vedetelor
    2. Sunt celebru scoate-ma de aici
    3. Romanii au talent 2015
    4. Insula iubirii
    5. Vocea romaniei 2015
    6. Burlacul
    7. Voteaza mireasa pentru fiul meu
    8. Supermodels by Catalin Botezatu
    9. Burlacita
    10. X factor 2015

    Cele mai populare filme

    1. fast and furious 7
    2. fifty shades of grey
    3. taken 3
    4. jurassic world
    5. insurgent
    6. minions
    7. american sniper
    8. focus
    9. mad max
    10. birdman

    Cele mai populare concerte

    1. untold festival
    2. concert robbie williams
    3. electric castle 2015
    4. folk you 2015
    5. parov stelar
    6. concert andre rieu 2015
    7. festivalul george enescu 2015
    8. joe satriani
    9. airfield festival
    10. concert violetta

    Aceste liste au fost create utilizând combinat mai multe servicii şi instrumente care ne oferă o imagine detaliată asupra trendurilor de căutare la nivel global şi regional, trecut şi prezent. Cea mai mare parte a datelor provin dinGoogle Trends, un serviciu public şi care prezintă volumul de căutări pe diferite regiuni geografice, perioade de timp şi termeni utilizaţi. De asemenea, utilizăm instrumente interne care ne permit să realizăm analize complexe suplimentare. Mai mult, am eliminat spam-ul, căutări de navigare şi cele care se repetă, astfel încât aceste liste să reflecte „spiritul vremii”.

    Topurile cuprind rezultatele agregate din două tipuri de liste de căutări:
    • Căutări în trend (populare) – Acestea sunt căutările care au înregistrat cea mai mare creştere de trafic în 2015, în comparaţie cu 2014
    • Cele mai căutate – În această listă se regăsesc termeni care au înregistrat cel mai mare volum de căutări în 2015

  • Cărţile anului: de la o scânteie la cei care schimbă jocul

    Locul 5
    KRISTINE BARNETT, „SCÂNTEIA. POVESTEA UNEI MAME CARE A CRESCUT UN GENIU“, EDITURA PUBLICA.

    Geniul din titlu este Jacob Barnett, acum un adolescent în vârstă de 16 ani cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, văzut deja drept un candidat serios la un premiu Nobel. Dar în fragedă copilărie Jake Barnett a fost diagnosticat cu autism. Copilul s-a retras într-o lume a lui, compusă din tăceri, cartonaşe cu litere colorate, cutii cu cereale răsturnate, rafturi de dulap şi fire de lână colorate aşezate laborios în motive geometrice, prin casă. A intrat într-un program pentru copii cu nevoi speciale, dar nu a înregistrat progrese. Drept urmare, mama a decis să aplice propriul său sistem de lucru cu copilul, sistem care i-a scos la iveală acestuia realele aptitudini; la trei ani conversa cu un astronom, la observator, asupra sateliţilor lui Marte. Ceva mai târziu Jake a dovedit că putea memora 200 de zecimale ale lui ”pi“, pe care le spunea şi într-un sens, şi în celălalt, iar la nouă ani lucra la propria teorie în astrofizică. Şi este vorba de un copil despre care ”sistemul“ a afirmat că nu va putea să citească vreodată. Cum a depăşit familia Barnett toate aceste obstacole, determinarea şi dârzenia lor sunt lucruri de mirare, iar povestea merită citită până la capăt.

    Locul 4
    MIKE DASH, ”MANIA LALELELOR“, EDITURA HUMANITAS.

    Subiectul este inedit: povestea uneia dintre primele, dacă nu chiar prima bulă speculativă din istoria omenirii. Mike Dash povesteşte minunat, documentat şi cu lux de amănunt despre nebunia lalelelor, ce a avut loc între 1633 şi 1637, cu un punct culminant în toamna şi iarna anilor 1636 şi 1637, perioadă în care preţurile bulbilor de lalea au atins valori de neimaginat, şi o cădere abruptă a valorii florilor în februarie 1637. De ce spun valori de neimaginat? Într-o perioadă în care 150 de litri de coniac franţuzesc costau 60 de guldeni, iar un meseriaş calificat, de genul unui dulgher, câştiga pe an 150 de guldeni, cel mai mare preţ plătit pentru un bulb de lalea, atestat şi verificat, a fost de 5.200 de guldeni. Alte comparaţii de preţuri: Rembrandt a primit pentru ”Rondul de noapte“ 1.600 de guldeni, în 1642, iar venitul anual mediu al unui mare negustor era, în 1630, de circa 3.000 de guldeni. Olanda a traversat atunci o aşa-zisă ”perioadă de aur“, de înflorire economică şi culturală, care a alimentat gustul oamenilor pentru frumos, pentru excentric şi pentru lucruri speciale. Mike Dash nu se mulţumeşte să relateze date şi momente, ci creează figuri, umanizează povestea, îi dă dimensiuni geografice, economice, culturale şi artistice.

    Locul 3
    DAVID BROOKS, ”ANIMALUL SOCIAL“, EDITURA PUBLICA.

    O carte ciudată şi unică, care îmbină o naraţiune elementară – viaţa unei familii – cu cercetarea ştiinţifică de top, cu idei moderne despre creşterea copilului şi formarea individului, despre şcoală, despre cultură, morală, maturitate sau moarte. Şi nu are nimic de-a face, în ciuda titlului, cu Facebook. Umanizându-şi discursul, integrând în istoria vieţii lui Harold şi a Ericăi pasaje de tom ştiinţific, descriind în amănunţime, de exemplu, complexele procese chimice, biologice şi cognitive care înseamnă dragostea părinţilor eroului principal şi conceperea acestuia, Brooks oferă un soi de nouă dimensiune literaturii de popularizare a ştiinţelor. Într-un discurs la TED, David Brooks vorbeşte despre devenirea insului modern: ”Timp de secole am moştenit o perspectivă asupra naturii umane bazată pe noţiunea că sinele nostru este divizat, că raţiunea este separată de emoţii şi că societatea progresează în măsura în care raţiunea poate suprima pasiunile. Se poate vedea în felul în care ne creştem copiii. Mergi la o şcoală elementară la trei după-amiaza şi îi priveşti pe copii ieşind, iar ei poartă aceste ghiozdane de 35 de kilograme… Vezi maşinile care se apropie – de obicei sunt Saab-uri, Audi-uri şi Volvo-uri… Sunt luaţi de către aceste creaturi pe care le-am numit supermame, care sunt femei de carieră de mare succes, care şi-au luat timp liber să se asigure că toţi copiii lor intră la Harvard. Şi de obicei îţi poţi da seama care sunt supermamele, pentru că de fapt cântăresc mai puţin decât copiii lor… Copiii sunt deci crescuţi într-un anumit fel, sărind prin cercuri ale realizării de lucruri pe care le putem măsura – pregătiri pentru SAT, oboi, antrenament de fotbal. Intră la facultăţi competitive, obţin slujbe bune şi uneori obţin succesul într-un mod superficial şi fac o grămadă de bani. Uneori îi poţi vedea în locuri de vacanţă precum Jackson Hole sau Aspen. Iar ei au devenit eleganţi şi supli – nu au cu adevărat coapse; au doar o pulpă elegantă deasupra altei pulpe… Au propriii lor copii şi au atins un miracol genetic prin căsătoria cu oameni frumoşi, în aşa fel încât bunicile lor arată ca Gertrude Stein, fiicele lor arată ca Halle Berry — nu ştiu cum au reuşit asta“.

  • 10 ani de Business Magazin: redactorii revistei şi cei mai importanţi oameni de afaceri din România vorbesc despre manualul de economie Business Magazin

    Istoria revistei Business Magazin înseamnă de fapt un adevărat manual de economie, cu un întreg ciclu de creştere şi de scădere, cu sute de poveşti despre reuşite şi tot atâtea despre eşecuri.

    Cei mai intenşi zece ani din istoria recentă a României au coincis cu apa­riţia, săptămână de săptămână, a revistei Busi­ness Ma­gazin. Ca şi acum, 2004, anul în care revista a apărut, era un an electoral, de la care oamenii aşteptau o schim­ba­re radicală. Din acest punct de vedere, al nevoii unei schimbări radicale, parcă nici nu au trecut zece ani. Sunt însă peste 490 de nu­mere de revistă care atestă nu numai trecerea ultimilor zece ani, ci şi istoria lor de business, suficient de îndepărtată ca să nu ne alimenteze speranţe, dar suficient de apropiată ca să învăţăm din lecţiile ei. Economia locală a trecut în ultimii zece ani printr-un întreg ciclu de creş­tere şi de scădere. La zece ani distanţă de la prima copertă a BM, suntem din nou la începutul unui ciclu şi sperăm într-o revenire a eco­nomiei, chiar dacă nu cu forţa cu care a pornit în urmă cu zece ani.

  • Povestea primilor zece ani ai Business Magazin. Poze şi poveşti cu suflet din redacţie

    (FOTO: o parte a redacţiei Business Magazin din anul 2005)

    Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o şedinţă la care am fost întrebat ce cred despre şansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alţii au fost mai îndrăzneţi decât mine şi undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacţie, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Naţional; şef era Laurenţiu Ispir, era şi tipa subţire, o cheamă Mona Dîrţu şi venea de la Iaşi. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învăţat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piaţă; curioşii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii şi conţinutului revistei, o organigramă – un simplu act birocratic, pentru că presa funcţiona pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum şi o programare pentru predarea textelor, un alt exerciţiu oarecum birocratic.

    Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existenţe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declaraţia de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei – „Cât costă România“ – un articol care analiza situaţia domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf şi nu am putut găsi nicio soluţie de convertire a lor, aşa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii şi mii de pagini înţesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele şi tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peşterii Scărişoara, ale Vulcanilor Noroioşi sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

    Cu totul am obţinut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obişnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul îşi privea şi priveşte şi acum averea – pur şi simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o ţin minte bine: cabina portarului era preţuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naţionale; diferenţa are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaţioniste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Şi mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanţelor şi se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câţiva ani buni. 

    A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenţia Mediafax şi la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustraţiei. În privinţa redacţiei, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârşitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ şi care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacţia revistei la finele primului an de existenţă:

    „Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg ştiri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmuleţe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine şi toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

    Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, ţigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important şi pe care nu le mai citeşti niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi şi zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, şi cred că odată şi odată o să-i spun să nu mai lovească tastele aşa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marţial şi de când i-am dat nişte mp3-uri ascultă muzică şi dă încetişor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Şi el tot cu căştile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcţia. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simţul umorului, zâmbeşte cam la toate bancurile şi mai are în faţă cam toate revistele străine posibile, cele de business. Şi mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar ştiu că e acolo, pentru că acolo stă cam şase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îţi intră materialul, vezi din prima, şi frumos colorat. Ba mai are şi un soi de planşă cu tot felul de informaţii utile.

    În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn şi talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima şi mai e şi tânără speranţă a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roşie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mişto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

    Chiar lângă mine, în stânga, e Florenţa. Şi ea are simţul umorului şi scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Şi în capăt de tot e Călin, care tot face şi desface guverne şi alianţe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de maşini, sau poate vrea să îşi cumpere. Mai apoi, Crenguţa, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; aşa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja ştim ce gândeşte celălalt. Şi în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniţă grafică faină.

    Prin tot spaţiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» şi care are puterea de a convinge mari business-mani să stea aşa cum vrea el“.

    Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, şi trebuie să spun că şi în anii următori redacţia a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar şi îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond şi abordări. Să traduc: am spus pretenţios că au plecat oameni formidabili şi că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, şi de aici a ieşit spiritul propriu, unic, al revistei.

  • Dusmanul presei

    Ce vreau sa spun: cand cineva trebuie sa intervina pentru a
    apara libertatea presei inseamna ca societatea, si alaturi de ea o
    buna parte din presa, este deja bolnava. In democratiile definite
    drept “robuste” nu e nevoie ca cineva sa apere libertatea presei,
    intrucat nimanui nu-i trece prin cap s-o ingradeasca. Aceasta este
    prima ratiune a scepticismului meu, din care deriva o concluzie.
    Problema italienilor nu este Silvio Berlusconi.

    Istoria (vreau sa spun de la Catilina incoace)(1) a fost plina de
    oameni aventurosi, nu lipsiti de carisma, cu un simt slab al
    Statului, dar unul extrem de ascutit pentru propriile interese,
    care au dorit sa instaureze o putere personala, escaladand
    parlamente, magistraturi si constitutii, distribuind favoruri
    propriilor oameni de curte si (din cand in cand) propriilor
    curtezane, identificand placerea proprie cu interesul comunitatii.
    Si nu intotdeauna acesti oameni au cucerit puterea la care aspirau,
    deoarece societatea nu le-a permis acest lucru.

    Daca societatea le-a permis, de ce sa te superi pe acesti oameni si
    nu pe societatea care i-a lasat sa-si faca mendrele? Nu voi uita
    niciodata o istorie pe care o povestea mama mea, care pe cand avea
    20 de ani isi gasise o slujba buna ca secretara si dactilografa la
    un politician liberal – si accentuez, liberal. In ziua de dupa
    venirea lui Mussolini la putere acest om a spus: “Dar in fond,
    avand in vedere situatia in care se afla Italia, poate acest om va
    gasi modalitatea de a face putina ordine”. Iata, nu a fost energia
    lui Mussolini (ocazie si pretext) ceea ce a permis instaurarea
    fascismului, ci indulgenta si relaxarea acelui onorabil liberal
    (reprezentant exemplar al unei tari aflate in criza).

    Este prin urmare inutil sa te superi pe Berlusconi care, cum s-ar
    spune, isi face meseria. Majoritatea italienilor, care a acceptat
    conflictul de interese, care accepta patrulele cetatenesti, care
    accepta legea Alfano, si care acum ar fi acceptat destul de
    linistita – daca presedintele Republicii n-ar fi ridicat o
    spranceana -, botnita pusa (deocamdata doar experimental) presei.
    Aceeasi natiune ar accepta fara nicio ezitare, ba dimpotriva, cu o
    anumita complicitate malitioasa, faptul ca Berlusconi frecventeaza
    starlete, daca acum nu s-ar interpune Biserica, tulburand
    constiinta publica printr-o cenzura prudenta – ce va fi insa
    intr-un timp destul de scurt inlaturata intrucat italienii, in
    general buni crestini, merg dintotdeauna la curve chiar daca
    preotul spune ca n-ar trebui.

    Si-atunci de ce sa dedicam acestor alarme un numar al ‘L’espresso’
    , daca stim ca acesta va ajunge la cel deja convins de aceste
    riscuri ale democratiei, dar nu va fi citit de cel dispus sa le se
    accepte numai sa nu fie lipsit de portia de Big Brother -, cel care
    despre multe intamplari politicosexuale stie in fond foarte putin
    intrucat o mass-media in mare parte controlata nici nu pomeneste de
    asa ceva? Chiar, de ce s-o faci? Motivul este unul foarte simplu.
    In 1931, fascismul le-a impus profesorilor universitari, in numar
    de 1.200 la acea vreme, sa depuna un juramant de fidelitate fata de
    regim. Doar 12 (1 %) au refuzat s-o faca si au fost dati
    afara.

    Unii spun ca au fost 14, ceea ce confirma cat de neobservat a
    trecut fenomenul la acea epoca, lasand doar amintiri vagi. Multi
    altii, care vor ajunge apoi personaje eminente ale antifascismului
    postbelic, sfatuiti chiar de Palmiro Togliatti(2) sau de Benedetto
    Croce(3), au depus juramantul pentru a putea continua sa-si
    raspandeasca invataturile. Probabil ca cei 1.188 care au ramas
    aveau dreptatea lor, din diferite motive si toate onorabile. Insa
    cei 12 care au spus “nu” au salvat onoarea Universitatii si in
    definitiv onoarea tarii. Iata de ce trebuie din cand in cand sa
    spui “nu” chiar daca, dintr-un punct de vedere pesimist, se stie ca
    nu va servi la nimic. Cel putin ca sa poti spune intr-o zi ca ai
    spus-o.