BusinessMagazin

Tag: lifestyle

  • Hai să-ţi arăt pivniţa mea: ghidul colecţionarului de vinuri

    Tot mai mulţi colecţionari au încetat să-şi ţină sticlele de vin departe de ochii lumii, la răcoare într-o pivniţă, alegând în schimb să le expună în casă, acolo unde-şi pot bucura ochii şi unde le pot arăta uşor şi prietenilor, scrie Wall Street Journal. Unii optează, de exemplu, pentru vitrine confecţionate numai din sticlă cu filtru special pentru lumină, pe care le instalează în mijlocul casei.

    Asemenea vitrine, a căror construcţie poate costa peste 100.000 de dolari, sunt prevăzute şi cu un sistem de răcire, care să ţină vinul la o temperatură constantă, dat fiind că acesta nu mai beneficiază de răcoarea din pivniţă. Unii clienţi comandă vitrine construite special ca să pună în valoare lumina din încăpere şi modul cum cade ea pe etichetele sticlelor expuse ca nişte opere de artă.

    Cei ce-şi comandă depozite de vinuri de modă nouă sunt în general dintre cei născuţi la începutul anilor optzeci, americani cu venituri foarte mari şi care cumpără peste 50% din vinurile scumpe comercializate, arată studii ale asociaţiei care reprezintă companiile din industria vinului din SUA.

    Chiar şi când păstrează vinurile la subsol, colecţionarii cer materiale moderne, cum ar fi plexiglasul, din care se fac rafturi cu suporturi pentru sticle, luminate cu leduri, un astfel de sistem de depozitare ajungând să coste şi 500.000 de dolari.

  • Reportaj: Ţara unde în copilărie se ajungea dacă săpai temeinic pământul de sub picioare.

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

    CE NU SE VEDE ÎN FOTOGRAFII: LIPSA DE MANIERE ŞI EDUCAŢIE PRIMARĂ DIN BEIJING. Acolo mai întâi se urcă în metrou, pe urmă se coboară. Acolo se merge cu tricoul ridicat peste abdomene rubiconde. Acolo doi din cinci bărbaţi scuipă vârtos pe stradă, iar una din zece femei râgâie. Acolo oamenii par să se spele mai rar şi să ignore minime principii de estetică vestimentară sau calitate a textilei în sine.

    Acolo oamenii nu vorbesc engleza deloc şi nici nu recunosc toponime locale scrise cu caractere latine. Acolo oamenii nu zâmbesc străinilor, îi îmbrâncesc, le trec în faţă la cozi şi îi ignoră făţiş.

    Acolo oamenii sunt săraci, vin la oraş dintr-un mediu rural aproape primitiv şi prin urmare, din anumite considerente, devine (mai) greu să îi acuzi. Există şi oameni bogaţi, după cum există şi oameni educaţi, doar că pe parcursul celor douăsprezece zile petrecute acolo nu ni s-au intersectat paşii nici în Beijing, nici în Shanghai.

    Altceva ce nu se vede în fotografii, o absenţă atotprezentă care te sufocă, este soarele. În Beijing smogul este atât de puternic încât soarele apare doar când părăseşti oraşul spre Marele Zid Chinezesc.

    Tronsonul Mutiniu se află la circa două ore de capitală şi este una din cele mai frumoase (şi lungi) părţi deschise publicului. Kilometri cu diferenţe abrupte de înclinaţie şi dificultate mare; şiruri lungi de trepte la înclinaţie de peste 60 grade, coline ce-ţi scot şi ultima fărâmă de energie, suprafeţe plane pe care te bucuri să poţi merge cu spatele pentru a apela la grupe de muşchi mai odihnite. De la punctul 4 la 27 zidul este refăcut şi deschis publicului; priveliştea din punctele înalte este magnifică, cu zidul strecurându-se ca un şarpe mut printre nori şi munţi în curbe viclene. Secretul succesului în atingerea liniei de final a fost un mooncake cumpărat de la un muzeu; prăjiturile cu acest nume se degustă în timpul festivalului toamnei mijlocii care venerează Luna; sunt rotunde, de circa zece centimetri diametru, doi centimetri înălţime şi înmagazinează 1.000 de calorii, datorită umpluturii cu pastă de fasole roşie, seminţe de lotus etc.

    Se zice că zidul este unul din cele mai mari cimitire umane din lume, lucru care face referire la faptul că nenumăraţi muncitori epuizaţi sunt parte din el.

    Zidul a fost început de împăratul Qin, comandantul suprem al armatei de terracotă (246-210 î.Hr.), care a unificat fortificaţii preexistente. Următoarea dinastie, Han, a prelungit zidul până la peste 20.000 km, ca mai apoi dinastia Ming să repare circa 6.400 km din el, în forma în care îl vedem şi noi azi. Este construit din piatră de calcar arsă şi amidon din orez, argilă, piatră şi nisip, care în timp au fost îmbrăcate în valuri de pământ şi piatră. Puţinii turişti care ating punctul-terminus descoperă că zidul confortabil de 8-10 metri lăţime se continuă cu vegetaţie abundentă ca nişte coaste verzi ale unei coame din piatră înguste de niciun metru, ce se pierde răsturnată printre copaci, arbuşti şi plante. Sticle goale de Captain Morgan şi şampanie stau ofrandă depusă de cei care au învins zidul parcurgându-l până la capăt.

    Puţinii comercianţi întâmpină vesel-disperat turişti la fiecare milestone cu apă, bere, Oreos şi Hersheys, insistând nu atât să cumperi, cât sa faci o poză cu steagul Chinei. În fiecare zi urcă zidul, cu cât mai departe cu atât mai bine, cărând sarsanaua cu marfă, pentru ca la finalul zilei să facă drumul invers, căci pe acest tronson urcatul şi coborâtul se fac prin acelaşi punct.

    Arhitectura Beijingului îţi aduce aminte de bulevardele de tip Victoria Socialismului din Bucureşti şi aiurea – clădiri late, imense şi greoaie, cu faţade simple şi cumva rigide, respirând şi inspirând un aer prăfuit, solemn, retrograd. Prin urmare piaţa Tienanmen este o piaţă mare într-un spaţiu vast, străjuită de construcţii monumentale în stil comunist şi vegheată de chipul lui Mao Zedong de pe bannerul agăţat pe mausoleul ce-i adăposteşte trupul îmbălsămat în coşciug de cristal.

    Arhitectura rezidenţială înseamnă păduri de zgârie-nori deja perimaţi ca stil, coşcoviţi şi respirând sărăcie în ciuda preţurilor astronomice practicate – media de preţ a unui metru pătrat poate fi şi 3.000 euro. În hutongs – alei înguste din vechi cartiere –  rezidenţiale preţurile scad abrupt, la fel ca şi înălţimea locuinţelor. Mici cuburi din beton, cu latură de maximum 8 metri, fără acoperiş dar cu multe improvizaţii ce ţin loc de mobilier şi instrumente utile în gospodărie. Ceea ce se vede înăuntru arată un interes minim pentru confort şi curăţenie, semănând pentru ochiul occidental cu un şir de garaje-debara construite ilegal în spatele blocului. Atmosfera este însă vie şi oamenii par veseli şi fără griji – îşi fac cumpărăturile în cuburile tip magazin sătesc, pedalează pe biciclete ruginite fluierând, copii îmbrăcaţi sumar se joacă pe marginea străzii – o invenţie chineză ingenioasă lasă posteriorul bebeluşilor gol complet, cu pantalonaşi decupaţi în zona cu pricina promiţând micţiune şi defecare rapidă oriunde şi oricând.

    La cel de al doilea obiectiv turistic simbol al Chinei, Oraşul Interzis, se ajunge traversând această piaţă, depăşind grupuri mici şi mari de turişti chinezi veniţi să depună omagiu trupului îmbălsămat şi să vadă cum trăia clasa asupritoare, adică fiul cerului şi dinastiile imperiale de la Ming la Qing.

  • Noul val al creatorilor de modă (GALERIE FOTO)

    Printre aceştia se numără, conform Financial Times, Marco de Vincenzo, care a lucrat timp de unsprezece ani ca designer de accesorii la casa Fendi, înainte să-şi întemeieze propria firmă, debutând cu o colecţie la Paris în 2009. Creaţiile sale se adresează, spune de Vincenzo, femeii care caută piese clasice, fără a fi obsedată de tendinţele momentului. Ele au reuşit să atragă atenţia gigantului din industria luxului LVMH, care  a devenit acţionar la compania lui Marco de Vincenzo.

    Un alt creator, Anthony Vaccarello, a ajuns în atenţia publicului larg odată cu selectarea sa de către casa Versace pentru a-i crea colecţia Versus. Remarcat pentru fustele şi rochiile sale asimetrice, Vaccarello are şi propria casă de modă, SS15.

    În domeniul accesoriilor se remarcă Tabitha Simmons, care a lucrat în trecut pentru Alexander McQueen, Dolce & Gabbana şi Rag & Bone şi colaborează la ediţia americană a revistei Vogue. Ea şi-a lansat prima colecţie de pantofi în 2009, modele sale fiind în general clasice, dar cu o notă aparte.

    Un alt brand de încălţăminte, Aquazarra, a apărut din dorinţa fondatorului, columbianul Edgardo Orsorio, de a realiza cel mai confortabil toc posibil, care să-i permită purtătoarei să danseze fără probleme. După ce şi-a făcut ucenicia pe la Salvatore Ferragamo, Sigerson Morrison şi Roberto Cavalli, Orsorio a ajuns să lanseze pantofi, sandale şi espadrile la producerea cărora apelează la meşteşugari tradiţionali din Columbia sau Italia.

  • Ce poate face o idee ingenioasă pentru un hobby rafinat

    Tendinţa, pornită de şapte familii obişnuite de la Londra, care au întemeiat ceea ce se numeşte The Collective, câştigă teren în Marea Britanie, scrie The Guardian.

    Ea presupune asocierea unui grup de iubitori de artă care contribuie cu o sumă de bani pentru achiziţionarea de lucrări de artă contemporană care apoi sunt expuse o perioadă de timp în casa fiecărui membru al “colectivei”. Lucrările nu pot fi achiziţionate în scopul obţinerii de profit şi nici nu pot fi vândute fără acordul tuturor celor care s-au asociat la cumpărarea lor.

  • Ultimul mieunat al modei: nicio vedetă fără pisici (GALERIE FOTO)

    Pe lângă apariţia lor pe articole vestimentare din divese colecţii, cum ar fi colecţia primavară/vară 2014 Miu Miu, cea de toamnă/iarnă 2014 semnată Vivienne Westwood ori cea de toamnă/iarnă 2014 de la Ashley Williams, pisicile sau rudele lor mai mari şi-au făcut loc în campanii publicitare ale companiilor din industria luxului, cum ar fi Gucci, Lanvin sau Bulgari, în ale cărei reclame actriţa Julianne Moore apărea acoperită doar câte un produs al firmei şi nişte puişori de leu.

    Nici creatorii de modă sau alţi truditori în domeniu nu au scăpat farmecelor pisiceşti. Printre cele mai cunoscute feline aparţinând acestora se numără Choupette, pisica lui Karl Lagerfeld, scrie Financial Times. Ea are propria sa gardă de corp, o colecţie de genţi de transport Louis Vuitton şi chiar şi o colecţie de accesorii care-i poartă numele.

    Mai mult, Choupette are chiar şi o carte dedicată ei cu fotografii realizate de stăpân, ceea ce i-a făcut şi pe alţi editori de carte să lanseze propriile lor albume cu pisici, cum ar fi “Parisian Cats” (editura Flammarion) ori “Hollywood Cats” (Antique Collectors Club). La rândul lor, o serie de manechine şi jurnaliste de modă nu ratează nicio ocazie să se mândrească cu pisicile lor, postând fotografii cu ele pe reţele de socializare online.

    Iar pentru cei care nu se mai satură de imagini şi materiale care au legătură cu pisicile şi iubitorii lor, de curând s-a lansat o revistă de modă care li se adresează, intitulată Puss Puss (“Pisu Pisu”).

  • Bucătăriile de fiţe se mută în aer liber

    Chiar dacă prin anumite părţi ale lumii se mai păstrează câte un cuptor de pâine sau grătar folosite în comun de localnici, tendinţele merg de ani în şir în favoarea unor bucătării cât mai specializate şi mai bine adaptate pentru spaţiile interioare. Mai recent însă, acolo unde clima o permite, oamenii sătui să stea închişi între patru pereţi au descoperit plăcerea gătitului şi a mâncatului în aer liber.

    Pornită din comunităţile hippie, moda gătitului şi a mâncatului în aer liber s-a extins azi la cei care-şi permit o locuinţă cu curte mare, unde îşi instalează o bucătărie echipată la standarde moderne, protejată eventual de un acoperiş ca să nu se strice nimic în cazul unei ploi. Au apărut până şi firme care proiectează şi livrează bucătării menite a fi instalate în aer liber, unde se pot prepara nu numai pâine şi pizza, ci şi diferite alte mâncăruri, de către cei ai casei împreună cu rudele sau prietenii veniţi în vizită.

    Moda a prins în Statele Unite sau în Australia, unde bucătăriile în aer liber sunt nu numai spaţiu de gătit, ci şi de relaxare, ba chiar şi izvor de inspiraţie pentru prieteni muzicieni, care compun acolo, după cum spun unii proprietari. Un avantaj al unei asemenea bucătării este faptul că mirosul de mâncare nu ajunge în casă, iar curăţarea este mai uşoară în caz că pică mâncare pe jos.

    O eventuală problemă o pot reprezenta doar vieţuitoarele ce vin nepoftite la masă dacă rămâne ceva nestrâns, dar pentru nişte oameni care în multe cazuri îşi lasă slujbele de la birou şi viaţa urbană în favoarea unui trai menit să le ofere un contact cât mai larg cu natura, un asemenea inconvenient e mai mult comic decât enervant.

  • Idei de afaceri: dezvoltatorii care vând case cu parfum personalizat (GALERIE FOTO)

    Un exemplu îl reprezintă clădirea One Thousand Museum, proiectată de către firma de arhitectură patronată de Zaha Hadid la Miami, pentru care s-a apelat la o companie newyorkeză ce creează parfumuri la comandă, 12.29, ca să găsească o aromă potrivită construcţiei prevăzute cu spaţiu pentru aterizarea elicopterelor, spaţiu pentru plajă, sală de fitness şi alte dotări de lux. Ocupanţii clădirii vor simţi miros de briză marină în holul acesteia, un iz de citrice în sala de fitness sau o combinaţie de nucă de cocos şi portocală în centrul de relaxare de pe acoperiş.

    La New York, clădirile rezidenţiale de lux care aparţin de Instrata Lifestyle Residences au toate mirosul caracteristic denumit “Golden Bamboo”, o combinaţie de mikan (Citrus unshiu), măr şi bambus, creată de ScentAir. În Marea Britanie, proiectele imobiliare ale Millgate folosesc ca aromă distinctivă o combinaţie de ceai şi smochine, iar un apartament scos la vânzare la Londra pentru câteva zeci de milioane de lire avea chiar mirosuri adecvate ocupanţilor: dressingul bărbătesc avea un parfum masculin, iar cel destinat locatarei unul floral.

  • Culmea luxului: dressingul cu trei etaje (GALERIE FOTO)

    Proiectul a costat-o nici mai mult, nici mai puţin de 500.000 de dolari, scrie Houston Chronicle. La fiecare nivel al uriaşului dressing de 300 mp se poate ajunge pe o scară în spirală şi se pot admira pantofi, genţi, haine, pălării şi parfumuri frumos aşezate pe categorii.

    Deşi criticii nu au întârziat să apară, întreprinzătoarea îşi justifică investiţia afirmând că dressingul ei este un loc foarte potrivit pentru organizarea de strângeri de fonduri pentru opere caritabile şi că invitatele ei care donează bani se simt foarte bine la evenimentele găzduite acolo.

  • Cu flori în barbă: ultima fiţă de selfie masculin (GALERIE FOTO)

    Pornită de la un blogger de pe Tumblr care a lansat proiectul “Will It Beard” (beard ă barbă), ideea de a pune flori în barbă a câştigat teren în rândul tinerilor americani, scrie The Independent.

    Din ce în ce mai mulţi bărbaţi din Statele Unite postează pe reţelele sociale fotografii unde le poate fi admirată inedita podoabă facială, pe care însă nu s-au decis încă s-o poarte şi în viaţa de zi cu zi.

  • Cum să arăţi că ai carte: ai auzit de “blooks”? (GALERIE FOTO)

    Aceste pseudocărţi, numite de unii colecţionari “blooks” (de la “book” – carte şi “look” – aspect) există de sute de ani, fiind destul de căutate de cei care-şi permit să le aibă. Blook-urile sunt de diverse dimensiuni şi culori, fiind confecţionate dintr-o varietate de materiale, de la carton şi piele la granit, ardezie, ceramică, ghips, ceară sau săpun ori plastic şi pot fi pline sau goale în interior, scrie New York Times.

    Potrivit specialistei Mindell Dubansky de la Muzeul de Artă Metropolitan, blook-urile pot fi lucrate cu mai mult sau mai puţină atenţie în privinţa imitării cărţilor, unele având doar forma de carte şi cotorul aferent, iar altele având până şi margini de pagini. De-a lungul timpului li s-au dat diferite întrebuinţări, cum ar fi sticle de băutură, ca aceea care i-a aparţinut dramaturgului, actorului şi compozitorului Noel Coward, ce se poate admira la Victoria and Albert Museum din Londra, ori trusa de lucru de mână care i-a aparţinut familiei celebrului circar P.T. Barnum, expusă la Barnum Museum din Bridgeport, Connecticut.

    Alte blook-uri sunt întrebuinţate pe post de sculpturi, prespapieruri, puşculiţe, coşuri de gunoi, călimări, cutii de ţigări ori reportofoane sau chiar conserve de sardele şi pot costa şi peste o mie de dolari, ca în cazul unui blook confecţionat în secolul al XVIII-lea, care ascundea între coperte o cutie de ceai.