BusinessMagazin

Tag: OUT-OF-OFFICE

  • Antreprenoarea care a dus eugenia la rang de artă culinară. A pornit cu un chioşc la intrarea în Herăstrău, iar acum se pregăteşte de următorul nivel de dezvoltare

    Ana Consulea, poate cel mai cunoscut cofetar al Bucureştiului, deschidea în urmă cu un an Zelato, o gelaterie-chioşc cu servire în aer liber, chiar la intrarea în Herăstrău. Aromele atipice, cum sunt cele de eugenie sau năstruşnicul ananas cu piper, plus designul prietenos au creat în jurul micuţei gelaterii o atmosferă ludică, bună pentru a ne atrage atenţia de la perioada atât de dificilă experimentată de toţi. Iar invitaţia la joacă a funcţionat, Ana Consulea fiind gata să ducă Zelato la un alt nivel.

    Lucrăm de zor pentru a lansa un nou spaţiu în Bucureşti, un «frate» al lui Zelato, un concept construit în jurul produsului vedetă, îngheţata, dar care va avea şi alte produse, bineînţeles. Nu pot dezvălui încă mai multe despre acest nou business, dar abia aştept să o fac la timpul potrivit”, spune Ana Consulea, chef cofetar & owner Zexe Braserie şi Zelato.

    Înainte de a deschide Zelato, Ana Consulea a pus bazele Zexe Braserie. Situată pe bulevardul Aviatorilor, aproape de intrarea în parcul Herăstrău, Zexe Braserie revizitează original şi contemporan, cu ingredientele şi tehnicile de astăzi, reţete istorice de prăjituri româneşti – Tache Ionescu, Carmen Sylva, Joffre şi Regina Maria, dar propune şi gusturi noi. Ana a făcut astfel în cofetărie ce a făcut tatăl ei, Alexandru Consulea în gastronomie cu restaurantele Zexe, care propun de peste 20 de ani o detaşare faţă de bucătăria tradiţională românească, bazându-se mai ales pe reinterpretarea unor reţete ante şi interbelice.

    Partea de gelaterie era cumva abordată şi la Zexe Braserie, dar Ana (31 de ani) şi-a dorit ceva mai mult.

    “Zelato s-a născut din dorinţa de a trece la nivelul următor cu partea de gelaterie pe care o dezvoltam de ceva timp la Zexe Braserie. Eu iubesc îngheţata artizanală încă de la începutul carierei mele în cofetărie şi am fost preocupată să studiez cum o prepară cei mai buni în domeniu: atât francezii, cât şi italienii. În ultimii ani, am extras ce mi-a plăcut mie de la fiecare, am dezvoltat, am adaptat gustului local, am testat şi am creat astfel un produs unic, care reprezintă întru totul gustul şi perspectiva mea asupra îngheţatei.”

    Odată finalizate testele, Ana a decis să lanseze propriul ei brand de gelaterie, al cărui concept şi caracter să reflecte viziunea ei asupra îngheţatei artizanale, de la design, până la produs şi comunicarea acestuia.

    “Am studiat atât tehnicile de gelaterie ale italienilor, cât şi pe cele ale francezilor. Italienii au o îngheţată mult mai aromată, mai grasă, cu o textură mai elastică şi mai puţin aerată – ceea ce cunoaştem drept gelato. Francezii, în schimb, se concentrează mai mult pe cantitatea de aer din îngheţată, vor să fie mai aerată, mai echilibrată – aceasta este practic îngheţata clasică. Mie îmi place câte ceva din amândouă, aşa că am zis să le combin, obţinând o îngheţată cremoasă şi aromată (atributele gelato), dar în acelaşi timp şi aerată (îngheţata clasică), cu foarte puţin zahăr adăugat. Am ales cantitatea mai mare de aer din îngheţata clasică şi grăsimea din gelato. Pot spune că am schimbat puţin regulile de concepere a reţetelor inventate de italieni şi de francezi şi am creat o îngheţată perfect adaptată gustului nostru românesc.”

    Aşa a apărut Zelato, anul trecut, în luna iulie, în plină pandemie, fix la intrarea Skate Park de la Piaţa Charles de Gaulle a parcului Herăstrău.

    “Nu credeam niciodată că o să pot lansa un brand într-un timp atât de scurt, însă oportunitatea pe care am simţit-o atunci a accelerat foarte mult acest demers. Pandemia ne-a învăţat pe toţi să fim mult mai agili decât eram, să acţionăm acum şi să reglăm anumite detalii şi pe parcurs.”

    Industria HoReCa a fost una dintre cele mai afectate de restricţiile care au venit odată cu declanşarea pandemiei, dar cu toate acestea Ana spune că şi-a dorit să deschidă cât mai repede primul Zelato, cu un concept perfect adaptat condiţiilor atipice de lucru. A rezultat o gelaterie în aer liber, care nu depindea de închiderea/deschiderea spaţiilor de servire, cu produse care se pot consuma în regim to-go, în care consumatorul este încurajat să petreacă timp în aer liber, după o perioadă destul de lungă de stat acasă. În plus, îngheţata Zelato poate fi comandată şi online.

    Dincolo de concept, îngheţata în sine a fost o noutate pentru o piaţă tot mai sofisticată a gelateriilor.

    “Aromele sunt unice: pe lângă clasicele ciocolată, vanilie, fistic, căpşuni etc., ne-am jucat în laborator şi am creat arome inspirate din copilărie pe care le puteţi găsi doar la noi, la Zelato: îngheţată cu magiun de prune şi pâine prăjită, îngheţată cu biscotto autohton (eugenie), îngheţată de cătină sau sortimente exotice, precum îngheţată cu ananas şi piper.”

    Tot la gelateria-chioşc din parc mai este un desert, şi anume Panetul, un desert specific catalan pe bază de îngheţată.

    “O brioşă caldă şi crocantă la exterior, plină cu îngheţată în interior. Cum ne place nouă să spunem, oximoronul îngheţatei. Se poate prepara cu orice aromă de îngheţată din vitrina noastră, pe loc, cu ajutorul unui aparat special, adus chiar din Spania.”

    Într-un an, Zelato a devenit un loc popular al Herăstrăului, copii, părinţi, adolescenţi, tineri, bunici interacţionând cu conceptul propus de Ana Consulea.

    “Din punct de vedere financiar, ne-am acoperit investiţia de lansare de 17.000 de euro încă din primul an şi am înregistrat şi un profit de 7.000 euro din iulie până în decembrie. În primele două luni de vară de anul acesta avem o medie de 800 de cupe/zi.”

    În vara aceasta, Zelato a lansat şi două arome noi, care destul de rapid şi-au câştigat clienţi fideli, mari sau mici.

    “Anul acesta am introdus câteva arome noi-nouţe,  precum zelato cu iaurt cu fructe de pădure şi zelato cu ananas cu piper, care a urcat rapid în topul preferinţelor clienţilor noştri. A devenit aroma vedetă a acestei perioade. Toată lumea vrea să o încerce, mai ales că nimeni nu se aşteaptă să mănânce îngheţată cu piper, un condiment folosit în mâncăruri sărate, în niciun caz în desert. Are şi un gust îndrăzneţ: prima dată simţi gustul intens de ananas, dulce-acrişor, apoi gustul picant al piperului.”

    Îngheţata de cătină a fost o altă supriză. “De altfel, vara avem la tonetă o gamă variată de arome de sezon, precum îngheţata cu vişine, cu afine sălbatice, mure, zmeură şi căpşuni. Nici cele exotice nu sunt de ratat, precum zelato cu mango şi fructul pasiunii sau cocos copt.”

    Ana spune că fiecare sortiment de îngheţată are o bază separată făcută din lapte, smântână şi multă aromă naturală provenită din fructe (piureuri alese extrem de bine) sau paste naturale din nuci şi alune.  

    “Dacă aleg îngheţată de colivă, vreau să gust din colivă, nu esenţă de rom. De exemplu, de fiecare dată când producem îngheţata de colivă sau pâine prăjită cu magiun, pregătim în laborator colivă, respectiv prăjim pâine. Nu avem prafuri de colivă sau de pâine prăjită.”

    Atenţia aceasta la detalii vine şi în contextul unei pieţe tot mai educate, apetitul pentru călătorii fiind cel mai important “profesor” al bunului gust.

    “În ultimii ani, apetitul consumatorilor români pentru produsele sănătoase şi artizanale a crescut. În plus, mulţi au făcut cunoştinţă cu îngheţata de foarte bună calitate în călătoriile lor prin ţările mediteraneene, Italia, Spania, Grecia etc. Aşa că nu e de mirare că piaţa de gelaterie artizanală s-a dezvoltat, atât în Bucureşti, cât şi în marile oraşe din ţară.”

    Ana mai spune că meritul este şi al antreprenorilor din domeniu, dar şi al unui client tot mai rafinat, care vrea produse mai sănătoase, fără, E-uri şi conservanţi, produse vegane.

    “Sunt curioşi să afle ce conţin preparatele noastre, care sunt ingredientele principale şi sunt mult mai atenţi la ce consumă atât ei, cât şi copiii lor.”

    Pandemia a schimbat şi ea obiceiurile de consum, produsele care se pot consuma în aer liber, la o plimbare relaxată urcând în topul preferinţelor, iar în acest top se poate spune că îngheţata este lider de clasament. 

    “Puterea de cumpărarea este mare în Bucureşti şi în oraşele mari ale ţării, iar faptul că este un produs premium, sănătos şi foarte bun la gust îi determină pe oameni să aleagă îngheţata artizanală în detrimentul celei din comerţ, chiar dacă preţul este mai ridicat.”

    Cu un feedback bun din partea pieţei, Ana spune că vrea să consolideze acest brand şi să îl extindă, fie prin spaţii proprii, fie prin reţeaua de parteneri.

    “Ne aşteptăm la o creştere de 15-17% a businessului în lunile următoare. Odată cu relaxarea restricţiilor şi cu lansarea campaniei de vaccinare, oamenii au început să revină cât de cât la normal şi să-şi petreacă cât mai mult timp în natură, în parc, desfăşurând diverse activităţi cu copiii.”

    Şi aşa cum Ana a dus mai departe crezul gastronomic al tatălui ei, curator de vechi reţete pentru generaţii tinere, tot aşa antreprenoarea speră că prin prăjiturile şi îngheţata ei va reuşi formeze gustul bun pentru generaţiile viitoare.

    “Cel mai mult ne bucură faptul că avem ocazia de a contribui la formarea gustului generaţiilor viitoare, copiii şi familiile în general constituind o pondere importantă a clienţilor noştri. Gusturile se educă din copilărie – nu e doar un clişeu. Gustul se înrădăcinează atât de bine în copilărie, încât e foarte greu să aduci schimbări mai târziu. Pe noi ne bucură extrem de tare că atât la Zexe Braserie, cât şi acum la Zelato, putem să educăm gustul generaţiior tinere.”

    Ana Consulea, Chef Cofetar & owner Zexe Braserie şi Zelato: „Dacă aleg îngheţată de colivă, vreau să gust din colivă, nu esenţă de rom. De exemplu, de fiecare dată când producem îngheţata de colivă sau pâine prăjită cu magiun, pregătim în laborator colivă, respectiv prăjim pâine. Nu avem prafuri de colivă sau de pâine prăjită.”

  • Povestea insulei oamenilor foarte bogaţi şi a regilor şi reginelor. Unde se află insula iubită de cei cu foarte mulţi bani şi ce schimbări vor să facă autorităţile aici – FOTO

    Este considerată destinaţia perfectă pentru nunţi (wedding destination). Autorităţile vor să o poziţioneze ca prima insulă elenă devenită destinaţie sustenabilă. Pelicula For Your Eyes Only, din seria Bond, a fost filmată parţial aici. Prinţul Philip al Marii Britanii – soţul Reginei Elisabeta a II-a -, care s-a stins recent din viaţă, s-a născut pe insula din Marea Ionică. Fiul său, prinţul Charles, vine frecvent în vacanţă aici, şi nu se cazează oriunde, ci la vila familiei Rothschild, una dintre cele mai bogate din lume. Şi Emirul Qatarului şi familia Agnelli – de al cărei nume e legat grupul auto Fiat – s-au îndrăgostit de acest loc supranumit „insula grădină” şi şi-au ridicat sau au cumpărat case aici. Unde? În Corfu.

    Era cândva în anii ’60 când Regina Frederica a Greciei a organizat pentru capetele încoronate ale lumii o croazieră prin insulele elene. Această călătorie, destinată doar celor cu sânge albastru, a avut o primă oprire în Corfu, una dintre cele mai întinse insule din Marea Ionică. Localnicii, cel puţin unii dintre ei, spun că aşa a devenit insula cunoscută.

    Alţii, mai sceptici, pun popularitatea pe seama altor factori, cum ar fi că Prinţul Philip s-a născut aici – la Mon Repos –, deşi de-a lungul vieţii a revenit o singură dată din cauza unor probleme de natură geopolică.

    Sunt şi cei care afirmă că Împărăteasa Sissi a păşit pe insulă, s-a îndrăgostit la prima vedere şi şi-a cumpărat o casă aici, la Achilleion, unde să se retragă după moartea a doi dintre cei patru copii ai săi. În plus, aerul umed din Corfu îi făcea bine, ea având probleme la plămâni. După asasinarea sa, casa (de fapt palat) a fost preluată de Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Astăzi, la mai bine de un secol distanţă, Achilleion este una dintre cele mai vizitate destinaţii din Corfu.

    Totuşi, cei mai mulţi spun că de fapt serialul The Durrells – ecranizarea cărţii „Familia mea şi alte animale a lui Gerald Durrell – este cel căruia i se datorează popularitatea acestei insule care atrăgea înainte de pandemie 1,3 milioane de vizitatori străini. Din total, aproape 40% erau britanici, pe când România se găsea mult mai jos în statistici, cu doar câteva mii de turişti.

    Apetitul mare al străinilor pentru vacanţe în această insulă atât de verde încât a fost supranumită „insula grădină” a dus la dezvoltarea unei ample infrastructuri turistice, cu un total de 120.000 de camere pentru cazare – mai multe decât în toată România –, pe toate segmentele de preţ, şi cu porturi generoase, ce asigură 10% din toate pontoanele (locurile de acostare pentru bărci) din Grecia. Tot în Corfu acostează şi marile vase de croazieră – nu puţine – care aduc fiecare mii de oameni pentru o vizită de o zi în oraşul-capitală. Iar în aeroportul din apropiere aterizează cursele de tip charter sau de linie care aduc turişti din toată lumea, inclusiv din România, ţară care se află la mai puţin de o oră şi jumătate de zbor direct. Anul acesta, pentru prima dată, companiile aeriene de linie au lansat curse care leagă Bucureştiul de Corfu, însă agenţiile de turism, precum Paralela 45, operează zboruri directe de peste 20 de ani.

    Această insulă nu îi atrage doar pe străini, ci şi pe localnicii plecaţi peste graniţă. Spiros Catechis a emigrat acum mai bine de două decenii la New York, unde a lucrat ca economist, printre altele pentru JP Morgan, una dintre cele mai importante bănci de investiţii din lume. În 2000 a cumpărat localul care astăzi poartă numele de Flisvos. A fost întâi cafenea, apoi bistro, iar acum este un restaurant cu acte în regulă şi cu o filosofie de tipul farm to table.

    Spiros s-a întors definitiv acasă în 2014 şi se ocupă exclusiv de business. Recunoaşte că New Yorkul l-a învăţat multe. Printre altele, l-a învăţat să gândească rapid şi să execute rapid.

    Aşa că, odată întors definitiv în Corfu a reconfigurat Flisvos într-un local care îmbină bucătăria tradiţională elenă cu fine diningul.

    „Mizăm pe ideea de farm to table. Oamenii caută produse organice şi experienţe autentice, vedem o localizare a turismului. Într-o perioadă în care turismul de masă îşi pierde din avânt, vizitatorii nu mai vor să meargă la resort, ci unde mănâncă localnicii”, explică antreprenorul care are propria sa grădină de legume.

    Printre cele mai importante produse realizate în Corfu se numără vinul, numbolo (o specialitate din carne) şi uleiul de măsline – livezile sunt la tot pasul -, unele licori premium fiind vândute în cele mai scumpe magazine din lume precum Harrods. Toate trebuie încercate, dar mai ales specialităţile pe bază de kumquat (un mic fruct portocaliu) importat din China. Clima prietenoasă a făcut posibil ca acest fruct să crească şi pe insulă, dar localnicii continuă să îl importe şi din Asia dat fiind că au construit o întreagă industrie în jurul lui – de la lichioruri fine, la dulceţuri, bomboane şi nuga – toate aceste specialităţi putând fi încercate în diferite magazine precum Lazaris unde poţi nu doar degusta, dar şi vizita zona de producţie.

    Pe insulă pot fi vizitate şi fabrici de ulei de măsline sau de săpun, acestea putând fi un popas între două escapade la plajă, preferabil cândva în mijlocul zilei, când temperatura urcă ameninţător de mult în termometre, iar umiditatea mare face căldura să pară şi mai arzătoare.

    Dincolo de zonele de plajă, Corfu sau Kerkyra (numele grecesc) este verde pretutindeni, fiind total diferită de Ciclade, insulele aride şi galben-maronii tot timpul anului. Şi tot la capitolul diferenţe, arhitectura e altfel, la fel şi paleta de culori folosită. Mai exact, casele nu sunt albe cu elemente de decor în diferite nuanţe de albastru şi nici nu sunt joase. Clădirile au câteva etaje şi sunt pictate în diferite tonuri, în special de ocru (de la lutul de pe insulă) şi roşu (de la ţigla ce era sfărâmată şi folosită ulterior).

    Arhitectura e influenţată de veneţienii care au controlat insula timp de mai multe sute de ani. În oraşul central – Corfu – ai impresia că, de fapt, ai păşit în Italia, cu străduţele ei înguste, cu rufele întinse la uscat pe sârme ce leagă „ombilical” două blocuri şi cu micile magazine la parter ce vând fructe ori legume atât de îmbietoare că par artificiale.

    „Corfu este un oraş italian, dar cu un suflet pur elen”, spune A. Grammenos, ghid de turism în insula cu acelaşi nume. În oraş poţi găsi urme de istorie la orice pas. Şi nu o istorie simplă. După veneţieni, Napoleon a avut şi el şapte ani în care să îşi pună amprenta asupra acestor tărâmuri, înainte să vină britanicii. Turcii şi-au încercat şi ei norocul, dar nu au reuşit să stăpânească aceste pământuri. Istoria a făcut astfel ca aici să se afle unul dintre cele mai puternice oraşe fortificate din Europa. Sau cel puţin aşa spun istoricii din zonă. Mărturie stau cele două fortăreţe – cea veche datează din secolul al şaselea, pe când cea nouă a apărut 1.000 de ani mai tâziu.

    În vechea fortăreaţă se află o biserică unde a fost botezat iniţial Prinţul Philip ca ortodox, pentru a se converti ulterior, odată cu mariajul cu Regina Elisabeta a II-a. Tot aici, în 1994, a avut loc întâlnirea dintre fostul preşedinte rus Boris Yeltsin şi liderii europeni, întâlnire menită să întărească legăturile dintre cele două puteri.

    Chiar şi numele insulei este legat de cele două fortăreţe amplasate deasupra oraşului pe două dealuri. Corfu provine de la corifei, termen care în limba greacă înseamnă vârf. Astfel, Kerkyra a ajuns să fie cunoscută în toată lumea ca insula vârfurilor, Corfu.

    Dar istoria nu a fost mereu blândă cu insula. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se spune că a fost locul cel mai puternic bombardat din Grecia. Dar şi-a revenit. A renăscut din propria cenuşă.

    Corfu păstrează amintirea trecutului, chiar şi unele tradiţii, cum este cea a serenadelor. Dacă băiatul şi fata sunt logodiţi, familia fetei lasă obloanele din lemn deschise. Dacă nu este oficializată relaţia, dar familia aprobă legătura, obloanele sunt întredeschise. Altfel, ele rămân ferm închise, insensibile la orice cântec de dragoste.

    Pe străduţele din oraşul Corfu te poţi pierde liniştit o zi întreagă, cu scurte opriri pentru îngheţată sau cafea şi cu pauze prelungite de masă. Restaurantele şi tavernele sunt multe şi diferite. Ai bucătărie fină la Rex, un local deschis în 1932, dar ai preparate tradiţionale la Pergkola tou Sakis.

    Pentru un strop de umbră şi răcoare, mai ales în sezonul estival, o vizită la Muzeul de Artă Asiatică poate fi o variantă. Cu 11.000 de artefacte, e singurul muzeu de artă asiatică din Grecia, primele piese fiind donate de un fost ambasador elen la Paris, care îşi construise propria sa colecţie.

    O altă oază în inima urbei este Biserica Sfântul Spiridon, o destinaţie în sine pentru pelerinii din toată lumea, chiar şi iarna. Turnul bisericii este cel mai înalt edificiu din Corfu. Mai mult, biserica ce găzduieşte tot corpul sfântului este o adevărată operă de artă, tavanul pictat în stil baroc, fiind similar celor din palatele veneţiene. Doar că ilustrează viaţa şi miracolele realizate de Sfântul Spiridon în 17 icoane diferite.

    Credincioşii vin însă mai degrabă pentru moaştele care sunt scoase din biserică de patru ori pe an. Ele pot fi însă vizitate zilnic înăuntru, de unde cei mai mulţi pleacă şi cu o amintire – o bucăţică din cizmele Sfântului. Cizmele se schimbă periodic şi apoi sunt tăiate şi împărţite oamenilor. Legenda spune că an de an talpa acestora se toceşte singură.

    După Muntele Athos, Corfu are cele mai multe relicve. De altfel, sunt peste 440 de biserici şi mănăstiri operaţionale pe insulă. Printre cele mai populare se numără Vlacherna şi Paleokastritsa.

    Aflată în apropiere de aeroport, Vlacherna este emblematică pentru insulă, şansele fiind să o vezi pe o carte poştală sau pe un pliant de promovare înainte de a o zări în persoană. Dar cu toate acestea, nicio imagine nu spune suficient de multe despre frumuseţea acestei mici biserici albe, aruncată în mijlocul apei şi legată de pământ printr-un pod. Şi după ce ai vizitat-o, parcă tot îţi vine să te aşezi la unul dintre restaurantele din apropiere ca să o admiri.

    Paleokastritsa, al doilea lăcaş de cult pus pe lista de „to do” a vizitatorilor din insulă, e total diferită – atât de Vlacherna, cât şi de ce te-ai putea aştepta de la o mănăstire. Curtea e atent îngrijită, pictată toată în alb imaculat, cu flori care mai de care mai spectaculoase la tot pasul. Iar dacă tot acest peisaj nu ar fi fost suficient, cele câteva zeci de pisici care se cuibăresc la umbră conturează o imagine demnă a fi postată pe reţele sociale.

    După o vizită la mănăstire, plaja cu acelaşi nume se află la doar câteva minute distanţă. Iar de acolo, opţiunile sunt multiple. Cele mai populare variante sunt însă, o plimbare cu barca la grotele din jur, unde apa capătă culori ireale, iar coralii roz-bombon se văd cu ochiul liber, sau o ascensiune – cu maşina – către Angelokastro, un castel-cetate cocoţat strategic în vârf de deal pentru a avea lumea la picioare. Nicăieri pe insulă nu vezi marea mai fotogenică decât aici. Poate doar la Porto Timoni, mai exact înainte de a ajunge jos la plaje. Doar de sus poţi avea imaginea de ansamblu a celor două golfuri – unul cu apă turcoaz, iar celălalt cu o mare cu irizaţii verzui – separate de o fâşie îngustă de nisip pe care îşi fac loc vizitatorii obosiţi după o coborâre nu tocmai uşoară de vreo 30 de minute. Culmea, coborârea e mai grea decât urcarea.

    Porto Timoni este cea mai spectaculoasă plajă de pe insulă, urmată însă îndeaproape de Cape Drastis (un mic golf săpat de mare în calcar) şi de Canal D’Amour, unde se zice că dacă ajungi să înoţi alături persoana iubită, te vei şi căsători cu ea. E şi un fel de avertisment, de tipul ai grijă ce-ţi doreşti. Iar pentru a completa acest careu de aşi, Logas Beach este locul unde trebuie să mergi pentru apus.

    Toate aceste plaje se găsesc în zona de nord a insulei, care concentrează o bună parte dintre frumuseţile din Corfu, inclusiv sate tradiţionale precum Afionas sau Old Perithia. Acesta din urmă are însă o poveste aparte, diferenţiindu-se de celelalte 150 de sate de pe insulă, dintre care
    52 tradiţionale, adică cu arhitectură specifică.

    Old Perithia este un sat părăsit, unde se mai găsesc astăzi 135 de case, opt biserici şi cinci taverne. Doar acestea din urmă sunt funcţionale, alături de un hotel de tip bed & breakfast. Locuitorii de aici au plecat pentru prima dată în anii ’40 a-şi munci grădinile de măslini aflate la câţiva kilometri distanţă. Pentru că drumul era greu, se întorceau doar la final de săptămână, între timp construindu-şi mici locuinţe în livezi. În anii ’70 însă, când turismul a început să se dezvolte, au coborât la mal de apă în weekend pentru a lucra în hoteluri ori restaurante şi a face rost de bani. Iar la Old Perithia nu s-a mai întors nimeni, după cum povesteşte Nikos Cheidaris, proprietarul Ognistra Taverna, una dintre cele cinci taverne din sat, deschise pentru turiştii care vin câteva ore să vadă cum era viaţa pe insulă cândva de mult.

    „Dintre cele 135 de case din sat, vreo zece au fost cumpărate de străini, dar nu e suficient. Cred că e nevoie de un investitor mare care să preia câteva zeci de imobile şi să transforme locul într-un proiect turistic integrat”, adaugă el. Până atunci Nikos şi soţia sa îşi aşteaptă turiştii zi de zi în casa familiei unde cei doi gătesc şi servesc la mese. Doar în sezon îşi cheamă şi cei doi copii în ajutor. De regulă, în Grecia, afacerile sunt o chestiune de familie. La restaurantul Tripa – deschis în 1936 de Spryros Anyfantis – cei doi fii ai fondatorului lucrează şi astăzi de zor pentru a-şi primi oaspeţii printre care s-au numărat de-al lungul timpului fostul preşedinte francez Francois Mitterand, actriţa Jane Fonda, omul de afaceri grec Aristotelis Oanssis şi Anthony Quinn, cunoscut printre altele pentru rolul său în filmul Zorba.

    Iar dacă v-am amintit de dansul lui Anthony Quinn din film, ei bine la Tripa aveţi şansa să revedeţi astfel de spectacole tradiţionale, o garnitură perfectă pentru o masă copioasă cum doar în Grecia găseşti. Noroc că mai spală marea cea de un albastru ciel caloriile!

    5 motive pentru a vizita Corfu

    1. Arhitectura e influenţată de veneţienii care au controlat insula timp de mai multe sute de ani. În oraşul central – Corfu – ai impresia că, de fapt, ai păşit în Italia, cu străduţele ei înguste, cu rufele întinse la uscat pe sârme ce leagă „ombilical” două blocuri şi cu micile magazine la parter ce vând fructe ori legume atât de îmbietoare că par artificiale.

    2.  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se spune că insula Corfu a fost locul cel mai puternic bombardat din Grecia. Dar şi-a revenit. A renăscut din propria cenuşă.

    3. După Muntele Athos, Corfu are cele mai multe relicve. De altfel, sunt peste 440 de biserici şi mănăstiri operaţionale pe insulă. Printre cele mai populare se numără Vlacherna şi Paleokastritsa.

    4. Porto Timoni este cea mai spectaculoasă plajă de pe insulă, urmată însă îndeaproape de Cape Drastis (un mic golf săpat de mare în calcar) şi de Canal D’Amour, unde se zice că dacă ajungi să înoţi alături persoana iubită, te vei şi căsători cu ea. Logas Beach este locul unde trebuie să mergi pentru apus.

    5. Old Perithia este un sat părăsit, unde se mai găsesc astăzi 135 de case, opt biserici şi cinci taverne. Doar acestea din urmă sunt funcţionale.

  • Cum poate ajunge Bucurestiul din nou al oamenilor. Acum este oraşul maşinilor şi al betoanelor – unul dintre locurile cu cel mai aglomerat TRAFIC DIN LUME

    Bucureştiul apare ca fiind unul dintre oraşele cu cel mai îngrozitor trafic din lume, dar este un oraş foarte prietenos cu start-up-urile. Tot Bucureştiul ar fi unul dintre cele mai bune oraşe pentru gameri şi este plăcut de mulţi turişti pentru că este ieftin şi sigur. Dar cu toate acestea, Bucureştiul nu prinde niciodată un loc în topul celor mai fericite oraşe din lume.

    Soluţiile pentru transformarea CAPITALEI în beneficiul locuitorilor sunt însă mai la îndemână decât ne-am imagina, dar presupun o schimbare de optică aproape radicală în care omul devine mai important decât maşina sau betonul. Iniţiativa Străzi Deschise, prin care anumite artere sunt în weekend exclusiv pietonale, exact asta face. Iar de la antreprenori la simpli trecători, toţi cred că prin permanentizarea şi extinderea unor astfel de iniţiative oraşul va redeveni al oamenilor, spre fericirea tuturor.

    Începând cu 29 mai şi până pe 17 octombrie, în centrul Bucureştiului, străzile sunt deschise pentru pietoni şi închise pentru maşini, pe durata weekendurilor, de la Grădina Kiseleff la Dâmboviţa şi de la Grădina Icoanei la Grădina Cişmigiu. „Proiectul Străzi Deschise a fost iniţiat de ARCEN în 2020 într-o variantă pilot şi continuat în 2021 în colaborare cu BAZA (ONG dedicat promovării Bucureştiului), susţinut de CEC Bank şi implementat de Primăria Capitalei.

    Bucureştiul în momentul de faţă are o problemă destul de mare în ceea ce priveşte spaţiul public, atât ca suprafaţă pe cap de locuitor (suntem capitala cu cele mai scăzut număr de metri pătraţi de parcuri şi grădini publice), cât şi ca lipsă de pieţe publice în care oamenii să se întâlnească, să privească, să vorbească”, spune Alberto Groşescu, director executiv ARCEN (Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate), un ONG care şi-a făcut din tema vieţuirii urbane de calitate un scop în sine.

    Astfel, Străzi Deschise este un manifest pentru viitorul oraşului şi un pas important pentru o viaţă urbană de calitate. Proiectul iniţiat de ARCEN în 2020 propune să pună în valoare spaţiul public, să crească siguranţa pentru pietoni şi biciclişti, să ofere o nouă perspectivă de raportare a locuitorilor faţă de oraş şi să încurajeze activităţile recreaţionale în spaţiul public. Reducerea accesului auto în centrul oraşului încurajează mersul pe jos, un pas necesar în vederea reducerii poluării.

    „Străzi Deschise e o şansă pentru comercianţii afectaţi de pandemie, creşterea economiei locale şi atractivitatea turistică a oraşului, aducând Bucureştiul în rândul capitalelor europene”, mai spune reprezentantul ARCEN.

    Ioana, 37 de ani, antreprenoare în domeniul bijuteriilor

    „Mie imi place Bucureştiul, tocmai pentru că e un acquired taste, trebuie să faci un efort să îl iubeşti. Îmi plac şi oamenii din Bucureşti din acelaşi motiv, nici ei nu se lasă iubiţi prea uşor. E o efervescenţă şi un val de creativitate care iese la suprafaţă în oraş în cele mai neaşteptate businessuri şi iniţiative. Tot ce avem nevoie este ca oraşul să lucreze cu noi şi nu împotriva noastră, iar străzile deschise sunt un pas important în direcţia bună.”

    Proiectul Străzi Deschise cuprinde 7 zone pietonale, 34 de străzi şi 11,66 km de străzi care devin pietonale în fiecare sâmbătă şi duminică, între 11.00 – 22.00, în perioada 29 mai – 17 octombrie 2021. Circulaţia în aceste zone este posibilă pentru rezidenţi (cu reducerea vitezei de deplasare la 10km / oră pe segmentele pietonale), dar şi pentru vehiculele care aparţin serviciilor de urgenţă. Chiar dacă la prima vedere pare că este o măsură destul de simplă, instituirea unor zone pietonale a venit cu multe provocări legate de siguranţa pietonilor, menţinerea liniilor STB, accesul riveranilor etc. „După primul weekend străzile s-au umplut de zeci de mii de oameni, de toate vârstele, care au luat cu asalt centrul într-o tentativă de redescoperire a oraşului. Totodată este foarte vizibil faptul că proiectul a avut un impact destul de mare şi în ceea ce priveşte micile afaceri din aceste zone care au beneficiat de un flux de clienţi mult mai mare decât de obicei.

    Am primit zeci de comentarii de la oamenii care au descoperit că îţi poţi petrece weekendul în Bucureşti”, completează Alberto Groşescu.

    Atmosfera creată de această iniţiativă este senzaţională, la fiecare sfârşit de săptămână familii întregi, cu copii, cupluri cu animalele de companie, turişti, corporatişti, orice fel de locatar al Bucureştiului având posibilitatea de a se plimba pe unele dintre cele mai frumoase artere ale oraşului, fără teama maşinilor. Efectul este aproape de festival şi este un sentiment straniu într-un oraş atât de aglomerat, betonat, stresat cum este Bucureştiul. „Când am văzut în primele zile de Străzi Deschise râurile de oameni la promenadă pe Calea Victoriei, mi-am dat seama ce nevoie profundă avem de viaţă urbană reală. Un oraş nu e format din pietre, beton şi semne de circulaţie, e format din poveştile oamenilor spuse la un colţ de stradă, din amintirile legate de un loc anume, din întâlnirile întâmplătoare la plimbare. Iar a te plimba în Bucureşti pare mereu o extravaganţă, a merge pe jos un lux”, spune Ioana, 38 de ani, antreprenoare în domeniul bijuteriilor. Oraşul Fericit, carte scrisă de Charles Montgomery, dă multiple exemple de oraşe din Danemarca până în SUA sau America de Sud în care strategia de dezvoltare urbană a pus în centru omul, nu maşina. Mereu concluzia a fost aceeaşi, niciodată creşterea investiţiilor în infrastructura dedicată maşinilor nu a contribuit la creşterea fericirii locuitorilor. Doar maşinile poate au fost fericite, niciodată oamenii din ele, pentru că de fapt prin banii daţi pe şosele în oraşe nu se instituie decât un deşert social. „Oricât de mult ne-am plânge în legătură cu ceilalţi, nimic nu este mai dăunător pentru sănătatea psihică decât un deşert social. Un studiu despre oraşele elveţiene a descoperit că tulburările psihice, inclusiv schizofrenia, sunt cele mai frecvente în cartierele cu cele mai nesemnificative reţele sociale. Izolarea socială este posibil să fie cel mai periculos factor de mediu al vieţii urbane, mai mare decât zgomotul, poluarea sau chiar aglomeraţia. Oamenii conectaţi dorm mai bine noaptea. Sunt mai în măsură să facă faţă adversităţilor. Trăiesc mai mult. Afirmă că sunt mai fericiţi”, scrie Montgomery.

    Mihaela, 37 de ani, specialist în comunicare

    „Capitala este un oraş extrem de aglomerat, iar traficul zilnic este o sursă de stres constantă. Aşa că este revigorant să vezi că se poate şi altfel şi ar fi bine ca iniţiativa să se menţină şi să se extindă. Eu personal nu mă regăsesc în Bucureşti. Cred că este un oraş neprietenos cu locuitorii lui şi, de multe ori, chiar agresiv. Lipseşte spaţiul uman, mai multe parcuri, mai multă curăţenie, mai puţină gălăgie şi noxe, mai puţine maşini şi spaţiu ocupat de acestea, mai multă grijă pentru cum se simte omul care iese pe stradă.”

    Exemplul Danemarcei şi al regândirii Copenhagăi este uluitor. Lipsită de o climă prietenoasă, Copenhaga a decis totuşi să închidă centrul pentru maşini şi să-l deschidă pentru oameni. Experimentul a funcţionat, indiferent de vremea de afară oamenii stând cu drag la o cafea pentru a se uita la alţi oameni. Dincolo de plăcerea socială, plăcerea de a face business a fost o altă descoperire. Centrul a înflorit, estetica lui s-a schimbat. „În anii 1980, majoritatea oraşelor mari din ţară (Danemarca) au interzis ca băncile să-şi deschidă noi filiale pe principalele străzi de cumpărături. Nu pentru că danezii ar urî băncile, ci pentru că faţadele pasive de bancă alungă viaţa de pe trotuare, iar un număr mare al acestora poate ucide o stradă. Dreptul cetăţenesc de a avea un domeniu public sănătos şi plin de viaţă a surclasat dreptul oricui de a-l ucide”, se mai arată în volumul lui Montgomery. Frumuseţea de pe Calea Victoriei stă chiar în diveristatea businessurilor care au apărut în anii de tranziţie de la arteră de shopping, la arteră de cafenele, baruri sau berării. La gelateria Velocità, de exemplu, coada este de peste 20 de oameni în weekend. „Da, clar aş permanentiza iniţiativa Străzilor Deschise”, spune George Pop, antreprenorul care a deschis anul trecut gelateria de pe Calea Victoriei, dar care recent s-a retras din această afacere pentru a se dedica altor proiecte. „Aş face o singură bandă pentru maşini, cu limitare de viteză la 20-30 de kilometri la oră, şi aş face o zonă pietonală mult mai generoasă. Zona trebuie alimentată pentru a-şi menţine sensul comercial, dar o bandă pentru maşini ar fi suficientă. Ar fi un vis”, spune Pop, cel care se concentrează acum pe proiectul Liberté, spaţiu-concept meticulos gândit, care pune într-o nouă lumină savarina, posibil cel mai îndrăgit desert local.

    Peste drum, în timp ce unii stau să aştepte cupa de îngheţată de fistic sărat de la Velocità, la BAR A1 nu mai este niciun loc liber la masă. „Pe de o parte este senzaţional să vezi tot Bucureştiul trecând pe strada ta, pe de altă parte trebuie să manageriezi un bar în timp ce tot Bucureştiul se plimbă prin şi pe lângă barul tău… De la un local nişat si hipsteresc, în weekend barul capătă o viaţă proprie şi nu ştii la ce să te aştepţi”, spun reprezentanţii BAR A1. Dincolo această dilemaă de weekend, Străzile Deschise, mai ales după pandemie, sunt un fel de magie. „Mai ales că venim după o perioadă traumatizantă de luni de zile în care poliţia făcea vizite zilnice ca să numere oamenii şi distanţa dintre ei. Financiar vorbind, Străzile Deschise sunt, cu siguranţă, o gură de aer după pandemie. Şi, probabil că pe măsură ce proiectul se mai maturizează, vor mai apărea şi alte zone pietonale atractive care vor reduce presiunea de trafic pe Calea Victoriei-Amzei”, mai spun proprietarii BAR A1.

    Alberto Groşescu, director executiv ARCEN

    „Ne dorim ca proiectul Străzi Deschise să fie replicat în fiecare an, iar pe termen lung zonele pietonale pot fi permanentizate, dar este important ca în momentul în care se întâmplă acest lucru să existe la nivelul centrului oraşului o serie de alternative de transport în comun, parcări şi sisteme inteligente care să diminueze efortul logistic al autorităţilor.”

    George Pop, antreprenor HoReCa

    „Da, clar aş permanentiza iniţiativa Străzilor Deschise. Aş face o singură bandă pe Calea Victoriei pentru maşini, cu limitare de viteză la 20-30 de kilometri la oră, şi aş face o zonă pietonală mult mai generoasă. Zona trebuie alimentată pentru a-şi menţine sensul comercial, dar o bandă pentru maşini ar fi suficientă. Ar fi un vis.”

    Astfel, zonele pietonale sunt cerute şi de oameni, dar şi de business. Alături de ele, parcurile, limitările de viteză au fost soluţii aplicate în multe oraşe din lume care au avut efecte nebănuite dintr-un motiv foarte simplu. Oamenilor le place să stea împreună şi de cele mai multe ori să se uite la alţi oameni. Exact asta se întâmplă acum pe Calea Victoriei. „Prima dată când am ajuns la Roma, s-a nimerit o zi de weekend în care străzile de lângă Colosseum erau închise pentru maşini. A fost o senzaţie minunată de libertate, pe care de atunci o caut peste tot pe unde ajung. M-am bucurat să văd că avem acestă iniţiativă în Bucureşti, încă de anul trecut şi că a continuat şi anul acesta. Se vede că este încă la început, dar oamenii sunt în mod clar atraşi de un spaţiu public al lor, în care să poată lăsa copiii sau căţeii liberi să alerge sau să se joace fără grija maşinilor”, spune Mihaela, specialistă în comunicare. Tot ea mai spune însă că Bucureştiul este un oraş în care nu se regăseşte. În unele cazuri, aşa cum este cel al Mihaelei, iniţiative punctuale, cum este proiectul Străzilor Deschise, nu mai pot repara ani întregi în care oraşul şi cei care l-au condus i-au neglijat chiar pe cetăţeni. „Capitala este un oraş extrem de aglomerat, iar traficul zilnic este o sursă de stres constantă. Aşa că este revigorant să vezi că se poate şi altfel şi ar fi bine ca iniţiativa să se menţină şi să se extindă. Eu personal nu mă regăsesc în Bucureşti. Cred că este un oraş neprietenos cu locuitorii lui şi, de multe ori, chiar agresiv. Lipseşte spaţiul uman, mai multe parcuri, mai multă curăţenie, mai puţină gălăgie şi noxe, mai puţine maşini şi spaţiu ocupat de acestea, mai multă grijă pentru cum se simte omul care iese pe stradă”, spune Mihaela. Astfel, experimente precum cel al Străzilor Deschise nu trebuie să rămână izolate, crede Ioana. „Mi-aş dori să devină o normalitate, o rutină de a-ţi vizita oraşul, aşa cum îţi vizitezi un prieten. Fără tam-tam, hore şi concerte în stradă, ci natural, ca să îl auzi şi pe el, oraşul.” Ioana adaugă că această iniţiativă ar putea fi continuată cu alte şi alte străzi, alte cartiere. „Şi poate astfel am reuşi să ne cunoaştem şi vecinii şi să sădim sămânţa unei comunităţi – un cuvânt atât de golit de înţeles acum”, mai spune Ioana. Chiar şi în cartea lui Montgomery, este tratat acest subiect, cel al comunităţii lipsite de fond. „Bârfim pe Twitter sau ne contrazicem pe pereţii Facebookului. Căutăm şi cercetăm perspective amoroase online. Am devenit atât de buni la privatizarea confortului nostru, a timpului liber şi a comunicării, încât viaţa urbană devine lipsită de timpul petrecut cu oamenii care nu sunt deja colegi, familie sau prieteni apropiaţi. Sugestiv, cuvântul comunitate este tot mai utilizat pentru a se referi la grupuri de persoane care folosesc aceleaşi mijloace media”, se arată în studiul Oraşul Fericit. Şi aşa cum Mihaela spune că nu se regăseşte în Bucureşti, pentru Ioana oraşul încă merită efortul, dar schimbările sunt necesare şi chiar la îndemână pentru a face această relaţie complicată să meargă. Până nu este prea târziu. „Mie imi place Bucureştiul, tocmai pentru că e un acquired taste, trebuie să faci un efort să îl iubeşti. Îmi plac şi oamenii din Bucureşti din acelaşi motiv, nici ei nu se lasă iubiţi prea uşor. E o efervescenţă şi un val de creativitate care iese la suprafaţă în oraş în cele mai neaşteptate businessuri şi iniţiative. Tot ce avem nevoie este ca oraşul să lucreze cu noi şi nu împotriva noastră, iar străzile deschise sunt un pas important în direcţia bună”, mai spune Ioana.

    Reprezentant BAR A1

    „Pe de o parte este senzaţional să vezi tot Bucureştiul trecând pe strada ta, pe de altă parte trebuie să manageriezi un bar în timp ce tot Bucureştiul se plimbă prin şi pe lângă barul tău… De la un local nişat si hipsteresc, în weekend barul capătă o viaţă proprie şi nu Ştii la ce să te aştepţi. Financiar vorbind, Străzile Deschise sunt, cu siguranţă, o gură de aer după pandemie.”