BusinessMagazin

Tag: literatura

  • Când pasiunea pentru cifre şi cea pentru litere fac front comun

    A lăsat Olanda pentru a face carieră în România, este unul dintre cei mai admiraţi executivi din mediul de business local şi conduce a şasea bancă din piaţa locală după valoarea activelor. Din acest rol, Steven van Groningen, preşedinte şi CEO al Raiffeisen Bank, a găsit o cale de a face punte între tabelele cu cifre, care îi ocupă programul zilnic, şi paginile pline de litere, pe care le scrie sau le citeşte în dimineţile de weekend şi în serile târzii.

    Exceptând bankingul, practicat în familia sa de generaţii, Steven van Groningen, unul dintre cei mai apreciaţi bancheri din businessul românesc, clasat pe poziţia 35 în cel mai recent top al celor mai admiraţi CEO din România realizat de Business Magazin, are o listă de pasiuni pe cât de lungă, pe atât de diversă. Fost canotor de performanţă, reprezentant al Ţărilor de Jos în proba de canotaj la Jocurile Olimpice de vară din 1984 şi la mai multe Campionate Mondiale de Canotaj, pasiune pe care o împărtăşeşte cu soţia sa, campioana olimpică Valeria Răcilă, executivul îşi dedică timpul şi picturii, scrisului (are un blog), actelor caritabile şi, nu în ultimul rând, lecturii.

    „Am prostul obicei de a citi mai multe cărţi în acelaşi timp. Am mai multe cărţi începute, dar neterminate, iar pe unele nici nu le mai găsesc. Cititul mă relaxează în general, indiferent de carte. Intru în altă lume. Când încep o carte nouă o fac în funcţie de starea mea de spirit din acel moment. Îmi place să citesc seara, când este linişte, dar problema mea este că adorm destul de repede. Şi în weekend de dimineaţă este un moment bun, când pot citi în linişte sau pot pune muzică”, îşi descrie executivul rutina literară. Iar perioada cea mai propice pentru lectură este, în opinia sa, cea a sărbătorilor de iarnă, „cu linişte, pomul de Crăciun, foc în cămin şi copiii acasă”.

    Dintre cele mai recente lecturi cu care s-a delectat aminteşte „The Hidden Life of Trees” de Peter Wohlleben şi „Range” de David Epstein, pe care le recomandă cu căldură, alături de „Identity” de Francis Fukuyama şi „Vrijheid voor Gevorderden” („Libertatea pentru Avansaţi”) de Paul Teule – „o carte care se focusează pe conceptul de libertate”.

    Executivul se autodescrie drept un cititor pasionat, deopotrivă de literatura fiction şi non-fiction. „Adesea mă bazez pe recomandări, poate dintr-un articol din FT sau The Economist, poate recomandarea unui prieten sau coleg. Se mai întâmplă să intru într-o librărie şi să plec de acolo cu un braţ plin de cărţi.”

    Cărţi specifice industriei bancare spune că nu prea citeşte, dar că a citit, în schimb, multe cărţi despre criza financiară, cum ar fi „House of Debt” a economiştilor Atif Mian şi Amir Sufi, „Too Big to Fail”, scrisă de Andrew Ross Sorkin, alături de „The Big Short” şi „Boomerang”, de Michael Lewis, pe care le descrie ca fiind „intersante si utile”. În general preferă însă literatura sau cărţile de interes general, considerând că din fiecare carte pe care a citit-o a învăţat ceva.

    Printre scriitorii care l-au fascinat în copilărie se numără Enid Blyton şi Astrid Lindgren, cititul fiind una dintre pasiunile sale încă din acei ani. „Mă «certam» cu mama mea seara, să închid lumina şi să mă culc. Era o negociere continuă la noi în casă, seara, ba pentru «încă o pagină, te rog», ba pentru «până termin capitolul», povesteşte el.

    Experienţa de a lua masa cu un scriitor spune că a trăit-o deja cu ocazia vizitei în România a lui James Robinson, coautorul cărţii „Why Nations Fail”. „Chiar dacă există cercetări multiple în domeniu şi ştim exact «Why Nations Fail», asta nu înseamnă că devine mai uşor să schimbăm lucrurile spre mai bine. Cam asta a fost concluzia discuţiei cu James Robinson atunci”, îşi aminteşte el.

    La întrebarea «Care a fost cartea cu cel mai puternic impact asupra dvs.?», bancherul crede că este imposibil de răspuns. „Fiecare are un impact într-un anume fel. Îmi aduc aminte de povestea unui scriitor olandez care îşi organiza cărţile în ordinea în care le citise, cred că o facea în ideea că fiecare are un impact asupra ta şi atunci contează ordinea în care le citeşti. Un impact colectiv al cărţilor pe care le-am citit este, poate, că am realizat câtă suferinţă a stat la baza evoluţiei noastre, a omenirii. Putem să fim mulţumiţi de progres şi unde am reuşit să ajungem, dar să nu uităm şi să nu luăm lucrurile ca şi cum ni s-ar fi cuvenit. Cărţile citite, adaugă executivul, l-au afectat, l-au schimbat, l-au dezvoltat ca om şi au avut o mare influenţă asupra modului în care îşi trăieşte viaţa, inclusiv cea profesională.

    Legat de obiceiul de lectură al angajaţilor companiei pe care o conduce, executivul spune: „Mi-e greu sa imi imaginez cum cineva se poate dezvolta fără să citească măcar din când în când o carte bună”.

    În opinia lui van Groningen, un antreprenor sau om de business ar trebui să aibă multe cărţi în bibliotecă, iar cartea care, cu siguranţă, nu trebuie să lipsească, este „The Constant Choice” de Peter Georgescu.

    În privinţa procesului de digitalizare a cărţilor, şeful Raiffeisen consideră că pe viitor cărţile tipărite vor rămâne pe piaţă. „Digitalizarea va impulsiona mai mult sistemul de «print on demand» şi nu ar fi rău dacă putem comanda şi cărţi tipărite care sunt «out of print». Experienţa de a citi o carte tipărită pentru mine rămâne diferită de experienţa digitală. Poate e aceeaşi diferenţă ca atunci când vizionăm un film la televizor sau îl vedem la cinema, ori o fotografie văzută pe un ecran sau tipărită aşa cum trebuie.”

     

    Cartea care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui antreprenor sau om de busniess:

    The Constant Choice — Peter Georgescu

    Le-a citit şi le recomandă:

    The Hidden Life of Trees — Peter Wohlleben

     
     

    Range — David Epstein

     

    House of Debt — Atif Mian şi Amir Sufi

     

    Too Big to Fail — Andrew Ross Sorkin

     

    The Big Short — Michael Lewis

     

    Boomerang — Michael Lewis

     

    Lecturile recente ale executivului:

    Identity — Francis Fukuyama

     

    Vrijheid voor Gevorderden (Libertatea pentru Avansaţi) — Paul Teule

     

    Acest articol face parte din proiectul #BooksOfLeaders lansat de Libris.ro cu scopul de a aduce în atenţia cititorilor importanţa şi rolul definitoriu pe care îl are lectura în dezvoltarea şi menţinerea unui business.

     

    #BooksOfLeaders este despre oameni, business-uri de succes şi lecturile care au lăsat o amprentă puternică în parcursul şi dezvoltarea acestora. Este despre felul în care lectura construieşte succesul cu fiecare pagină. Asumarea evoluţiei continue prin lectură reprezintă pasul de început pentru un lider, iar cărţile stau la baza formării expertului în domeniul ales. Proiectul îşi propune să evidenţieze rolul cărţilor în viaţa şi afacerile liderilor de succes din România şi să ofere inspiraţie celor care îşi doresc să exploreze un stil de viaţă bazat pe cunoaştere. 

    În ultimele luni, probabil cea mai provocatoare perioadă traversată de mediul de business din România, vânzările online de carte din categoria Afaceri au crescut pe Libris.ro cu 80%. Interesul pentru lectura de business dovedeşte faptul că mediul de afaceri caută în cărţi idei, soluţii şi abordări eficiente la problemele curente. În acest context, o privire către poveştile liderilor locali şi cărţile pe care ei le recomandă în cadrul #BooksOfLeaders este deopotrivă aspiraţională şi interesantă. 

    În peste 11 ani de activitate, Libris.ro a devenit una dintre destinaţiile favorite ale publicului român avid de lectură. Prin misiunea sa asumată, încurajează lectura prin campanii susţinute, având ca ţel să atingă de fiecare dată un public nou, care să descopere importanţa dezvoltării continue prin lectură.

  • Permissionless innovation: latura mai puţin ştiută a libertăţii de a inova

    Internetul a împlinit anul acesta 50 de ani. A creat între timp o revoluţie industrială şi socială şi a contribuit cu siguranţă la multe revoluţii populare. Se poate spune că internetul a dat startul unei noi ere. Iar această eră este marcată de un boom al inovaţiei. Internetul a oferit un mediu de viaţă şi dezvoltare propice inovaţiei. La rândul ei, inovaţia, mai ales în domeniul tehnologiei, a creat companii colosale, atât de puternice încât îşi creează propriile reguli şi se împotrivesc guvernelor care încearcă să le supravegheze activitatea şi să le limiteze libertatea de a inova, seva care le-a dat viaţă.

    Potrivit zeilor tehnologiei din Silicon Valley şi din alte centre tehnologice din SUA sau alte părţi ale lumii, inovaţia este, de obicei, leacul pentru aproape orice problemă socială, scrie The Washington Post. Dacă ar exista o frază inteligentă pentru a descrie acest mod de a gândi, aceasta ar fi „Tehnologia vine în ajutor!”.

    Singura problemă este că factorii de decizie guvernamentali şi autorităţile de reglementare, birocraţii din instituţiile statului, nu împărtăşesc întotdeauna această abordare. Primul lor instinct este de obicei să privească orice tehnologie nouă – drone, maşini fără şofer, inversarea extincţiei – ca pe ceva care poate prezenta un risc real pentru societate. Spun ei, tehnologia trebuie să fie reglementată şi controlată pentru a preveni ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Aşa a apărut o nouă sintagmă – „inovaţie fără permisiune” – pentru a descrie abordarea politică favorizată de elita digitală. Sintagma înseamnă exact ceea ce pare că ar trebui să însemne: inovatorii nu ar trebui să ceară permisiunea nimănui înainte de a aduce o nouă tehnologie pe lume. În schimb, sarcina probei ar trebui să fie a autorităţilor de reglementare – acestea ar trebui să fie forţate să arate că există o ameninţare reală şi imediată pentru societate în acea tehnologie. Adică inovatorii vor să li se aplice principiul nevinovăţiei până la proba contrară. În lipsa unei astfel de dovezi, inovaţia ar trebui să fie lăsată să înflorească.

    În ultima jumătate de secol, companiile americane au ştiut o singură doctrină, răspândită de şcoala de ştiinţe economice de la Chicago: ele cunosc cel mai bine ce este de făcut,  iar reglementarea nu este bună la nimic. Concurenţa a încurajat inovaţia, care a devenit „inovaţie fără permisiune”, ceea ce a dus la „exploatare fără permisiune”, scrie John Letzing, editor pentru World Economic Forum, într-o analiză a schimbărilor din economia mondială din 1973, când fondatorul WEF, Klaus Schwab, a lansat primul manifest de la Davos, şi până în prezent. În urmă cu 50 de ani, o companie ca Patagonia, producător de top de articole outdoor care îşi identifică motivul existenţei cu salvarea planetei, n-ar fi avut probabil nicio şansă de supravieţuire.

    Refrenul lobbyului pentru companii sună şi astăzi de cele mai multe ori aşa: „deoarece reglementarea poate afecta profiturile, va afecta şi capacitatea noastră de a investi şi inova şi de aceea va afecta interesul public”. În SUA, refrenul apare la televizor, în reclamele marilor companii farmaceutice, scrie Tom Wheeler, fost preşedinte al Comisiei Federale pentru Comunicaţii din SUA, iar acum asociat la Center for Technology Innovation, pe blogul Institutului Brookings.

    Reţelele de telecomu-nicaţii şi furnizorii de internet se folosesc de argument pentru a ucide neutralitatea internetului. Marile companii de tehnologie se ascund în spatele principiului pentru a exploata intimitatea persoanei. Argumentul a primit forţe noi prin dezvoltarea internetului. Au apărut companii noi puternice, iar cele vechi, care au supravieţuit, s-au adaptat noilor condiţii. Tehnologia digitală a început să fie prezentată ca fiind ceva aproape magic. Orice interfera cu capacitatea companiilor de a-şi stabili propriile reguli pentru piaţa digitală ameninţa să distrugă această magie. Odată cu lupta companiilor pentru dereglementare, sau pentru evitarea regulilor impuse de guverne, a apărut termenul de inovare fără permisiune, motivul pentru care companiile se opun supravegherii activităţii lor de către guverne. Inovarea fără reguli ţine de mitul geniului din garaj, devenit imaginea întreprinzătorilor din lumea digitală. Rezultatul inovării fără permisiune a rezultat prea des în exploatare fără permisiune – modelul de business digital al companiilor a exploatat prea des utilizatorii transformând informaţii personale private în active corporate pentru a fi monetizate. Din cauza dereglementării, companiile au fost libere să-şi stabilească propriile reguli de comportament, inclusiv strângerea de date pentru crearea de monopoluri. Inovarea fără permisiune a devenit, în dogma corporate, baza „creşterii economice extraordinare” bazate pe internet. Orice tendinţă de reglementare sau de întărire a supravegherii în sector ar fi însemnat împiedicarea acestei creşteri sau chiar erodarea drepturilor omului. „Fără îndoială, inovarea fără permisiune a adus noi capabilităţi uimitoare”, spune Wheeler. Însă a adus şi „invazia fără permisiune” a intimităţii private, a produs „vătămări fără permisiune” unor pieţe cândva competitive şi „amestec fără permisiune” în procesele democratice.
    În 2014, John Naughton, profesor de înţelegerea tehnologiei la Open University din Marea Britanie, scria în The Guardian despre importanţa inovaţiei fără permisiune. Lucrul cel mai extraordinar despre internet este modul în care permite existenţa  inovaţiei fără permisiune. Acest lucru provine din două decizii cu efecte mari pentru viitor luate de creatorii internetului la începutul anilor ’70: că nu va exista proprietate sau control central şi că reţeaua nu va fi optimizată pentru o anumită aplicaţie: tot ce va face va fi să preia pachete de date dintr-o aplicaţie de la un capăt şi să facă tot posibilul pentru a livra pachetele respective la destinaţie. Dacă cineva avea o idee de aplicaţie care ar putea fi realizată folosind pachete de date (şi era suficient de inteligent pentru a scrie software-ul necesar), atunci reţeaua ar face-o pentru el, fără întrebări. Aceasta a avut ca efect coborârea dramatică a ştachetei pentru inovaţie şi a rezultat într-o explozie de creativitate.

    Ceea ce au creat designerii internetului, de fapt, a fost o maşinărie globală de răspândire a surprizelor. Webul a fost prima mare surpriză şi a venit de la un singur om – Tim Berners-Lee – care, cu un grup mic de asistenţi, a scris software-ul necesar şi a conceput protocoalele necesare pentru a implementa ideea şi apoi a lansat-o asupra lumii, punând-o pe serverul de internet al CERN în 1991, fără a fi nevoie să ceară permisiunea nimănui.

    În cartea sa din 2016 „Inovarea fără permisiune: cazul continuării libertăţii tehnologice cuprinzătoare”, Adam Thierer, cercetător la Mercatus Center, argumentează că dacă „principiul precauţiei” triumfă asupra „inovării fără permisiune”, rezultatul va fi mai puţine servicii, bunuri de calitate inferioară, preţuri mai mari, creştere economică mai lentă şi scădere în nivelul de trai în general.Atunci când politica publică este modelată de raţionamentul „principiului precauţiei”, spune el, aceasta reprezintă o ameninţare serioasă pentru progresul tehnologic, antreprenoriatul economic şi prosperitatea pe termen lung. În schimb, inovaţia fără permisiuni a alimentat succesul internetului şi cea mai mare parte a economiei moderne bazate pe tehnologie. „De asemenea, inovaţia fără permisiune va alimenta următoarea mare revoluţie industrială – dacă o vom permite.”
    Lucrurile s-au schimbat între timp. În lumea corporate a început să se dezvolte principiul inovării sociale, care ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra mediului şi societăţii. Tendinţa este izbitoare. Doar din 2014 numărul de companii certificate ca fiind „corporaţii de tip B”, companii cu angajamente verificate pentru echilibrarea profitului şi scopului existenţei prin abordarea unor probleme ca inegalitatea şi drepturile angajaţilor, a crescut cu 366%. Anul acesta, inovaţia socială a companiilor a luat forma capitalismului stakeholderilor – câteva zeci de companii mari americane s-au angajat să fie mai atente cu mediul, societatea, muncitorii, furnizorii etc. Este vorba de opusul „exploatării fără permisiune”, produsul „inovaţie fără permisiune”. Motivul schimbării de doctrină? În primul rând, investitorii activişti le fac viaţa din ce în ce mai grea companiilor. Apoi, politica şi opinia publică se schimbă în SUA, unde doi candidaţi principali ai democraţilor din cursa pentru alegerea în 2020 a concurentului final la preşedinţie, Bernie Sanders şi Elizabeth Warren, au promis schimbări majore în ceea ce priveşte modul în care sunt conduse companiile.
    Şi China practică inovaţia fără permisiune, spune belgianca Eleonore Pauwels, cercetătoare de etică la Universitatea Naţiunilor Unite din New York. În schimb, europenii „mizează pe a fi tipii buni”, spune ea. Acest lucru ar putea însemna, de exemplu, dezvoltarea de sisteme AI care necesită seturi de date mai mici, dar cu sporirea confidenţialităţii şi încrederii, şi care sunt mai transparente decât ale concurenţilor.

  • Latura întunecată a succesului austriac în Est

    Scriitorul Peter Handke era un recunoscut admirator al fostului dictator iugoslav Slobodan Miloşevici, în timpul căruia Balcanii de Vest au cunoscut crunte războaie interetnice în care liderul sârb a avut un rol esenţial. Dictatorul a murit în timp ce era judecat de Tribunalul de la Haga pentru genocid şi crime de război. Handke a fost prezent la înmormântarea lui Miloşevici, în 2006, unde l-a ridicat în slăvi. Privit ca personaj separat, austriacul cu pasiunea sa pentru un lider balcanic cu tendinţe criminale poate părea o ciudăţenie. O bancă austriacă, HypoAdria, este o altă ciudăţenie. Aceasta a contribuit la coşmarul balcanic, finanţându-i pe cei pe care războiul i-a făcut bogaţi.

    În „Coşmarul HypoAdria” – cronici despre fraudă bancară şi corupţie –, ziaristul Stefan Apfl explică pe larg ascensiunea şi căderea băncii austriece. Materialul a fost publicat în revista Falter.

    Când a preluat funcţia de director general al Hypo Bank, fiul de fermier în vârstă de 39 de ani Wolfgang Kulterer a prezentat destinul băncii astfel: „Extindeţi-vă sau muriţi”. Pentru ca instituţia cu 220 de angajaţi şi active totale de 1,9 miliarde de euro să-şi aducă balanţa în echilibru, guvernul regional din Carintia a trebuit să preia controlul. Trei angajaţi au fost aleşi să se ocupe de tranzacţiile din afaceri străine. Aceasta se întâmpla pe 1 noiembrie 1992. Într-o duminică, la începutul lunii decembrie 2009, adică 17 ani mai târziu, ministrul finanţelor Josef Pröll (de la Partidul Popular Austriac) s-a văzut în situaţia de a lua o decizie similară: să salveze banca sau să o lase să moară. Hypo avea atunci 8.000 de angajaţi în 13 ţări din sud-estul Europei şi active de 43,3 miliarde euro. Pröll s-a decis în favoarea naţionalizării – se temea de un efect de domino care s-ar fi simţit de la München la Viena şi de la Klagenfurt la Zagreb.

    Cu toate acestea, rămâneau pericole mari. După ce s-a aflat despre miliardele de euro în credite neperformante din Croaţia, nervozitatea a izbucnit şi s-a propagat de-a lungul axelor guvernului, la birourile bancare şi la procurorii federali. La München, capetele au început să se întoarcă spre Hypo. Ministrul bavarez pentru afaceri economice a descris preluarea băncii din 2007 o „decizie greşită catastrofal”, care va costa statul 3,7 miliarde de euro. Şi Austria urma să bage mâna adânc în buzunare. Jurnalistul Robert Misik a vorbit despre „Hypocoşmarul Adria”.

    Rădăcinile coşmarului au apărut în Croaţia, unde acuzaţii de corupţie sistematică, spălare de bani şi nepotism au căpătat proporţii masive. Însă pentru a înţelege mai bine agitaţia creată de miliardele pierdute, povestea trebuie dusă în anii 1990.

    În timp ce Hypo deschidea filiale de leasing în 1993 în Slovenia şi Croaţia, războiul civil iugoslav făcea ravagii la doar câteva sute de kilometri spre est. Companiile austriece, şi mai ales băncile, au fost printre primii care au păşit în regiune, fiind pionierii pieţei din Balcanii de Vest. Hypo a acordat un împrumut de aproximativ 140 de milioane de şilingi austrieci regimului croat de după război. Acest lucru i-a deschis uşa către o ţară în care liderii războinici făceau milioane din tranzacţii cu arme şi privatizări, iar sub mantia democraţiei îşi împărţeau ţara între ei.

    În 1996 a fost înfiinţată Hypo Banka Croaţia. Hypo era specializată în imobiliare, dar închiria totul de sub soare, de la iahturi şi utilaje de construcţii la clădiri şi instalaţii solare. În 1999, activele băncii se ridicau la doar 4,5 milioane euro. Proprietarii, landul Carintia şi grupul financiar Grazer Wechselseitige, au primit dividende între 10% şi 15%, plăţi de vis pentru o bancă de stat al cărei model de afaceri era să investească la nivel regional. Apoi s-a aflat că şi croaţii care se înfruptau din fructele războiului îşi păstrau profiturile în conturile Hypo din Carintia. „Hypo a fost finanţatorul privatizărilor-jafuri din timpul dictaturii lui Tudjman“, spunea în 2010 sub rezerva anonimatului un agent de afaceri austriac de rang înalt. De fapt, cu greu cineva ar fi putut fi convins atunci să fie expus cu nume şi prenume; erau prea multe în joc, inclusiv reputaţia bancilor austriece. Aceasta este latura întunecată a prea lăudatului succes austriac în est, adusă la lumină de cazul Hypo.

    În 2000, Hypo era ameninţată de un default pe un credit de un miliard de şilingi. Aceştia erau bani pentru care fostul regim al lui Franjo Tudjman a dat garanţii „care n-au fost examinate mai atent” – după cum s-a înţeles la vremea respectivă. Kulterer a primit permisiunea de a „conduce afaceri în Croaţia de care alte bănci străine n-ar fi îndrăznit să se atingă”, a scris Der Standard la acea vreme. „Carintia îl susţinea, dornică să fie mândră de banca sa.” Jörg Haider însuşi a profitat de Hypo ca maşină de făcut bani pentru mult iubita sa Carintie, care a obţinut astfel acces la pieţele din sud-estul Europei. Nou-alesul guvernator a călătorit regulat în Slovenia şi Croaţia pentru a-şi folosi contactele cu politicieni de dreapta. În anii care vor urma, regiunea Istria va deveni „California din sud-estul Europei”, prezicea în 2000 managerul Hypo Günter Striedinger. La vremea respectivă nu exista niciun proiect turistic semnificativ care să nu fie derulat prin Hypo şi niciunul care să fi fost văzut ca fiind curat în industria de profil.

    Un exemplu dezvăluit de săptămânalul german Die Zeit arată cât de corupte erau moravurile în aceste tranzacţii, precum şi modul în care FPÖ (Partidul Libertăţii din Austria, cu tendinţe de extremă dreapta) îşi umplea cuferele cu bani. Astfel, în anul 2000, o companie a deputatului FPÖ Detlev Neudeck a achiziţionat 374.000 de metri pătraţi de litoral de la oraşul istrian Vodnjan. Proprietatea a fost reclasificată ca teren pentru dezvoltare curând după aceea, urmarea fiind că preţul a crescut de 200 de ori peste noapte. Acordul a fost finanţat de Hypo, iar managerul local al băncii austriece era preşedinte al consiliului de supraveghere al companiei imobiliare. Reclasificarea fusese promisă băncii înainte de achiziţie, a dezvăluit mai apoi şeful Hypo, Kulterer, într-un ziar local. Însuşi Haider se pare că a pregătit acordul cu un guvernator local, Stefo Zufic, care a devenit director general al unei companii implicate în afacere.

    În 2001, banca naţională austriacă a auditat operaţiunile croate ale Hypo. „În situaţiile cu anchete de solvabilitate şi recenzii privind bonitatea debitorilor, Hypo Croaţia nu procedează suficient de atent şi nu are grijă suficient de condiţiile de rambursare a împrumutului“, a găsit auditul. Iniţiativele de prevenire a riscurilor, a concluzionat banca centrală, au fost „insuficiente”. Anumite subsidiare erau considerate în întreaga firmă „ca locaţii de servicii cărora le-ar putea fi atribuite în parte cazurile cu probleme”.

    Creditele cu risc ridicat, spune critica, au fost astfel scoase din bilanţul băncii şi parcate în companii de leasing pentru a nu reduce capitalul propriu. Aceasta în condiţiile în care în statele din afara UE afacerile de leasing nu erau adăugate la operaţiunile băncii de origine, iar autorităţile de reglementare locale nu aveau dreptul să analizeze situaţiile contabile.

    Numai în 2001 activele Hypo au crescut la 7,6 miliarde euro. Hypo a primit pe plan internaţional  renumele de „cea mai profitabilă bancă din Austria” şi era descriesă drept „al doilea grup bancar cu cea mai rapidă creştere din vestul Europei”. Vocile critice s-au pierdut în euforia estului. În 2002, pentru companie lucrau aproximativ 2.500 de angajaţi, iar reprezentantul comercial austriac din Zagreb, Peter Hasslacher, vorbea despre un nou „Gründerzeit”, un boom al start-up-urilor de afaceri. Cu toate reformele economice implementate, Croaţia postbelică a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului şi a solicitat aderarea la UE cu creşteri economice de 6-7%. O treime din totalul investiţiilor străine au venit din Austria. În 2003, Hypo a construit un sediu în Zagreb de 92 de milioane euro. Cei 86.000 de metri pătraţi de spaţii de birouri au reprezentat cel mai mare proiect de clădiri înalte din Croaţia. „Deja devenise un secret cunoscut de toţi că Hypo conducea politici nebancare cu risc ridicat”, îşi aminteşte  delegatul comercial de atunci, Peter Hasslacher. Era vorba despre „concurenţă neloială”, apreciază un observator din piaţă, care a cerut să rămână anonim. „Hypo submina toate condiţiile de pe piaţă şi, prin urmare, dilua standardele.“ Colapsul Hypo în Croaţia, explică insiderul, era aşteptat mult mai devreme de industrie.

    Cu ocazia alegerilor parlamentare din 2003, jurnalistul de investigaţii croat Hrvoje Appelt a descris cum Hypo a fost cel mai mare contribuitor politic, donând 300.000 de euro doar partidului de dreapta HDZ. Întrucât a fost unul dintre cei mai importanţi agenţi de publicitate media, Hypo nu a avut nicio ştire de presă proastă. În 2004, activele totale au urcat la 17,8 miliarde euro. Un an mai târziu, cu aproximativ 5.200 de angajaţi, banca a ajuns la active de 22 de miliarde de euro. „Cei care au fost interesaţi au ştiut de la început despre faptele dubioase ale Hypo din Croaţia”, spune jurnalistul Appelt, povestind despre afacerile aventuroase, unele implicându-l pe primarul Zagrebului, Milan Bandic. Despre politician, care a locuit mult timp într-un penthouse al Hypo, se presupune că şi-a construit afacerea de milioane de euro prin condiţii de vis de împrumut şi comisioane neobişnuit de mari. Acest lucru a fost raportat şi de revista croată Nacional, care a susţinut că are o analiză secretă executată pentru landul Bavaria despre afacerile Hypo din Croaţia. Conform acesteia, Ivo Sanader, fost premier al Croaţiei. a primit un comision de 800.000 de mărci germane pentru facilitarea unui împrumut de 4 milioane de mărci.

    Mulţi alţi parteneri de afaceri controversaţi ai Hypo au ieşit la iveală. Un exemplu este Ivic Pasalic, cunoscut şi sub porecla de „Medicul”, un extremist de dreapta şi fost consultant al preşedintelui Tudjman, care a primit un împrumut de 30 de milioane de euro pentru construirea unui centru comercial, fără a avea experienţă în acest domeniu. Branimir Glavas, „Naşul din Osijek”, condamnat pentru crime de război, a fost întâmpinat personal de Haider la Klagenfurt. Pasalic a vândut către Hypo pentru 280.000 de euro un apartament pe care îl cumpărase cu puţin timp înainte de la stat cu 3.000 de euro. În schimb, se presupune că ar fi intermediat afaceri pentru Hypo. Şi fostul general Vladimir Zagorec ar fi primit, potrivit Nacional, împrumuturi de la Hypo de aproximativ 260 de milioane euro pentru proiecte imobiliare. Personajul responsabil cu procurarea armelor pentru armata croată în timpul războiului a fost condamnat în Croaţia la închisoare pentru abuz de putere în funcţie. Doar scrâşnind din dinţi autorităţile austriece l-au predat autorităţilor croate pe agentul imobiliar care locuia la Viena. „Când va începe să cânte, mulţi, mulţi oameni de afaceri şi politicieni vor avea multe de care să le fie frică”, spunea atunci un insider din Croaţia.

    În cartea sa despre activităţile Hypo, jurnalistul de investigaţie croat Domagoj Margetic a descris ceea ce a considerat ca fiind o corupţie agresivă.

    „Împrumuturile mari acordate partenerilor de afaceri dubioşi nu pot fi considerate afaceri cu risc ridicat, ci mai degrabă spălare de bani“, argumentează el. „Hypo nu a risipit sute de milioane de euro în Croaţia. Politicienii croaţi şi-au luat pur şi simplu banii înapoi, deoarece se temeau că Hypo se va prăbuşi într-o zi.“ Margetic a oferit mii de pagini de documente care-i susţin ipoteza unui comitet de investigaţii bancare al Parlamentului austriac în 2006 – în zadar. Nimeni nu a fost interesat, spune el. În afară de o scurtă scuză, Hypo nu a reacţionat la acuzaţii.
    Consecinţele afacerilor riscante au început să lovească Hypo abia după achiziţia sa de către Landesbank Bavaria în mai 2007. La începutul anului 2008, şeful Hypo Tilo Berlin a recunoscut lipsa de prevenţie a riscurilor pentru activităţi care implică câteva milioane de euro. În acelaşi an, banca şi-a echilibrat conturile cu o pierdere de 520 milioane euro.

    La sfârşitul lunii noiembrie, după ce Hypo a primit 700 milioane euro de la Bavaria şi 900 milioane euro ca pachet de ajutor de la Austria, vine marea lovitură pentru planurile de salvare: banca estimează pentru acel an un write off pentru operaţiunile balcanice de 1,4-1,7 miliarde de euro. Calculul este surprinzător, având în vedere că banca naţională prezicea profit pentru 2009 în auditul din anul anterior. Apoi a venit marea criză financiară, iar soarta Hypo a fost pecetluită. În decembrie 2009, BayernLB, Carintia şi Grazer Wechselseitige Versicherung şi-au vândut participaţiile la banca austriacă guvernului de la Viena cu un euro pentru fiecare. 

  • Olga Tokarczuk şi Peter Handke au primit premiul Nobel pentru literatură

    Scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk, în vârstă de 57 de ani, a primit premiul Nobel pentru literatură pentru 2018, “pentru imaginaţia narativă, care, cu pasiune enciclopedică, reprezintă încrucişarea unor limite ca formă de viaţă”.

    Scriitorul austriac Peter Handke a primit premiul Nobel pentru literatură pe 2019, “pentru influenta creaţie, care, cu ingenuitate artistică a explorat periferia şi specificitatea experienţei umane”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Sezonul Nobel 2019 debutează luni; două premii pentru literatură vor fi acordate anul acesta

    Sezonul Nobel 2019 debutează luni, iar, anul acesta, vor fi acordate două premii pentru literatură, după ce trofeul de anul trecut a fost anulat, pe fondul unui scandal sexual. Greta Thunberg, Abiy Ahmed şi organizaţii ca Reporteri fără Frontiere sunt numele vehiculate pentru premiul pentru pace.

    Sezonul Nobel de anul acesta debutează luni, 7 octombrie, cu premiile ştiinţifice, medicină, fizică, respectiv chimie, şi se încheie pe 14 octombrie, cu cel pentru economie, creat în 1968 pentru a marca împlinirea a 300 de ani de la înfiinţarea Băncii Suediei. Laureatul premiului Nobel pentru literatură va fi anunţat pe 10 octombrie, iar cel al trofeului pentru pace, pe 11 octombrie.

    Două premii Nobel pentru literatură

    Premiile Nobel pentru literatură pe 2018 şi 2019 vor fi decernate împreună anul acesta, după ce Academia Suedeză a decis să nu acorde prestigiosul trofeu anul trecut, pe fondul scandalului sexual care a afectat instituţia.

    Academia suedeză a fost implicată într-un scandal sexual, care a izbucnit la sfârşitul anului 2017 şi a avut ca punct culminant decizia, anunţată pe 4 mai 2018, de a suspenda premiul Nobel pentru literatură de anul trecut. “Credem că este necesar să treacă un timp pentru a recâştiga încrederea publicului în academie, înainte ca următorul laureat să fie anunţat”, a declarat la momentul respectiv Anders Olsson, secretar permanent al Academiei Suedeze. Acesta a mai spus că Academia suedeză a acţionat astfel “din respect pentru precedenţii şi viitorii laureaţi ai premiilor pentru literatură, pentru Fundaţia Nobel şi public în general”.

    Regulile Fundaţiei Nobel stipulează că premiile pot fi amânate cu un an. De la înfiinţarea premiului Nobel pentru literatură, în 1901, Academia suedeză a ales să nu îl acorde de şapte ori: în 1914, 1918, 1935, 1940 şi între anii 1941-1943. În şase din cele şapte dăţi, premiul a fost amânat cu un an, după ce comitetul Nobel a stabilit că nominalizările nu întruneau criteriile menţionate în testamentul lui Alfred Nobel.

    Academia Nobel şi scandalul #MeToo

    La începutul lunii octombrie 2018, Jean-Claude Arnault, un francez în vârstă de 72 de ani care a provocat scandalul Nobel, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pentru violarea unei femei.

    În noiembrie 2017, publicaţia suedeză Dagens Nyheter a scris că mai multe membre, precum şi soţii şi fiice ale unor membri ai Academiei Suedeze ar fi fost abuzate sexual de fotograful francez Jean-Claude Arnault, soţul dramaturgului Katarina Frostenson, la momentul respectiv membră a secţiei de literatură care decernează anual premiul Nobel. Arnault conducea un club cultural, Forum, în Stockholm, care beneficia de finanţare din partea secţiei de literatură a Academiei Nobel. Publicaţia suedeză a prezentat şi mărturiile a 18 femei care spuneau că au fost abuzate sexual sau violate de respectivul bărbat. Abuzurile sexuale au avut loc în perioada 1996 – 2017, potrivit Dagens Nyheter.

    Academia Nobel a rupt între timp legăturile cu Arnault.

    Acuzaţiile au fost dezvăluite de cotidianul suedez prima dată ca parte din campania online #MeToo, care a dat în vileag abuzuri sexuale săvârşite de importanţi oameni de la Hollywood. Ulterior, scandalul a afectat grav şi cercurile artistic, media şi politic din Suedia, una dintre ţările în care se respectă cel mai mult egalitatea de gen.

    Niciuna dintre femei nu a reclamat abuzurile şi la poliţie, care însă a deschis imediat o anchetă preliminară. În luna martie 2018, procuratura din Stockholm a anunţat că o parte dintre acuzaţiile de viol şi abuz sexual nu mai pot fi cercetate, pentru că nu există probe concludente sau faptele s-au prescris. Însă ancheta a continuat privind alte câteva acuzaţii.

    Citiţi mai mult pe zf.ro.

  • Cele mai puternice 100 de femei din business: Mihaela Marcu Cristescu, Fondator { Medlife }

    •   Mihaela Marcu a părăsit sistemul public de sănătate în 1997, când a demarat, pornind de la un cabinet, proiectul care avea să ajungă după două decenii liderul pieţei de sănătate privată.
    •   În 1996 a cumpărat un apartament pentru fiul său Mihail Marcu, astăzi preşedintele MedLife, apartament pe care însă l-a transformat într-o policlinică în care lucrau patru doctori şi o asistentă.
    •   MedLife este în prezent singura reţea privată de sănătate listată la bursa românească, cu o capitalizare de piaţă de aproximativ 585 milioane lei (februarie 2019).

    Cifră de afaceri (2018): 804 mil. lei (cifra de afaceri pro-formă, consolidată la nivel de grup)

  • Cărţile aproape distruse de către nazişti

    Potrivit BBC, George Salszmann este cel care a adunat toate cărţile interzise. Tatăl lui Salszmann a fost nazist. Acesta s-a împuşcat în 1945, când regimul lui Hitler a luat sfârşit. Pe atunci, colecţionarul de cărţi era un adolescent care s-a străduit să treacă peste acea experienţă. Mai târziu, interesul pentru literatură l-a făcut să dezvolte o pasiune pentru cărţile interzise din perioada nazistă.

    Pe perioada vieţii sale, Salszmann a adunat circa 12.000 de cărţi. În 2009 colecţia a fost vândută Universităţii din Augsburg, Germania. Astăzi, biblioteca cărţilor arse e parte din biblioteca de studii germane a universităţii.

    Literatura din colecţia Salszmann constă, în principal, din cărţi care au fost publicate cu mult înainte de 1993, dar apoi, din diferite motive, au devenit deranjante. Cei mai mulţi dintre aceştia erau autori evrei, alţii – socialişti sau comunişti, dar şi autori anti-război care şi-au experimentat dezaprobarea faţă de războiul mondial, sau pacifişti care au descris ororile războiului în romanele lor.

    George P Salszmann a început căutarea cărţilor interzise în 1976. Prima carte pe care a găsit-o a fost “Lupta” scrisă de Ernst Weiss şi publicată în 1916. Ernst Weiss a fost un medic evreu care a emigrat în Paris, Franţa. În momentul în care germanii au ajuns la Paris în 1940, acesta a sărit de pe fereastră, de teama de a fi prins.

    Aducerea cărţilor în biblioteca universităţii nu a fost uşoară. Colecţionarul a trebuit să fie convins. Îi era teamă că ştiinţa va bloca cărţile şi le va face accesibile doar pentru cercetători. Din acest motiv, reprezentanţii instituţiei au stabilit că vor lăsa accesul deschis pentru oricine.

     

     

  • Mircea Cărtărescu a primit prestigiosul premiu Thomas Mann pentru literatură pe 2018

    “Tocmai am primit, cu mare emoţie, vestea că sunt câştigătorul premiului Thomas Mann pentru literatură în 2018, unul dintre cele mai importante premii germane. Sunt foarte recunoscător juriului, ca şi Academiei Bavareze şi oraşului Lubeck, care-mi vor acorda acest premiu”, a scris Mircea Cărtărescu pe contul său de Facebook.

    Potrivit buchmarkt.de, Mircea Cărtărescu va primi premiul Thomas Mann pentru literatură – în valoare de 25.000 de euro – pe 17 noiembrie, în timpul unei ceremonii organizate la Theater Lübeck. Opera scriitorului român va fi prezentată de romancierul german Uwe Tellkamp.

    “În ultimele patru decenii, Mircea Cărtărescu a devenit cea mai importantă voce a literaturii române, mai întâi prin volumele sale de poezie, apoi prin romane, povestiri şi eseuri”, se arată în comunicatul juriului care i-a decernat acest premiu.

    Printre câştigătorii din anii anteriori ai acestui premiu se numără Juli Zeh, Lars Gustafsson, Christa Wolf şi Jenny Erpenbeck.

    Citeşte continuarea pe Mediafax.

  • FOCUS: Noutăţile şi surprizele editoriale ale anului 2018 în România

    Astfel, peste 150 de titluri noi vor apărea anul acesta la Humanitas, în colecţiile şi seriile de autor ale editurii. Printre surprizele editoriale ale noului an se numără al patrulea volum din “Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu, un nou volum de Horia-Roman Patapievici, “Anii urii”, un volum de solilocvii de Gabriel Liiceanu, o nouă carte de Ioana Pârvulescu, “Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii şi personajele lor”, şi o colecţie de texte tăioase de Radu Paraschivescu cu titlul “Două mături stau de vorbă. Scene româneşti”.

    Încă din primele luni ale lui 2018, în seria dedicată Centenarului Marii Uniri, în care au fost publicate până în prezent 13 cărţi esenţiale despre România în Primul Război Mondial, vor apărea: “Parlamentul în pribegie (1916-1918): Amintiri, note şi impresii”, de Grigore Procopiu, ediţie realizată de Daniel Cain; “Jurnal. 1917-1918”, de Alexandru Dona, cu ilustraţii de Niculina Henrieta Delavrancea; “Vechiul Regat şi Marele Război”, de Daniel Cain; Însemnări din războiul României Mari”, de Vasile Bianu.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De ce a fost condamnat la moarte unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii şi cum a scăpat în ultimul moment

    Feodor Mihailovici Dostoievski (n. 11 noiembrie 1821 – 9 februarie 1881) a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi, operele sale având un efect profund şi de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei şi teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creaţii ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov şi Demonii, precum şi nuvela Însemnări din subterană.
     
    Dostoievski s-a născut în Moscova şi a făcut cunoştinţă cu literatura de la o vârstă fragedă, prin intermediul basmelor şi legendelor scrise de autori ruşi şi străini. După ce mama lui moare în 1837 de tuberculoză, el şi fratele său Mihail sunt trimişi de tatăl lor, un chirurg militar în retragere şi extrem de sever, la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg. În această perioadă, au început crizele de epilepsie.
     
    După absolvire, a lucrat ca inginer proiectant, dar obişnuia să traducă cărţi pentru a-şi suplimenta fondurile. În 1846 are un succes uriaş cu primul său roman, Oameni sărmani, şi se face remarcat de criticul şi filozoful Vissarion Belinski.
     
    Dostoievski a fost arestat şi închis în 1849 pentru activităţi antistatale împotriva ţarului Nicolae I. Pe 16 noiembrie 1849, a fost condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourierişti (condus de Mihail Petraşevski), în cadrul cărora se purtau discuţii subversive. Se pare că la cercul din 1849 acesta ar fi rostit o poezie de-a lui Puşkin împotriva robiei, la care unul dintre ascultători ar fi replicat că robia nu poate cădea decât prin revoluţie. La auzul acestor cuvinte, Dostoievski a exclamat „Fie şi revoluţie!”.