BusinessMagazin

Tag: lifestyle

  • Cum au reuşit doi români să transforme o casă ridicată în timpul Primului Război Mondial într-o afacere de familie. Conacul e vizitat acum de turişti din toată lumea

    Unele lucruri ajung în pragul pierzaniei doar pentru a renaşte apoi mai înfloritoare ca niciodată. Este şi cazul Casei Măntescu, un conac devenit proiect turistic, aşezat în satul de munte Ruginoasa din judeţul Buzău. Dorinţa nepoatei familiei proprietare, armonizată cu un strop de inspiraţie, au redat conacului viaţa aproape pierdută. Care este povestea?

    Temelia Casei Măntescu a fost pusă în 1914, iar construcţia a fost gata doi ani mai târziu. Responsabil a fost Ion Manta, un tâmplar cunoscut în zona Buzăului. Când casa a fost gata, el a trebuit să răspundă chemării la arme şi să meargă pe front în Primul Război Mondial, numele lui regăsindu-se mai târziu menţionat pe Masoleul Eroilor de la Mărăşeşti. Casa Măntescu, aşa cum şi-a căpătat denumirea, a funcţionat, în anii ’40-’50, ca şcoală primară, iar după ce şi ultimul membru al familiei care a ridicat-o a încetat din viaţă, în 2010, conacul a rămas nelocuit, deteriorându-se substanţial.

    „Ultima mea vizită acolo, în timpul vieţii bunicii, a fost în 2003, înainte să mă relochez în Marea Britanie. Atunci, casa Măntescu arăta încă frumos şi era în stare bună”, îşi aminteşte Ramona Mellor, cea care a preluat frâiele acestui proiect imobiliar. Se întâmpla în 2012, când a revenit în România într-o vizită alături de soţul ei, Paul, şi de fiica lor, Enya Lucia. A constatat că proiectul Casa Măntescu, odată luminos şi nobil, arăta dezolant şi doar amintirile şi câteva elemente aduceau cu conacul de altădată.

    Aşa că s-a mobilizat şi a dat din nou viaţă interioarelor locului, înnobilate cu obiecte de artă manuală tradiţională. Au fost necesari aproape patru ani de lucrări de restaurare şi studiere a specificului arhitectural al locului, de găsire a celor mai potrivite elemente de interior pentru a reface autenticitatea locului şi a adăuga funcţionalitatea stilului de viaţă modern, fără a compromite latura estetică şi nici pe cea istorică. Sursa de inspiraţie a fost timpul petrecut în zona rurală a Angliei, unde Ramona Mellor locuieşte din 2003.

    Casa Măntescu poate fi catalogată drept un loc de cazare exclusivist, ţinând cont că nu se pot caza mai mult de patru-cinci persoane simultan.

     

    În plus, în vara lui 2012, am mers într-o minivacanţă la una dintre locuinţele rurale restaurate pe care le deţine fundaţia Prinţului Charles, moştenitorul Coroanei britanice, mai precis cea din Valea Zălanului (judeţul Covasna – n. red.). Am considerat că, dacă un prinţ englez poate promova frumuseţea României rurale, cu atât mai mult este o datorie morală pentru noi să promovăm la rândul nostru valorile culturale ale satului, deschizând Conacul Măntescu tuturor celor doritori să se inspire şi să-şi reamintească de traiul de altădată al copilăriei la ţară”, povesteşte Ramona Mellor.

    Măntescu este numele de familiei al învăţătorului Gheorghe Măntescu din satul Ruginoasa, unde se află conacul, fiul lui Ion Manta, ctitorul casei. El şi-a schimbat numele din Manta în Măntescu, deoarece, se spune, erau numeroase familii cu numele Manta în zonă. Aşa că Măntescu a rămas şi numele conacului astăzi. „Efortul (financiar – n. red.) a fost triplu faţă de ce am anticipat, investiţiile ajungând undeva la 60.000 de euro, din care 6.000 de euro – costuri de achiziţie şi juridice, iar 54.000 de euro – costuri de proiect, renovare şi mobilare a interioarelor.

    Dincolo de efortul financiar însă, când te decizi să restaurezi o casă trebuie să fii pregătit să te confrunţi cu foarte multe provocări, întrucât soluţiile pe şantier nu sunt uşor de găsit. Din acest motiv, alegerea echipei de lucru trebuie făcută cu cea mai mare grijă.” S-au folosit materiale de construcţii identice cu cele originale, s-au refăcut sobele după cele originale, s-a păstrat şi recondiţionat tâmplăria şi s-a reconstruit acoperişul de şindrilă după o fotografie din 1938. Să renovezi este mult mai dificil decât să construieşti de la zero, a învăţat Ramona Mellor, dar a făcut-o pentru că ştia că va merita efortul.

    „O casă cu personalitate este emblema unei comunităţi şi e o reală bucurie să vedem cât de mult se mândreşte comunitatea cu acest conac restaurat şi câtă bucurie şi inspiraţie oferă locul celor care ne vizitează şi înnoptează la conac.” Casa Măntescu poate fi catalogată drept un loc de cazare exclusivist, ţinând cont că nu se pot caza mai mult de patru-cinci persoane simultan. În total, circa 200 de oaspeţi ajung să-şi petreacă cel puţin o noapte la conacul de la Ruginoasa. Cei mai mulţi sunt din România, dar nu lipsesc nici vizitatorii din Franţa, Italia, Polonia, Olanda, Germania, Israel, Marea Britanie, Scoţia şi chiar Statele Unite ale Americii sau Canada.

    „Dincolo de efortul financiar, când te decizi să restaurezi o casă trebuie să fii pregătit să te confrunţi cu foarte multe provocări, întrucât soluţiile pe şantier nu sunt uşor de găsit. Din acest motiv, alegerea echipei de lucru trebuie făcută cu cea mai mare grijă.”

    Ramona Mellor, proprietar Casa Măntescu

    „Nu turismul în masă este ceea ce vrem să atragem, ci turismul de calitate, pentru oaspeţi căutători de experienţe unice. Am creat un concept de şedere autentică, de muzeu viu, cum nu este posibil într-un muzeu al satului de obicei. Unul în care poţi degusta atmosfera de acum un secol, cu adaosul foarte discret de confort modern.” Conacul se află într-o zonă montană, pe un drum de sat de munte care şerpuieşte până aproape de pădure. Deşi infrastructura nu e remediată complet şi sunt aproximativ 20 de minute de mers cu maşina pe un drum neasfaltat, vizitatorii conacului spun că acesta este, totuşi, un avantaj, pentru că descurajează construirea în zonă, astfel că arealul rămâne nepoluat din punct de vedere arhitectural. „Costul (de cazare – n. red.) reflectă foarte onest ceea ce oferă locul, un muzeu al satului în care poţi să şi dormi. Aici vii să te regăseşti şi să te refaci. Locaţia se închiriază pentru minimum două nopţi şi doar integral, cu capacitate de patru-cinci locuri, adică două camere duble plus o cameră single, totul pentru 350-400 de lei pe noapte”, spune Ramona Mellor.

    Anul trecut, turiştii au fost parcă mai receptivi ca niciodată la proiectul Casei Măntescu, fiind un an imposibil de uitat. Cum spaţiul nu este împărţit decât cu propriul grup, turiştii s-au simţit în siguranţă, mai ales că zona este şi ea puţin populată.

    Cea mai importantă «facilitate» a zonei rămâne experienţa vieţii rurale autentice. Până şi încălzirea este pe bază de lemne, în sobe tradiţionale ca acum un secol, oferind aceeaşi căldură, cu un strop în plus de atmosferă de poveste. „Acest aspect nu a fost modificat fiindcă face parte din amprenta locului, deci este nevoie ca oaspeţii care ne aleg să poată întreţine focul în sobele tradiţionale pe perioada şederii, lucru pe care îl comunicăm în avans, pentru a evita orice neplăceri cu cei care nu ştiu cum să procedeze cu focul pe perioada rece. Acestora le recomandăm locaţia doar în sezonul cald.”

    Amatorii de vestigii rupestre şi de peisaje alpine sunt în largul lor la Casa Măntescu, unde frumuseţea naturală este nealterată de timp sau de poluare. „Biodiversitatea este de o valoare imensă, astfel că poţi lua masa în odaia mare, în timp ce pe geam vezi o veveriţă căţărându-se pe o creangă. Sau poţi să-ţi bei cafeaua în cerdac, ascultând şi privind o pasăre rară ori specii incredibile de fluturi sau flori şi plante medicinale pe care nu le întâlneşti oriunde. Un cerb lopătar sau o căprioară sfioasă pot oricând să-ţi apară fugar în cale dacă ajungi în zonă la ore liniştite din zi”, mai spune Ramona Mellor. Ea vrea să ducă mai departe povestea conacului şi a supravieţuirii lui, aşa că şi-a propus să organizeze evenimente şi workshopuri în care să vorbească despre cum a fost tot traseul până acum, cu speranţa că va inspira şi alţi oameni să prindă curaj pentru a conserva propriile moşteniri de familie. Şi nu doar atât. „Avem în plan să ne extindem cu un alt concept într-o loc superb, satul Peştera din judeţul Braşov, unde vom locui permanent, într-un spaţiu cu o natură magnifică din Parcul Naţional Piatra Craiului.” Atenţia pentru origine şi autenticitate va dicta şi acolo, promite Ramona Mellor, fiind regula de aur după care vrea să-şi construiască proiectele şi mai departe.


    Au fost necesari aproape patru ani de lucrări de restaurare şi studiere a specificului arhitectural al locului, de găsire a celor mai potrivite elemente de interior pentru a reface autenticitatea locului şi a adăuga funcţionalitatea stilului de viaţă modern, fără a compromite latura estetică şi nici pe cea istorică.

    Amatorii de vestigii rupestre şi de peisaje alpine sunt în largul lor la Casa Măntescu, unde frumuseţea naturală este nealterată de timp sau de poluare.

  • „Grajd pentru vaci”, afacerea din România care concurează cu cele mai frumoase zone ale lumii, cum ar fi Alpii francezi

    The Cow Shed este rezultatul armonios al unei ecuaţii cu sporturi montane, graniţe depăşite, chalet-uri din Alpii francezi şi curaj nebunesc. Au „rezolvat-o” Oana şi Elliott F. Gray, doi tineri care au dat viaţă unui vis apărut parcă de nicăieri, acum cinci ani. Azi, vor să predea formula mai departe, celor care au ochi de văzut, suflet de pus şi energie de consumat.

    Ideea de a demara acest proiect, care ulterior a ajuns să se numească The Cow Shed Moieciu, s-a născut după prima vizită în România a lui Elliott, soţul Oanei. „Lucram amândoi în acelaşi domeniu (eram ingineri topografi pe nave maritime, pentru industria petrolieră) şi, înainte de a pleca pe vas pentru câteva luni, am decis să ne încărcăm bateriile într-o scurtă vacanţă. Era iarna lui 2014, iar pentru că Elliott este pasionat de snowboard şi nu mai fusese niciodată în România, am decis să mergem la noi la munte”, povesteşte Oana Gray. Nu au stat într-un singur loc, ci s-au cazat în diverse case de oaspeţi din zona Sibiului, Oana căutând cât mai multe locuri pitoreşti pe care să i le prezinte lui Elliott. Totuşi, au rămas surprinşi că nu existau foarte multe cazări tradiţionale, cel puţin nu atâtea câte credeau ei că ar trebui să fie într-o astfel de zonă. „Aşa ne-a încolţit ideea că poate ar trebui să facem noi ceva de genul acesta. Aveam 27 de ani, eram plini de energie şi dornici să construim ceva, să facem mai mult decât un simplu job, care să corespundă cât mai mult cu ceea ce ne doream noi pentru viitor.”

    Nu au stat mult pe gânduri şi au început să caute tot mai intens case în zonele montane din centrul ţării. S-au uitat cu precădere la Braşov şi Sibiu, iar în 2015 au cumpărat casa din Moieciu de Jos, judeţul Braşov, şi au început imediat renovarea ei. Procesul a fost unul destul de anevoios, întrucât pentru a cumpăra casa a fost nevoie să ia un credit bancar şi să adauge la investiţii şi toţi banii pe care îi aveau puşi deoparte. Astfel, a fost nevoie să renoveze treptat şi să continue să meargă la serviciu pentru a dispune de resursele materiale necesare. „În plus, am încercat să facem totul singuri, iar ajutoarele au fost, în mare parte, date de vecini, cărora le mulţumim pentru suport şi răbdare. Deşi procesul de renovare a mers greu, am vrut să facem totul exact ca pentru noi şi familia noastră. Ne-am gândit că, dacă nu va merge ca business, vom putea avea o casă în care să locuim pe termen lung.” Oricum ar fi fost, câştigul era asigurat.

    Acum doi ani, proiectul The Cow Shed ajunsese să fie gata în proporţie de 95% şi acela a fost momentul în care Oana şi Elliott au decis să deschidă spaţiul publicului larg, pentru a vedea cum este primit, ce feedback vor avea, ce schimbări mai trebuie să facă. Primii oaspeţi au fost mai degrabă din rândul familiei, prietenilor şi cunoştinţelor, totul bazându-se iniţial pe recomandări. Bilanţul s-a oprit undeva la 160.000-180.000 de euro investiţii, sumă care include atât preţul de achiziţie al casei, cât şi renovarea şi extinderea spaţiului iniţial.

    De când au cumpărat casa, cei doi proprietari au adăugat două anexe, atelierul unde Oana sculptează şi ţine toate uneltele şi sculele, garajul, precum şi un foişor unde cei doi vor să amenajeze un loc de joacă pentru copii. „Şi eu, şi soţul meu suntem iubitori de sporturi în natură şi de munte, ne place craftingul, aşa că ne-am dorit să facem ceva pentru viitor care să includă cât mai mult din pasiunile noastre şi să ne reprezinte. Mai mult decât atât, ne-am dorit ca în momentul în care renunţăm la joburile noastre de zi cu zi şi ne mărim familia, ceea ce s-a şi întâmplat în urmă cu aproape patru ani, când s-a născut băieţelul nostru, să avem un loc unde să ne retragem, cât mai departe de zgomotul oraşelor aglomerate, în care să respirăm aer curat, să ne plimbăm, să putem să avem un stil de viaţă cât mai sănătos.”

    În traducere „grajd pentru vaci”, proiectul The Cow Shed a luat denumirea utilităţii pe care o avea înainte clădirea. Acolo fusese în trecut o „odaie de animale”, aşa că Oana şi Elliott s-au gândit că numele tradus în engleză va surprinde la maximum autenticitatea locului, fiind şi un omagiu adus celui ce l-a construit iniţial.

    Scopul a fost atins, aşa că acum faptul că şi turiştii sunt încântaţi de ceea ce găsesc la The Cow Shed Moieciu nu este decât o bucurie în plus. „Conceptul este inspirat din chalet-urile din Alpii francezi, iar decorul şi construcţia în sine ţin foarte mult de stilul tradiţional românesc, cu tot ce are mai frumos acesta. Şi pentru că suntem foarte aproape de Castelul Bran, m-am inspirat de acolo în lucrările mele de sculptură în lemn, pirogravare şi pictură, lucrări care se găsesc prin toată casa.” Vibe-ul locului este completat şi de foarte multe obiecte – precum covoare, scoarţe, feţe de masă, pături, pistelci, cuverturi – de la bunica Oanei Gray sau moşteniri de familie, cum e un covor de pe peretele din hol, vechi de 150 de ani, ţesut de mână şi vopsit în culori naturale. Oana spune că nu a vrut să se piardă, aşa că le-a readus la viaţă acolo, ca să le preţuiască aşa cum merită.

    Mai mult, pentru a crea o atmosferă autentică a satului românesc de acum 100 sau 200 de ani, a mers chiar în satul bunicilor sau la vecinii din Moieciu şi a întrebat dacă au obiecte vechi de vânzare. Aşa au apărut în peisaj multe produse care se regăsesc acum la The Cow Shed. Altele au fost „culese” de pe OLX. Înainte de orice însă, The Cow Shed impresionează prin nume. În traducere „grajd pentru vaci”, proiectul a luat denumirea utilităţii pe care o avea înainte clădirea. Acolo fusese în trecut o „odaie de animale”, aşa că Oana şi Elliott s-au gândit că numele tradus în engleză va surprinde la maximum autenticitatea locului, fiind şi un omagiu adus celui ce l-a construit iniţial.

    „Noi credem că locul ne-a găsit pe noi. Practic, am fi putut alege orice loc în lume, dar am ales Carpaţii. Bineînţeles, faptul că eu sunt româncă a contat într-o măsură mai mică sau mai mare. Probabil că dacă nu eram de aici, nu am fi ajuns în prima noastră vacanţă în aceste locuri. Dar imediat după vacanţă am ştiut că vrem să ne stabilim undeva într-o zonă montană, cu o istorie frumoasă. Am închiriat o maşină din Sibiu şi am colindat munţi şi văi, timp de trei săptămâni.” Au luat la rând toate satele din jur, au întrebat în stânga şi-n dreapta dacă sunt case de vânzare. Nu ştiau cum anume ar vrea să fie şi nici măcar unde. Aşa că au ajuns până în Braşov şi apoi în Moieciu.

    Oana Gray, proprietar The Cow Shed Moieciu: „Conceptul este inspirat din chalet-urile din Alpii francezi, iar decorul şi construcţia în sine ţin foarte mult de stilul tradiţional românesc, cu tot ce are mai frumos acesta. Şi pentru că suntem foarte aproape de Castelul Bran, m-am inspirat de acolo în lucrările mele de sculptură în lemn, pirogravare şi pictură, lucrări care se găsesc prin toată casa.”

    „Zona e minunată. Soarele apune pe masivul Piatra Craiului şi răsare dinspre Bucegi. Mai sus de noi este ferma unor ciobani şi apoi o pădure. Jos avem un pârâiaş care izvorăşte din Muchia Scoarţei din Vf. Breaza, de unde ne şi luăm apă. E şi o pădure mică, care ţine răcoare în zilele călduroase de vară. Sunt aici urşi, lupi, vulpi, arici, căprioare şi veveriţe. O varietate mare, care ne încântă”, povesteşte Oana Gray. Grajdul din lemn unde stăteau animalele aparţinuse unui cioban, în urmă cu un secol. În 2003 a fost construită o casă în acel loc, cu forma celei de azi, iar în 2015 au cumpărat-o Oana şi Elliott şi au început renovarea ei. Tot ce a însemnat lemn în casă a fost refolosit, reciclat sau recondiţionat. Grinzile şi stâlpii din butuc întreg de lemn sunt vechi de peste 100 de ani. „Ştim fiecare cui şi colţ de casă unde e şi cum trebuie să fie pentru că nu am găsit muncitori sau echipe care să renoveze aşa cum ne doream şi am decis să facem noi asta, pe cont propriu. Seara ne uitam la tutoriale pe Youtube, citeam şi studiam cum se fac diverse lucrări DIY, iar ziua puneam în practică: de la izolat casa, la tencuit, vopsit, gletuit, montat instalaţie, gresie, faianţă, rigips şi OSB (placă din aşchii de lemn orientate – n. red.), recondiţionare mobilă, turnat betoane şi decorat, le-am încercat şi făcut pe toate. Ne-am ales cu vânătăi, tăieturi şi bătături în palme, dar suntem mulţumiţi şi mândri de cum a ieşit!”

    Mulţumiţi sunt şi turiştii români, în aceeaşi măsură ca cei din ţări precum Mexic, China, Israel, Taiwan, SUA, Portugalia, Canada, Marea Britanie, Franţa, Germania, care devin parte din povestea de la The Cow Shed din Moieciu. „Înainte de pandemie, practic în primul an în care am deschis, aveam turişti străini în proporţie de 90%. Bineînţeles, aşa cum este de aşteptat, pandemia ne-a încetinit planurile de dezvoltare şi tot ce am vrut să extindem a trebuit să punem pe pauză. Nu doar că s-a schimbat proporţia, iar 90% dintre cei care ne-au vizitat în 2020 au fost români, dar o bună perioadă de timp nici nu am avut turişti, din cauza restricţiilor şi a măsurilor de urgenţă luate la nivel naţional şi global.”

    Chiar dacă anul trecut a fost mai greu pentru turiştii străini să ajungă să se cazeze în proiectul familiei Gray şi deşi au fost multe rezervări anulate, în perioada în care au avut voie să ţină deschis, a existat chiar un mic boom, datorat turiştilor români. Cazarea costă 400 lei pe cameră pe noapte, iar proiectul constă în cinci camere duble şi încă două paturi extensibile, deci pot fi cazate maximum 12 persoane.

    „Un avantaj al faptului că Elliott are experienţă în domeniu şi în sporturile montane este acela că putem face împreună cu oaspeţii noştri drumeţii, alpinism, mountain biking, ski touring. Suntem în legătură cu ghizi şi instructori de schi sau cu firme locale care se ocupă de închirieri de biciclete electrice. Indiferent de anotimp, întotdeauna ai ce să faci la noi.” Unii oaspeţi vor să încerce sau să experimenteze plantatul, plivitul în grădină, hrănirea găinilor şi colectarea ouălor, cositul fânului, culesul fructelor din livadă. Pe lângă toate aceste forme de relaxare la îndemână, există şi alte atracţii turistice în zonă. Printre ele, sanctuarul de urşi din Zărneşti, Castelul Bran – la mai puţin de zece minute de mers cu maşina –, Cetatea Râşnov şi Dino Park, pârtia de schi Zănoaga, Poiana Braşov sau Cheile Grădiştei.

    Experienţa este completă, iar acum familia Gray îşi doreşte să-şi formeze o clientelă formată din turişti care să vină constant la The Cow Shed Moieciu, unde să se simtă ca acasă. „Primul an a fost mai degrabă un test pentru noi, iar cel de-al doilea a venit cu multe provocări. Pentru moment, ne dorim să ne îmbunătăţim şi să îi inspirăm şi pe alţii să construiască sau să renoveze case vechi, cu istorie sau nu, pentru a duce mai departe tradiţia caselor româneşti”, mărturiseşte Oana Gray.

    Oana Gray, proprietar The Cow Shed Moieciu: „Zona e minunată. Soarele apune pe masivul Piatra Craiului şi răsare dinspre Bucegi. Mai sus de noi este ferma unor ciobani şi apoi o pădure. Jos avem un pârâiaş care izvorăşte din Muchia Scoarţei din Vf. Breaza, de unde ne şi luăm apă.”

  • Îşi mai cumpără sau nu românii haine în pandemie? Ce spune fondatoarea unui brand românesc de fashion

    Regândirea priorităţilor în pandemie a avut un efect şi asupra  instinctului omului modern de a-şi înnoi ţinutele. Brandul românesc de fashion Bluzat şi-a menţinut businessul la nivelul anterior pandemiei chiar şi în acest context atipic.

    Brandul românesc de articole vestimentare Bluzat, înfiinţat în 2016 de Ruxandra Antochi în urma unei investiţii de 100.000 de euro, a reuşit să îşi menţină anul trecut rezultatele financiare înregistrate în 2019, închizând anul cu afaceri de circa jumătate de milion de euro, chiar dacă criza sanitară şi contextul pandemiei au adus atât scăderi, cât şi  creşteri pe tot parcursul anului.

    „Vânzările au scăzut cu aproximativ 40%. Însă, a crescut volumul vânzărilor online cu circa 20% faţă de anul precedent, dar a scăzut ca şi valoare. Oamenii cumpără mai puţine haine, iar atunci când o fac profită de perioada reducerilor. Astfel, noi chiar şi în luna ianuarie am lansat o campanie cu reduceri de până la 70% pentru colecţia toamna-iarnă, urmând ca la finalul lunii februarie să lansăm colecţia primăvară-vară”, a spus pentru Business Magazin Ruxandra Antochi, fondator al businessului românesc Bluzat.

     „În plus, a fost o perioadă dificilă în domeniul fashion pentru că lipsa evenimentelor şi munca de acasă au adus o scădere a nevoilor de a avea o diversitate de obiecte vestimentare.”

     Astfel, noul comportament al consumatorilor ar putea aduce schimbări în industria locală a fashionului, o piaţă evaluată la aproximativ 3 miliarde de euro anual.

     „Aceste modificări de comportament pot schimba viteza cu care trendurile vin şi pleacă şi poate să ducă la branduri care produc mai puţine colecţii noi, dar care oferă calitate. De exemplu, majoritatea brandurilor de fast-fashion aduc o colecţie nouă sau câteva elemente noi o dată la două săptămâni, iar altele chiar zilnic.”

    1 mil. euro, valoarea afacerilor ţintite de Bluzat în 2021

    De asemenea, Ruxandra Antochi consideră că această criză reprezintă pentru brandurile de fashion, dar nu numai, o oportunitate de a schiţa un viitor mai realist, deoarece ultimii zece ani au reprezentat probabil cea mai mare supraproducţie din istoria modei.

    „Vom crea piese pentru o garderobă de durată, care nu se vor demoda după fiecare sezon. Tendinţele nu se vor mai schimba într-un mod accelerat, cumpărătorii s-ar putea reorienta către îmbrăcămintea atemporală şi calitativă. Vom deveni mai cumpătaţi şi vom renunţa mai greu la hainele care nu mai sunt pe gustul nostru. Teama de virus ne va ţine departe şi de magazine, astfel, ne orientăm mai mult spre cumpărăturile online”, spune fondatoarea Bluzat.

    Ea a mai spus că românii au „abandonat misiunea de susţinere” a brandurilor locale anul trecut, fiind interesaţi mai mult de preţurile produselor pe care le cumpără.

     „Tendinţa este de a alege produse fast fashion, realizate de branduri internaţionale, preţul fiind definitoriu pentru consumatorul român. Noi, în calitate de producători români, nu putem produce la preţurile la care o fac companiile internaţionale. Cum spuneam, se caută tot timpul reduceri, pentru că acesta este ritmul dictat de brandurile fast fashion. Este nevoie de educarea consumatorului, dar şi de transparenţă. Consumatorul trebuie să ştie ce stă în spatele preţului produsului pe care intenţionează să-l cumpere.” Cu toate aceste schimbări şi cu „piedicile” puse de pandemie, compania românească Bluzat şi-a menţinut anul trecut aceeaşi cifră de afaceri înregistrată în 2019, de aproximativ 500.000 de euro.   

    Cu 40% au scăzut veniturile Bluzat în 2020 şi cu 20% au crescut vânzările online.

     Articolele vestimentare Bluzat sunt produse într-un atelier din Bucureşti, ce are o capacitate de producţie de 70 de piese pe zi. Până anul trecut, o parte din producţie era externalizată la alte fabrici româneşti. „Pentru comenzi mai mari apelam la colaboratori care au fabrici în Constanţa, Piteşti, Ploieşti şi Sighişoara. Deşi mulţi se orientează către China cu zona de producţie, noi încercăm să producem local şi să creştem partea de export de produse finite. Însă, anul trecut am reuşit să ne păstrăm la acelaşi nivel la care am ajuns în 2019, am păstrat personalul, dar nu am mai externalizat producţia către alte fabrici. Ne-am concentrat atenţia asupra nevoilor consumatorului şi am creat modele adaptate noilor cerinţe.”

    Materiile prime folosite la crearea pieselor vestimentare sunt achiziţionate din Spania, Grecia, Italia sau România, însă, în urma izbucnirii pandemiei care a dus la închiderea graniţelor pentru o perioadă, achiziţia de noi materiale a fost înceată. „Când a început pandemia în Italia au fost oprite toate încărcările (livrările) de ţesături, fire şi accesorii din zonele afectate. Am avut întârzieri în producţie pe perioada lockdownului dar după aceea ne-am reglat”, a povestit Ruxandra Antochi.

    Ea a adăugat că în cadrul companiei lucrează în prezent aproximativ 17 persoane şi nu are momentan în plan extinderea echipei. „Am îngheţat angajările până când vom vedea ce se întâmplă în primul trimestru al anului 2021.”

    Totuşi, indiferent de schimbările aduse de pandemie în industria de fashion, fondatoarea brandului Bluzat susţine că nevoia oamenilor de a se îndrepta spre ideea de confort şi versatilitate încă există, ceea ce înseamnă că designerii români trebuie doar să livreze pe piaţă articole care să răspundă noilor nevoi.

     „Primavara 2021 vine să ne reinventeze după experienţa sub pandemie şi să ne satisfacă nevoia de confort pusă în valoare de simplitate. Ne întoarcem la eleganţa printului floral şi la motivele romantice care trezesc puterea feminităţii din spatele fiecărui obiect vestimentar. În acelaşi timp, colecţia SS21 Bluzat suplineşte izul de primăvară cu supervolume şi tăieturi îndrăzneţe care se mulează pe fiecare tip de personalitate şi siluetă.”

     Brandul Bluzat îşi vinde creaţiile prin intermediul unui site online propriu, care poartă acelaşi nume, dar şi prin intermediul unor parteneri prezenţi atât în mediul online, cât şi în cel offline. De asemenea, compania deţine un showroom în Bucureşti, unde se află şi atelierul de producţie.

     „În urma crizei sanitare comerţul digital este considerat o opţiune mai sigură pentru cumpărături chiar dacă magazinele fizice sunt deschise. Avansurile în tehnologie, cuplate cu schimbarea comportamentului consumatorilor au condus la creşterea canalelor online. Cu toate acestea, noi am păstrat şi showroomul şi magazinele partenere. Până la urmă, 80% din vânzările industriei de modă au loc în magazinele fizice, pentru că nimic nu poate concura cu experienţa clientului: probatul hainelor, primirea sfaturilor personalizate din partea consilierilor de vânzări. Cumpărarea hainelor şi a accesoriilor nu este doar despre achiziţionarea unui bun, ci şi despre îndeplinirea dorinţei de a fi parte a unui trib, exprimând în acelaşi timp propria individualitate”, a adăugat Ruxandra Antochi. Ea consideră că experienţa tactilă a probatului hainelor va asigura supravieţuirea magazinelor fizice. Până în 2020, brandul livra produsele spre vânzare şi în magazinele Victoria 46, Victoria Gallery Constanţa, Dalb Marriott, Confident Brăila şi New Elle Constanţa. De asemenea, în 2019, circa 30% din vânzarea articolelor avea loc prin site-ul propriu, 30% prin site-uri partenere, 10% se vindea în showroomul propriu şi 30% în magazinele partenere.

    În prezent, brandul îşi trimite creaţiile şi peste graniţele României, în Germania, Australia, SUA şi Olanda, iar pe lista de priorităţi se regăseşte extinderea pe piaţa din Israel.

    „Ne dorim consolidarea pe pieţele pe care suntem deja prezenţi, dar şi extinderea în Israel (unde în acest moment este închis). În acelaşi timp, Bluzat a intrat deja pe unele dintre cele mai populare platforme internaţionale multi brand precum Zalando, Asos, Wolf & Badger şi Not Just A Label sau agenţii de fashion din SUA, Marea Britania sau  Germania.”

     Pe lângă extinderea businessului pe o nouă piaţă internaţională, obiectivele antreprenoarei pentru anul în curs vizează dublarea cifrei de afaceri.

     „Reluăm obiectivele de anul trecut, adică vrem să atingem o cifră de afaceri de 1 milion de euro, dar o imagine clară vom avea după primul trimestru al anului în curs pentru că piaţa este destul de sensibilă la măsurile sanitare luate în Europa.”

  • Cum au ajuns nişte case vechi de 120 de ani, care amintesc de bătătura bunicilor de la ţară, să fie transformate într-o afacere de succes

    Ramona, Vasile, Elisabeta, Ana, Nela, Zenovia. Sunt nume ale membrilor din familia Florea, dar şi denumirile caselor pe care le-au strămutat în ultimii 14 ani pentru a da formă unui adevărat muzeu al satului în miniatură, drept în centrul oraşului Gura Humorului. Vechi de 120 de ani, strămutate lemn cu lemn, casele amintesc de bătătura bunicilor de la ţară, din vremuri care sunt aşa de îndepărtate, că parcă nici n-au fost vreodată.

    Primele rânduri din cronologia proiectului La Roată s-au scris în 2007, cu două clădiri de cazare modernă – Nela şi Ramona – şi o casă tradiţională – Zenovia. Proprietarul de atunci, Constantin Florea, iubea tot ceea ce înseamnă tradiţia şi datinile bucovinene, iar dorinţa lui a fost să creeze un spaţiu ca o oglindă a Bucovinei de acum un secol. Când el a încetat din viaţă, a rămas să ducă pasiunea mai departe Ramona Florea, fiica lui. Şi cea care dă numele uneia dintre case.

    „Astăzi, cele cinci case tradiţionale ale pensiunii sunt case autentic bucovinene, strămutate din localităţi din zonă, renovate şi pregătite pentru a găzdui turişti”, spune Ramona Florea, tânăra de 34 de ani care are grijă ca ansamblul La Roată să reprezinte Bucovina atât în ţară, cât şi peste hotare.

    Cele două hectare pe care se întinde complexul sunt o extindere a plaiurilor natale ale Ramonei, iar turiştii care ajung acolo spun, pe bună dreptate, că ar fi un sat în miniatură. Pentru că se află pe una dintre colinele oraşului Gura Humorului din judeţul Suceava, un loc care, în trecut, se numea Roata şi era un punct potrivit din care se putea observa întregul oraş, proiectul familiei Florea a împrumutat denumirea.

    Ramona Florea, proprietar al proiectului turistic La Roată din Gura Humorului: „Până la implementarea sistemului de vouchere de vacanţă în România, turiştii noştri erau în proporţie de 60% străini şi doar 40% români. Acum procentul s-a inversat, exceptând anul 2020, când turiştii noştri au fost exclusiv din România.”

    Complexul constă astăzi în cinci case cu condiţii de cazare rustică – Elisabeta, Anastasia, Dumitru, Vasile şi Zenovia -, dar şi alte patru case, unde cazarea este mai degrabă modernă – Ana, Nela, Ramona şi Olga.

    „Sursa de inspiraţie pentru locul «La Roată» o reprezintă însăşi viaţa de zi cu zi, îndeletnicirile şi obiectele de care bucovinenii de acum 100 de ani se foloseau pentru a-şi duce traiul. Cele cinci case tradiţionale au venit cu o foarte importantă moştenire arhitecturală şi s-a păstrat cât de mult a fost posibil din materialele şi obiectele cu care acestea erau dotate. Nu s-a lucrat cu designeri sau arhitecţi”, explică Ramona Florea.

    Mai bine de un milion de euro au fost necesari pentru ca visul să devină realitate, investiţiile fiind făcute gradual – la fel cum au crescut şi proiectul, şi pasiunea – din 2007 încoace, din fonduri proprii. Astăzi, circa 2.000 de vizitatori trec anual prin curtea pensiunii La Roată, clasificată la trei margarete.

    „Până la implementarea sistemului de vouchere de vacanţă în România, turiştii noştri erau în proporţie de 60% străini şi doar 40% români. Acum procentul s-a inversat, exceptând anul 2020, când turiştii noştri au fost exclusiv din România.”
    Străinii veneau în principal din ţări europene ca Germania, Marea Britanie, Spania, Republica Moldova, Italia, dar şi din ţări din afara continentului european. Printre ele – Japonia, Noua Zeelandă sau Africa de Sud. Pentru o noapte de cazare, turiştii plătesc între 250 de lei şi 600 de lei, sumă în care intră şi micul-dejun. În total, sunt disponibile 25 de spaţii de cazare, fie ele duble, apartamente sau case tradiţionale.

    „Anul 2020 a fost unul pe atât de bun şi productiv pe cât putea să fie, dat fiind contextul mondial pe care l-am traversat. În perioada 15 martie-31 mai, pensiunea a fost închisă, iar în celelalte luni
    ne-am bazat pe disponibilitatea şi posibilităţile de a călători exclusiv ale turiştilor români. Datorită lor şi pentru toţi iubitorii de autentic, povestea La Roată continuă.”

    Dincolo de cazare în sine, La Roată înseamnă şi o curte imensă, de două hectare, o minifermă, o sală de conferinţe, livadă cu meri şi cam ce ar mai putea face viaţa în provincie nu doar idilică, ci şi confortabilă, într-un secol al neliniştii şi grabei.

    „Atracţiile zonei sunt din belşug: La Roată se află la trei kilometri de Complexul Turistic Ariniş – cu pârtie de schi, telescaun, tiroliană, parc de aventuri, trasee montane –, la patru kilometri de Mănăstirea Voroneţ, la 35 de kilometri de Cetatea Sucevei şi Muzeul Satului Bucovinean şi pe lungimea unui cerc care leagă între ele alte puncte de interes importante ale Bucovinei: Mănăstirea Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Muzeul Oului – Vama, Mocăniţa Huţulca, localitatea Marginea cu a ei ceramică neagră, Salina Cacica”, spune Ramona Florea.

    Impasul prin care trece acum turismul peste tot în lume este un bun prilej pentru antreprenori să se gândească la modalităţi de a inova, iar Ramona Florea a profitat şi ea de această perioadă pentru a veni cu noi idei. Aşa că planul pe termen scurt este să dezvolte şi mai mult serviciile pe care le oferă turiştilor, cu forme de răsfăţ precum saună sau ciubăr, în aceeaşi notă cu aerul tradiţional pe care îl respiră – şi îl inspiră – întregul proiect.

  • Hai să-ţi arăt pivniţa mea: ghidul colecţionarului de vinuri

    Tot mai mulţi colecţionari au încetat să-şi ţină sticlele de vin departe de ochii lumii, la răcoare într-o pivniţă, alegând în schimb să le expună în casă, acolo unde-şi pot bucura ochii şi unde le pot arăta uşor şi prietenilor, scrie Wall Street Journal. Unii optează, de exemplu, pentru vitrine confecţionate numai din sticlă cu filtru special pentru lumină, pe care le instalează în mijlocul casei.

    Asemenea vitrine, a căror construcţie poate costa peste 100.000 de dolari, sunt prevăzute şi cu un sistem de răcire, care să ţină vinul la o temperatură constantă, dat fiind că acesta nu mai beneficiază de răcoarea din pivniţă. Unii clienţi comandă vitrine construite special ca să pună în valoare lumina din încăpere şi modul cum cade ea pe etichetele sticlelor expuse ca nişte opere de artă.

    Cei ce-şi comandă depozite de vinuri de modă nouă sunt în general dintre cei născuţi la începutul anilor optzeci, americani cu venituri foarte mari şi care cumpără peste 50% din vinurile scumpe comercializate, arată studii ale asociaţiei care reprezintă companiile din industria vinului din SUA.

    Chiar şi când păstrează vinurile la subsol, colecţionarii cer materiale moderne, cum ar fi plexiglasul, din care se fac rafturi cu suporturi pentru sticle, luminate cu leduri, un astfel de sistem de depozitare ajungând să coste şi 500.000 de dolari.

  • Reportaj: Ţara unde în copilărie se ajungea dacă săpai temeinic pământul de sub picioare.

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

    CE NU SE VEDE ÎN FOTOGRAFII: LIPSA DE MANIERE ŞI EDUCAŢIE PRIMARĂ DIN BEIJING. Acolo mai întâi se urcă în metrou, pe urmă se coboară. Acolo se merge cu tricoul ridicat peste abdomene rubiconde. Acolo doi din cinci bărbaţi scuipă vârtos pe stradă, iar una din zece femei râgâie. Acolo oamenii par să se spele mai rar şi să ignore minime principii de estetică vestimentară sau calitate a textilei în sine.

    Acolo oamenii nu vorbesc engleza deloc şi nici nu recunosc toponime locale scrise cu caractere latine. Acolo oamenii nu zâmbesc străinilor, îi îmbrâncesc, le trec în faţă la cozi şi îi ignoră făţiş.

    Acolo oamenii sunt săraci, vin la oraş dintr-un mediu rural aproape primitiv şi prin urmare, din anumite considerente, devine (mai) greu să îi acuzi. Există şi oameni bogaţi, după cum există şi oameni educaţi, doar că pe parcursul celor douăsprezece zile petrecute acolo nu ni s-au intersectat paşii nici în Beijing, nici în Shanghai.

    Altceva ce nu se vede în fotografii, o absenţă atotprezentă care te sufocă, este soarele. În Beijing smogul este atât de puternic încât soarele apare doar când părăseşti oraşul spre Marele Zid Chinezesc.

    Tronsonul Mutiniu se află la circa două ore de capitală şi este una din cele mai frumoase (şi lungi) părţi deschise publicului. Kilometri cu diferenţe abrupte de înclinaţie şi dificultate mare; şiruri lungi de trepte la înclinaţie de peste 60 grade, coline ce-ţi scot şi ultima fărâmă de energie, suprafeţe plane pe care te bucuri să poţi merge cu spatele pentru a apela la grupe de muşchi mai odihnite. De la punctul 4 la 27 zidul este refăcut şi deschis publicului; priveliştea din punctele înalte este magnifică, cu zidul strecurându-se ca un şarpe mut printre nori şi munţi în curbe viclene. Secretul succesului în atingerea liniei de final a fost un mooncake cumpărat de la un muzeu; prăjiturile cu acest nume se degustă în timpul festivalului toamnei mijlocii care venerează Luna; sunt rotunde, de circa zece centimetri diametru, doi centimetri înălţime şi înmagazinează 1.000 de calorii, datorită umpluturii cu pastă de fasole roşie, seminţe de lotus etc.

    Se zice că zidul este unul din cele mai mari cimitire umane din lume, lucru care face referire la faptul că nenumăraţi muncitori epuizaţi sunt parte din el.

    Zidul a fost început de împăratul Qin, comandantul suprem al armatei de terracotă (246-210 î.Hr.), care a unificat fortificaţii preexistente. Următoarea dinastie, Han, a prelungit zidul până la peste 20.000 km, ca mai apoi dinastia Ming să repare circa 6.400 km din el, în forma în care îl vedem şi noi azi. Este construit din piatră de calcar arsă şi amidon din orez, argilă, piatră şi nisip, care în timp au fost îmbrăcate în valuri de pământ şi piatră. Puţinii turişti care ating punctul-terminus descoperă că zidul confortabil de 8-10 metri lăţime se continuă cu vegetaţie abundentă ca nişte coaste verzi ale unei coame din piatră înguste de niciun metru, ce se pierde răsturnată printre copaci, arbuşti şi plante. Sticle goale de Captain Morgan şi şampanie stau ofrandă depusă de cei care au învins zidul parcurgându-l până la capăt.

    Puţinii comercianţi întâmpină vesel-disperat turişti la fiecare milestone cu apă, bere, Oreos şi Hersheys, insistând nu atât să cumperi, cât sa faci o poză cu steagul Chinei. În fiecare zi urcă zidul, cu cât mai departe cu atât mai bine, cărând sarsanaua cu marfă, pentru ca la finalul zilei să facă drumul invers, căci pe acest tronson urcatul şi coborâtul se fac prin acelaşi punct.

    Arhitectura Beijingului îţi aduce aminte de bulevardele de tip Victoria Socialismului din Bucureşti şi aiurea – clădiri late, imense şi greoaie, cu faţade simple şi cumva rigide, respirând şi inspirând un aer prăfuit, solemn, retrograd. Prin urmare piaţa Tienanmen este o piaţă mare într-un spaţiu vast, străjuită de construcţii monumentale în stil comunist şi vegheată de chipul lui Mao Zedong de pe bannerul agăţat pe mausoleul ce-i adăposteşte trupul îmbălsămat în coşciug de cristal.

    Arhitectura rezidenţială înseamnă păduri de zgârie-nori deja perimaţi ca stil, coşcoviţi şi respirând sărăcie în ciuda preţurilor astronomice practicate – media de preţ a unui metru pătrat poate fi şi 3.000 euro. În hutongs – alei înguste din vechi cartiere –  rezidenţiale preţurile scad abrupt, la fel ca şi înălţimea locuinţelor. Mici cuburi din beton, cu latură de maximum 8 metri, fără acoperiş dar cu multe improvizaţii ce ţin loc de mobilier şi instrumente utile în gospodărie. Ceea ce se vede înăuntru arată un interes minim pentru confort şi curăţenie, semănând pentru ochiul occidental cu un şir de garaje-debara construite ilegal în spatele blocului. Atmosfera este însă vie şi oamenii par veseli şi fără griji – îşi fac cumpărăturile în cuburile tip magazin sătesc, pedalează pe biciclete ruginite fluierând, copii îmbrăcaţi sumar se joacă pe marginea străzii – o invenţie chineză ingenioasă lasă posteriorul bebeluşilor gol complet, cu pantalonaşi decupaţi în zona cu pricina promiţând micţiune şi defecare rapidă oriunde şi oricând.

    La cel de al doilea obiectiv turistic simbol al Chinei, Oraşul Interzis, se ajunge traversând această piaţă, depăşind grupuri mici şi mari de turişti chinezi veniţi să depună omagiu trupului îmbălsămat şi să vadă cum trăia clasa asupritoare, adică fiul cerului şi dinastiile imperiale de la Ming la Qing.

  • Noul val al creatorilor de modă (GALERIE FOTO)

    Printre aceştia se numără, conform Financial Times, Marco de Vincenzo, care a lucrat timp de unsprezece ani ca designer de accesorii la casa Fendi, înainte să-şi întemeieze propria firmă, debutând cu o colecţie la Paris în 2009. Creaţiile sale se adresează, spune de Vincenzo, femeii care caută piese clasice, fără a fi obsedată de tendinţele momentului. Ele au reuşit să atragă atenţia gigantului din industria luxului LVMH, care  a devenit acţionar la compania lui Marco de Vincenzo.

    Un alt creator, Anthony Vaccarello, a ajuns în atenţia publicului larg odată cu selectarea sa de către casa Versace pentru a-i crea colecţia Versus. Remarcat pentru fustele şi rochiile sale asimetrice, Vaccarello are şi propria casă de modă, SS15.

    În domeniul accesoriilor se remarcă Tabitha Simmons, care a lucrat în trecut pentru Alexander McQueen, Dolce & Gabbana şi Rag & Bone şi colaborează la ediţia americană a revistei Vogue. Ea şi-a lansat prima colecţie de pantofi în 2009, modele sale fiind în general clasice, dar cu o notă aparte.

    Un alt brand de încălţăminte, Aquazarra, a apărut din dorinţa fondatorului, columbianul Edgardo Orsorio, de a realiza cel mai confortabil toc posibil, care să-i permită purtătoarei să danseze fără probleme. După ce şi-a făcut ucenicia pe la Salvatore Ferragamo, Sigerson Morrison şi Roberto Cavalli, Orsorio a ajuns să lanseze pantofi, sandale şi espadrile la producerea cărora apelează la meşteşugari tradiţionali din Columbia sau Italia.

  • Ce poate face o idee ingenioasă pentru un hobby rafinat

    Tendinţa, pornită de şapte familii obişnuite de la Londra, care au întemeiat ceea ce se numeşte The Collective, câştigă teren în Marea Britanie, scrie The Guardian.

    Ea presupune asocierea unui grup de iubitori de artă care contribuie cu o sumă de bani pentru achiziţionarea de lucrări de artă contemporană care apoi sunt expuse o perioadă de timp în casa fiecărui membru al “colectivei”. Lucrările nu pot fi achiziţionate în scopul obţinerii de profit şi nici nu pot fi vândute fără acordul tuturor celor care s-au asociat la cumpărarea lor.

  • Ultimul mieunat al modei: nicio vedetă fără pisici (GALERIE FOTO)

    Pe lângă apariţia lor pe articole vestimentare din divese colecţii, cum ar fi colecţia primavară/vară 2014 Miu Miu, cea de toamnă/iarnă 2014 semnată Vivienne Westwood ori cea de toamnă/iarnă 2014 de la Ashley Williams, pisicile sau rudele lor mai mari şi-au făcut loc în campanii publicitare ale companiilor din industria luxului, cum ar fi Gucci, Lanvin sau Bulgari, în ale cărei reclame actriţa Julianne Moore apărea acoperită doar câte un produs al firmei şi nişte puişori de leu.

    Nici creatorii de modă sau alţi truditori în domeniu nu au scăpat farmecelor pisiceşti. Printre cele mai cunoscute feline aparţinând acestora se numără Choupette, pisica lui Karl Lagerfeld, scrie Financial Times. Ea are propria sa gardă de corp, o colecţie de genţi de transport Louis Vuitton şi chiar şi o colecţie de accesorii care-i poartă numele.

    Mai mult, Choupette are chiar şi o carte dedicată ei cu fotografii realizate de stăpân, ceea ce i-a făcut şi pe alţi editori de carte să lanseze propriile lor albume cu pisici, cum ar fi “Parisian Cats” (editura Flammarion) ori “Hollywood Cats” (Antique Collectors Club). La rândul lor, o serie de manechine şi jurnaliste de modă nu ratează nicio ocazie să se mândrească cu pisicile lor, postând fotografii cu ele pe reţele de socializare online.

    Iar pentru cei care nu se mai satură de imagini şi materiale care au legătură cu pisicile şi iubitorii lor, de curând s-a lansat o revistă de modă care li se adresează, intitulată Puss Puss (“Pisu Pisu”).

  • Bucătăriile de fiţe se mută în aer liber

    Chiar dacă prin anumite părţi ale lumii se mai păstrează câte un cuptor de pâine sau grătar folosite în comun de localnici, tendinţele merg de ani în şir în favoarea unor bucătării cât mai specializate şi mai bine adaptate pentru spaţiile interioare. Mai recent însă, acolo unde clima o permite, oamenii sătui să stea închişi între patru pereţi au descoperit plăcerea gătitului şi a mâncatului în aer liber.

    Pornită din comunităţile hippie, moda gătitului şi a mâncatului în aer liber s-a extins azi la cei care-şi permit o locuinţă cu curte mare, unde îşi instalează o bucătărie echipată la standarde moderne, protejată eventual de un acoperiş ca să nu se strice nimic în cazul unei ploi. Au apărut până şi firme care proiectează şi livrează bucătării menite a fi instalate în aer liber, unde se pot prepara nu numai pâine şi pizza, ci şi diferite alte mâncăruri, de către cei ai casei împreună cu rudele sau prietenii veniţi în vizită.

    Moda a prins în Statele Unite sau în Australia, unde bucătăriile în aer liber sunt nu numai spaţiu de gătit, ci şi de relaxare, ba chiar şi izvor de inspiraţie pentru prieteni muzicieni, care compun acolo, după cum spun unii proprietari. Un avantaj al unei asemenea bucătării este faptul că mirosul de mâncare nu ajunge în casă, iar curăţarea este mai uşoară în caz că pică mâncare pe jos.

    O eventuală problemă o pot reprezenta doar vieţuitoarele ce vin nepoftite la masă dacă rămâne ceva nestrâns, dar pentru nişte oameni care în multe cazuri îşi lasă slujbele de la birou şi viaţa urbană în favoarea unui trai menit să le ofere un contact cât mai larg cu natura, un asemenea inconvenient e mai mult comic decât enervant.