BusinessMagazin

Tag: literatura

  • Cântăreţul Bob Dylan a primit Premiul Nobel pentru Literatură 2016

    Cântăreţul Bob Dylan a primit joi Premiul Nobel pentru Literatură pe 2016, pentru crearea unor noi maniere de expresie poetică în cadrul marii tradiţii a muzicii americane, informează site-ul oficial al acestor prestigioase distincţii.

    Secretarul permanent al Academiei Suedeze, Sara Danius, a spus că speră ca Academia să nu fie criticată pentru decizie. “Bob Dylan merită cu siguranţă premiul. Este un mare poet, în sensul tradiţional al limbii engleze. Timp de 54 de ani, el s-a reinventat în mod constant, creând noi identităţi.”

    Câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură este ales de 18 membri ai Academiei Suedeze, care au rolul de a căuta “persoana care a produs în domeniul literar cea mai importantă lucrare într-o direcţie ideală”, după cum notează testamentul lui Alfred Nobel.

    Dylan este cel de-al 259-lea american câştigător al unui premiu Nobel şi primul care câştigă pentru literatură din 1993, atunci când premiul a fost câştigat de scriitorul Toni Morrison.

    Bob Dylan s-a născut pe 24 mai 1941 în Duluth, Minnesota. A crescut într-o familie de mic-burghezi de origine evreiască în oraşul Hibbing. Pe timpul adolescenţei a cântat în numeroase trupe şi cu timpul, pasiunea sa pentru muzică s-a adâncit, cu precădere pentru muzica folk americană şi pentru blues. Unul dintre idolii săi era cântăreţul de folk Woody Guthrie.

    A fost influenţat şi de autorii timpurii ai Generaţiei Beat, dar şi de poeţii modernişti americani. Dylan s-a mutat apoi la New York în 1961 şi a început să cânte în cluburi de noapte şi în cafenele, în Greenwich Village.

    L-a întâlnit pe producătorul muzical John Hammond şi a semnat contractul pentru albumul său de debut, cu titlul “Bob Dylan” (1962). În anii ce au urmat a înregistrat mai multe albume care au avut un impact fulminant asupra muzicii comerciale: Bringing It All Back Home and Highway 61, remasterizat în 1965, “Blonde On Blonde” în 1966 şi “Blood On The Tracks” în 1975. A fost un muzician prolific şi în următoarele decade, când a scos “Oh Mercy” (1989), “Time Out Of Mind” (1997) sau “Modern Times” (2006).

    Turneele lui Dylan din 1965 şi 1966 au atras foarte multă atenţie. Pentru o perioadă, a fost însoţit de regizorul D. A. Pennebaker, care a documentat atmosfera din preajma scenei în filmul „Dont Look Back” (1967). Dylan a înregistrat un număr mare de albume în jurul unor teme precum condiţiile sociale ale oamenilor, religia, politica şi dragostea.

    Versurile au fost continuu publicate în noi ediţii, sub titlul „Lyrics/ Versuri”. Ca artist, este extrem de versatil; a fost un pictor activ, actor şi scenarist.

  • Marţienii la muzeu

    După ce au invadat diverse părţi ale lumii în literatură şi filme, mai nou marţienii au ajuns la un muzeu de artă din Boston. Muzeul Isabella Stewart Gartner din Boston prezintă povestea colonizării Pământului de către marţieni sub forma unei picturi murale realizate pe unul din pereţii exteriori ai instituţiei de către artistul Maurizio Cannavacciulo, scrie Boston Globe.

    Intitulată ”Prelegere despre istoria marţiană„, lucrarea înfăţişează un profesor pământeano-marţian cu multe braţe care vorbeşte publicului, iar cei care vor să vadă ce are de spus acesta vor avea prilejul să afle cu începere de pe 28 iunie şi până pe 9 ianuarie 2017.

  • Valetul de pică

    În mitologia cărţilor de joc, valetul de pică este, spun specialiştii, un tânăr răutăcios, arogant şi invidios, care abuzează de încrederea oricui, care vă va dezvălui secretele şi se va alia cu oricine vă poate face rău. În scriitura lui Joyce Carol Oates, „Valetul de pică“ seamănă cu personajul din cărţile de joc, dar este, în plus, un soi de alter ego răuvoitor.

    Tema nu este chiar nouă, dar tocmai astfel de teme, redundante – un băiat iubea o fată, eroul care salvează lumea, POVESTEA cuiva care are un secret întunecat, feţele domnilor Jekyll şi Hyde – fac literatura literatură. Eroul din „Valetul de Pică“ este Andrew Rush, scriitor de romane poliţiste, apreciat de public şi comparat cu Stephen King, dar un King pentru gentlemeni; acesta este Jekyll. Mr. Hyde este Jack of Spades din titlu, autor de romane negre, ultraviolente – sunt operele lui Rush, sub pseudonim, o faţă pe care Rush încearcă să o ţină cât se poate de ascunsă. Iar Jack of Spades nici nu prea este un scriitor de mare succes. Povestea se complică în momentul în care fiica lui Rush descoperă o carte a Valetului de Pică şi o citeşte. În aceeaşi perioadă, scriitorul este acuzat de plagiat, aşa că avem de-a face, deja, cu un cumul de factori care nu numai că îi ameninţă tihnita viaţă, ci îi dau şi viaţă, cumva, amicului de pică.

    Joyce Carol Oates a publicat prima sa carte în 1963 şi de atunci peste 40 de volume, pe lângă piese de teatru, nuvele, povestiri, poezii sau texte de nonficţiune. A predat literatură şi a lucrat ca editor şi publisher. Este o alergătoare pasionată şi pune că mişcarea îi permite să construiască şi să revadă scene din cărţile sale, să închege intrigi şi să transforme schiţe în opere literare. Este cunoscută drept o scriitoare prolifică, şi drept urmare au apărut articole „…for dummies“ care prezintă listele cărţilor de citit musai.

    Scris la persoanele întâi, „Valetul de pică“ este o scriitură tipic americană, directă, zigzagată, cu o sumedenie de referinţe culturale şi de trimitri tipice unui ErouDeRomanScriitorLaModăPeCaleSăAjungăCamÎntr-oUreche, o carte numai bună pentru un weekend ceva mai ploios.

  • Scriitorul care a fost interzis în birourile din Oslo

    Când cei de la editură mi-au trimis pachetul, am deschis la nimereală cartea lui Karl Uve Knausgaard şi am citit următoarele: „Îl înţeleg foarte bine pe Sartre de ce lua amfetamină, a spus. Trăieşti la intensitate maximă, realizezi mai multe, arzi. Nu-i aşa? Dar cel mai consecvent dintre ei a fost Mishima. Întotdeauna revin la el. Avea patruzeci şi cinci de ani când şi-a luat viaţa. A fost consecvent, eroul trebuia să fie arătos. Nu putea fi bătrân. Şi Junger, care a mers în direcţia cealaltă. În ziua când împlinea o sută de ani, bea coniac şi fuma trabucuri, cu mintea brici. E vorba de forţă. Singurul luru care mă interesează. Forţă, curaj, voinţă. Inteligenţă? Nu. Cred că inteligenţă poţi să capeţi, dacă vrei. Nu e importantă, nu e interesantă… Viaţa mea e atât de măruntă! Şi inamicii mei sunt atât de mărunţi! Nu merită să-ţi iroseşti energia pe ei. Dar nu există nimic altceva. Aşa că stau aici în dormitor şi mă zbat degeaba“.

    Nu ştiu asupra altora, dar vorbele astea, care nu sunt ale personajului principal din „Lupta mea“, au o semnificaţie pentru mine; vin dintr-o generaţie care a luat viaţa în piept, a schimbat două regimuri şi s-a sacrificat pentru ambele, generaţie care a dat lumii muzică, cinematografie, tablouri şi literatură. A avut forţă. Şi a făcut asta fără să se holbeze la ecrane, şi spun asta fără vreo intenţie peiorativă, dar a deschis calea pentru ecrane, şi spun asta cu o oarecare tristeţe. Şi l-am simţit aproape pe Uve Knausgaard.

    În tinereţea mea se vorbea intens de romanul sud-american, de grupul de scriitori care timp de câteva decenii, de la mijlocul veacului trecut până spre sfârşitul acestuia, au ţinut prima pagină a literaturii mondiale. Acum romanul nordic mi se pare a fi la putere, de la scrierile cu tentă poliţistă la literatura pură. Iar ceea ce am găsit la Knausgaard confirmă şi susţine respectiva ascensiune. Karl Uve Knausgaard a simţit, undeva prin 2006 – 2007, că are o problemă cu ficţiunea, că un caracter sau mai multe imaginate îi provoacă un soi de rău fizic.

    Soluţia sa au fost 3.600 de pagini, grupate în 6 volume, publicate între 2009 şi 2011 sub numele „Lupta mea“ – „Min Kamp“ în norvegiană, o apropiere periculoasă de titlul operei de căpătâi a lui Adolf Hitler, „Mein Kampf“; o relatare în şase părţi a vieţii şi experienţelor sale personale, scrise într-o manieră directă, puternică şi sensibilă. Faptul că s-au vândut jumătate de milion de cărţi în întreaga Norvegie mă face să cred că oamenii au făcut cuvenita distincţie între Kamp şi Kampf, între lupta cotidiană a insului din clasa mijlocie, inteligent dar cumva nesigur pe el, şi delirul naţional-socialist al fostului lider nazist. Înţeleg că autorul a ţinut să lămurească şi acest aspect şi a scris un eseu de 400 de pagini despre nazism şi ideile care îl călăuzesc pe ucigaşul Anders Breivik la finalul celui de-al şaselea volum.

    Oricum, ideea este că scrierile lui Karl Uve Knausgaard au prins în aşa măsură încât birourile din Oslo au fost nevoite să declare, în 2009, „zile fără Knausgaard“, când angajaţilor nu le era permis să vorbească despre scriitor atunci când se întâlneau la distribuitorul de apă. Şi este acesta cel mai mărunt detaliu dintr-o ţesătură de fapte care au însoţit apariţia cărţilor în Norvegia, fapte care au început cu demersurile familiei scriitorului de a opri publicarea cărţii până la o isterie de presă care a intervievat nu numai pe cei ce au apărut în carte, ci şi pe cei care au relaţionat cu cei ce au devenit personaje. Acest al doilea volum apărut în româneşte se subintitulează „

    Un bărbat îndrăgostit“ şi descrie istoria celei de-a doua căsnicii a lui Knausgaard, o abordare sinceră, curată în îmbâcseala ei. Şi să nu uităm forţa, desigur. Aşa că zic: bucuraţi-vă de Knausgaard şi mai lăsaţi un pic ecranele alea.

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Florin Talpeş, Bitdefender: O mare lecţie pe care viaţa mi-a dat-o este că învăţatul în echipă e mult mai important decât învăţatul individual

    Nu mă gândesc la „dacă aş fi făcut altfel“ decât pentru a învăţa. Parcursul din urmă nu poate fi schimbat, putem influenţa doar ce urmează. Eu am început ca întreprinzător la 34 ani, iar soţia mea la 27. În esenţă am un singur sfat pentru tinerii întreprinzători (cei care abia îşi termina studiile), iar sfatul meu e legat de „cunoştinţele profesionale“. Să mă explic.

    Când noi am început, în 1990, vreme de cinci ani, deci o bună parte din „cei şapte ani de acasă“ de formare ca întreprinzător, nu am avut echipă de vânzări proprie. Iar marketing nici atât. Aveam o singură idee de bază: să facem totul pentru ca serviciile noastre să mulţumească utilizatorii, clienţii noştri. Creşterea noastră în acei ani s-a bazat în primul rând pe referinţele clienţilor: numărul de proiecte cu un acelaşi client creştea, clienţii noştri vorbeau altor clienţi, sau la un moment cei cu care lucram la client se angajau într-o altă companie şi ne contractau din noua lor companie. Focusul nostru aproape 100% era pe ce se întâmplă după ce câştigi un client/utilizator nou, acela era ADN-ul nostru. E adevărat că, în acei ani, marketingul şi vânzările nu prea făceau parte din ADN-ul întreprinderilor româneşti, nu prea exista nici sistemul de educaţie orientat spre înţelegerea pieţei şi cum să o cucereşti. Iar accesul la surse de formare din Vest, acolo unde marketingul şi vânzările se dezvoltau ca discipline cheie pentru business, era limitat şi încă nu era clar. Am început să creăm o adevărată echipă de vânzări/marketing după 5 ani de antrepenoriat.

    Astăzi, pentru a reuşi,  trebuie să ai de la bun început atât un produs/serviciu bun (care să aducă cu adevărat valoare utilizatorului/cumpărătorului), dar mai ales un bun proces de marketing şi vânzare. Cred că, în competiţia acerbă de azi, şansele de reuşită scad simţitor daca nu le ai pe ambele în acelaşi timp.

    În România, în antreprenoriatul axat pe dezvoltarea de produse proprii (de obicei e vorba de absolvenţii de facultăţi tehnice), de obicei domină cultura „tehnică“, orientată pe produs/serviciu. Cultura de business (să înţelegi piaţa, să ştii cum să o cucereşti) e mai puţin prezentă. Când noi am început, nu am luat cărţi de referinţă în business/marketing (care existau în Vest dar nu prea erau cunoscute în România), nici nu am fost la cursuri în afara României, în consecinţă traseul nostru a fost mai lung, învăţarea s-a produs mai încet şi cred că şi dezvoltarea întreprinderilor nu a fost acolo unde ar fi putut să fie. Am avut însă şansa unei competiţii mai mici, a multor pieţe la început de drum, mediu care ne-a permis să învăţăm într-un timp mai lung. Astăzi nu mai ai acest lux. Astăzi trebuie să ai un bagaj minim de cunoştinţe pe un portofoliu întreg de teme de business, altfel la tot pasul ai şanse mari de a greşi fatal. Nu uitaţi că pe piaţă sunt aţintite multe priviri care au în spate forţă financiară, competenţe foarte competitive de marketing, sales etc. Cu ei concuraţi. Văd mulţi tineri care citesc mult literatură motivaţională (cum să fii de succes, cărţi despre mari întreprinzători etc.). E foarte bună, dar cel puţin la fel de importantă e învăţarea legată de profesie, pe materii care fac parte din business. Literatura motivaţională ajută prea puţin dacă nu ai cunoştinţe adânci profesionale.

    Cum poţi să îţi formezi azi, ca tânăr întreprinzător, un minim bagaj, dar competitiv, de cunoştinţe de business? Astăzi literatura accesibilă se găseşte din plin; uneori sunt şi cursuri bune în România; dar există o sumedenie de platforme cu cursuri pe internet gratuite şi foarte bune, gen Coursera, Edx, Udacity sau Udemy (ultimul nu e gratis, dar accesibil). Marketingul începe să devină o ştiinţă, fiind într-o evoluţie foarte rapidă, care reprezintă un atu foarte puternic în faţa competitorilor. Întrucât sunt multe teme care pot să pară că sunt 
într-un haos, greu de înţeles, şi încă nu am văzut o colecţie de cărţi scoasă de un editor care să umple aceste sertare, recomand tinerilor să folosească un framework pentru marketing, de exemplu pragmatic marketing (dar sunt şi altele), în care principalele probleme sunt puse ca într-o bibliotecă cu sertare, fiecare sertar adresând o temă-cheie, suma temelor-cheie acoperind în mare toate marile probleme legate de înţelegerea pieţei şi cum câştigi piaţa. Având imaginea de ansamblu, poţi identifica rapid o problemă din viaţa reală şi să treci repede la „cum o pot rezolva cât mai bine“.

    Recomand unui tânăr întreprinzător să citească rapid cărţi de bază de business, să aibă o mică bibliotecă (10-20 de cărţi) pe teme profesionale de business, câte o carte în fiecare mare sertar/temă de business. Cu o investiţie de 200 de dolari, poţi avea bibliotecă cu cărţile de bază de referinţă pentru business. Ca recomandări punctuale: cărţi de management ale clasicului Peter Drucker (de exemplu cartea Classic Drucker), de marketing ale clasicului Philip Kotler (de exemplu Marketing 3.0), cărţile lui David Meerman Scott (The New Rules of Marketing and PR sau The New Rules of Sales and Services); mai nou, literatura pe inbound marketing (de exemplu Inbound Marketing de Brian Hulligan), literatura de content marketing (cum să generezi leaduri de vânzări) şi mai ales pentru cei care se adresează pieţei de consumatori casnici, neuromarketing. Cartea despre cum să înţelegi piaţa de Anne Beall, Strategic Market Research. Biblia despre outbound sales a lui Ross & Tyler, Predictable Revenue. De asemenea, despre metrics şi analytics (de exemplu Paul Farriss et al, Marketing Metrics). Există deja foarte multă informaţie despre marketing şi vânzări, iar întreprinzătorii care nu au o vedere de ansamblu şi cunoştinţe de bază îşi cresc dramatic şansele de eşec.

    Tot legat de cunoştinţele de bază, o mare lecţie pe care viaţa mi-a dat-o este că, pentru un întreprinzător, învăţatul în echipă e mult mai important decât învăţatul individual. Iar în echipă înveţi mult mai repede.

    Când începi, deşi ar fi bine ca echipa de început să aibă pe cineva cu cunoştinţe avansate de marketing şi sales, de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. Dacă sunt mai mulţi întreprinzători în echipă, e nevoie ca cineva (poate fi întreprinzătorul, dacă e singur) să îşi asume rolul de „business“ (marketing şi sales) şi să fie cineva care are aptitudini pentru aşa ceva, chiar dacă încă nu are cunoştinte temeinice. De multe ori, când piaţa oferă cu zgârcenie oameni cu cunoştinţele şi competenţele de business de care ai nevoie şi recrutarea eşuează/patinează continuu, e mai rapid să creezi o echipă care să înveţe împreună cu tine acel domeniu (de exemplu cum generezi leaduri de vânzare prin inbound marketing).

    Cum accelerezi un asemenea proces de învăţare? Dezbateri regulate cu echipa pe problemele întâlnite, făcând apel la cărţi, articole, bloguri şi chiar la cei mai învăţaţi, în mod gratuit sau nu; un lucru de admirat la medici este mecanismul prin care ei învaţă continuu: în lumea lor, în echipa dintr-o tură, se discută cazurile pe care le au zi de zi şi soluţiile pe care le-au gândit; e de fapt un proces de învăţare în care e implicată întreaga echipă, zi de zi; oare de ce în celelalte meserii nu facem acelaşi lucru? E atât de simplu şi eficient, vă sfătuiesc să faceţi la fel.

  • Terapia prin lectură. Ne poate face cititul mai fericiţi?

    Avem zeci de mii de formule farmaceutice, de tonice, de siropuri şi mai ştiu eu ce – dar nu s-a gândit nimeni să folosească tehnic această colosală energie sufletească, latentă în cărţi. Literatura poate însemna un stimulent uriaş. Cunosc cel puţin o duzină de tineri care şi-au întărit sufletele zdrenţuite de adolescenţă prin lectura Un om sfârşit al lui Papini“, scria Mircea Eliade în 1939 în cartea sa Fragmentarium.

    Cititul este unul dintre cele mai vechi obiceiuri de pe pământ, obicei solitar pe care-l practicăm şi în prezent. Prin intermediul lecturii ne îmbogăţim cunoştinţele, ne lărgim orizonturile şi putem experimenta situaţii la care nu am fi avut acces altfel. „Literatura este cel mai grozav simulator al realităţii, este o maşinărie care te pune în mai multe situaţii decât ai putea trăi vreodată“, spune Alain de Botton, filosof şi fondator al companiei School of Life. Însă, pe lângă acest fapt, cărţile mai au şi o valoare de vindecare, valoare pe care mai mulţi dintre noi o bănuiam, dar de care nu eram siguri. „Biblioterapia este, în sensul strict, terapie prin lectură. Dar ea nu se rezumă doar la asta“, spune Cristina Drăgulin, jurnalist şi psiholog clinician specialist, care practică şi promovează biblioterapia pe site-ul său stroke.ro.

    Cristina Drăgulin este una dintre persoanele din România care ghidează cititorii printre numeroasele titluri de pe piaţă. O navigare nu foarte uşoară având în vedere faptul că o carte este publicată la fiecare 30 de secunde, potrivit School of Life, o companie care oferă şi un serviciu de biblioterapie. De cele mai multe ori, oamenii se folosesc de criterii personale în alegerea cărţilor pentru lectură (recomandările prietenilor sau preferinţa pentru anumite genuri literare). „Biblioterapeutul, care este preocupat de psihologia cititorului, poate fi un ghid în clarificarea şi prioritizarea acestor criterii personale în selecţia cărţilor“, explică Drăgulin. Alain de Botton, într-o înregistrare prin care îşi motivează demersul de a face din lectură o cale spre vindecare, spunea că „tindem să tratăm lectura, literatura ca pe o distracţie, ca pe ceva cu care ne pierdem timpul la plajă, însă este mult mai mult decât atât. Este o formă de terapie, în sensul lărgit, ar trebui să învăţăm să tratăm lectura la fel cum medicii folosesc medicamentele, ca pe ceva pe care să-l prescriem pentru anumite probleme sau suferinţe. Este o unealtă care ne ajută să trăim şi să murim cu ceva mai multă înţelepciune, bunătate şi pace interioară“. Psihoterapeutul Bogdan Lucaciu spune că “chiar dacă nu e terapie propriu zisă, are o parte din caracteristicile ei: ”pacientului” i se dau ”remedii”, există un îndrumător (terapeut) şi se aşteaptă o modificare în bine a individului.”

    Fiecare dintre noi avem nevoi şi dorinţe diferite, personalităţi unice şi gusturi diferite. Topurile de cărţi şi listele de lecturi sunt prezente peste tot, dar asta nu înseamnă că acele cărţi sunt potrivite pentru toată lumea: „Biblioterapia cuprinde un ansamblu de tehnici care să-i ajute pe oameni să descopere cărţile potrivite lor şi să înveţe să le selecteze eficient pentru ei înşişi. Scopul biblioterapiei nu este doar să recomande cărţi, ci mai degrabă de a-i învăţa pe cititori să se cunoască îndeajuns de bine pentru a şti să găsească titlurile necesare lor“, afirmă Drăgulin. Vă  veţi întreba de ce aţi avea nevoie de un biblioterapeut care să vă spună ce să citiţi. Răspunsul este legat de profilul psihologic al fiecărei persoane, pe care biblioterapeutul îl analizează şi îl foloseşte ca suport în strategia pe care o va aborda. „Au venit la mine oameni care mi-au spus că sunt prinşi într-o rutină la muncă, că sunt deprimaţi de relaţia actuală sau că au suferit o pierdere ireparabilă şi caută o alinare“, a declarat Ella Berthoud, biblioterapeut în cadrul School of Life. “biblioterapia se pare că a fost considerată eficace în depresii, cu precădere a celor în urma unor pierderi existenţiale (doliu, post accident, etc.). Dar această potrivire între situaţie, persoană şi carte e adesea dificil de obţinut deliberat, ţintit.”, este de părere Lucaciu.

    Termenul biblioterapie a apărut pentru prima dată în 1916 într-un articol al publicaţiei „A literary clinic“ în care autorul descria un institut „bibliopatic“ ce era condus de un prieten de-al său numit Bagster. Acesta îi recomanda unui bărbat de vârstă mijlocie cu „opinii parţial osificate“ să citească mai multe romane, însă nu poveşti plăcute care să-l facă să uite de cotidian, ci poveşti dramatice, pătrunzătoare, usturătoare, se arată într-un articol din The New Yorker. De asemenea, după Primul Război Mondial, soldaţilor traumatizaţi li se prescria o listă de lecturi pentru a-i ajuta să se confrunte cu realitatea. „Trebuie ţinut cont de faptul că, indiferent de situaţie, cărţile nu ne vor oferi soluţii pe tavă, însă ele ne pot inspira să căutăm propriile soluţii la probleme cu care ne confruntăm“, punctează Drăgulin.

    „Am avut un client care era îngrijorat că nu poate avea grijă de bebeluşul lui. I-am recomandat cartea Room Temperature de Nicholson Baker, al cărei subiect vizează un bărbat care-şi hrăneşte bebeluşul cu biberonul şi contemplă noţiunea de tată. I-am recomandat, desigur, şi Să ucizi o pasăre cântătoare, deoarece Atticus Finch este figura ideală a tatălui în literatură“, a spus Berthoud. 

  • Românul s-a născut poet?

    “Nu cred ca talentul este un dar al popoarelor, ci un dar individual care, fireste, se dezvolta sau nu in cadrul unei tari sau comunitati. Nu cred ca romanii sunt mai talentati sau mai putin talentati decat ungurii, polonezii, rusii, bulgarii sau francezii. Sau, altfel spus, da, romanii sunt talentati. Ca si nemtii, francezii, americanii, rusii, bulgarii sau francezii”, crede Catrinel Plesu, directorul Centrului National al Cartii, institutie care se ocupa cu popularizarea si cu traducerile scriitorilor romani in strainatate. Acestea nu sunt atat de multe: 200 de carti au fost traduse de la infiintarea Centrului, insa urmeaza sa apara colectii de autori romani in Spania si Germania incepand cu 2011. Tendinta de recunoastere a scriitorilor romani este in crestere, apreciaza unanim scriitorii si criticii intervievati de BUSINESS Magazin, si asta din mai multe motive.

    Pro şi contra

    Unul ar fi primul Premiu Nobel pentru Literatura castigat de un scriitor roman în 2009, de Herta Müller. Un alt motiv ar fi ca romanii, ca natie de poeti, au poate o mai mare sansa acum, cand “limbajul vesticilor s-a rigidizat foarte mult, iar usurinta in exprimare a romanilor ne face mai lirici decat alte popoare”, dupa cum spune un poet roman. Pana la urma, cu greu se pot gasi instrumente de masurare a talentului unui popor, iar premiul Nobel poate fi sau nu un criteriu, dupa cum spune criticul literar Alex Goldis: “Nu stiu daca Nobelul e o garantie absoluta a valorii, de vreme ce criteriile social-politice le oculteaza adesea pe cele valorice. Pana la urma, Proust, Joyce, Kafka, V. Woolf, L-F. Cèline, Musil, Borges sau Cortázar nu au luat premiul Nobel”.

    “Nu, nu cred ca romanii sunt mai talentati, dar cred ca sunt la fel de talentati ca alte popoare care si-au creat o literatura scrisa destul de tarziu si care au avut nevoie de aparitia unui mare poet pentru a-si fixa limba literara”, crede Matei Visniec, unul dintre cei mai importanti dramaturgi contemporani. Visniec este stabilit in Franta si scrie in special in limba franceza, facand parte dintr-o elita a scriitorilor romani care traiesc si creeaza in afara tarii, de cele mai multe ori in alta limba decat romana. Din cauza faptului ca Romania “nu are o infrastructura care scoate elitele in evidenta si nu le permite sa intre intr-un circuit in care sa fie valorizate de public”, sociologul Alfred Bulai considera ca romanii nu prea exista in cultura universala. Tocmai de aceea cei mai cunoscuti si cei mai tradusi romani in strainatate sunt asa-zisii “scriitori exportati”. Unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani in strainatate, despre care se spune ca va fi propus si pentru premiul Nobel, este Norman Manea. Scriitorul, care traieste in SUA din 1986, este reprezentat de una din cele mai puternice agentii literare din lume, Wylie, si scrie inca in limba romana.

    Vorba ca “romanul s-a nascut poet” ii apartine lui Vasile Alecsandri si marcheaza, neoficial, aparitia unor generatii de scriitori care au construit literatura romaneasca. Generalizarile sunt insa periculoase, dupa cum spune Horia Garbea, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, filiala a Uniunii Scriitorilor, iar Catrinel Plesu considera ca zicala s-a fixat atat de bine in mentalul colectiv din cauza altor “calitati” ale romanilor: “Poate ca din fudulie sau, mai curand, din auto-ironie, ca o consolare pentru faptul ca suntem lipsiti, in general, de seriozitate, de acribie, de mandria lucrului bine facut, sau dintr-o profunda frustrare, ca o justificare pentru lipsa de pragmatism pe seama careia romanul tinde sa-si puna esecurile”.

    Un alt scriitor roman, Alex Serbanescu, considera ca romanii au cateva dintre componentele talentului: dorinta de a comunica, imaginatie, nevoia de a sarbatori-consacra ceea ce li se intampla. Horia Garbea surprinde asadar ca “romanii sunt poate mai inclinati sa scrie ca amatori, asa cum italienii sa cante ca amatori. Dar profesionistii se aleg, dupa ce au talent, in masura in care au cultura, tenacitate, inteligenta”. 

  • Scriitoarea Svetlana Alexievich a primit premiul Nobel pentru literatură pe 2015

    Scriitoarea şi jurnalista Svetlana Alexievich (Svetlana Aleksievici) a primit premiul Nobel pentru literatură pe 2015, “pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”, potrivit motivaţiei Comitetului Nobel.

    Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2014 i-a fost acordat scriitorului francez Patrick Modiano, “pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie”, a precizat la momentul respectiv Comitetul Nobel.

    Sezonul Nobel a debutat luni, când cercetătorii William C. Campbell, Satoshi Ōmura şi Youyou Tu au fost recompensaţi cu premiul pentru medicină pe 2015. William C. Campbell (Irlanda) şi Satoshi Ōmura (Japonia) au primit acest prestigios premiu pentru descoperirile privind o nouă terapie împotriva infecţiilor cauzate de viermi cilindrici, în timp ce Youyou Tu (China) a fost premiată pentru descoperirile ei privind o nouă terapie împotriva malariei.

    De asemenea, marţi, cercetătorii Takaaki Kajita şi Arthur B. McDonald au fost recompensaţi cu premiul Nobel pentru fizică pe 2015, pentru contribuţiile lor semnificative în ceea ce priveşte experimentele care au demonstrat că particulele neutrino îşi modifică identităţile, metamorfoză care implică faptul că acestea au masă. Potrivit Comitetului Nobel, această descoperire a schimbat felul în care oamenii înţeleg procesele ce au loc la cele mai mici niveluri ale materiei şi care se pot dovedi cruciale pentru înţelegerea Universului.

    Cercetătorii Tomas Lindahl, Paul Modrich şi Aziz Sancar au primit, miercuri, premiul Nobel pentru chimie pe 2015, pentru studiile lor despre mecanismele celulare de reparare a ADN-ului la nivel molecular şi de salvare a informaţiei genetice, potrivit motivaţiei Comitetului Nobel. Cercetările lor au furnizat informaţii fundamentale despre modul în care funcţionează celulele vii şi au fost utilizate pentru dezvoltarea unor noi tratamente împotriva cancerului.

    Sezonul Nobel 2015 va continua, vineri, cu premiul Nobel pentru pace, singurul atribuit de Norvegia, conform dorinţei exprimate de fondatorul prestigioaselor distincţii, Alfred Nobel.

    Premiul Nobel pentru economie va fi decernat luni, 12 octombrie.

    Laureaţii vor primi câte o medalie din aur şi un premiu în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (circa 850.000 de euro), care poate fi împărţit între cel mult trei câştigători pe fiecare categorie.

    Laureaţii îşi vor primi premiile Nobel în timpul unor ceremonii oficiale organizate la Stockholm şi la Oslo, pe 10 decembrie, ziua în care se comemorează moartea fondatorului premiilor, Alfred Nobel, decedat în 1896.

    Premiile Nobel sunt decernate din 1901, cu excepţia celui pentru economie, instituit în 1968 de Banca centrală din Suedia, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la fondarea acestei instituţii. Premiile au fost create după moartea inginerului sudez Alfred Nobel (1833 – 1896), inventatorul dinamitei, conform voinţei sale din testament.

  • La 28 de ani conduce cea mai mare platformă de comenzi online de mâncare din România

    După finalizarea studiilor, a rămas în Federaţia Rusă, unde a pus pe picioare biroul local al uneia dintre cele mai importante companii de brokeraj din Sankt Petersburg.

    „La 23-24 de ani încerci să găseşti nişa care îţi poate oferi cea mai bună şansă de a te realiza din punct de vedere profesional. Am crezut atunci că, pentru mine, experienţa studiilor în Federaţia Rusă va fi una benefică, şi am avut dreptate. Din toate punctele de vedere a fost ca un «curs intensiv» de maturizare. Am învăţat să gătesc, să rezist frigului,  întunericului, să mă adaptez unei mentalităţi foarte diferite şi am învăţat să fiu independent“, spune Bălăceanu despre experienţa rusească.

    S-a reîntors în România în august 2014, preluând imediat conducerea foodpanda, prezentă astăzi în 13 oraşe importante din ţară, cu peste 450 de restaurante partenere listate pe platformă.

    „foodpanda înseamnă Rocket Internet, cel mai puternic incubator de businessuri online din lume. Sunt o echipă de vizionari care cunosc mediul de business online şi consumatorul digital mai bine ca oricine. Când am intrat în contact cu ei, obiectivul foodpanda în România mi-a fost explicat foarte clar: ne propunem să fim un eBay al comenzilor de mâncare“, adaugă Radu Bălăceanu.

    Din august 2014, momentul venirii lui Bălăceanu la conducerea foodpanda, platforma a crescut de la 200 de restaurante partenere la peste 450, plata online cu cardul a crescut de la o rată de utilizare de 8% în 2014 la 15% în 2015, comanda medie a crescut la 15 euro, branduri importante, precum La Mama sau Subway, au fost atrase pe platformă, iar alte două proiecte ale lui Bălăceanu au fost lansate şi funcţionează deja: serviciul propriu de livrare al platformei şi intrarea pe segmentul comenzilor corporate – meniuri reduse cu până la 50% pentru angajaţii companiilor din Bucureşti. 

  • Scriitorul cubanez Leonardo Padura, recompensat cu premiul “Prinţesa Asturiei” pentru Literatură

    “Plecând de la ficţiune, Leonardo Padura expune provocările şi limitele cu care se confruntă acţiunea de căutare a adevărului”, a explicat Dario Villanueva, preşedintele juriului care acordă aceste premii ce poartă titlul nobiliar deţinut de moştenitoarea tronului regal spaniol, prinţesa Leonor, fiica cea mare a regelui Felipe al VI-lea.

    Leonardo Padura, în vârstă de 59 de ani, este cunoscut în special pentru o serie de romane poliţiste care îl au ca protagonist pe fostul detectiv Mario Conde, cărţi în care romancierul “a ştiut să interpreteze şi să reflecteze realitatea cubaneză”, notează juriul.

    “Este un autor înrădăcinat în tradiţia sa şi, de asemenea, un scriitor contemporan, un căutător al culturii şi al identităţii populare, un intelectual independent al eticii sociale”, afirmă juriul.

    Autorul volumului “El hombre que amaba a los perros”, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, a ştiut să asculte “vocile populare şi poveştile uitate”, precizează comunicatul fundaţiei care atribuie aceste premii.

    Leonardo Padura, un fost jurnalist, a explorat de-a lungul anilor numeroase genuri literare, publicând romane, interviuri, povestiri, eseuri şi scenarii.

    În 2014, premiul “Prinţul Asturiei” a fost atribuit scriitorului irlandez John Banville.

    Fundaţia “Prinţesa Asturiei” decernează anual, începând din 1981, opt premii – “Comunicare şi umanitate”, “Cercetări ştiinţifice şi tehnice”, “Ştiinţe sociale”, “Arte”, “Litere”, “Cooperare internaţională”, “Sport” şi “Concordia” -, fiecare în valoare de 50.000 de euro, alături de câte o sculptură a artistului catalan Joan Miro.

    În acest an a fost deja acordat premiul “Prinţul Asturiei” pentru Arte, care a revenit cineastului american Francis Ford Coppola.

    Aceste premii sunt înmânate oficial de regele Felipe al Spaniei, printr-o ceremonie organizată în luna octombrie, în oraşul spaniol Oviedo.

    Până în 2014, distincţiile au avut denumirea “Prinţul Asturiei”, după titlul oficial al fostului prinţ moştenitor Felipe, care a devenit rege al Spaniei anul trecut şi a transmis acel titlu nepoatei sale în vârstă de nouă ani, prinţesa Leonor.