BusinessMagazin

Tag: OUT-OF-OFFICE

  • Războiul platformelor de streaming. Cine câştigă şi cine pierde în 2023?

    2022 a marcat o nouă etapă în războiul din interiorul INDUSTRIEI DE STREAMING, cu noi show-uri de zeci de milioane de dolari, jucători abia intraţi pe piaţă şi un potenţial masiv de fuziuni. Reasigurându-şi investitorii că vor raporta profit în următorii 2-3 ani, majoritatea serviciilor au anunţat reduceri de investiţii anul acesta. Unde se îndreaptă astfel Netflix, Disney şi restul platformelor?

    În ceea ce priveşte liderul industriei de video streaming, Netflix, compania a stat destul de bine anul trecut la capitolul dedicat exclusiv conţinutului, plasarea anumitor seriale „hit” fiind realizată cu succes în cursul lui 2022. Anul a început cu noul sezon din Bridgerton şi a continuat cu o nouă miniserie de succes, Inventing Anna, urmată de mereu popularele Stranger Things, Ozark şi Better Call Saul, închizând cu Dahmer – Monster, The Crown şi Wednesday. De altfel, Wednesday este al treilea serial Netflix care a atins un miliard de ore vizionate în prima lună de la lansare, celelalte două fiind Squid Game şi Stranger Things (sezonul 4).

    Privind evoluţia pe piaţa de capital, serviciul de streaming a pierdut anul trecut peste jumătate din valoarea acţiunilor şi, implicit, a capitalizării, o reacţie directă a acţionarilor la faptul că numărul de abonaţi a scăzut semnificativ în al doilea trimestru, prima dată când gigantul american nu a reuşit să îşi menţină ritmul de creştere al clienţilor. Ştirea nu a tras semnale de alarmă doar în interiorul companiei, ci de-a lungul întregii pieţe.

    Drept răspuns, Netflix a anunţat un tip de abonament mai ieftin care include publicitate, un plan de limitare a partajării parolelor, alimentând astfel numărul de abonaţi, cât şi o plafonare a investiţiilor privind conţinutul. Chiar şi în acest context, grupul a cheltuit 17 miliarde de dolari în acest sens în 2022, potrivit Business Insider.

    Anterior, compania şi-a folosit rapidele procese de creştere pentru a justifica o serie aparent nesfârşită de investiţii, însă se pare că strategia s-a schimbat în anul abia încheiat. Analiştii argumentează că noua abordare se poate dovedi productivă, însă poate impune un nou set de provocări, având în vedere că Netflix nu pare să fi refuzat multe idei de seriale în anii precedenţi.

    Chiar dacă Netflix nu îşi va pierde prea curând titlul de lider al industriei de video streaming, compania nu se află în aceeaşi poziţie dominantă de la începutul anului trecut.

     

    Enter: Disney

    În 2022, Disney a anunţat că a furat statutul de lider al pieţei de streaming de la Netflix, numărând mai mulţi abonaţi pe toate platformele sale decât orice altă companie. Grupul numără însă separat abonaţii la nivel global ai Disney+, Hulu şi ESPN+, chiar dacă serviciile sunt oferite împreună în anumite pieţe. De exemplu, în România, Disney+ include show-uri originale Hulu, precum Dopesick, o miniserie despre criza opioidelor din SUA care nu se găseşte pe varianta americană a Disney+.

    Dacă luăm în calcul doar Disney+, numărul de abonaţi rămâne în continuare impresionant, la aproximativ 164 de milioane, faţă de 200 de milioane de clienţi pentru Amazon Prime Video şi 220 de milioane în cazul Netflix, arată datele Statista. Aici trebuie însă menţionat că Disney+ se află pe piaţă abia din toamna lui 2019 şi, de atunci, a înregistrat creşteri în fiecare trimestru. De asemenea, în varianta din Regatul Unit a serviciului există multe seriale care nu apar în versiunea din Statele Unite a Disney+, aşa că numărarea abonaţilor devine mai complicată prin comparaţie cu alţi jucători din industrie.

    Totuşi, verticalele de bază ale companiei au performat bine până în momentul de faţă, beneficiind de o audienţă fidelă prin Star Wars, Marvel şi producţii dedicate copiilor. Una dintre cele mai importante ştiri din ultima perioadă a constat însă în schimbările de la vârful companiei, fostul CEO Bob Iger revenind în funcţie după o pauză de doi ani. Înainte să plece în 2020, Iger voia să îşi concentreze eforturile către crearea unui conţinut din ce în ce mai generalist, ceea ce ar putea indica faptul că grupul ar produce mai puţine show-uri pentru copii şi adolescenţi.

    Unul dintre planurile lui Iger a constat în crearea unui catalog îndreptat tot mai mult către publicul adult, fapt reflectat de brandul internaţional Star, ce poate duce pe viitor la o fuziune completă între Disney+ şi Hulu, mai ales în contextul în care oamenii sunt mai puţin dispuşi să îşi cheltuie banii pe două sau trei servicii de streaming. O altă prognoză a pieţei spune că Iger, care are o vastă experienţă în industria filmelor, s-ar concentra în curând asupra producţiei de mari proiecte cinematografice. Anul trecut, Pixar a trebuit să facă muncă de convingere cu Disney pentru lansarea în cinematografe a filmului Lightyear, după ce pandemia i-a dat peste cap planurile din ultimii doi ani şi jumătate.

    Iger s-ar putea dovedi însă mai îngăduitor decât predecesorul său, Bob Chapek, în vreme ce Disney+ se pregăteşte să obţină primul său an cu profituri nete. La polul opus, Warner Bros. Discovery ar putea uni cele două platforme pe care le deţine, HBO Max şi Discovery+, în ceea ce s-ar numi simplu Max, un serviciu care ar urma să ofere producţii mai ieftine – prin comparaţie cu, de exemplu, Game of Thrones şi Succession – dar care ar genera profituri mai mari.

     

    Outsideri şi potenţiale achiziţii

    Revenind la Hulu, serviciul ar putea fi cumpărat în viitorul apropiat de acţionarul majoritar Disney sau de acţionarul minoritar Comcast, care ar putea folosi conţinutul original al platformei pentru a-şi îmbunătăţi oferta pe Peacock, un jucător mult mai mic decât cei menţionaţi anterior. Prezent momentan doar în Statele Unite, Peacock ar putea beneficia din plin de show-urile Hulu, într-o nouă încercare de majorare a numărului de abonaţi.

    O astfel de achiziţie ar putea marca începutul unei noi ere pentru Peacock. Până acum, serviciul s-a chinuit să îşi îmbunătăţească semnificativ numărul de clienţi. La lansare, platforma a reuşit să elimine celebrul The Office din catalogul Netflix, având în vedere că serialul este deţinut de NBC, controlat la rândul său de compania-mamă NBCUniversal.

    O bună parte din cei 13 milioane de abonaţi ai Peacock se datorează fanilor Yellowstone, unul dintre cele mai populare seriale din ultimii ani, concentrat asupra fictivei familii Dutton, cei mai mari proprietari de teren din Montana. Show-ul este produs însă de rivalii de la Paramount şi, deşi Peacock deţine drepturile de streaming, spinoffurile (seriale din acelaşi univers) 1883 şi 1923 se găsesc în SUA doar pe Paramount+.

    În prezent, presa internaţională scrie despre potenţialele discuţii privind o fuziune între NBCUniversal şi Warner Bros. Discovery într-o platformă ce ar conţine producţii HBO Max, Discovery+ şi Peacock. Fără o operaţiune de calibru, Peacock s-ar putea găsi într-o poziţie dificilă pe viitor. Un alt outsider este Paramount+, care numără de trei ori mai mulţi abonaţi decât Peacock, mai exact 43 de milioane.

    Serviciul a avut parte de creşteri considerabile în 2022 datorită unor branduri precum Halo, Star Trek şi Nickelodeon, cât şi de seriale precum Yellowstone, cu Kevin Costner în rol principal, Tulsa King, cu Sylvester Stallone, şi 1923, cu Harrison Ford şi Helen Mirren.  Platforma beneficiază şi de parteneriatul cu Showtime+, unde se găsesc seriale precum Your Honor, Dexter, Yellowjackets, Homeland, Billions şi Californication.

    Între timp, investitorii se întreabă dacă ritmul de creştere al serviciului este sustenabil sau dacă Paramount+ va deveni un jucător major. Istoricul CBS, care face parte din Paramount, sugerează însă că platforma ar putea avea parte de succes în industria de streaming, postul TV creând unele dintre cele mai populare seriale din Statele Unite. Un alt scenariu ar fi ca Paramount, care are o capitalizare de 12,8 miliarde de dolari, să fie cumpărat de un gigant precum Amazon sau Apple, grupuri cu valori de piaţă de 900 de miliarde, respectiv 2.000 de miliarde de dolari, potrivit MarketWatch. Totuşi, compania fondată de Jeff Bezos se află într-un proces complicat de achiziţie a MGM, iar producătorul iPhone-urilor nu a dus lipsă de producţii reuşite în 2022.

     

    Prime Video, Apple TV+ şi viitorul industriei

    Anul trecut, Prime Video şi-a schimbat într-un final interfaţa şi a realizat investiţii majore în conţinut, notând în primul rând Lord of the Rings: Rings of Power. Deşi a avut un buget de aproape 500 mil. dolari, serialul nu a reuşit să atragă audienţa la care spera Amazon. Compania a investit în difuzarea mai multor competiţii sportive din întreaga lume, de la fotbal la rugby şi de la tenis la  fotbal american, o strategie neobişnuită pentru majoritatea jucătorilor din industrie, care îi forţează pe fani să se aboneze la Prime Video.

    Gigantul are un potenţial aproape nelimitat de investiţii, cât şi un model diferit de business cu privire la industria de streaming. Amazon îşi poate permite să cheltuie o avere pe Prime Video pentru că abonaţii primesc servicii premium pe segmentul de livrare al companiei şi multe alte beneficii. Astfel, şansele ca utilizatorii să cheltuie bani pe Amazon cresc considerabil. Pe de altă parte, Apple TV+ face parte din strategia companiei-mamă de a cere o taxă unică nu numai pentru serviciile Apple, ci şi pentru hardware.

    Chiar dacă nu este un jucător convenţional, Apple TV+ a produs seriale precum Ted Lasso, The Morning Show, Severance şi Pachinko, bine primite de către critici. Serviciul nu îşi publică totalul de clienţi, în vreme ce planul grupului este să pună bazele unei oferte tot mai vaste de servicii, alegând să nu se bazeze în totalitate pe numărul de abonamente. Totodată, modelul de afaceri al Warner Bros. Discovery, care ar pune mai mult accent pe producţii casual, cu şanse mici de nominalizare la premiile Emmy şi Globurile de Aur, reprezintă un trend ce ar putea fi adoptat de către industrie.

    Aproape toate serviciile de streaming au promis că vor reduce investiţiile în 2023 şi şi-au asigurat investitorii că vor fi profitabile în următorii 2-3 ani, ceea ce ar necesita un nivel suplimentar de prudenţă. Un lucru este aproape sigur, anume că majoritatea abonaţilor vor avea de pierdut anul acesta.  

  • Povestea geniului român care a intrat în Cartea Recordurilor cu talentul lui. Operele lui se vând şi cu 2.000 de euro bucata

    Încă de la grădiniţă a început să deseneze. Mai întâi a desenat chipul educatoarei, iar apoi chipurile colegilor şi astfel s-a descoperit talentul lui Gogu Neagoe, un caricaturist român de 44 de ani, care a ajuns în Cartea Recordurilor, după ce a realizat 246 de portrete la un eveniment caritabil.

    Intram în casă, luam cearşaful de pe pat, îl puneam pe gard, băgam mâna în nămol şi gata pictura”, îşi aminteşte Gogu Neagoe (44 ani) primii săi paşi în domeniul artei. Mai târziu, a urmat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, redenumit acum Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Activitatea sa a început în 1993 şi de atunci „a descris” prin caricaturi şi portrete pe loc, de la persoane obişnuite la personalităţi, printre care se numără Gheorghe Hagi, Nadia Comăneci, Simona Halep, Kurt Thomas, primul gimnast american care a câştigat o medalie de aur la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică, Ion Ţiriac, Traian Băsescu sau Amza Pellea.

    De asemenea, fiind din Slatina, are trei contracte cu două reviste şi cu un ziar din judeţul Olt pentru a realiza caricaturi. Mai mult, datorită talentului său de a desena portrete grafice după o descriere sumară, Gogu Neagoe este deseori solicitat de poliţişti sau procurori pentru a realiza portrete-robot care ajută la soluţionarea mai rapidă a cazurilor. În plus, el organizează şi Salonul de caricaturi la Festivalul Naţional de Caricatură şi Umor „Oltenii şi restu’ lumii”, din Slatina, judeţul Olt.

    „Caricatura în ziua de azi este solicitată de multe firme, care invită un artist caricaturist să realizeze portrete-caricaturi pe loc pentru furnizorii sau colaboratorii invitaţi la un eveniment. Trebuie să spunem că avem în România cei mai premiaţi caricaturişti. Pentru mine, a intra în Cartea Recordurilor a însemnat bucurie”, povesteşte Gogu Neagoe. El a intrat în Cartea Recordurilor în 2020, după ce realizat nu mai puţin de 246 de portrete participanţilor la crossul „Hope Run for Alexandra”, un eveniment caritabil.

    Artistul a participat la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de pictură şi caricatură, iar lucrările sale se află în colecţii particulare din România şi din străinătate, dar sunt expuse şi în muzee de artă din Australia, SUA, China, Japonia, Iran, Franţa, Italia, Germania, Belgia, Bulgaria şi Grecia, se arată pe site-ul Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionşti din România, în care Gogu Neagoe este membru din 2006.  

    Totodată, el este membru al Asociaţiei Internaţionale de Arte Plastice din Germania din anul 2008. Societatea Umoriştilor Români a fost prima organizaţie a caricaturiştilor din România care a deschis saloane ale umoriştilor români în anii ‘20. Fondatorii societăţii au fost Ion Bărbulescu (B’Arg), Victor Ion Popa, Nicolae Tonitza, S. Maur, Iosif Steurer, Iosif Ross, Gruia, Dan Berceanu, Brutus Haneş, Ginsberg şi Gic Săvulescu. Astăzi, nu se ştie exact numărul caricaturiştilor români, însă Gogu Neagoe, din judeţul Olt, este considerat unul dintre cei mai buni caricaturişti din lume.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL 

  • Out-in-Europe. „Crema Catalana” a Italiei sau ce să faci în extrasezon în oraşul de pe Coasta de Coral

    Alghero este unul dintre principalele oraşe din Sardinia, unde locuiesc circa 40.000 de oameni. Însă, deşi aterizezi pe pământ italian, mulţi dintre localnici nu vorbesc italiana şi nici măcar sarda. Acest oraş este o mică enclavă catalană – limba este diferită de cea vorbită în Barcelona, datorită dominaţiei spaniole din trecut. 

    Anul acesta, oraşul cu deschidere la Marea Mediterană s-a bucurat de un sezon lung, care a ţinut din martie până la sfârşitul lunii octombrie, iar astfel a înregistrat cel mai mare număr de turişti de până acum, potrivit actorilor locali din HoReCa. Cu toate acestea, oraşul situat pe Coasta de Coral, atrage vizitatori şi în extrasezon, fie pentru istorie, fie pentru faimosul homar „alla catalana”, fie pentru menjar blanc, fie pentru potgorii precum Tenute Sella e Mosca.

    Am vizitat Italia în toate anotimpurile şi de fiecare dată mi-a plăcut, pentru că, făcând excepţie de la peisajele cu nisip fin, marea interminabilă ce „loveşte” munţii înalţi aflaţi în depărtare, drumuri întortocheate şi spectaculoase, case colorate şi accesorizate neaşteptat ori străduţe foarte înguste – mai înguste decât strada Sforii din Braşov – m-am simţit de-a locului. Pentru mine, Italia este sinonimă cu „acasă”, chiar dacă nu am locuit niciodată acolo şi nici măcar nu cunosc, câtuşi de puţin, italiana. Iar, aşa cum spunea acum câţiva ani un prieten „faci ce faci şi tot acasă te întorci”, căci la un moment dat te apucă dorul. Recent, am simţit şi eu nevoia de „vita bella”, aşa că am dat o fugă de 4 zile până „acasă”, iar de data aceasta am ales Sardinia.

    Recunosc, vremea a fost un factor care m-a influenţat major, dar, în final, socoteala nu s-a potrivit cu cea din „târg” – Alghero. Sardinia este o insulă cu o suprafaţă mai mare decât a Israelului sau, mai aproape de noi, mai mare decât a Sloveniei. Totuşi, deşi are o suprafaţă de circa 24.000 de kilometri pătraţi, vizibilă pe harta Europei, şi peste 1,5 milioane de locuitori, din avion îţi dă impresia că este o insulă pustie. Asta pentru că are multe sate mici şi izolate, ba chiar şi oraşe, iar, conform statisticilor, este una dintre regiunile italiene cu cea mai mare densitate a populaţiei. În ultimii ani, insula a atras tot mai mulţi turişti, nu doar în capitală – Caliagri – ci şi în oraşe mai mici, care au investit în dezvoltarea infrastructurii aeroportuare, cum este cazul oraşului Alghero. Oraşul Alghero, spun localnicii, e cel mai bine să-l vizitezi în luna mai sau în luna octombrie, când la toate porţile caselor florile au prins deja culorile puternice de fucsia, roşu, portocaliu sau galben, palmierii sunt încărcaţi de fructe, mistralul „hibernează”, pe plaje nu e îmbulzeală, iar apa mării e numai bună pentru o baie relaxantă. Eu am ajuns însă, după jumătatea lunii noiembrie. Iniţial, pronoza meteo arăta temperaturi de 16-18˚ şi cer senin, apoi, înainte să-mi fac bagajul am văzut că va ploua şi va fi uşor mai rece. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut până acum. Când am aterizat, ploua mărunt, dar s-a înteţit cât am stat o oră la coadă la verificarea paşapoartelor sau cărţilor de identitate, pentru că aeroportul Alghero – Fertilia este mititel – comparativ cu cel din Oradea sau Iaşi – şi erau doar două ghişee. Timpul s-a scurs mai repede, în cazul meu, pentru că erau trei fetiţe care se jucau – n-am înţeles ce, dat fiind că vorbeau în italiană – însă mi-au captat atenţia. Drumul de la aeroport până în centrul oraşului Alghero durează mai puţin de jumătate de oră, iar timpul trece repede, mai ales că vei fi uimit de cum se „strecoară” maşinile printre copacii înalţi, numiţi pini mediteraneeni sau pini umbrelă. Autobuzul spre oraş trece o dată la o oră, iar biletul costă 1,3 euro şi trebuie să-l cumperi, musai, de la un automat din aeroport, căci de la şofer nu se poate. Alghero, deşi micuţ, este un oraş cochet şi îngrijit. Noi am stat în zona San Giovanni, considerată una dintre cele mai bune din oraş, datorită poziţionării. Este aproape de mare, la 5 minute de mers pe jos de port, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul istoric şi de parcul central şi, în plus, are spital, şcoală şi biserică în apropiere. „Această parte a oraşului este preferată de oamenii care vor să fie aproape de plajă, dar şi pentru că, deşi nu este în centrul oraşului, ai multe lucruri necesare în apropiere. Astfel, este o zonă foarte scumpă, dar preţurile pot să difere de la o stradă la alta. În apropiere, chiar în faţa mării, este un palat nou construit şi pentru o cameră de 40 de metri pătraţi, recent, preţul era 360.000 de euro, similar cu cele dintr-un oraş mare, cum este Barcelona”, mi-a povestit proprietara de la aparthotelul la care am stat. Grazia, o gazdă foarte comunicativă şi de ajutor, mi-a spus că sezonul acesta a fost extrem de lung şi plin de turişti, numai ea primind peste 1.000 de turişti. „Am început activitatea în martie şi am terminat în ultima zi din octombrie. În general, turiştii noştri sunt din ţările în care operează companii low-cost şi au zbor direct”, a completat ea. Din România, mai exact din Bucureşti, eu am zburat cu Wizz Air, iar biletul dus-întors a fost 20 de euro, dar trebuie ţinut cont că este extrasezon. În prima seară, am ieşit să mă plimb pe faleză, după ce ploaia se oprise, iar mistralul „călca” mai moale pedala de acceleraţie. Marea „cânta” mai încet decât la prima vedere, iar sunetul era relaxant. De altfel, mirosul sărat şi curat al Mediteraneenei echivala cu vacanţa. Pe nisipul ud trecea atunci doar un câine, urmat, la câţiva metri distanţă, de stăpânul său, un bărbat de vreo 40 de ani, care mergea agale. Cel mai probabil, ne-am sincronizat cu ieşirea de seară. În mai puţin de 10 minute, aşa cum spunea şi Grazia, am ajuns în port, arhiplin de bărci, vapoare sau vase de croazieră, ancorate, ce poposeau după lungul sezon turistic. Estimez că erau peste 50, dar cel mai corect este să spun că erau greu de numărat, datorită faptului că erau foarte multe. Numărul mare este explicat de faptul că economia oraşului se bazează pe turism, comerţ şi servicii. De asemenea, doarece Alghero este situat pe Coasta de Coral, coralul este o mare parte a economiei. Însă, faima coralului şi numărul mare de turişi din Alghero au atras şi comerciaţi neloiali, mulţi dintre ei din Napoli, care vând produse similare coralului, dar din plastic, spun localnicii. Astfel, un necunoscător este uşor de păcălit, mai ales că diferenţa este dată în principal de nuanţă, coralii reali fiind mai degrabă culoarea portocaliu, pe când cei care imită acest produs au culoarea mai apropiată de roşu. Alghero mai este renumit pentru restaurantele sale cu fructe de mare, pentru vinuri şi gastronomie. Cel mai faimos fel de mâncare este homarul „alla catalana”. Cea mai faimoasă delicatesă din Sardinia însă, este Casu Marzu, tradus literal ca „brânză putredă”, deşi nu este deloc putredă. Este făcută cu lapte de oaie nepasteurizat şi fără substanţe chimice, astfel încât să atragă o muscă de brânză (Philiophila Casei), care îşi depune ouăle pe brânză, astfel încât acestea să formeze mici coconi, iar larvele se hrănesc cu brânză, dându-i o aromă foarte puternică. Eu auzisem de faimosul desert „menjar blanc” din Alghero, iar Grazia a fost atât de prietenoasă că a doua zi la micul dejun a pregătit asta. Bonus, a făcut şi zabaglione. În plus, deşi ea susţinea că nu are talent în bucătărie, a pregătit cea mai bună tartă cu caise pe care am mâncat-o vreodată, cu care ne-a aşteptat în prima zi. Bineînţeles, tot în prima zi am cumpărat şi panettone, căci nu gustasem până atunci „la mama lui acasă” în preajma sărbătorilor. Tot în prima seară, după ce am poposit puţin în port, am făcut o plimbare prin centrul său istoric, unde micile buticuri cu haine făcute de artizani locali, cu bijuterii din corali sau cu accesorii evidente în vitrine, aşezate pe străduţe paralele şi perpendiculare, făceau casă bună cu restaurantele tradiţionale din Piazza Civica (străzile au denumirea şi în italiană şi în catalană, dar numai în această parte a oraşului). Tot în centrul vechi este Catedrala Santa Maria, gotică, catalană, din secolul al XVI-lea, care are vedere la Piazza del Duomo. De acolo se auzea sâmbătă seara sunetul inconfundabil al unei orgi. „S-a organizat un concert şi sunt toate locurile date”, mi-a spus un localnic, care vorbea puţină engleză. Concerte de orgă au loc de câteva ori pe an, mi-a povestit ulterior Grazia. Am revenit a doua zi, iar catedrala, aşa cum citisem anterior, era impresionantă, interiorul fiind în stil renascentist şi baroc. Anexat la catedrală, la turnul-clopotniţă se poate ajunge printr-o uşă gotică din Via Principe Umberto şi de acolo poţi avea o privelişte complexă cu oraşul, din ce am auzit. Însă, singurul om care era duminică la prânz acolo, nu vorbea deloc engleză şi nici nu înţelegea, astfel că nu am ajuns în turn. Dacă mergi drept pe strada din faţa catedralei, al cărei nume nu-l mai reţin, ori pe cea din dreapta, vei ajunge în turnurile de veghe – Torre di San Giacomo, Torre della Polveriera, Torre di Sant’Elmo. Eu am fost acolo la prânz şi se vedea splendid Capo Caccia în depărtare, marea, portul şi întregul oraş. Aceste ziduri (cunoscute ca bastioni) au fost construite în secolul al XVI-lea şi merg de la Porta a Mare (una dintre porţile lui Alghero) până la Piazza Sulis, unde se află Turnul Sulis. Nu departe de Alghero şi în zona Capo Caccia, se află Grotta di Nettuno, unul dintre cele mai faimoase locuri de vizitat în această parte a Sardiniei. Peştera cu stalactite şi stalagmite incredibile creează un spectacol uluitor, mi-a povestit Grazia, dar în această perioadă a fost greu de accesat din cauza ploii. Tot aproape se găseşte şi Rezervaţia Naturală Le Prigionette, o rezervaţie de tuf mediteranean, iar lângă sunt câteva situri arheologice, cum ar fi Nuraghe di Palmavera, un sat nuragic care datează de acum 3.500 de ani. La cele din urmă obiective turistice nu am putut să ajung pentru că nu închiriasem maşină, iar mijloace de transport în comun care să ducă până acolo nu sunt.

    Pentru prânz am optat să mergem la un restaurant din centrul istoric, pentru că era aproape şi ploia dădea iar semne că urmează să se dezlănţuie. Erau multe restaurante şi cafenele drăguţe, dar cea mai faimoasă este Caffé Costantino, la parterul Palazzo d’Abis, aşa că am mers acolo. Am optat pentru o porţie de paste carbonara – Italia fiind singurul loc în care mănânc paste – şi am gustat Ichnusa, bere de la tejghea, nefiltrată, foarte consumată în Sardinia. La final, nu m-am putut hotărî asupra desertului, aşa că am ales atât saedas, cât şi crema catalana, iar amândouă au fost delicioase. Grazia mi-a recomandat şi restaurantul Nautilus, aflat într-o locaţie excelentă, cu vedere la port, unde servesc fructe de mare, preparate foarte bine, dar pentru că eu nu sunt fan, nu i-am călcat pragul. De altfel, ea mi-a spus şi despre faptul că Alghero găzduieşte nişte podgorii grozave, cea mai cunoscută fiind Tenute Sella e Mosca, fondată în 1899. Am plecat cu umbrela, prin ploie, către casă, căci nu părea să se oprească prea curând. Pe străzi, mai erau puţini oameni, foarte grăbiţi, iar şcolile şi o parte din magazine se închiseseră din cauza ploii, mi-a spus apoi Grazia. În toată alergătura mea, am văzut însă două femei trecute de 60 de ani, care purtau o eşarfă neagră pe cap. Am citit apoi că se numesc „muccadori” şi unele femei mai în vârstă le poartă, mai ales când merg la biserică, obicei care a fost adus în Sardinia de arabi, care, de fapt, au stăpânit peste insulă de ceva vreme. „Sunt mulţi emigranţi, din Maroc, Senegal şi nordul Africii, care lucrează în principal ca zilieri în sezonul estival. De asemenea, sunt mulţi români care lucrează în Alghero şi au grijă de persoane vârstnice”, mi-a spus Grazia în dimineaţa următoare, când am întrebat-o. Majoritatea localnicilor sunt catolici, dar au şi ortodocşi. Alghero este situat în provincia Sassari şi a fost fondat în anul 1102 de către familia genoveză Doria ca port fortificat. Această familie a condus oraşul cu o mică întrerupere între 1283-1284 când a fost condus de familia Pisano. În anul 1353 Alghero a fost capturat de Aragon. Această perioadă a fost urmată de dominaţia Spaniei pană în anul 1702. După multe dominaţii, Sardinia a devenit parte a domniei Piemontului în 1847 şi una dintre primele regiuni care au făcut parte din Italia unită în 1861.

     

    Oraş colorat, în vârful munţilor situat

    Într-una din zile am fost la Bosa (se citeşte Boza – n. red.), un oraş pe care l-am văzut în multe postări pe Instagram, datorită clădirilor colorate, a castelului de pe deal şi a râului care curge chiar prin mijloc. A meritat să ajung în oraşul pitoresc chiar dacă am mers o oră cu autobuzul – biletul costă 3,7 euro –  şi drumul de pe coasta de nord de la Alghero la Bosa e spectaculos, deşi periculos, din cauza porţiunilor abrupte care se înalţă deasupra mării. Sincer, deşi a plouat şi acolo la fel ca în Alghero, nu ar trebui să-l ratezi dacă se întâmplă să vizitezi Sardinia. Tot în Bosa se află conacul restaurat Casa Deriu, deschis ca muzeu cu camere mobilate şi o galerie de artă. Eu nu am ajuns fizic la niciuna dintre locaţii, dar am văzut castelul de pe istoricul Ponte Vecchio de Bosa, considerat unul dintre cele mai frumoase poduri din Italia, care trece peste râul Temo. În Bosa nu sunt multe de făcut şi m-a amuzat cum închideau localnicii geamul când treceam cu paşi grăbiţi pe străzile înguste prin ploaie, dar am înţeles că găzduieşte câteva festivaluri foarte interesante, cel mai mare fiind Carnavalul. De asemenea, este renumită pentru producţia de Malvasia, un vin de desert.„Bosa a început să primească tot mai mulţi turişti în ultimul an, în schimb Alghero a început să primească mai mulţi turişti după al Doilea Război Mondial şi primii noştri turişti au fost din Anglia, apoi Germania, Olanda şi Franţa, astfel ne-am obişnuit cu ei”, mi-a povestit apoi Grazia.Am citit că Bosa a fost fondată în vremea fenicienilor şi a prosperat în timpul Imperiului Roman. Apoi, în Evul Mediu a fost invadată de piraţii arabi de mai multe ori, până când în cele din urmă, în secolul al XII-lea, familia Malaspina au construit un castel pe deal, care sa dovedit vital în apărarea oraşului.

     

    De ce să vizitezi Sardinia?

    „Sardinia este o insulă spectaculoasă, în mare parte sălbatică, care oferă vizitatorilor peisaje încântătoare, o bogăţie culturală şi tradiţii extraordinare şi un patrimoniu arheologic unic în felul său. Este un loc care poate satisface orice preferinţă turistică. Iubitorii vieţii de noapte şi ai jet setului nu pot rata Porto Cervo, pasionaţii de arheologie pot merge pe urmele construcţiilor preistorice, cei care doresc excursii prin care să intre în contact cu natura pot explora potecile masivului Gennargentu. Apoi, desigur, există o apă cristalină la fiecare latitudine”, a spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti, într-un interviu acordat pentru Business Magazin.

    De asemenea, el a completat că bucătăria sardă este bogată şi variată, foloseşte brânzeturi, miere, icre sărate, şofran, ulei, dar şi pâine şi preparate din carne de vânat şi peşte. „O bucătărie sănătoasă şi echilibrată, pe deplin atribuită dietei mediteraneene, care contribuie în parte la explicarea longevităţii acelei populaţii”, a subliniat el. În Sardinia trăiesc unii dintre cei mai longevivi italieni. Cu toate acestea, ambasadorul Italiei la Bucureşti, precizează că îi place şi bucătăria românească şi nu poate refuza micii, sarmalele şi, din în când, o porţie de papanaşi. Celor care vor să descopere Italia, ambasadorul le propune Lunigiana, o zonă care şerpuieşte între partea de nord a Toscanei, provincia La Spezia din Liguria şi zona Apeninilor din Emilia. „Lunigiana istorică se caracterizează şi astăzi printr-o unitate culturală profundă, care se reflectă şi în tradiţii şi gastronomie, trecând graniţele administrative dintre cele două regiuni italiene. Acest pământ oferă o bogăţie de târguri şi castele medievale, peisaje muntoase şi împădurite şi este, de asemenea, bine conectat cu principalele oraşe din partea de centru-nord a Italiei. Pentru a-l cita pe Chef Devoto, în Lunigiana vizitatorii vor putea descoperi la masă – momentul pentru noi toţi de maximă convivialitate – «mâncăruri autentice care se nasc respectând reţetele din trecut şi care îşi găsesc o nouă expresie şi vitalitate tocmai în marca sustenabilităţii»”, a mai spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti. Grazia mi-a recomandat să vizitez Langhe, o zonă deluroasă aflată la sud şi la est de râul Tanaro, din Piemont, adică din nordul Italiei. Ea spune că Langhe este renumit pentru vinurile, brânzeturile şi trufele albe. De altfel, un oraş pe care îl vizitează mereu cu plăcere, spune ea, este Torino.   ■

  • Out-in-Europe. Heaven is a place on Earth

    Un patinoar ca in filmele americane, cu muzică disco, nu este ceea ce te aştepţi să găseşti când ajungi în portul din Edinburgh. Şi totuşi, în mallul pe care l-am traversat ca să vizitez Britannia, iahtul pensionat al familiei regale, mi-am început puţin altfel experienţa de turist în tărâmul whiskyului şi al hainelor cu model ecosez.

     

    Recunosc, nu am ocolit nici whiskyul şi nici magazinele de suveniruri în căutarea imprimeului scoţian. În plus, în loc să cheltui cele aproximativ 20 de lire şi cele câteva ore pe care le aveam la dispoziţie în capitala scoţiană pentru Britannia, am alocat ambele tipuri de resurse ca să închiriez o pereche de patine cu rotile dispuse în lateral, ca în filme, pentru o oră pe ritmurile „Heaven is a Place on Earth” (şi altele din aceeaşi zonă). Pare clar că Britannia nu se va mai mişca de acolo (mai ales după ce vezi ultimul sezon din seria The Crown) – cultul acestor ritmuri în era tech, nu se ştie niciodată. Ca orice persoană privată de astfel de distracţii în anii „disco” româneşti, senzaţia a fost ca şi cum aş fi redescoperit din nou Coca-Cola sau chipsurile Pringles. Surpriza este însă la tot pasul în Scoţia, o ţară despre care ghizii şi locuitorii spun mândri că a fost modelată, din toate punctele de vedere, de asprimea reliefului şi a climei. Acestea au modelat şi caractere şi au fost mereu sursă de inspiraţie pentru poeţi, scriitori şi chiar şi pentru pionieri ai economiei. O comparaţie între urşii grizzly şi urşii din Sinaia, la bed & breakfast, între o româncă şi o femeie din SUA, poate fi, iarăşi, ceva la care nu te aştepţi la micul dejun dintr-o vacanţă în Scoţia. Găseşti aici locuri  de cazare moderne, dar şi pensiuni retrase cu găini în curte care, atunci când nu îţi sar în maşină, pare că se iau la întrecere cu iepuri sălbatici. Şi am găsit şi idei bune de adus acasă  – puburi deschise la 3 p.m. (tot în timpul săptămânii) pentru a sărbători pay day (ziua salariului). Lista lucrurilor de făcut în Scoţia poate continua la nesfârşit – mă opresc însă la cele pe care mi le amintesc (au trecut câteva luni de când am fost acolo). Ca whisky-ul însă, tind să cred că imaginile filtrate după o perioadă de „maturare” – rămân cele mai importante.  

     

    Edinburgh

    1. Admiraţi (sau, din contră…) o statuie închinată capitalismului – mai exact, „inventatorului” acestuia, Adam Smith, din Centrul Vechi al Edinburgh-ului

    „Ambiţia individuală serveşte binelui comun” şi „Fiecare om trăieşte prin schimburi” sunt citatele mele preferate când vine vorba de Adam Smith (16 iunie 1723 – 17 iulie 1790), considerat părintele capitalismului. Lucrarea sa, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, a fost una dintre primele încercări de studiu al dezvoltării industriei şi comerţului în Europa, care ar fi contribuit la crearea economiei ca disciplină de studiu şi care a oferit primele argumente în favoarea comerţului liber şi capitalismului. A introdus în economie conceptul de mână invizibilă, metaforă care are rolul de a arăta cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia – mecanismul pieţei ar arăta că acţiunile cele mai eficiente şi benefice ar fi cele mai profitabile. Fie că susţii sau nu această idee, de ce să nu dezbaţi asta cu prieteni vechi sau noi – chiar la un pub de lângă statuia lui Adam Smith, unde un bărbat cu părul lung pe nume Jake cântă live coveruri la chitară.

    2.  Muzeul Scriitorilor din Edinburgh

    Muzeul micuţ este în mod clar o alegere personală – pentru un om care scrie, era oarecum un obiectiv evident  (mai ales fiindcă intrarea era gratuită, fiind susţinut de municipalitate). Vă recomand să ajungeţi aici chiar dacă nu sunteţi neapărat fanii lui Robert Burns, Sir Walter Scott şi Robert Louis Stevenson, cei trei giganţi din literatura scoţiană cărora le este dedicat locul. Dincolo de manuscrisele şi citatele care i-au făcut celebri, veţi găsi aici o tiparniţă, pe care primele romane Waverley  ale lui Scott au fost produse, cât şi calul său leagăn din copilărie, într-un cadru mai intim decât al atmosferei date de un muzeu clasic. Sunt aici şi obiecte mai ciudate, cum ar fi cizmele de echitaţie ale lui Robert Louis Stevenson, şi un inel pe care l-ar fi primit de la un şef din Samoa, gravat cu cuvântul „Tusitala”, care ar însemna „vorbitorul, povestitorul de poveşti”.

    3. Plimbaţi-vă prin centrul vechi al Edinburgh-ului

    Cunoscut drept unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii şi înscris pe lista patrimoniului UNESCO, oraşul Edinburgh e diferit de poate tot ce aţi văzut prin Europa până acum (cel puţin în cazul meu aşa a fost) şi poate fi vizitat, cu uşurinţă, la pas. Este supranumit Atena nordului, se pare atât datorită asemănărilor topografice, cât şi celor intelectuale (iluminismul scoţian ar fi fost influenţat de literatura grecilor antici). Totuşi, centrul vechi al oraşului mi se pare diferit de orice alt oraş pe care l-am văzut până acum – poate datorită patinei de fum cu care pare că sunt îmbrăcate toate clădirile. Oraşul este poreclit şi „Auld Reekie (engleză-scoţiană pentru Old Smoky, Bătrânul Afumat). Castelul Edinburgh tronează de undeva de deausupra – iar toate clădirile aduc a scenariu de film (mai ales scenariu de Harry Potter – de altfel, se pare că scriitoarea J.K. Rowling a scris primele capitole ale seriei într-una din cafenelele de aici). Dincolo de muzee, şcoli care arată spectaculos, catedrale – un obiectiv interesant din Edinburgh este şi cimitirul lui Greyfair. El ar fi fost unul dintre cei mai iubiţi primari ai Edinburgh-ului – iar câinele său, Bobby, nu s-ar fi despărţit de mormântul său (aici se află de altfel şi o statuie cu câinele).

    1. Cum se ajunge aici: Cea mai bună variantă este a operatorilor de zbor low-cost, care operează curse directe din România spre Edinburgh;

    Cea mai bună variantă de transport în Scoţia: ca să vezi mai mult, ideal este să închiriezi o maşină (şi sunt mai multe companii disponibile); preţul este însă destul de ridicat, de circa 600 de lire/săptămână – cu cât sunteţi mai mulţi, cu atât mai bine; de asemenea, trebuie să adăugaţi costul parcării. Un city break de două-trei zile în Edinburgh sau Glasgow e, de asemenea, o idee bună;

    2. De neratat: Whisky-ul afumat – fie direct de la sursă, din distileriile scoţiene, fie prezent în puburile existente la tot pasul;

    3. De ratat: Haggis, acel fel de mâncare specific scoţian despre care îmi e greu şi să scriu…

    4. Cazarea: Există numeroase opţiuni, pe diferite gusturi – dar nu neapărat pentru toate bugetele – puteţi găsi şi apartamente moderne în Edinburgh sau Glasgow, dar şi bed and breakfasturi cochete pe insule şi în „highlandurile” scoţiene (zona montană a Scoţiei, în nordul oraşelor Glasgow şi Stirling, asociate deseori cu cultura galică);

    5. Cel mai bun moment al anului pentru vizită: primăvara (martie târziu – mai), dar ghidurile din online spun că nu e rău să fii aici nici toamna (septembrie-noiembrie).

    4. Castelul Stirling

    Castelul Stirling este un simbol al independenţei scoţiene şi mândriei naţionale (chiar dacă scoţienilor pare că nu le place asta, este şi locul pentru care Mel Gibson s-a luptat în Braveheart). Una dintre cele mai cunoscute figuri ale regalităţii scoţiene, „Mary, Queen of Scots”, şi-a petrecut mare parte din viaţă aici. Totuşi, locul este faimos mai ales pentru bătălia de la Bannockburn, prin care regele Robert Bruce a redobândit controlul asupra castelului şi a recâştigat independenţa scoţiană în faţa englezilor (una dintre cele mai importante bătălii ale războaielor anglo-scoţiene din secolele XIII-XVI). Un update istoric foarte viu, cu o proiecţie mare a acestei bătălii, cu replici între cele două tabere, este disponibilă pentru vizionare în castel. Iar imediat după,  puteţi să alergaţi chiar pe câmpul unde a avut loc bătălia – unde se află acum şi o statuie a lui Robert Bruce.

     

    INVERNESS

    5. Casa-rulotă  a antreprenorului care o caută pe Nessie

    La faimosul Loch Ness, puteţi alege varianta SF, în care să o căutaţi pe Nessie sau cea mai aproape de realitate, în care să îl căutaţi pe Steve, cel care şi-a dedicat întreaga viaţa căutării monstrului legendar. În cazul lui, legenda spune că în fiecare dimineaţă, se trezeşte şi veghează asupra lacului Loch Ness, în aşteptarea monstrului. Eu n-am găsit decât rulota lui, care teoretic ar fi locul unde locuieşte – şi o adresă web de unde pot fi comandate lucruri handmade create de el, tot pe tema Nessie. Mii de turişti se pare că ajung să îi bată la uşă, potrivit presei scoţiene. Tot acolo scrie că avea 28 de ani când a decis să vină aici (acum are în jur de 60): „Eram foarte stresat, plăteam o ipotecă şi aveam un job care nu-mi prea plăcea. Decizia mea să mă mut aici m-a schimbat semnificativ, în Highlands există un alt ritm al vieţii. Libertatea, aventura şi misterul sunt ceea ce mă motivează acum”, scrie el într-un interviu publicat de Scotttish Field.

    6. Castelul (sau mai bine zis ruinele castelului) Urquhart

    Unul dintre numeroasele castele scoţiene (care a fost însă şi sub ocupaţie englezească), Urquhart este în apropierea lacului Loch Ness. Nu au rămas multe din el – a fost şi acesta parte din războaiele scoţiano-engleze – însă imaginaţia o ia la goană când citeşte plăcuţele cu evenimentele marcante de aici. Pare că şi scriitorul Game of Thrones (Urzeala Tronurilor) şi-a găsit inspiraţia în istoria turbulentă a Scoţiei – unele poveşti sunt de-a dreptul sângeroase. 

     

    Glen Etive

    7. Încercaţi drumeţia Buachaille Etive Mor

    Traseul montan Buachaille Etive Mor este de neratat dacă ajungeţi prin Highlandurile scoţiene – chiar dacă nu sunteţi neapărat pasionat de genul acesta de activităţi. Nu aveţi nevoie de echipament profesional de escaladă (încălţările confortabile sunt suficiente) şi se poate ajunge cu maşina până la baza unuia dintre traseele principale de aici, unde veţi găsi şi o parcare (cu plată). Priveliştea asupra Văii Glen Coe este una dintre cele mai cunoscute referitoare la munţii scoţieni – iar West Highland Way, practic o potecă printre munţii de aici – este cunoscută în toată lumea. „Cele Trei Surori” sunt de neratat.

     

    Glenfinnan

    8. Hogwarts Express există

    O altă vedere specifică ce ţine de Scoţia este a cunoscutului Hogwarts Express – în viaţa reală, este vorba despre un tren care funcţionează cu aburi, care îşi duce pasagerii într-una dintre cele mai frumoase rute feroviare ale lumii. Acesta porneşte dintr-o staţie aflată pe Ben Navis, cel mai înalt munte din Marea  Britanie şi ajunge în apropierea celui mai adânc lac (loch) din Europa, Loch Nevoi. Opreşte însă pe drum pe viaductul Glenfinnan, ca să se bucure de peisaj atât turiştii din interior, cât şi cei înşiraţi în apropierea viaductului (cele două tabere ajung să se salute fluturând din mâini la un moment dat). Eu nu am luat trenul, m-am alăturat unei grămezi de turişti (mulţi dintre ei costumaţi cu haine din filmul SF pentru copii) şi am aşteptat apariţia expresului celebru. Priveliştea este identică celei din film – dar merită văzută şi dacă nu sunteţi neapărat un fan al acestuia. 

     

    The Isle of Sky (Portree)

    9. Amsterdamul de care mai puţini au auzit

    O călătorie în Scoţia nu ar fi completă fără o vizită într-un sat pescăresc idilic. Iar cel mai cunoscut astfel de sat (iarăşi, găsit deseori pe vederile scoţiene) se află pe Insula Skye. Este conectată de coasta de vest a Scoţiei atât printr-un pod, cât şi un feribot. Am mers pe varianta cu feribotul (şi fish and chips to go luaţi din orăşelul de plecare – Malaig) şi am ajuns în Portree – un sat pescăresc colorat, frumos în poze, dar care îţi cam lasă senzaţia de pustiu sau singurătate când eşti acolo. Poate din cauza bărcilor la reflux sau a faptului că cele mai multe dintre acele clădiri colorate sunt goale.

     

    The Isle of Sky

    10. Faceţi un selfie cu roşcatele  Highland Cows

    În afară de oile care sunt la tot pasul – şi în locuri unde poate nu te-ai aştepta – într-o călătorie în Scoţia vei întâlni şi o rasă de animal mai ciudat – care poate nu ţi se va părea prea familiar. Zeci de turişti opresc pe marginea drumului pentru a-şi face poze cu blândele bovine mai ales roşcate (au şi alte culori) – iar cei care nu se sperie de coarnele uriaşe, se încumetă să le şi mângâie. Vitele scoţiene sunt crescute mai ales pentru carnea lor, dar şi pentru lapte. Sunt o rasă rezistentă, blana lor lungă le ajută să reziste climei aspre din Scoţia (totuşi, unii se întreabă cam cât pot să vadă din cauza ei, le acoperă deseori ochii). Dacă sunteţi în căutarea lor şi vreţi să întrebaţi un localnic unde se află, încercaţi expresia „Hairy Coos”, se pare că aceasta este denumirea populară folosită de ei.

  • Cronică de teatru. Pandorium sau amalgamul fiinţelor de tot felul, de aici şi de acum

    Cât timp iţi acorzi pe zi pentru a fi sincer cu tine însuţi? Câte minute sau ore îţi rezervi pe săptămână pentru o minimă reculegere, o întâlnire sinceră cu tine însuţi. De câte ori accepţi pe săptămână acel «recurrent meeting request» pe care ţi l-ai trimis odată, într-o searĂ, când tremurai şi te temeai că nu mai ştii cine eşti cu adevărat.

    de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

    Cine sunt eu. Cine sunt ceilalţi. Ce sunt eu pentru ei. Ce sunt ei pentru mine. Cine sunt prietenii adevăraţi şi cine sunt prefăcuţii care pretind că îmi sunt prieteni. Atâta joc societal, atâta falsitate şi prefăcătorie este în jur, încât, omule, chiar ai nevoie să te mai scuturi din când în când de praful aparenţelor, care se aşază pe costumul tău.

    „Dar dacă ştii să pui în toate un dram de judecată se spulberă puţinţa de greşeală.

    Nu mă încred în privirea prea rapidă, nici în urechea prea înceată. Eu pe judecată pun temei! Iar ochii mei, cu ajutorul ei, deşi mă mint într-una, nicicând nu mă înşeală.

    Dar dacă ar fi să cred, ca alţii, minciuna lor sfruntată, aş zice că în lună se vede-un chip de fată. Dar ştiu că nălucirea din jocurile umbrei şi luminii se arată, din care se năzare un om, un bou, un elefant… Va veni oare vremea cu zări mai luminoase, mult aşteptatul timp pe care ni-l dorim? Când vom putea să ne-ndeletnicim cu artele frumoase? Oglinda clară e a singurătăţii. Izvorul dacă-l tulburi, mai poţi să te priveşţi pe faţa-nnegurată a răscolitei unde, când chipul tău în norul nămolului se-ascunde? Lăsaţi să se aşeze la fund: nămol, nisip. Şi apa vă va-ntoarce adevăratul chip.”

    Acesta este un fragment din textul spectacolului PANDORIUM, un frumos amalgam al Fabulelor lui La Fontaine, pus pe scena Teatrului Odeon de regizorul Zoltán Balázs, ce a avut premiera în luna noiembrie. Un fel de Fermă a Animalelor aşa cum ştiţi de la George Orwell, care a inspirat celebrul film de animaţie, doar că mult mai romanţat şi poetizat. Cu o tuşă aristocrat-franţuzească. Este poate şi motivul pentru care scenografia şi costumele se ridică la rang de mare artă, căci am avut senzaţia unei parade live de moda hautecouture şi prêt-à-porter de pe Rive Gauche, Paris. Aviz amatoarelor de ţinute şi accesorii vestimentare şic, cu personalitate, mai ales acum, în sezonul multiplelor team buildinguri şi petreceri corporate, dar şi a Revurilor memorabile. E o invitaţie călduroasă în sala Majestic a Teatrului Odeon, cel mai frumos teatru din Bucureşti, din perspectiva arhitecturii şi designului interior. Regizorul a deschis cutia Pandorei şi a ilustrat cu măiestrie, prin textele lui La Fontaine aduse în contemporan, multe dintre bolile, durerile şi urâţeniile sufletului omenesc. Spre deosebire de Pandora, el lasă şi Speranţa să iasă în Universul artistic creat pe scenă.

    Spectacolul lui este astfel o invitaţie la introspecţie, căutare a sinelui şi îmbunătăţire a acestuia, astfel încât să devenim mai buni cu noi şi cu cei din jur.

    Cromatica spectacolului este centrată pe roşu, negru şi alb, culori puternice, elegante,  expresive şi profunde, care, alături de muzică şi coregrafie nu vă lasă să respiraţi prea mult. Am stat de vorba după spectacol cu actriţa Ioana Marcoiu, pentru că tare mult mi-a plăcut în rol de viperă languroasă, frumos unduitoare în jurul lui Conrad Mericoffer (pe care îl ştiţi probabil din recent lansatul film Câmp de maci/Poppy Field, în regia lui Eugen Jebeleanu). El e, de altfel, singurul bărbat din spectacol care face faţă cu brio celor opt actriţe de vârste şi personalităţi diferite, care se metamorfozează timp de 90 de minute în zeci de roluri de varii vietăţi.

    Pe Ioana o remarcasem şi în musicalul Cabaret (regia, Răzvan Mazilu) dar şi în Cui i-e frică de Virginia Woolf (regia, Alexandru Mâzgăreanu), ambele văzute tot la Odeon. 

     

    Cum a fost întâlnirea cu textul din Pandorium? Nu e uşor să „joci” pe versuri.

    I.M. A fost o întâlnire în care am învăţat că de multe ori e mai bine să taci, să asculţi şi să înţelegi despre ce e vorba fără să sari să spui concluzia înainte de a afla toate informaţiile. Spun asta pentru că eu am fost destul de contrariată la început când am auzit că o să vină Zoltan să monteze Fabule de la Fontaine. Mă întrebam de ce ar vrea să monteze aşa ceva? Îmi aduceam vag aminte de fabulele lui, de când le-am studiat în şcoală sau din ce îi mai citeam fiicei mele. La prima repetiţie, Zoltan ne-a întrebat dacă ne plac sau nu fabulele şi ce părere avem, iar eu am fost destul de rezervată şi i-am spus că nu mă atrag în mod special, mai ales când mă gândeam la Greierele şi Furnica. Apoi au urmat 2 săptămâni în care am citit şi am descoperit cu adevărat fabulele lui la Fontaine şi a fost o revelaţie pentru mine să citesc fabule filosofice, fabule scrise atât de inteligent şi care spuneau atât de mult în câteva versuri. În unele momente am simţit că poţi citi o fabulă de o pagină care spune la fel de mult cât o carte de 350 de pagini. Ca atunci când te duci la teatru şi vezi viaţa unui personaj în două ore.  Ca o pastilă. Mai multe spectacole într-un spectacol.

     

    Care este ideea cu care ar trebui să plece spectatorii? Chintesenţa spectacolului?

    I.M. Cred că pentru fiecare spectator e diferit. La modul ideal pentru mine ar fi important ca cei care vin să vadă acest spectacol să se regăsească în situaţiile expuse, să fie exact ca o oglindă în care să îşi vadă calităţile şi defectele sau să recunoască prieteni sau cunoştinţe care se comportă precum vulpea, barza, leul sau şarpele. Până la urmă, oricât de mult avansăm ca specie, ca tehnologie, baza e aceeaşi. Iubirea, setea de putere, lăcomia, ignoranţa, bunătatea, răutatea, orgoliul, frustrarea au fost dintotdeauna şi nu cred că se va schimba ceva indiferent de câte clădiri, roboţi, aparate şi mai stiu eu ce, vom construi. Din această cauză consider că La Fontaine este, de fapt, foarte actual. Problemele sunt aceleaşi  ca acum 400 de ani doar că în altă formă.

     

    Eu am remarcat în mod deosebit costumele din spectacol. Din toată experienţa ta artistica, în ce costume te-ai simţit minunat?

    I.M. Când am citit întrebarea primul gând a fost la o rochie dintr-un spectacol pe care l-am făcut la master, „Nefericiţii” de Milán Füst, regia: Zsuzsanna Kovacs, care s-a jucat şi la teatrul Odeon. Era o rochie simpla cumpărată de la un second-hand din câte îmi amintesc dar care mi s-a părut perfectă pentru rolul pe care îl interpretam şi practic, rochia a venit ca o completare la ce construisem deja. Spectacolul este ca un puzzle iar costumul e o piesă foarte importantă. Dacă în „Nefericiţii” costumul a venit că o completare, în „Cabaret” am descoperit ceva nou la costum. Atunci când am pus rochia pe mine, m-a făcut să mă simt atât de diferit încât am descoperit o atitudine pe care cred că Sally o are în anumite momente. A fost că şi cum aş fi gustat un fruct pe care nu l-am mâncat niciodată până în acel moment. Minunat m-am simţit în toate costumele în care am avut grijă de lumea interioară a personajului şi în care scenograful şi regizorul au avut o colaborare bună, în acelaşi sens.

     

    Te-am remarcat şi mi-ai plăcut în rolul viperei, dintre toate pasările şi animaluţele pe care le „interpretezi”. Ai un dans frumos, natural. Ai luat lecţii de dans în mod special cu vreun coregraf? Te-am remarcat, evident, şi în Cabaret. Te-a ajutat colaborarea cu dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu?

    I.M. Nu, nu am luat lecţii de dans, nu am făcut dans când eram mică… am descoperit partea aceasta la mine abia când am intrat la liceu.  Specializarea a fost tot „teatru”. Acolo am început să avem ore de mişcare scenică. Apoi la facultate am făcut dans contemporan. Dar niciodată nu credeam că voi ajunge să fac musical. La prima colaborare cu Răzvan Mazilu nu am înţeles de ce m-a luat pe mine. Nu mai făcusem asta niciodată. Iar lucrul la „Cabaret” da, m-a ajutat enorm în tot ceea ce am făcut după. Am lucrat cu Răzvan foarte intens, foarte precis; el ţine tot timpul la o anumită calitate a mişcării. Cu el am învăţat mai tare ca niciodată ce înseamnă coordonare, precizie, atenţie şi relaxare în acelaşi timp. Zoltan a venit la scurt timp după ce am terminat lucrul cu Răzvan, iar asta m-a ajutat pentru că m-a prins într-o condiţie fizică bună şi deja arsesem nişte etape. Dansul pe care l-am construit cu Conrad şi Zoltan a venit foarte lin, a curs într-un fel pentru că am plecat de la ideea şarpelui care îl ademeneşte pe om şi atunci toate mişcările care s-au creat au venit din această poveste. Pentru mine, dansul şarpelui e un dialog cu bărbatul pe care mi-l doresc.

     

    Eu te-am văzut şi în „Cui i-e frica de Virginia Woolf?” Ce gen de teatru îţi place să faci cel mai mult? (musical, dramatic, mixt)

    I.M. Nu ştiu. Dacă primeam această întrebare acum câţiva ani, cu siguranţă răspundeam că îmi place tot ce e tragic, să sufăr, să plâng, să fie cu încărcătură, cu durere de cap. Doar că mi-am dat seama că voiam să fac asta pentru că îmi era la îndemână şi intra într-un fel în zona mea de comfort. Să joc comedie mi se pare foarte greu şi nu ştiu exact de ce, consider că râsul te poate trăda tare în scenă. Dacă nu e autentic, toată lumea îşi dă seama. Dar, în acelaşi timp, îmi place provocarea, îmi place să fac lucruri noi, lucruri de care la început îmi e teamă. Vreau să ies din zona mea de confort pentru că doar aşa voi putea descoperi noi lucruri despre mine şi pot evolua.

     

    În ce spectacole te pot vedea oamenii în prezent? 

    I.M. În „Cabaret, Pandorium, Cui i-e frica de Virginia Woolf” şi „Gardenia” la teatrul Odeon şi de curând am reluat spectacolul „Weekend comedy” care se joacă la teatrul Metropolis.

     

    Spune-mi trei lucruri despre tine care te definesc ca artist şi un lucru foarte personal, intim, dar care poate fi devoalat, evident.

    I.M. E o întrebare tare grea, la care m-am tot gândit. Nu îmi dau seama dacă lucrurile pe care o să le scriu aici mă definesc cu adevărat sau vreau eu să cred că e aşa. De multe ori gândim şi credem despre noi că suntem într-un fel, dar din afară suntem văzuţi cu totul altfel. Totuşi îmi place să cred despre mine ca artist că sunt un om pe care te poţi baza pe scenă, că sunt deschisă la propuneri şi că am bun simţ. În ultima vreme am simţit din ce în ce mai mult nevoia de echilibru interior. Ultimele proiecte m-au obligat să lucrez cu mine tot mai mult, să reuşesc să trec peste perioade dificile în care lucrurile nu ies, dar şi să învăţ să mă bucur şi să spun mulţumesc când cineva îmi face un compliment. În mine e o luptă între Ioana copil şi Ioana adult. Mai am nevoie de timp să fac să se împrietenească copilul cu adultul. Încerc ca în fiecare zi să am măcar zece minute în care stau eu cu mine şi mă gândesc la lucrurile bune, de care sunt recunoscătoare, dar şi la lucrurile mai puţin bune la care trebuie să lucrez. Ce ştiu sigur este că aleg ca viaţa mea să fie o călătorie cu sens, în care să fiu mai bună. Şi nu mai bună pentru ceilalţi, ci pentru mine în primul rând. Poate sună puţin egoist, dar de când s-a născut fiica mea, mi-am dat seama că dacă eu nu sunt fericită şi bine cu mine, nici ea nu e. Şi cum pentru ea aş face orice, am început prin a lucra cu mine.   ■

     

    Spune-mi părerea ta despre viziunea regizorală a lui Zoltan Balasz.

    I.M. E ceva cu totul surprinzător pentru mine. Modul în care  el a ales să pună în scena aceste Fabule e foarte modern. În 90% din spectacol este muzica, a ales muzica contemporană, muzica pe care o ascult la radio, în maşină sau muzica pe care fiica mea mă roagă să o pun şi să dansăm prin casă. Zoltan a scos fabulele de la „naftalină” şi le-a îmbinat cu ceva foarte familiar. Se întâmplă multe lucruri pe scenă, te obligă să fii prezent, să trăieşti aici şi acum.  Nu mă aşteptam că un text care în prima fază mi-a părut învechit, să fie atât de contemporan. Costumele, muzica, textul, luminile, decorul te obligă într-un fel să laşi toate gândurile şi ideile preconcepute şi să te arunci într-o lume nouă pentru o oră şi jumătate.

     

    Distribuţia: Conrad Mericoffer, Alina Berzunţeanu, Mădălina Ciotea, Sabrina Iaşchevici, Ioana Mărcoiu, Crina Mureşan, Cătălina Mustaţă, Paula Niculiţă, Simona Popescu

    Adaptarea, coloana sonoră, coregrafia şi regia: Zoltán Balázs (Ungaria)

    Scenografia şi Costumele: Constantin Ciubotariu

    Traducerea: Tudor Măinescu şi Aurel Ţiţă

    Preţ bilet: 20-40 lei

    Următoarea reprezentaţie: 03 decembrie, 19:00

     

  • Turismul celor patru anotimpuri. Ce investiţii fac hotelierii din România pentru a atrage turişti pe parcursul întregului an

    Centrele spa şi de tratament au devenit o nevoie în unităţile hoteliere locale, mulţi proprietari de hoteluri investind din ce în ce mai mult în a le oferi astfel de servicii turiştilor. Mai mult, staţiuni balneare au reînceput să fie puse pe harta turistică a României datorită investiţiilor realizate în zonele cu un astfel de potenţial. Cum s-a schimbat percepţia românilor în legătură cu acest tip de activităţi?

    Este o provocare generată de pandemie, efectul pozitiv al pandemiei în domeniul nostru este această întoarcere a oamenilor către sănătatea lor, către starea lor de bine. Fiind cerere mai mare, investitorii observă lucrul acesta şi se adaptează la profilul clientului. Un centru spa este un criteriu de selecţie atunci când aleg un hotel”, spune Iuliana Tasie, vicepreşedinte al Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România. Potrivit ei, populaţia a devenit consumatoare de servicii şi pentru că românii au fost plecaţi în afară şi au văzut avantajele acestui tip de relaxare, existând la ora actuală o creştere exponenţială a interesului pentru destinaţiile în care poţi să faci ceva. „Fie că e montan, fie că e la mare, toată lumea întreabă de serviciile spa.” Proprietarii de hoteluri au început să investească tot mai mult în crearea sau extinderea centrelor spa, iar staţiunile balneare, fie cele mai cunoscute, fie cele care abia au reintrat pe harta turistică locală, atrag un număr tot mai mare de turişti. Dacă înainte percepţia oamenilor era că staţiunile balneare se adresează doar celor cu diverse probleme de sănătate, care merg acolo doar pentru tratament, perspectiva aceasta a suferit schimbări în ultimii ani.

    Tinerii sunt tot mai atraşi de serviciile oferite în centrele wellness şi spa. Odată cu cererea în creştere, automat şi investitorii se uită tot mai atent la această piaţă. „Sunt trei categorii de investitori. Din prima fac parte cei care au deja un centru de tratament, sunt într-o staţiune care are leisure – nu vorbim de oraş, ci de munte sau de mare, sunt conştienţi că trebuie să îşi dezvolte şi latura spa şi investesc în zona unor spa-uri de relaxare. Există categoria a doua care deja au spa-uri medicale şi îşi îmbunătăţesc serviciile prin extinderea cât mai mult a zonei de wellness, care înseamnă să combini şi alt gen de terapii care duc la un tratament total, minte şi corp, nu doar tratarea directă a unor afecţiuni. Se dezvoltă multe spa-uri medicale mari, care încep să aibă şi această latură. Cea de-a treia categorie o reprezintă proiectele individuale, cum este cel de la Borsec, care este al unei primării. Vorbim de spa-uri, cum era pe vremea romanilor, care deservesc comunitatea. Este o nişă nouă care apare, sunt staţiuni vechi care s-au pierdut, însă acum se revigorează. Clar este o nevoie şi este un trend european care se simte şi la noi”, mai spune Iuliana Tasie.

     

    Apele Borsecului, puse la treabă

    Primăria oraşului Borsec, o zonă renumită în ape minerale, va deschide pe 15 decembrie  centrul spa şi de tratament Fontana Spa & Balneo Borsec, o investiţie de 9 milioane de euro, începută în urmă cu mai bine de un deceniu. Centrul balnear cuprinde un centru spa şi o bază de tratament, cu o capacitate de 1.000 persoane pe zi în sezonul de vară şi 700 persoane în timpul iernii. Centrul va dispune de o zonă de spa care va include piscine interioare şi exterioare, saună finlandeză, infrasaună, saună cu aburi, iar zona balneo va avea diverse posibilităţi de tratament, precum împachetări cu nămol, masaje sau terapii cu apă minerală caldă şi rece. În trecut, Borsec era o cunoscută staţiune balneară, existând 15 izvoare de apă minerală carbogazoasă naturală. Recent, Borsec a redevenit oficial staţiune balneară. Un alt proiect care a readus la viaţă o veche zonă cunoscută pentru tratamentele balneare este Alma Health & Spa Retreat.

    „Efectul pozitiv al pandemiei în domeniul nostru este această întoarcere a oamenilor către sănătatea lor, către starea lor de bine. Fiind cerere mai mare, investitorii observă lucrul acesta şi se adaptează la profilul clientului. Un centru spa este un criteriu de selecţie atunci când aleg un hotel.”

    Iuliana Tasie, vicepreşedinte al Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România

    Complexul a fost deschis la începutul lunii iunie în staţiunea Lacu Sărat din judeţul Brăila, după o investiţie de 20 de milioane de euro. Investiţia a readus la viaţă staţiunea, care, exceptând acest proiect, are o imagine degradantă. Complexul turistic este dezvoltat de compania Eldomir Impex, controlată de Vasile Dogărescu, care activează în zona comercializării de carburanţi având un lanţ de benzinării sub numele Eldomir. Complexul are 185 de camere şi apartamente. Pe lângă facilităţile de cazare, Alma Resort are un centru balnear şi de wellness, o plajă privată cu nisip şi 1.000 de şezlonguri, un aqua park, piscine cu apă dulce şi sărată, şase restaurante, cât şi un centru de evenimente cu o capacitate de 1.000 de persoane. Centrul balnear are proceduri care includ împachetări cu nămol sapropelic din Lacul Sărat, băi cu apă sărată, duşuri subacvatice, duş Vichy, băi galvanice, cameră de fizioterapie, electroterapie, magnetoterapie şi masaj. Aceste tratamente sunt destinate vindecării afecţiunilor reumatismale, inflamatorii, dermatologice, ginecologice, endocrine, stări posttraumatice precum şi remedierii bolilor omului modern, determinate de stres, suprasolicitare, sedentarism şi alimentaţie.

    „Odată cu pandemia, multă lume a migrat către o combinaţie între leisure şi business, a crescut cererea pentru leisure, iar lumea investeşte în spa ca un diferenţiator. Noi avem o tradiţie, am fost şi un jucător important pe zona de servicii medicale şi spa, am ratat, dar vedem o revenire. Hotelierii se uită foarte atent la această zonă.”

    Călin Ile, preşedintele Federaţiei Industriei Hoteliere din România

    Centrele spa, soluţia pentru prelungirea sezonului turistic

    Turismul balnear mai este numit şi turismul celor patru anotimpuri, asta pentru că hotelierii de pe litoral pot prelungi sezonul turistic prin investiţiile în centrele spa. Mai mult, un astfel de centru poate creşte durata medie a şederii turiştilor din acele zone.

    Însă, pe lângă cei care investesc în zonele balneare, există şi hotelierii din marile oraşe, din zonele montane sau de litoral, care aleg să îşi dezvolte un astfel de centru sau să îşi extindă actualul centru pentru a putea îndeplini cerinţele turiştilor, care caută din ce în ce mai mult servicii de spa şi wellness. „Pentru hotelurile de leisure aceste servicii au devenit o nevoie, însă pentru hotelurile din zonele urbane nu e, mai ales în cazul unităţilor clasificate la trei stele, la patru şi cinci stele vedem tot mai multe astfel de centre de spa. Odată cu pandemia, multă lume a migrat către o combinaţie între leisure şi business, a crescut cererea pentru leisure, iar lumea investeşte în spa ca un diferenţiator. Noi avem o tradiţie, am fost şi un jucător important pe zona de servicii medicale şi spa, am ratat, dar vedem o revenire. Hotelierii se uită foarte atent la această zonă”, spune Călin Ile, preşedintele Federaţiei Industriei Hoteliere din România. România deţine circa 60% din apele minerale ale Europei, iar turismul balnear are un potenţial semnificativ de a se dezvolta, însă turismul balnear local este o piaţă fragmentată. Mărimea pieţei este greu de măsurat în contextul în care sectorul economic este foarte divizat. Activitatea de spa nu are un cod CAEN propriu, centrele spa şi de wellness funcţionează pe mai multe coduri care fac referire la sănătate, întreţinere corporală, activităţi recreative şi distractive şi activităţi de asistenţă medicală specializată. Operatorii economici îşi pot alege independent propriul domeniu de activitate, principal sau secundar. Dacă activitatea de bază a unui operator economic este serviciul de cazare, atunci centrul spa poate fi o activitate secundară.

    Singurele cifre centralizate la nivelul acestei pieţe sunt ale Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România (OPTBR), asociaţia reprezentativă a acestei pieţe, în care sunt înscrişi circa 40 de hotelieri şi complexuri din zona balneară, cu afaceri totale de 200 mil. euro în 2019. În total însă, piaţa are o valoare mai mare.  

    Alma Health & Spa Retreat din staţiunea Lacu Sărat, judeţul Brăila, a fost deschis în luna iunie, după o investiţie de 20 de milioane de euro. Pe lângă facilităţile de cazare, complexul are un centru balnear şi de wellness, o plajă privată cu nisip şi 1.000 de şezlonguri, un aqua park, piscine cu apă dulce şi sărată, şase restaurante, cât şi un centru de evenimente cu o capacitate de 1.000 de persoane.

  • OUT-IN-EUROPE. Acasă la Contele de Monte Cristo

    Când plănuieşti un city-break la Paris, probabil că vei pune pe lista de „things to do” Turnul Eiffel, uriaşul Luvru, rămăşiţele catedralei Notre-Dame, Arcul de Triumf şi o vizită la Versailles. Sunt obiectivele pe care majoritatea vor să le bifeze când ajung în Oraşul Luminilor, dar pasionaţilor de lectură şi nu numai le propun o destinaţie mai puţin cunoscută, dar plină de farmec: Château de Monte Cristo. Nu e doar o locaţie tematică, ci chiar reşedinţa rurală a lui Alexandre Dumas, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi, şi locul în care au luat naştere, pe hârtie, personaje celebre ca Edmond Dantès sau Cei Trei Muschetari. Cum se ajunge însă acasă la Conte?

     

    După ce am epuizat mare parte dintre cele mai cunoscute atracţii ale capitalei pariziene, am descoperit printr-o întâmplare fericită că la doar câteva zeci de minute de mers cu trenul de Paris, în staţiunea balneară Le Port-Marly, se află casa „de la ţară” a unuia dintre scriitorii care mi-au încântat copilăria cu eroii din romanele de capă şi spadă cu care v-aţi delectat, probabil, mulţi dintre voi: Alexandre Dumas. Am luat trenul din Chatelet Les Halles spre Saint Germain-en Laye, care la rândul său îşi întâmpină turiştii cu un monumental palat omonim, în prezent sediu al Muzeului Naţional de Arheologie. Din staţia centrală am ales să străbat pe jos, într-un drum şerpuit, de circa jumătate de oră, distanţa până la obiectivul dorit. Întâlnirea cu locul în care au fost scrise cărţile pe care le citisem, cândva, pe nerăsuflate, a fost una încărcată de emoţie. Mi-am dat seama încă dinainte de a păşi dincolo de poarta proprietăţii de ce sutele de pagini şi-au găsit cursivitatea într-un astfel de loc. Mă aştepta o grădină idilică amenajată în stil englezesc, pe alocuri ordonată, pe alocuri sălbatică, cu alei umbroase, în care toamna se jucase după plac cu paletarul de sezon, colorând în arămiu, muştar şi bordo frunzele ce abia se mai ţineau de crengile stejarilor, frasinilor şi mestecenilor bătrâni. Spiritul de aventură al proprietarului îşi lăsase amprenta peste tot: din loc în loc, pentru a străbate mai departe poteca, treceai prin grote de diferite mărimi, ba chiar într-un colţ de pădure am găsit chiar şi o pivniţă ascunsă de gratii, întocmai cum îmi închipuisem carcera eroului din roman.

    Primul care mi-a ieşit în cale a fost un mic castel din piatră proiectat în stil neogotic  – Château d’If, numit astfel după fortăreaţa care inspirase povestea Contelui de Monte Cristo –, căruia i se adăugase o anexă bavareză. Pancarda roşie de la baza scărilor îi explica rolul: cabinet de travail (biroul de lucru). Deşi accesul era interzis la interior, prin geamul de sticlă al uşii am putut zări biroul şi scaunul la care prindeau contur rândurile scrise cu o pană albă, uşor zdrenţuită, un şemineu pictat în nuanţe contrastante de albastru, auriu şi roşu, şi unul dintre „outfiturile” lui Dumas. Edificiul a fost înconjurat, la dorinţa proprietarului, de un canal în care se alergau câţiva peşti, iar pe ziduri au fost adăugate inserţii în care sunt sculptate numele câtorva dintre cele mai cunoscute romane ale francezului. Un loc special îi fusese rezervat căţelului lui Dumas, doar unul dintre numeroasele animale de companie care şi-au găsit locul în casa sa, alături de pisici, papagali, maimuţe şi chiar şi un vultur.

    Nu foarte departe se înălţa locuinţa propriu-zisă: un conac din piatră gălbuie, proiectat în stil renascentist de Hippolyte Durand, unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai vremii. O reşedinţă deloc modestă, dacă e să luăm în seamă cele două etaje şi încăperile spaţioase, ornate cu vitralii şi tapeturi de calitate, în care Dumas, un gurmand înrăit, îşi invita adesea prietenii pentru a le găti diverse preparate. Una dintre cele mai frumoase camere ale casei este însă un superb salon maur, împodobit cu sculpturi migăloase, divane tapiţate şi arabescuri atent lucrate, aduse de scriitor din Tunisia într-una dintre numeroasele sale călătorii. Nu a apucat să se bucure însă prea mult de luxoasa locuinţă – în 1848, după doar patru ani, încărcat de datorii, a fugit în Belgia, pas de unde care avea să înceapă să înceapă o lungă serie de experienţe şi călătorii internaţionale.

    Printre diverse portete, manuscrise şi alte obiecte ale scriitorului, în vitrine fuseseră expuse cotidianul în care se făcuse recenzia cărţii Cei trei muschetari, pe care am fost plăcut surprinsă să o regăsesc, pe un birou, şi în limba română, alături de exemplare ale mai multor romane în limbile japoneză, mandarină, rusă şi nu numai, dar şi un costum specific celebrilor infanterişti.

    Deşi am rămas ore bune, cu mult mai mult decât plănuisem, întreaga experienţă m-a încărcat cu o energie aparte, pe care nu am regăsit-o în multe locuri. La plecare, înainte de a mă urca în trenul de Paris, am dat o raită prin pădurea Saint-Germain, după ce am străbătut, obosită, parcul din jurul palatului, în spatele căruia puteai vedea cum curge molcomă Sena. Mai departe, la orizont, se întrezăreau timid cupolele de piatră ale vechilor clădiri pariziene, prinse între zgârie-nori moderni, iar printre ele, Turnul Eiffel.    

    CHÂTEAU DE MONTE CRISTO

    5 locuri pe care să le mai vezi în Paris:

    1. Montmartre, Arondismentul 18

    Inspiraţie a celebrei melodii La bohème a lui Charles Aznavour, Montmartre mai este cunoscut şi drept „Cartierul artiştilor”, pentru că, pe vremuri, locuiau aici pictori celebri ca Picasso şi van Gogh. Dacă în trecut era un cartier sărac, în care artiştii trăiau de pe-o zi pe alta, astăzi, din cauza popularităţii, are unele dintre cele mai mari preţuri din Paris. Cu toate acestea, încă mai vezi din loc în loc şevalete şi caricaturişti, care vor parcă să reînvie o epocă de mult uitată.

    Fie că alegi să urci pe jos cele 222 de trepte ori optezi pentru varianta mai comodă, cu funicularul, care are acelaşi preţ – 1,9 euro – cu al unui bilet de autobuz/metrou, la capătul drumului te aşteaptă o privelişte panoramică asupra Capitalei, dar şi impunătoarea Bazilica Sacré-Coeur, aşezată în cel mai înalt punct al oraşului, în care intrarea este liberă. Serile, pe treptele catedralei, pe care se strâng tinerii parizieni pentru a sta la poveşti alături de o bere, se crează o atmosferă haotică, dar parte, până la urmă, din viaţa citadină.

    2. Panteonul, Arondismentul 5

    Proiectat în stil neoclasic, de arhitectul Jacques-Germain Soufflot, şi inaugurat în 1790, Panteonul din Paris este amplasat în Cartierul Latin, în apropierea Universităţii Sorbona. Prin definiţie loc în care sunt înmormântaţi oameni iluştri, în criptele aflate în subsolul acestuia îi vom găsi pe Voltaire, Victor Hugo, Émile Zola, Louis Braille, Marie Curie şi Alexandre Dumas, doar câteva nume din cele peste 70 de personalităţi. Datorită acusticii perfecte, un moment bun pentru a fi vizitat e când se susţin, la interior, concerte, cum a fost cel al fanfarei militare aviatice, la care am avut norocul să asist. Alături, puteţi vizita, gratuit, catedrala Saint-Étienne-du-Mont, decorată cu o serie de vitralii spectaculoase şi scări circulare sculptate în lemn şi piatră, şi în care se află, mormântul matematicianului Blaise Pascal.

    3. Grădina Luxemburg, Arondismentul 6

    Amenajată în 1612, la cererea Mariei de Medici, Grădina Luxemburg e un loc plin de freamăt datorită faptului că reprezintă unul dintre spaţiile preferate de socializare ale parizienilor. Veţi găsi aici Palatul Luxemburg, reşedinţă a faimoasei regine, o încântătoare livadă de pomi fructiferi, peste 100 de sculpturi şi o fântână în bazinul căreia copiii se pot juca cu velierele pe care vânzătorii ambulanţi le închiriază în apropiere pentru câţiva euro.

    4. Galeriile Lafayette, Arondismentul 9

    Dacă în vizita la Paris vreţi să vă rezervaţi timp şi pentru o sesiune de shopping, lucru deloc de condamnat, din moment ce vorbim de una dintre marile capitale ale modei, locul perfect în care puteţi să vă cheltuiţi banii, lăsând la o parte luxoasele magazine de pe Champs-Élysées, este la Galeriile Lafayette. Ies, cu siguranţă, din tiparele unui centru comercial obişnuit, dacă luăm în considerare impunătoarea cupolă bizantină decorată cu vitralii, elementele arhitecturale în stil Art Déco cu care au fost decorate şi balcoanele în formă de lojă, din fier forjat, montate pe fiecare etaj. În vecinătate se află Opéra Garnier, una dintre cele mai frumoase şi impozante clădiri ale oraşului.

    5. Cimitirul Montparnasse, Arondismentul 14

    Este unul dintre cele trei mari cimitire ale Parisului şi locul în care sunt înmormântate personalităţi celebre – inclusiv români –, printre care poetul Charles Baudelaire, arhitectul Charles Garnier, scriitoarea Simone de Beauvoir, sculptorul Constantin Brâncuşi, filosofii Emil Cioran şi Jean-Paul Sartre, industriaşul André Citroën şi scriitorul Tristan Tzara.

    Lucruri pe care nu le ştiai despre Alexandre Dumas:

    (24 iulie 1802 – 5 decembrie 1870)

    1. Fiind unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi, a publicat peste 100.000 de pagini iar operele sale au fost traduse în 100 de limbi;

    2. A fost, de asemenea, jurnalist;

    3. Ca gurmand înrăit, a început să scrie un dicţionar culinar, terminat după moartea sa de Anatole France; a semnat, de asemenea, o serie de jurnale de călătorie, dar şi numeroase piese de teatru, unele regizate chiar de el;

    4. Pentru a scăpa de datorii, a fugit în Belgia, iar apoi a trăit timp de mulţi ani în Rusia, pentru a se muta, ulterior, în Italia;

    5. A fost căsătorit cu actriţa Ida Ferrier şi a avut, din căsnicia cu aceasta şi alte aventuri cu cele 40 de amante, patru copii, iar unul dintre fii, care îi poartă numele, a devenit la rândul său scriitor, fiind cunoscut mai ales pentru cartea Dama cu camelii.

  • Teatru: Despre EXIL şi relaţia de furie şi iubire cu România

    Distrugem în loc să construim, ca şi cum am repeta aceeaşi tentativă de revoluţie pe care am ratat-o de fiecare dată. Ştii de ce-am ratat-o, pentru că am încercat s-o facem doar în exterior, nu şi în noi.

    E toamnă şi cu toţii am revenit de prin vacanţe. Cu toţii am început deja scenariile de bugetare pentru 2023. Unii poate că au şi obosit deja. Cât o să fie inflaţia? Cu cât se vor mări salariile? Cât să punem creşterea? Scenariu moderat de 5% sau double digit? Va fi o criză dura? Suntem pregătiţi cu un plan de back-up? Lansăm produsele alea din pipeline? Luăm o linie de credit pentru dezvoltarea depozitelor? Stiu că astea sunt unele dintre întrebările momentului. Dar after work, tot trebuie să ne odihnim puţin creierul din goana nebuna a planurilor de afaceri. Şi ce poate fi mai liniştitor decât faptul că stagiunile au reînceput şi teatrele au pregătit spectacole proaspete, premiere memorabile, iar unele au făcut loc tinerilor absolvenţi, dându-le o şansă să-şi înceapă carierele aristice. Şi eu, ca şi voi, învârt excelurile şi mă uit ce năpraznic valsează P&L-ul în sheet-ul 3, după expenses şi income. Şi mă calmează gândul că am în permanenţă în portofelul digital bilete la spectacole. Şi mereu mă gândesc că e una dintre cele mai bune metode de relaxare şi educare, un lux al dezvoltării personale, al îmbunătăţirii, cum îmi place mie să spun, care ne este la-ndemână şi pe care ni-l permitem din trei clickuri pe telefon. Dar m-am luat cu sfătoşenia şi mai bine mă întorc la recomandarea din acest număr, care este formidabila premiera cu care Teatrul National Bucureşti a deschis în luna septembrie noua stagiune: EXIL – un spectacol după un text al tinerei regizoare şi dramaturg Alexandra Badea, mai puţin cunoscută pe scena teatrului românesc, mai mult cunoscută şi premiată în Franţa, unde şi trăieşte de 20 de ani, stabilindu-se acolo după ce a finalizat un master de „Teorie şi estetica teatrala” la Sorbona. Asta după ce a terminat în Romania ASE şi UNATC.

     

    „Despre exil şi relaţia de furie şi iubire cu România”. Vedem într-o cronologie non-liniară, imaginea unei familii alcătuite din trei generaţîi, rememorând- fragment cu fragment- experienţele care i-au marcat existenţa: comunismul, post-comunismul şi, mai ales, exilul. Evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum căutarea identităţii, istoria, adaptarea, vina. Personajele Alexandrei Badea, indiferent că sunt stabilite în Franţa sau rămase în ţară, descoperă în ele o nelinişte ascunsă, bănuiala unei trădări în trecutul familiei, caută punctul de unde a pornit totul şi încep de aici o cale de înţelegere şi reconstruire a unei noi vieţi.” „Este o piesă mai degrabă despre un exil interior al personajelor, despre neputinţa de a fi liberi, de a se desprinde de trecut, de a-şi descoperi şi asuma identitatea, de a face cunoştinţă cu natura lor profundă, cu dorinţele cele mai ascunse. Noi, în România, purtăm încă traumele educaţiei care ni s-a dat la şcoală şi în familie în perioada dictaturii. Este ceva ce se regăseşte în toţi oamenii care au trăit în dictaturi sau au fost crescuţi de părinţi care au trecut prin această experienţă. Degeaba te naşti într-o ţară liberă dacă părinţîi tăi au trăit în frică.” Aşa suna synopsisul piesei, iar eu, care la rându-mi am emoţii mixte despre Romania, am fost atrasă în sala de spectacol ca de un magnet. Am mers pentru că şi eu sunt bulversata de tumultuoasa istorie post-decembristă în care am crescut, pentru că de mult nu mă mai atinge vreo notă patriotică despre România şi nu mai rezonez cu nicio politica dâmboviţeană. 

    Mă simt axfisiată de corupţie, simt o gheara în gât şi pe inimă când văd că trag sforile tot securiştii vechi deghizaţi în burghezi erudiţi, dar şi când văd că s-a format deja o rezervă de securişti noi, flămânzi, spoiţi în oameni de afaceri sau manageri, care jinduiesc la ce a mai rămas ca resursa în geografia asta. Pentru că şi eu am construit şi am pierdut tot. Şi nu din neştiinţă sau nepricepere. Începusem şi eu, ajunsă în climaxul dezamăgirii absolute, să strâng actele pentru dosarul de emigrare, dar a venit pandemia şi m-am resetat, re-inventat, re-echilibrat şi am început să construiesc din nou, să o iau iarăşi de la capăt. Nu regret nimic. Aveam proaspăt în minte şi materialul din Ziarul Financiar (30.08.2022) semnat de Cristina Bellu, care titra „Populaţia rezidentă din România a atins 19,038 milioane de persoane în ianuarie 2022, în scădere cu 163.600 de persoane faţă de ianuarie 2021, arată datele transmise de INS. […] România continuă să fie o ţară de emigrare, fenomenul de emigrare constituind cea de a doua cauză principală a reducerii populaţiei ţării. Cauza principală a acestei scăderi o reprezintă sporul natural negativ, numărul persoanelor decedate depăşind numărul născuţilor-vii cu 156.000 de persoane.” 

    M-am gândit mult timp la spectacol după ce l-am văzut pe 17 septembrie. Încă îmi revin scene în minte. În special cele care reflecta idei din psihologia transgeneraţională. Are şi o regie şi o scenografie extraordinare. E un TOT armonios pe scenă. Secvenţele curg lin, cinematografic. E dur, dar când nu doare adevărul?! Nu sunt eu vreo specialistă în critica de teatru, n-am şcolile adecvate, însă, fară modestie zic, am un fler extraordinar în a alege subiecte şi artişti deosebiţi, extra-ordinari. Nu cred că mă hazardez, însă am impresia clară şi distinctă că acest spectacol va fi un candidat serios la Gala UNITER anul viitor, în topul topurilor. 

    Cât despre Alexandra Badea, o puteţi cunoaşte mai bine din rândurile următoare:

    Vorbeşte-mi despre ACASĂ. Unde este sau ce reprezintă pentru tine?

    A.B. Am tot vorbit despre acest concept şi mi-a făcut bine să o fac. Eu mă simt bine oriunde. Nu a fost mereu aşa, dar de când scriu şi fac teatru chiar mă simt acasă acolo unde pot face asta. De-asta cred că mă simt acasă în camerele de hotel sau în trenuri. Câteodată nu vreau ca trenul să se oprească, pentru că sunt spaţii în care dacă îmi pot deschide computerul şi nu se uită nimeni în ecranul meu, mă pot concentra şi revin foarte aproape de mine şi de ceea ce mi se pare familiar sau esenţial. Uite, la acest  interviu răspund din trenul Caen – Paris. M-am simţit acasă în camera de hotel, în teatrul unde am repetat cu studenţii, dar abia aştept să şi ajung în apartamentul meu în care încă nu am avut timp să îmi desfac valiza de la Bucureşti. Cel mai acasă mă simt în teatrele în care repet, cu actorii cu care lucrez, dacă reuşim să ne conectăm şi mi s-a întâmplat foarte des asta.

    Piesa este autobiografică?

    A.B. Eu nu aş numi-o aşa pentru că nu sunt poveştile mele. Eu nu am trăit un exil, pentru că nu am fost obligată să plec, iar plecarea mea nu am simţit-o niciodată definitivă, nimeni nu mă împiedica să mă întorc. În familia mea nu am avut poveşti similare cu cele din piesă. Textul este o pură ficţiune inspirată din fragmente din poveştile care mi s-au împărtăşit în ultimii 20 de ani de către români (şi nu numai români de fapt) care au trăit aceste lucruri. Aceste poveşti au găsit ecou în mine şi aveam nevoie să fac ceva din tot acest material. Piesa este într-adevăr foarte personală pentru că multe dintre lucrurile spuse pe scenă sunt lucruri pe care le-am simţit, lucruri care mi-au fost spuse, pe care le-am spus sau pe care aş fi vrut să le spun sau să mi se spună. E mult din mine într-adevăr, dar nu în evenimentele piesei, ci în ceea ce simt şi exprimă personajele.

    – Cum ai făcut selecţia actorilor? A scenografului? Muzica?

    A.B. Pe mulţi dintre actori îi ştiam. Îi văzusem în teatru şi film şi visam de mult să lucrez cu ei: Diana Dumbravă şi Irina Movilă au marcat primele mele experienţe de teatru că spectatoare în spectacolele Cătălinei Buzoianu, pe Ana Ciontea o am încă în minte în rolul Ioanei d’Arc, pe Alexandru Potoceanu l-am tot urmărit în filme şi în spectacolele lui David Schwartz, pe Adă Galeş o ştiu din filme dar şi din spectacolul pe textul meu Pulverizare făcut de Andrei Măjeri, Emilian Oprea m-a impresionat atât de tare în filmul De ce eu al lui Tudor Giurgiu… Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci îi văzusem în alte spectacole şi îi ştiam de mult. Iar pe ceilalţi i-am întâlnit la audiţîi. A fost o primă întâlnire pe zoom în lockdown în care nici nu ştiam când ne vom putea întâlni faţă în faţă. Au participat mulţi din actorii trupei, eu le-am povestit despre ceea ce vreau să fac, le-am trimis piesele mele şi înregistrări cu ce fac, pentru că la fel de important pentru mine era să fiu aleasă de ei. Le-am cerut atunci să îmi trimită o filmare cu ei într-o scenă sau monolog şi un testimonial în care să îmi vorbească despre un moment în care au vrut să plece din România sau o poveste de familie legată de tema noastră. A fost greu să aleg pentru că la TNB e o trupă foarte bună. M-am oprit la 16 (deja e o distribuţie foarte mare, toată lumea îmi spunea că exagerez, dar cum piesa nu era scrisă, aveam doar povestea şi structura ei, mi-am permis să iau cât mai mulţi pentru că îmi plăceau mult şi simţeam şi că e nevoie de un spectacol în care trupa să apară în diversitatea ei după atâta pauză). Şi recunosc că de multe ori am scris anumite monoloage sau scene pentru că ştiam ce actori le vor juca şi în ce zone se pot duce, şi voiam să le dau partituri cât mai complexe. Pe Cosmin Florea îl ştiu de când era student şi a fost asistentul Velicăi Panduru cu care am lucrat multe spectacole. Ne-am înţeles foarte bine atunci, ne-am reîntâlnit după mulţi ani, îl urmăream şi îmi plăcea atât de mult ce face cu Radu Afrim. Aveam nevoie de o nouă provocare, am lucrat împreună la Sibiu anul trecut şi m-a dus într-o zonă estetică nouă pentru mine, m-a scos într-un fel din zona mea de confort. Intre timp a devenit şi un prieten foarte bun, el aduce atâta căldură şi energie pozitivă într-un proiect şi că şi Velica este foarte exigent şi concentrat pe detalii. Călin Ţopa a fost revelaţia acestui proiect că nou colaborator. De el mi-a vorbit Cosmin, am ascultat ce a făcut, ne-am întâlnit şi ne-am înţeles imediat. Pentru mine sound-design-ul este foarte important, este un partener pentru actori, un spaţiu mental care îi susţine şi care permite spectatorilor să intre în universul nostru. Călin a făcut mult mai mult decât sound-design în acest spectacol. Pentru mine colaboratorii sunt şi un fel de consultanţi artistici pe ansamblul proiectului. Când am o îndoială pe ei îi întreb ce părere au despre ce se întâmplă în scenă. La fel cum îi pot întreba şi pe actori. 

    – Când sau cum s-a întâmplat să lucrezi cu TNB pt acest proiect?

    A.B. Invitaţia a venit de mult timp, eu nu prea puteam, pentru că activitatea mea în Franţa era foarte intensă. La început voiam să fac un proiect mai mic, pe un text de-al meu scris în franceză, la o sală mai mică. Nu aveam timp atunci să scriu o piesă nouă şi cred că îmi era şi un pic teamă de uzina TNB. Şi a venit pandemia, proiectul acela a fost anulat şi câteva luni mai târziu Ion Caramitru m-a sunat şi mi-a spus că ar vrea să scriu ceva pentru trupă, la sala mare, în care să fie cât mai mulţi actori, pentru că nu mai jucaseră de mult împreună. A fost un gest curajos pentru că în acel moment teatrele se închideau mereu sub presiunea valurilor covid, iar în Franţa eram încurajaţi să facem monoloage tocmai pentru a nu rişca să anulăm premiere sau reprezentaţîi. Şi mi se pare că e un gest important şi pentru că în general peste tot în lume nu prea se programează autori contemporani la sălile mari dacă nu sunt comedii bulevardiere, pentru că se crede că publicul nu e interesat de teatru contemporan. Şi asta mă bucură cel mai mult, că prin spectacolul acesta care a fost sold-out pe luna octombrie imediat după premieră, se demonstrează că oamenii au nevoie şi de piese care tratează subiecte serioase cu care se confruntă ei astăzi. 

    – Piesa e şi în limba franceza şi intenţionezi să o pui şi pe scena în Franţa?

    A.B. Nu există încă o versiune în franceză, nu cred că aş putea pune în scenă piesa asta cu alţi actori (poate peste 15-20 de ani când ei nu vor mai avea vârsta personajelor) dar mi-aş dori să mergem cu spectacolul în Franţa. Vă fi însă destul de greu cu o echipă atât de mare în condiţiile financiare de azi, unde banii pentru cultură sunt din ce în ce mai puţini peste tot în lume. 

    Care este părerea ta despre teatrul românesc actual?

    A.B. Din păcate nu văd foarte mult teatru românesc, pentru că vin doar când lucrez şi atunci nu prea am timp să merg la teatru. Ce mi se pare un pic trist este că autorii români contemporani nu au prea mult spaţiu în teatrul instituţionalizat, că nu au un statut ca în Franţa. Nu există burse pentru ei, subvenţii, programe (cu câteva excepţii) care să îi susţină şi să îi încurajeze. Mai este o problemă, nu se vorbeşte prea mult despre program repertorial, regizorii sunt invitaţi de cele mai multe ori fără să se discute prea mult care este proiectul lor artistic, cum se încadrează el în repertoriul sau stagiunea unui teatru şi aşa ne trezim câteodată într-un teatru cu trei spectacole de Shakespeare, patru comedii bulevardiere, două de Caragiale şi nici un autor contemporan. Ce mi se mai pare important este diversificarea publicului. Cum ajungem la un altfel de public care nu are reflexul de a merge la teatru? Cum ajungem la copii din medii defavorizate care nu au acces la cultură?

    Reia un pic şi ideea pe care ai mai expus-o despre femeile regizoare.

    A.B. Mi s-a părut foarte trist când am aflat că sunt doar a treia regizoare care montează la Sala Mare. Cătălina Buzoianu, de exemplu, care a fost o mare regizoare, de talia lui Ciulei, Pintilie, Andrei Şerban nu a montat aici şi sunt aproape sigură că onorariile ei şi bugetele ei de producţie erau mai mici decât ai colegilor ei de generaţie. În Franţa există studii făcute de Ministerul Culturii care atestă clar că o actriţă e plătită de multe ori mai prost decât un actor (în aceeaşi producţie pe acelaşi tip de rol). În România probabil că aici nu există o discriminare pentru că ei sunt toţi salariaţi iar în teatrul independent, în general, e o echitate în salarii. Dar e de văzut dacă la colaborări nu se face o diferenţiere sau în film. La onorariile regizoarelor sunt sigură că de cele mai multe ori există o diferenţă. Lucrul acesta se întâmplă nu numai în teatre, ci şi în firme, sau în alte locuri de muncă. E ceva ce s-a întipărit în inconştientul colectiv de secole. Poate şi în al nostru, al femeilor. În Franţa ni se spune că problema e şi la noi pentru că noi cerem mereu bugete mai mici şi nu îndrăznim să dăm cu pumnul în masă la negocieri. E normal pentru că ni s-a spus de mici să fim discrete, la locul nostru, să zâmbim frumos şi să nu facem valuri. Ni s-a spus (în familie, şcoală sau prin ce am citit şi văzut la teatru sau în filme) că locul nostru este acasă, în cuplu, cu copiii, sau în joburi sigure fără prea multe responsabilităţi. Să ne uitam la filme şi seriale: câte au un personaj feminin puternic, care există prin ceea ce face că meserie şi nu în cuplu sau familie. Pe mine mă scot din sărite glumele cu femeile şoferi sau piloţi de avion. Şi am atâtea prietene medici care îmi spun că dacă întră la vizită în salon cu un rezident (ele având deja ani de experienţă în spate) pacienţii (femei sau bărbaţi) cred că doctorul titular de la care pot avea un răspuns avizat este bărbatul. Sunt prejudecăţi pe care trebuie să le conştientizăm şi să lucrăm cu ele.

    Ce alte proiecte ai în lucru în România? Dar în Franţa sau în alta ţară? Cam cât de des vii în România?

    A.B. În România nu am nimic deocamdată, vreau să dezvolt nişte proiecte de film. Mă gândesc la două lung-metraje foarte diferite pe care aş vrea să le fac rapid. În Franţa am o premieră în noiembrie pe un text de-al meu, în Germania mi se traduce şi publică trilogia şi am o producţie programată. În noiembrie mă duc în Brazilia, pentru un nou proiect, pentru documentare, în Canada încep o nouă colaborare. Vreau mult să mă apuc să scriu al treilea roman. În România vin cam de trei ori pe an, că să îi văd pe ai mei, şi atunci când lucrez.  

     

    Alexandra Badea

    EXIL – un spectacol după un text al tinerei regizoare şi dramaturg Alexandra Badea, mai puţin cunoscută pe scena teatrului românesc, mai mult cunoscută şi premiată în Franţa, unde şi trăieşte de 20 de ani, stabilindu-se acolo după ce a finalizat un master de „Teorie şi estetica teatrală” la Sorbona.

    Distribuţie:
    Ada Galeş, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crină Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki/Liviu Lucaci, Ionuţ Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir

    Regie: Alexandra Badea

    Scenografie: Cosmin Florea Asistent

    Regie: Patricia Katona

    Muzica originală: Călin Ţopa

    Regia tehnică: Adrian Ionescu

    Preţ bilet: între 20-70 lei

    Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

  • Cât a costat cazarea într-unul dintre cele mai frumoase şi exotice locuri de pe planetă

    După un concediu mult râvnit, anulat de pandemie, alţi doi ani de aşteptare pentru a primi undă verde pentru un bilet spre Indonezia şi un zbor obositor, cu popasuri toride în sufocantul Dubai şi efervescentul Kuala Lumpur, am aterizat în Insula Zeilor plină de curiozitate, întrebându-mă dacă celebra destinaţie e, în realitate, un paradis sau o destinaţie supraevaluată, îmbătată de turism. Dar Bali, cu tărâmurile sale roditoare, plajele ca-n cărţi poştale, o fascinantă lume subacvatică, oameni autentici şi tradiţii fascinante nu m-a dezamăgit nicicum, ba din contră. Niciodată despărţirea nu a fost mai grea.

    Am petrecut în Bali ultimele două săptămâni de vară, două săptămâni presărate cu aventură, contraste, deconectare şi reconectare, cu un amalgam de emoţii şi trăiri, de fascinaţie şi bucurie pură. Ca după fiecare călătorie de neuitat, încerc să rememorez cu toate simţurile experienţa indoneziană: mirosul apetisant al peştelui fript şi aroma greoaie a regelui fructelor, durianul, sunetul molcom al valurilor şi ţipetele ascuţite, din miez de noapte, ale şopârlelor gecko strecurate în acoperişul de paie al bungalow-ului, carapacea alunecoasă a ţestoaselor gigant şi stropii de gheaţă ai cascadelor din vârf de munte, priveliştea firelor plăpânde de orez pictate în verde crud şi a lianelor încâlcite din jungla sălbatică, aroma puternică a cafelei Luwak şi gustul dulceag al clătitelor de banane savurate la răsărit, pe malul Oceanului Indian.

     

    Dolce far niente în Insula Zeilor

    Mi-am luat mai multe perechi de încălţăminte în bagajul pentru Bali. Dar am stat mai mult în şlapi şi în picioarele goale, căci în multe locuri, fie ele magazine, cafenele sau centre medicale, intrai desculţ. Când ajungi în paradis îţi dai seama că nu mai ai nevoie de make-up, de ondulatorul de păr, de bijuteriile cărate mii de kilometri. Vrei să te simţi liber. Şi cum ai putea altfel, când te afli pe o insulă înconjurat(ă) de plaje, palmieri şi simplitate, pe care nu există maşini şi în care mijloacele de transport sunt per pedes, cu bicicleta, cu căruţa ori, în foarte puţine cazuri, cu scuterul electric, iar tot ce ai de făcut e să trăieşti clipa? E cazul arhipelagului Gili, cu ale sale insule Air, Meno şi Trawangan, vecine cu Bali, şi pe care le străbaţi, la pas, în doar câteva zeci de minute.

     

    Mănâncă, roagă-te, iubeşte

    Bali e locul în care celebrul titlu al la fel de celebrei producţii în urma căreia a şi devenit mai mult cunoscută mica insulă de la capătul lumii capătă un înţeles deplin. Indonezienii fac mâncare simplă, sănătoasă şi apetisantă, servită pe frunze proaspete de bambus, la preţuri mici, dar aranjată ca la restaurantele de lux. Când te plictiseşti de tradiţionalele Nasi Goreng şi Mie Goreng (preparate cu orez sau tăiţei, carne de pui şi sos de alune) ai la dispoziţie o paletă largă de opţiuni europene. Cel mai bine am mâncat însă într-o piaţă de noapte plină de forfot, pierdută într-un amalgam de localnici flămânzi şi turişti curioşi, îmbătaţi de aromele peştelui proaspăt, al creveţilor mânjiţi generos cu usturoi şi al frigăruilor de legume colorate, coapte pe foc.

    În viaţa balinezilor religia e foarte importantă. Majoritar hinduşi, aşează conştiincioşi mici ofrande pe treptele magazinelor, pe balcoanele caselor, pe bordul maşinilor şi pe altarele multitudinii de temple aflate la tot pasul. Am avut şansa să asistăm şi la una dintre cele mai importante ceremonii, Ngaben, dedicată celor decedaţi, în care o procesiune spectacu­loasă, însoţită de cântece acompaniate de tobe şi alte instrumente, e urmată de o incinerare menită să elibereze sufletele morţilor pentru a se putea reîncarna. O experienţă memorabilă.

    Balinezii, cei mai modeşti şi prietenoşi oameni pe care i-am întâlnit, te învaţă să iubeşti viaţa şi să fii mulţumitor pentru ce ai. Să iubeşti simplitatea şi liniştea, să te deconectezi de tehnologie şi să te conectezi cu oceanul, cu natura, cu oamenii. Iubirea prinde noi nuanţe în Insula Zeilor.

    Veni, vidi, mansi (Am venit, am văzut, am rămas)

    În cele două săptămâni petrecute în Bali am întâlnit nomazi digitali pe toate drumurile, de la grădina hotelului în care eram cazaţi, la pub-ul irlandez înţesat de glasuri în care ne-am oprit să urmărim, cu multe întreruperi, cursa de F1 din Belgia. Ba chiar şi la piscina de tip infinity cu vedere spre junglă. Stăteau cuminţi cu laptopul în braţe şi, când, în final, terminau lucrul, se recompensau cu o baie revigorantă şi un cocktail apetisant. Dar mulţi vin şi nici nu mai părăsesc insula. Investesc în case, în afaceri. Aşa cum e cazul lui Lost LeBlanc, un travel vlogger cu peste 2 milioane de urmăritori pe YouTube, care s-a îndrăgostit de Bali şi acum îşi construieşte acolo o casă din care va conduce şcoala de creatori de conţinut Lost Creator Academy.

     

    „From zero to hero”

    E deviza lui Rudi, proprietarul unui mic şir de bungalow-uri din Gili Trawangan. Ne-a povestit cu ochi trişti dar cumva încrezători cum, odată cu cutremurul de aproape 7 grade din vara anului 2018, care a avut loc în insula vulcanică Lombok, din vecinătatea celei pe care ne aflam, proprietatea sa a fost devastată, iar la întoarcere, după evacuarea grăbită, nu a mai găsit nimic. „Aveam rezervări toată vara, dar a trebuit să sun agenţiile şi să anulez tot. Nu mai aveam unde să primesc turiştii.” A luat-o de la capăt, dar apoi a venit pandemia, care a adâncit criza în care se aflau el şi toţi ceilalţi locuitori care depindeau de turism. Pentru a supravieţui, a început să pescuiască, iar acum, odată cu ridicarea restricţiilor, e din nou plin de speranţă, a reînceput să investească banii în renovarea căsuţelor şi aşteaptă să ajungă iar la nivelul precriză.

    Tot cu pescuitul s-a ocupat, în anii pandemici, şi Marissa. Am întâlnit-o într-un magazin de suveniuri, ascunsă de un voal, alb ca şi dreamcatch-urile de toate mărimile agăţate de tavanul buticului în care aştepta clienţi alături de soţul şi fiica sa de vreo patru ani. Şi ea avea ochi mari şi trişti. Mi-a povesit într-o engleză stâlcită că pentru un dream catcher de dimensiuni mari munceşte o zi şi că tot ce văd în magazin e făcut de mâinile sale, cu puţin ajutor din partea soţului şi a unui muncitor. Dar, cât a durat criza COVID a stat cu lacătul pe uşă şi a depins de peştele vândut altor localnici.

    Impresionantă e şi povestea lui Yan Kacret, pe care l-am avut şofer-ghid timp de o zi şi pe care, în timpul excursiei, l-am invitat să ni se alăture pentru masa de prânz. Ruşinos şi modest, ca aproape toţi balinezii, a acceptat cu greu, dar a fost o companie plăcută şi ne-a împărtăşit multe din experienţele de zi cu zi. Ne-a spus şi că a supravieţuit, în anii de criză, cu nici trei dolari pe zi, el, cei doi copii şi soţia. Pentru a avea un venit, a lucrat ca sculptor, mode-lând cranii de bivol pe care le transforma, cu mâini iscusite, dar şi cu riscuri importante (aduse de lipsa echipamentelor de protecţie şi inhalarea particulelor de os), în decoraţiuni artizanale trimise la export.

    „We foght for survive” (am luptat pentru a supravieţui – n. red.), ne-a povestit şi şoferul care ne-a condus, la plecare, la aeroport – un tip versat, care lucrase pe vase de croazieră şi vizitase numeroase ţări de pe mai multe continente, spre deosebire de alţi localnici care ne spuseseră că pentru a-şi permite un concediu ca noi ar trebui să lucreze zece ani şi care ne povestiseră că cel mai îndepărat loc de Bali în care au ajuns a fost insula Lombok, aflată la circa 3 ore de mers cu feribotul.

    Am citit, chiar nespuse, poveşti asemănătoare în ochii multor altor localnici întâlniţi. Copii care se alergau vioi prin lanul de orez necopt, fără jucării sofisticate, adolescenţi care îşi ajutau deja familia, vânzând clătite în zilele toride, femei purtând pe cap ligheane mari pline cu dulciuri pe care le vindeau în port ori pe marginea drumului, încălţate în papuci rupţi, bărbaţi asudaţi, îngenunchiaţi pe şantierul unui nou resort de lux.

    Sunt poveşti mai presus de speakerii motivaţionali îmbrăcaţi la costum, care umplu săli. Poveştile unor supravieţuitori care nu ies cu nimic în evidenţă, dar totuşi sunt eroi. Nu pentru mulţimi, ci pentru familiile lor. Şi asta e de-ajuns.  ■

    Foto: Andra Stroe

    Cât costă?

    1. Cazarea: O vilă cu piscină privată şi curte cu vegetaţie luxuriantă, două dormitoare, fiecare cu baie proprie, bucătărie şi spaţiu comun de dining costă în jur de 250 de lei/noapte în Ubud, una dintre cele mai frumoase şi turistice zone din Bali. Pe insulele Gili, un bungalow fără pretenţii, cu mic dejun inclus (omletă sau clătită cu banane, fresh din fructe exotice/platou de fructe şi cafea), în jur de 100 de lei/noapte/cuplu.

    2. Atracţiile turistice: Intrările la obiective costă, în medie, 15 lei.

    3. Mâncare: Un preparat tradiţional cu aspect de fine dining, cam 25 de lei. Un fel de mâncare (de pildă burger cu cartofi prăjiţi) la un restaurant fără pretenţii, numit adesea warung, cam 9 lei.

    4. Băutură: Cappuccino la o terasă cu vedere panoramică, 12 lei, un fresh, 5-10 lei. O bere, 7,5-10 lei la magazin şi 12-16 lei la restaurant. Cocktailurile sunt ceva mai scumpe, cu excepţii, şi nu sunt foarte gustoase. Nu le-aş recomanda, în special pentru că e indicat să nu consumi gheaţă în Bali.

    5. Transport: Biletul de avion, 700-1.400 de euro, închiriatul unui scuter, cam 20 de lei/zi, închiriatul unei maşini cu şofer şi benzină inclusă, circa 230 de lei/zi (12 ore)/patru persoane, închirierea bicicletei, aprox. 10-15 lei/zi.

    6. Activităţi:
    O sesiune de rafting, cca. 75 lei/persoană, negociată la faţa locului, iar o cursă prin junglă cu ATV-ul, 110 lei.

    7. Extra: Un masaj balinez full body, pe plajă, în sunetul valurilor, aprox. 30 de lei; Serviciile de curăţătorie şi călcat pentru un pachet de 5 kg. de haine, în jur de 35 de lei. O cartelă cu trafic de date, luată din aeroport, circa 75 de lei.

    Ce să pui pe listă?

    1. Dedică măcar şapte zile Ubudului, un sat tradiţional în care vei descoperi Bali-ul autentic şi de unde ai acces facil în orice parte a insulei;

    2. Arhipelagul Gili, cu cele trei insule: Trawangan pentru party şi sporturi acvatice, inclusiv înotul cu ţestoase/paddeling etc.; Meno pentru linişte şi o sesiune spectaculoasă de snorkeling deasupra unui cunoscut şirag subacvatic de statui înlănţuite, iar Air, pentru apusuri spectaculoase, focuri de tabără pe plajă şi cine cu muzică live – definiţia perfectă a lui „dolce far niente”.

    3. Templele Tirta Empul, Tirta Gangga, Pura Ulun Danu Beratan şi Tanah Lot;

    4. Cascadele Tukad Cepung şi Banyu Wana Amertha;

    5. Terasa de orez Tegalalang pentru mic dejun şi plantaţia de cafea Bali Pulina, pentru a degusta celebra cafea Luwak;

    6. O zi de relaxare la infinity pool-ul de la Jungle Fish – fără taxă de acces şi consumaţie minimă;

    7. O plimbare prin Pădurea maimuţelor (dar lasă acasă orice obiect atractiv – vei fi furat ca-n codru – de maimuţe, bineînţeles);

    8. Câteva ore de adrenalină cu o sesiune de rafting pe apele calde ale râului Ayung, străbătând canioanele „decorate” cu zeităţi săpate în stâncă şi udate de apele reci ale cascadelor, într-o şerpuire verde de floră tropicală, cu palmieri şi liane sălbatice,  şi o cursă cu ATV-urile prin jungle;

    9. Dacă ai timp, poţi să faci şi o drumeţie matinală pe muntele Batur;

    10. În sud se recomandă zona Uluwatu, iar dacă practici surf, dedică câteva zile staţiunilor de pe coasta vestică;

    11. Spectaculoase sunt şi insulele Nusa (Penida, Ceningan, Lembongan), dar şi vulcanica insulă Lombok;

    12. Fă-ţi timp, de asemenea, să vizitezi şi instagramabilele cafenele, să stai de vorbă cu localnicii, să negociezi (cu bun simţ) un superb sarong sau alte suveniruri, să îţi afunzi tălpile în solul umed al plantaţiilor de orez şi să admiri verdele crud al bananierilor semeţi.

    Când să mergi?
    Vara. Deşi în multe ţări din Asia sezonul de uscat este iarna, în Indonezia (şi Malaezia) lucrurile stau invers, aşa că cel mai indicat e să îţi fixezi vizita în intervalul iunie-septembrie.

    Ce acte sunt necesare?
    Sunt de ajuns două doze de vaccin anti-COVID-19, iar aplicaţia Penduli Lindungi, implementată de guvernul indonezian, nu mai este verificată. Asigură-te, de asemenea, că ai paşaportul valabil minim şase luni la data călătoriei.

    Ce să nu-ţi lipsească din bagaj?
    Echipamentul de snorkeling, bateria externă, o cameră subacvatică, articole de igienă intimă, medicamente uzuale, protecţie anti-ţânţari.

    Ce vaccinuri sunt obligatorii?
    Nu sunt. Cel mai mare pericol e febra dengue, care se transmite prin ţânţari, dar pentru asta nu există vaccin, aşa că nu uita să închei asigurare medicală şi de călătorie. Îţi va salva bugetul în caz că ai ghinion. Recomandate sunt şi vaccinurile pentru hepatita A, poliomielită, febră galbenă şi antitetanos.

    Terasele de orez Tegalalang, un paradis verde

    Plajele pustii din Gili Meno

    Marissa are în STAŢIUNEA SEMINYAK DIN Bali un butic cu suveniruri pe care le fabrică singură, trimiţându-le, în mare parte, la export, cumpărate de Grecia, Spania, Italia şi vândute cu adaos mare. Pe timpul pandemiei, pentru a supravieţui în perioada în care turismul a fost pus „pe hold”, s-a ocupat cu pescuitul.

  • Povestea unei familii de corporatişti din Bucureşti care, sătui de agitaţia Capitalei au construit un „sat” unde poţi merge să te cazezi dacă vrei să experimentezi viaţa simplă de la ţară

    La Sat are doar trei case şi niciun locatar permanent, însă îi aşteaptă pe cei care caută liniştea pentru câteva zile. Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie sunt numele celor trei unităţi de cazare „mândre”, care alcătuiesc satul aflat la 100 de kilometri de Bucureşti, imaginat de Andreea Chiva şi de soţul ei. 

    Noi suntem doi corporatişti fără preocupări în arhitectură sau design şi nu suntem deloc pricepuţi tehnic, probabil am putea să batem un cui, dar cu greutate am face mai mult de atât”, aşa se descrie familia Chiva, care a reuşit nu doară să bată un cui, dar să facă trei case tradiţionale, însă cu ajutorul meşterilor populari. Arhitectura tradiţională nu a fost aleasă întâmplător, Andreea Chiva spune că scopul unor astfel de case a fost tocmai de a le da oamenilor impresia că timpul stă în loc, cel puţin în comuna Bertea, judeţul Prahova.

    Ideea unităţilor de cazare a pornit încă din 2016, când Andreea Chiva şi soţul său au construit în aceeaşi localitate o casă pentru a veni în weekend cu copiii şi a sta la aer curat, departe de agitaţia oraşului. Ulterior, şi-au dat seama că de o astfel de casă se pot bucura şi alţii, care caută la fel ca ei aerul curat şi viaţa simplă de la sat. „Odată cu pandemia, interesul oamenilor pentru a petrece timp la ţară a crescut şi astfel şi cererile de rezervare a casei.

    Atunci ne-am gândit să construim şi alte locuri de cazare în acelaşi sat. Fiecare dintre cele trei case nou construite au fost ridicate cu ajutorul unor meşteri locali pricepuţi, folosind materiale naturale precum lemn, piatră, şi au primit un nume reprezentativ pentru noi, numele copiilor noştri şi ai bunicilor, Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie”, spune Andreea Chiva. Prima dintre case a fost deschisă în luna martie a acestui an, anume Mândră Ioană, pe când celelalte două au primit turiştii începând cu luna august.

    Construcţia caselor a început însă anul trecut, când preţurile la materialele de construcţii nu erau majorate, însă Andreea Chiva spune că cei care ar dori să îşi deschidă o unitate de cazare să aibă încă 50% din suma bugetată iniţial pentru investiţie, pentru că pot apărea costuri neprevăzute. „Ne-am gândit multă vreme ce tip de case ne dorim să construim, tradiţionale, timeless, care îţi lasă impresia că sunt acolo din totdeauna, şi care să fie la fel de apreciate peste ani sau să construim case cu un design nou. Am ales în final un design tradiţional pentru toate cele trei case, din dragoste de sat. În toate plimbările noastre de-a lungul timpului prin ţară ne-am dat seama că iubim casele tradiţionale pentru mobila veche cu care au fost decorate, ţesături  facute manual, corpuri de iluminat unicat, cu forme atât de speciale şi specifice unei perioade demult apuse”, explică Andreea Chiva.

    Ea adaugă faptul că până la a se hotărî pentru acest tip de design a mers timp de câteva luni prin ţară ca să îşi dea seama care case ar fi cele potrivite, având de ales între un stil modern şi unul tradiţional. „Am realizat că ne place modernul, dar casele tradiţionale sunt mai pe sufletul nostru, în general oferă la început o senzaţie de modestie sau, mai simplu spus, te întrebi ce o fi aşa grozav aici, însă după puţin timp, 20-30 de minute de stat în ele, dau o stare de bine”, precizează ea. Cei doi antreprenori iau în calcul ca pe viitor să mai construiască cel puţin o astfel de casă, însă momentan toată atenţia lor se concentrează pe îmbunătăţirea experienţei turiştilor prin oferirea unor activităţi pe care le pot face acolo. Andreea Chiva spune că, pe lângă meşterii locali care au ajutat la construirea celor trei case, sunt implicaţi şi alţi localnici din zonă în acest business, ajutând astfel şi comunitatea din zonă. „Avem persoane din sat cu care colaborăm pentru a ajuta turiştii să aibă parte de o experienţă cât mai autentică.

    Sunt doamne în sat care pot pregăti mâncare tradiţională, folosind ingrediente fie din ogradă, fie din târguri în care vin săteni şi îşi vând produsele proprii şi pot aduce mâncare la casă. Tot în sat este o doamnă care organizează plimbări cu căruţa, calul sau poneiul, iar la sfârşitul plimbării copiii pot merge acasă la ea pentru a îngriji animalele. Mai avem persoane în sat care organizează plimbări la stâne montane sau degustări de ţuică”, adaugă ea. Andreea Chiva şi soţul ei sunt şi proprietarii paltformei de rezervări Localm, iar ea spune că deschiderea celor trei case  i-a ajutat să înţeleagă mai bine nevoile proprietarilor de unităţi de cazare. Localm este o platformă locală de turism care merge în trei direcţii, anume odihnă (cazare), bucate şi obiceiuri.

    Andreea Chiva spune că această platformă se doreşte a fi un soi de punte de legătură între viaţa la sat şi oamenii de la oraş, cei care sunt în căutarea liniştii. „Am avut norocul să descoperim locuri binecuvântate cu calm, bucate sănătoaseşi meşteşugari care ştiu de la moşii lor cum se lucrează lemnul, când e mărul numai bun de cules sau cum se întoarce fânul. Ne-am dorit să le facem viaţa mai uşoară celor care ne-au primit cu drag în casele, curţile şi livezile lor. Şi ne-am dorit să le punem la îndemână şi altora asemenea descoperiri. Aşa că am pornit această platformă ca punte de legătură între ei şi cei ca noi, cei care vor să îşi amintească de copilăria petrecută cu bunicii la sat, şi să le ofere şi copiilor lor zile de poveste. Cei care vin de departe pentru că vor să descopere locuri de odihnă, bucate şi obiceiuri româneşti. Cei care vor să afle şi o altă Românie”, scrie pe site-ul Localm.

    Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie îşi aşteaptă în tihnă turiştii, iar Localm îi ajută pe aceştia să îşi găsească locul, dar şi experienţele, potrivite pentru nevoile lor. Atât casele, cât şi platforma reprezintă punţi de legătură între simplitatea satului şi agitaţia oraşelor.  ■

    Mândră Ioană are o capacitate de cazare de şase locuri, adică patru adulţi şi doi copii, Radu Dragu poate acomoda opt adulţi, pe când Blândă Mărie are cinci locuri. Costul pentru o noapte de cazare variază între 500 lei şi 1.000 lei.

    „Odată cu pandemia, interesul oamenilor pentru a petrece timp la ţară a crescut şi astfel şi cererile de rezervare a casei. Atunci ne-am gândit să construim şi alte locuri de cazare în acelaşi sat. Fiecare dintre cele trei case nou construite au fost ridicate cu ajutorul unor meşteri locali pricepuţi, folosind materiale naturale precum lemn, piatră, şi au primit un nume reprezentativ pentru noi, numele copiilor noştri şi ai bunicilor, Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie.”

    Andreea Chiva, cofondator, La Satâ

    La Sat îşi propune să fie locul unde oamenii, obişnuiţi poate cu cotidianul din marile oraşe, să experimenteze chiar şi pentru câteva zile viaţa simplă din mediul rural, unde timpul are răbdare, iar natura şi omul formează un întreg armonios. Andreea Chiva se gândea să pună un ciubăr pentru turişti, însă şi-a dat seama că vrea ca oaspeţii care ajung La Sat să se bucure de lucrurile mici, din jurul lor, cât şi de o viaţă simplă. Dimineţile răcoroase, plimbarea cu căruţa, bucatele gătite de oamenii din zonă sau căpiţele de fân de pe dealurile din zare să fie experienţele care îi va determina pe turişti să se întoarcă.