BusinessMagazin

Tag: privatizare

  • Omul din spatele BRD s-a stins din viaţă

    BRD, a doua bancă din România, a anunţat în această dimineaţă că Didier Alix, membru al boardului băncii a încetat din viaţă.

    Alix era cel mai vechi membru non-executiv al Consiliului de Administraţie al Băncii, el fiind numit de francezii de la Societe Generale imediat după preluarea băncii în 1998 în procesul de privatizare.

    O româncă inginer a descoperit o problemă a automobilelor Tesla şi a fost dată afară IMEDIAT de celebrul Elon Musk

    “Domnul Didier Charles Maurice Alix a deţinut calitatea de administrator al BRD-Groupe Societe Generale începând cu anul 1999, iar prezenţa sa în Consiliiul de Administraţie a marcat profund istoria recentă a băncii”, a anunţat vineri dimineaţă banca.

    Cel mai vechi membru executiv al BRD este Petre Bunescu, vicepreşedinte al Băncii, poziţie pe care o deţine de dinainte de privatizarea băncii în 1999.

    Didier Alix, un bancher francez cu vastă experienţă, a participat la toate deciziile BRD din ultimii 16 ani, începând cu perioada de restructurare de la începutul anilor 2000 după care a urmat creşterea fulminantă pe retail din 2004 până în 2008, după care a urmat perioada de criză care a implicat gestionarea unui volum mare de credite neperformante care au ieşit la iveală după 2009.

  • Jocul privatizării

    Există în presa românească şi mai cu seamă în presa economică un soi de tendinţă, scrii şi pare că ai putea să spui mai mult decât scrii, dar ceva te reţine. Am avut impresia asta citind şi cartea lui Adrian N.Ionescu, „Jocurile privatizării“, apărută la Editura Integral. Volumul este o relatare personală a unui jurnalist de specialitate, care a colaborat cu publicaţii importante din presa economică, o istorie subiectivă a înfiinţării şi evoluţiei bursei româneşti postrevolţionare.

    Fiecare capitol are personalitatea sa şi din acest punct de vedere „Jocurile privatizării“ este interesantă: personaje pe care le-am cunoscut, de care am citit şi de care am auzit, vorbesc sau sunt pomenite în contextul istoriei recente a pieţei de capital. Oficiali ai statului, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, FMI şi Băncii Mondiale, consultanţi, oameni de afaceri mai mult sau mai puţin controversaţi, politicieni şi membri ai guvernelor, brokeri, şefi ai bursei şi organisme de control şi supraveghere, toţi şi-au găsit locul în carte, alături de privatizări, listări, negocieri sau tranzacţii dubioase, şi, din acest punct de vedere, cred că ar fi fost nevoie de un număr mult mai mare de pagini.

    Autorul subliniază o anume dualitate, o anume nesiguranţă a bursei româneşti, care, deşi oferă, cel puţin în această perioadă, randamente de top mondial, a rămas un soi de curiozitate, accesibilă doar unei elite.  De remarcat aprecierea lui Sergiu Oprescu, preşedintele Alpha Bank şi fost preşedinte al Bursei de Valori: „Piaţa de capital din România a semănat cu Ciuleandra, pe care toată lumea o lua la dans, dar nimeni nu o lua de nevastă. Conform logicii dintr-o anumită perioadă, Bursa era bună de arătat, ca să ne împăunăm cu ea, să dăm bine în diverse poze internaţionale“.

    Cum prea multe studii pe tema capitalismului românesc postrevoluţionar nu s-au scris, cartea lui Adrian Ionescu este importantă pentru că unu, există şi a fost scrisă, şi doi, pentru că surprinde caleidoscopic şi plăcut etape esenţiale şi inside‑uri din primele două decenii ale pieţei de capital. Un exerciţiu pe care presa românească de business, atâta câtă mai este, ar trebui să-l repete, atâta cât se mai poate. De citit.

  • Patru miniştri, anchetaţi în privatizarea Petromidia. Cum explica Mihai Tănăsescu de ce nu a luat banii de la Patriciu

    Procurorii DIICOT au cerut Preşedintelui României încuviinţarea începerii urmăririi penale pentru fosţii ministri Mihai Tănăsescu, Dan Ioan Popescu, Sebastian Vlădescu şi Gheorghe Pogea, fiind suspectaţi de constituire a unui grup infracţional organizat, în dosarul Rompetrol II.

    “În cauză există suspiciunea rezonabilă că în perioada septembrie-octombrie 2003, ministrul Finanţelor Publice, Tănăsescu Claudiu Mihai şi ministrul economiei şi comerţului, Popescu Ioan Dan şi-au exercitat cu rea credinţă atribuţiile de serviciu, în urma unei înţelegeri cu Patriciu Dan Costache, George Philip Stephenson şi Nicolcioiu Alexandru, în sensul iniţierii şi promovării OUG 118/2003 prin care datoriile bugetare restante ale S.C.Rompetrol Rafinare S.A. la data de 30.09.2003 în cuantum de aproximativ 603.000.000 USD au fost convertite în obligaţiuni subscrise de către Ministerul Finanţelor Publice”, anunţă DIICOT într-un comunicat de presă.

    Astfel, la data de 24 octombrie 2003, a fost adoptată ordonanţa de urgenţă, nefiind respectate prevederile legale, un exemplu fiind că nota de fundamentare a ordonanţei a fost prezentată pentru avizare Ministerului Justiţiei la data de 27 octombrie 2003, “conţinutul acesteia fiind însă diferit de conţinutul notei de fundamentare ce a stat la mapa actului normativ”.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Un fotograf surprinde pietrele funerare fascinante ale mafioţilor ruşi – GALERIE FOTO

    Anii 90 au fost un deceniu de exces în Rusia pentru unii oameni. Un grup select de cetăţeni s-au bucurat de noul sistem economic proaspăt privatizat. Acest grup select a profitat de sistem şi s-a îmbogăţit rapid. Bineînţeles, pentru a-şi păstra averile mulţi dintre aceşti oameni au apelat la metode ilegale: şantaj, crime s.a.m.d

    Au trecut mulţi ani de când au început războaile între diferite grupuri mafiote din Rusia, însă urmele sunt evidente în cimitirele ruseşti. Locuri în care tronează pietre de mormânt extravagante, care mai de care mai bizare.

    Fotograful Denis Tarasov a vrut să documenteze aceste relicve de altă dată. Ceea ce a rezultat puteţi vedea în galeria foto.

  • Un fotograf surprinde pietrele funerare fascinante ale mafioţilor ruşi – GALERIE FOTO

    Anii 90 au fost un deceniu de exces în Rusia pentru unii oameni. Un grup select de cetăţeni s-au bucurat de noul sistem economic proaspăt privatizat. Acest grup select a profitat de sistem şi s-a îmbogăţit rapid. Bineînţeles, pentru a-şi păstra averile mulţi dintre aceşti oameni au apelat la metode ilegale: şantaj, crime s.a.m.d

    Au trecut mulţi ani de când au început războaile între diferite grupuri mafiote din Rusia, însă urmele sunt evidente în cimitirele ruseşti. Locuri în care tronează pietre de mormânt extravagante, care mai de care mai bizare.

    Fotograful Denis Tarasov a vrut să documenteze aceste relicve de altă dată. Ceea ce a rezultat puteţi vedea în galeria foto.

  • Primul bilanţ al privatizării: statul a încasat 7 mld. euro pe 7.500 de întreprinderi. Şi mai are în cont 2,2 mld. euro

    Statul român a încasat  7 miliarde de euro în 25 de ani din priva­tizarea a 7.500 de întreprinderi, din care mai sunt disponibili în contul Trezoreriei Statului 2,2 mi­liarde de euro, afirmă Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR.

    Florin Georgescu, fost ministru de finanţe în guvernul Văcăroiu din perioada 1992-1996, când România a privatizat foarte puţin, face astfel primul bilanţ oficial al privatizării din România, la 20 de ani de când a părăsit funcţia de ministru.

    Prezentarea lui Florin Georgescu, consi­derat unul dintre economiştii care s-au opus iniţial liberalizării şi privatizării, se înscrie în tendinţa înregistrată în ultima perioadă  ca oficiali ai BNR să prezinte rezultate din economia reală, cu evaluări ale transfor­mărilor din economie în ultimele decenii.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • CEZ: Al doilea deceniu românesc

    „Din vânat virtual, am devenit vânători.“ „Noi nu acţionăm ca un rechin în mare, ci ca un banc de peşti.“ „Nu cred în responsabilităţi colective.“ „Vom fi aici şi în următorii zece ani. Dacă este o piaţă în regiune care va avea succes, aceasta este România.“

    Primul citat reprezintă strategia, al doilea organizarea, al treilea regula de management, al patrulea planul pe termen lung. Limpezimea militărească a regulilor de mai sus anulează sfaturile din miile de cărţi de economie şi constituie reţeta uneia dintre cele mai importante privatizări din energia românească: preluarea fostei Electrica Oltenia de către cehii de la CEZ. De atunci au trecut zece ani. Ce vor aduce următorii zece?

    În toamna lui 2005, statul transfera controlul asupra încă uneia din distribuţiile sale de energie. Electrica Oltenia era la acel moment distribuţia cu cel mai mare număr de consumatori legaţi la firele sale, circa 1,3 – 1,4 milioane de clienţi. Câştigătorul procesului a fost compania cehă CEZ, care a plătit circa 47 de milioane de euro pentru 25% din acţiunile companiei, operaţiune urmată de o majorare de capital de 104 milioane de euro, prin care a devenit acţionar majoritar.

    Dincolo de importanţa strategică a obiectivului la care statul a renunţat, această privatizare continuă să fie o lecţie pentru felul cum România a înţeles să-şi joace atuurile din energie.

    Alături de privatizarea Petrom, compania vândută în 2004 către OMV, grup petrolier în spatele căruia să află statul austriac, vânzarea Electrica Oltenia către cehii de la CEZ, o altă companie de stat, arată foarte bine cum, cu un careu de aşi, poţi să pierzi locul la masa energiei regionale.

    În loc să-şi pună piesă peste piesă, statul român a început să vândă bucăţi din zestre, iar în cazul energiei electrice a început cu cea mai profitabilă parte, distribuţia. Acesta este practic locul în care se fac banii şi se ajunge la consumatorul final. Strategia statului din acel moment era de a atrage în primă fază o serie de investitori, pe care mai apoi să îi implice şi în producţia de energie, acolo unde erau necesare fonduri masive pentru modernizări şi pentru construcţia de noi unităţi. Din strategia creionată de stat la începutul anilor 2000, statul a reuşit doar să vândă ceea ce genera cash sigur, reglementat, şi a rămas cu un parc de producţie care plânge după investiţii, dar la care nu se mai uită nimeni.

    În acest timp, în Cehia, tot o companie energetică de stat, CEZ, nu mai avea loc între graniţele proprii. Dar cehii nu avuseseră nevoie să apeleze la organismele internaţionale, care veneau cu reguli peste reguli privind funcţionarea marilor monopoluri din energie. Statul ceh a înţeles că este important ca CEZ să rămână integrată şi să aibă totul de la minele de cărbuni până la termocentrale, la firele care duc energia în case sau la forţa de vânzare. În România s-a spart totul, iar acum cărbunii concurează cu energia hidro şi Nuclearelectruca nu ştie dacă să investească în deschiderea unei noi mine de uraniu, deşi în câţiva ani ar putea foarte bine să importe materia primă pentru reactoarele de la Cernavodă.

    „La momentul când CEZ a luat decizia de a face achiziţia în România, eu eram şeful diviziei internaţionale. Construiam modelul pentru achiziţiile internaţionale şi eram responsabil de integrarea ţintelor preluate. Atunci strategia CEZ era destul de clară. Ne doream să fim lideri în regiune prin acţiuni proiectate pe termen lung“, spune acum Martin Zmelik, care de aproape un an ocupă funcţia de director general al CEZ România. Intrarea pe piaţa locală nu era primul pas pe care CEZ îl făcea în regiune: la finalul lui 2004 mai cumpărase trei companii de distribuţie a energiei în Bulgaria. În toamna lui 2005, CEZ intra oficial şi în România după preluarea controlului asupra Electrica Oltenia.

    „La acel moment, CEZ era deja un business consolidat, eram puternici la noi acasă, dar eram şi o companie listată cu investitori care ne cereau să punem pe masă o strategie de creştere. Pieţele se deschideau, iar noi credeam că putem să ne extindem regional pornind de la un mix format din experienţa proprie a grupului alături de cultura locală. Dintr-un vânat virtual, CEZ a devenit un vânător. Totul ţine de strategie şi de modul cum îşi stabileşti priorităţile. Noi aveam chiar de la acel moment un management dual, ne purtam ca o companie de piaţă.“

    De ce două state care activează în aceeaşi regiune ajung totuşi la concluzii atât de diferite în ceea ce priveşte dezvoltarea pe termen lung într-un domeniu strategic ca energia?

    „Cred că România era într-o etapă în care-şi dorea să aducă aici investitori. Asta se dorea la acel moment, iar uneori asfel de experienţe sunt necesare. Noi ne-am concentrat pe achiziţia de distribuţii pentru că este competenţa noastră de bază.“

    După achiziţie, Zmelik a rămas în biroul din Praga al CEZ, primul manager trimis de cehi la Bucureşti fiind Jan Veskrna, cel care avea să stea până anul trecut (timp de trei mandate) la vârful operaţiunilor CEZ din România. Dar contactul cu piaţa exista oricum.

    „Imediat după achiziţie, supervizam modul cum se derulau lucrurile, dar din biroul din Praga. Când am venit am găsit o companie împărţită în 7 firme cu dispunere teritorială. Electrica Oltenia era o companie descentralizată, iar activităţile de distribuţie şi de furnizare nu erau încă separate. La acel moment lucrau 3.000 de oameni. Ca tehnologie standardele erau jos, dar firma avea un mare potenţial. Tot sectorul a intrat într-o schimbare odată cu venirea investitorilor privaţi, dar şi a reglementărilor europene.“

    Cert este că în perioada 2004-2005 s-au făcut cele mai importante privatizări din România. Petrom a fost vândut cu tot cu rezervele sale de petrol şi gaze către OMV într-un proces care şi azi generează controverse. În 2005 italienii de la Enel au fost primii care au spart gheaţa în domeniul energiei electrice, luând la pachet distribuţiile din Banat şi Dobrogea. Au venit apoi nemţii de la E.ON care au luat fosta Electrica Moldova, dar care şi-au completat portofoliul şi cu fostul Distrigaz Nord. Cealaltă jumătate din distribuţia de gaze avea să intre în portofoliul francezilor de la Gaz de France. 

     

  • 10 poveşti de reconversie a fostelor fabrici. Au devenit locuri de petrecere a timpului liber sau proiecte imobiliare

    10 poveşti de reconversie a fostelor platforme industriale reprezintă linia de start pentru un potenţial imobiliar de sute de hectare în centrul oraşelor, pe care noul val de creştere economică are de gând să îl folosească pe deplin.

    Vechile utilaje folosite acum ca obiecte decorative sunt răspândite prin curtea complexului, fără plăcuţe cu denumiri, pentru că nimeni nu mai ştie ce sunt.

    Terasa exterioară denumită „Glucoza“ sau domnul Bălăianu, de profesie lăcătuş mecanic şi „un fel de om bun la toate“ care a avut aniversarea de 80 de ani anul trecut şi care în continuare este angajat pe terenul fostei fabrici Glucoza, unde a lucrat în tinereţe, aduc în continuare aminte de uzina de pe bulevardul Barbu Văcărescu din nordul Capitalei. Pereţii roşii de cărămidă amintesc tot de istoria şi de stilul locului.

    Caro Club este unul din exemplele de reconversie de succes date de consultanţii din domeniul imobiliar: este o afacere profitabilă, cu venituri de peste 4 milioane de euro şi profit de aproximativ un milion (potrivit informaţiilor de pe site-ul Ministerului de Finanţe), unde patina clasică a locului se îmbină cu complexul hotelier ocupat mai ales de turiştii de business ori de firmele de IT venite aici în căutarea unui spaţiu de birouri nonconformist şi în care să îşi pună obiectele de relaxare atipice pe care le folosesc, de la saci de box şi până la motociclete.

    Octavian Lazăr, directorul general al afacerii, este un fel de enciclopedie a poveştii cărămizilor roşii; a fost martor sau i-au fost povestite etapele proiectelor derulate de tatăl său, Ion Lazăr: dorinţa dictatorului comunist de a muta fabrica de alcool ce a funcţionat aici până în 1987, fabrica de glucoză ce funcţiona într-un pod al incintelor înainte de 1990 şi despre care vecinii spuneau că face ca la robinet să curgă glucoză, folosirea depozitelor de către arabi, un laborator cu cobai albi, pe care voia să îi ia acasă când era copil, plimbările cu frică printre aburii industriali ce încă mai funcţionau când lucra ca paznic al proprietăţii, cât şi prima dinamitare controlată din ţară, a unui siloz ce nu putea fi folosit, care a avut loc pe proprietatea lor.

    Îşi aminteşte şi despre frustrările legate de faptul că, la vremea când au început să dezvolte proiectul, nimeni nu paria pe zona de nord, pe clădirile inutilizabile ale fostei fabrici de glucoză, şi nimeni nu credea în planurile tatălui său. „Nici eu nu îmi aduc aminte când a fost de stat şi când s-a petrecut în mod concret privatizarea“, spune Lazăr. El povesteşte că mai întâi întreprinderea de stat a fost cumpărată de întreprinderea, tot de stat, condusă de tatăl său, Editura Adevărul, iar privatizarea propriu-zisă a avut loc prin metoda MEBO, în 1994, an în care Ion Lazăr a început să îşi deruleze şi proiectele.

    Istoria Caro coincide, până la un anumit punct, cu cea a majorităţii fabricilor comuniste şi este plasată cu câteva decenii în urmă. Profesorul doctor Cezar Mereuţă, cercetător asociat al Centrului de Macromodelare Economică al Academiei Române, îşi aminteşte că România „a îngheţat modernizarea tehnologică“ începând cu anul 1978.

    Hotărârea de a plăti integral datoria externă a condus la reducerea masivă a importurilor între 1978 şi 1989, ceea ce a determinat ţara să rămână semnificativ în urmă ca dezvoltare tehnologică. „După 1989, s-a considerat în mod eronat că pentru un număr de întreprinderi mari şi foarte mari (circa 400), considerate strategice, vor exista resurse interne de retehnologizare, capabile să le transforme în entităţi concurenţiale. Or, în realitate s-a dovedit că resursele alocabile nu erau suficiente şi că, în mare măsură, nici calitatea managementului nu era satisfăcătoare.“

    Consecinţa acestor stări de fapt a fost că strategia de privatizare a fost centrată în perioada 1993 – 1997 cu precădere pe societăţile comerciale mici şi, într-o măsură redusă, pe societăţile comerciale mijlocii. În anul 1997, când a început privatizarea marilor societăţi comerciale (cu peste 500 de salariaţi), s-a constatat că cele mai multe erau deja de facto în stare de faliment sau în pierdere irecuperabilă. Potrivit prof. dr. Mereuţă, cele mai mari eşecuri în domeniul privatizării au fost ale marilor întreprinderi constructoare de mijloace de transport, datorită efectelor de atragere a industriilor de componente din amonte ale acestora: Roman Braşov, Rocar Bucureşti, Aro Câmpulung sau Tractorul Braşov.

    „Dacă aceste companii ar fi fost privatizate la timp şi cu succes în perioada 1993 – 1995, Produsul Intern Brut al României ar fi avut o valoare cu cel puţin 12% mai mare, iar exportul de bunuri anual al României ar fi depăşit azi clar 60 de miliarde de euro. Din cauza întârzierii privatizării, niciuna dintre aceste întreprinderi nu a putut fi salvată.“ Prof. dr. Cezar Mereuţă aminteşte totuşi şi de privatizări realizate cu „relativ succes“: consideră că cea mai reuşită privatizare este cea a SC Automobile Dacia, care se datorează managerului Constantin Stroe şi care, împreună cu filialele marilor multinaţionale producătoare de componente, au o contribuţie la PIB de 10%. Menţionează însă şi succesul privatizării Petrom, succesele parţiale ale entităţilor privatizate de grupul Mittal, dar şi unele privatizări din sistemul bancar. „În ansamblu, referindu‑ne la companiile româneşti, care defineau performanţa economică a industriei prelucrătoare (companii cu peste 500 de salariaţi), bilanţul privatizării este clar negativ“, concluzionează profesorul Mereuţă.

  • Matache: Un pachet de 51% din acţiunile CFR Marfă ar putea fi vândut pe bursă

    “Este o discuţie în care propunem o nouă soluţie de privatizare, respectiv listarea pe bursă, este o soluţie mult mai clară care nu lasă loc la interpretări, este transparentă, şi atunci nu vor mai fi niciun fel de probleme”, a spus Matache.

    În februarie, premierul Victor Ponta a anunţat reluarea procesului de privatizare a companiei CFR Marfă, subiect asupra cărora autorităţile române au convenit cu reprezentanţii FMI şi ai Comisiei Europene.

    Privatizarea ar urma să fie finalizată anul viitor, termenul fiind agreat cu instituţiile internaţionale.

    Guvernul a încercat în 2013 să privatizeze CFR Marfă, prin vânzarea a 51% din titluri, însă procesul nu a fost finalizat, inclusiv pe fondul disputelor între preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta. Şeful Guvernului a cerut atunci ca vânzarea companiei să fie reavizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, condus de Băsescu, iar preşedintele a solicitat ca Ponta să îşi asume răspunderea pentru privatizare.

    În iunie 2013, compania GFR, controlată de omul de afaceri Gruia Stoica, fusese declarată câştigătoare în procesul de privatizare a companiei feroviare, oferind un preţ de 202 milioane euro pentru 51% din acţiuni.

    Tranzacţia nu a fost finalizată însă, deoarece unele bănci creditoare ale CFR Marfă nu şi-au dat acordul pentru schimbarea acţionariatului, iar Consiliul Concurenţei nu s-a putut pronunţa, din lipsă de timp, până la termenul limită.

    După eşecul privatizării, Guvernul s-a angajat faţă de FMI la o restructurare agresivă a companiei CFR Marfă, fiind decisă disponibilizarea a 2.500 de angajaţi, reprezentând circa 30% din numărul total de personal.

    Compania CFR Marfă, controlată de stat prin Ministerul Transporturilor, este cel mai mare transportator feroviar de marfă din România, cu o cotă de piaţă de peste 50%.

    Afacerile companiei au scăzut cu 14% în primele trei luni din acest an, la 182 milioane lei (41 milioane euro), de la 213 milioane lei în perioada similară din 2014.

    Annul trecut, transportatorul feroviar de marfă a înregistrat profit, pentru prima dată în ultimii şase ani, raportând însă un câştig redus, de sub un milion de lei, după pierderi de peste 1,6 miliarde lei în intervalul 2009 – 2013.

  • Rus: Privatizarea CFR Marfă va fi finalizată anul viitor

    “În acordul cu FMI e 2016”, a spus Rus, răspunzând unei întrebări privind termenul de finalizare a procedurii.

    Premierul Victor Ponta a anunţat la 9 februarie că Ministerul Transporturilor vrea să lanseze procedura de selectare a consultantului pentru reluarea procesului de privatizare a companiei CFR Marfă.

    “Se face selecţia pentru consultant, se porneşte selectarea consultantului”, a declarat Ponta, la finalul negocierilor cu FMI, Comisia Europeană (CE) şi Banca Mondială.

    Guvernul a încercat în 2013 să privatizeze CFR Marfă, însă procesul nu a fost finalizat, inclusiv pe fondul disputelor între preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta. Şeful Guvernului a cerut atunci ca vânzarea companiei să fie reavizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, condus de Băsescu, iar preşedintele a solicitat ca Ponta să îşi asume răspunderea pentru privatizare.

    În iunie 2013, compania GFR, controlată de omul de afaceri Gruia Stoica, fusese declarată câştigătoare în procesul de privatizare a companiei feroviare, oferind un preţ de 202 milioane euro pentru 51% din acţiuni.

    Tranzacţia nu a fost finalizată însă până la termenul limită, 14 octombrie, deoarece unele bănci creditoare ale CFR Marfă nu şi-au dat acordul pentru schimbarea acţionariatului, iar Consiliul Concurenţei nu a avut timpul necesar pentru a se pronunţa asupra operaţiunii.

    După eşecul privatizării, Guvernul s-a angajat faţă de FMI la o restructurare agresivă a CFR Marfă, fiind decisă disponibilizarea a 2.500 de angajaţi, reprezentând circa 30% din numărul total de personal.

    CFR Marfă, controlată de stat prin Ministerul Transporturilor, este cel mai mare transportator feroviar de marfă local, urmat de Grup Feroviar Român.