BusinessMagazin

Tag: intrebare

  • Întrebarea după această criză este: cine va mai dori să lucreze în firmele private, la patronii români?

    Căderea economică care va urma va fi cumplită, iar revenirea, chiar dacă va fi mai rapidă, nu va fi la acelaşi nivel de unde am lăsat-o.

    În România, când scriu acest articol, marţi seara, 7 aprilie 2020, unul din patru angajaţi a fost trimis în şomaj tehnic, adică peste un milion de români experimentează acest model.
    O parte dintre ei vor ajunge şi în şomajul tradiţional, pentru că firmele unde lucrau nu vor mai avea bani să-i ţină.
    Deja sunt aproape 200.000 de angajaţi care au fost disponibilizaţi, care şi-au pierdut jobul cu totul.
    Estimările indică faptul că în această criză economică România va depăşi 2 milioane de şomeri (în criza de acum zece ani s-au pierdut 700.000 de locuri de muncă): 1 milion de şomeri vor fi din forţa de muncă actuală, iar 1 milion de şomeri vor fi din românii care lucrau afară şi care nu vor mai avea unde să se întoarcă, pentru că economiile Italiei, Spaniei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii etc. vor fi la fel de afectate.
    Înainte de criză, România avea 4,2 milioane de angajaţi în companii, din care aproape 1 milion lucrau în multinaţionale, iar 3 milioane lucrau la cele 540.000 de microîntreprinderi, companii mici şi mijlocii.
    Cel mai afectaţi vor fi cei care lucrează în aceste companii şi mai puţin cei care lucrează în multinaţionale sau la stat, unde pe lista de plată sunt 1,2 milioane de persoane, care se adaugă la cele 4 milioane din companii.
    Companiile româneşti mici şi mijlocii, plus microîntreprinderile sunt slab capitalizate, trăiesc de pe o zi pe alta şi se bazează pe creditul furnizor, adică pe marfa pe care o primesc şi pe care o achită într-o perioadă mai lungă de timp.
    Creditul furnizor este de trei ori mai mare decât creditul bancar, iar tot acest model blochează acum economia, având în vedere că toate firmele încearcă să ţină de bani şi să plătească cât mai târziu facturile.
    În criza de acum zece ani, în România au murit peste 150.000 de companii.
    Iar acum se estimează că va fi mai rău.
    Ca să reziste, antreprenorii români, oamenii de afaceri, patronii vor trece la restructurări masive, vor tăia joburi din organigramă şi vor reduce salariile.
    Cristian Hossu, unul din proprietarii companiei Universum, cel mai mare organizator de conferinţe şi târguri (după marile festivaluri Untold, Electric Castel, Summer Well, Neversea) şi care şi-a văzut businessul prăbuşit peste noapte, spune că discuţia nu este „cu cât se vor reduce salariile, ci dacă mai ai job sau nu”.
    Nici înainte patronii români nu erau iubiţi, dar în această criză vor deveni extrem de urâţi.
    Cei care lucrează în firmele româneşti private realizează că stau fără o plasă de siguranţă solidă, că firmele private româneşti sunt în bătaia vântului. Aşa că privirea se îndreaptă spre multinaţionale, adică firmele străine să vină cât mai repede şi să preia economia, varianta cea mai fericită, sau să vină statul şi să preia companiile private româneşti, ca să lucreze la stat.
    Acest sentiment era prezent şi înainte, având în vedere că salariile în multinaţionale şi la companiile de stat erau mai mari decât în companiile private româneşti, iar acum va deveni şi mai acut.
    Mai mult decât atât, există o plajă de angajaţi care sunt deja în partea a doua a vieţii, adică mai au 10-15 ani până la pensie şi realizează că viitorul nu mai este al lor, că nu prea au unde să se mişte, că nu pot s-o ia de la capăt şi că sunt puşi cu spatele la zid.
    Toţi aceştia vor deveni o masă extrem de furioasă, care va vota pentru stat, pentru armată şi pentru o conducere centralizată, autoritară.
    Capitalismul nu mai este o opţiune pentru ei şi nu vor mai crede în acest concept, în libera iniţiativă şi în posibilitatea de a face ceva pe cont propriu.
    În aceste condiţii, întrebarea este: câţi patroni români vor supravieţui acestei crize şi câţi angajaţi vor mai dori să lucreze pentru ei?

  • Brexitul s-a îmbolnăvit de COVID-19: Cu Boris Johnson la terapie intensivă şi alţi lideri europeni infectaţi sau izolaţi, soarta acordului comercial Uniunea Europeană – Marea Britanie este sub semnul întrebării

    Acordul comercial parte a Brexit se confruntă cu obstacole majore, în contextul în care premierul britanic Boris Johnson se află la terapie intensivă din cauza coronavirusului, iar alţi oficiali cheie în aceste negocieri sunt infectaţi ori plasaţi în auto-izolare, potrivit CNBC.

    Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană în data de 31 ianuarie 2020, după lungi perioade de amânare şi incertitudine – însă perioada de tranziţie expiră la finalul anului 2020, iar până atunci Marea Britanie trebuie să negocieze un acord de comerţ liber cu Uniunea Europeană.

    Însă în contextul actual, rămâne întrebarea dacă cele două părţi vor reuşi să rămână în acest calendar.

    „În aceste circumstanţe este foarte dificil să iţi imaginezi cum ar putea fi încheiat un acord amplu între Marea Britanie şi Uniunea Europeană până la finalul anului. În utlimele săptămâni, am văzut că negociatorul-şef al UE pentru Brexit s-a îmbolnăvit, negociatorul Marii Britanii prezintă simptome, iar acum există şi această situaţie foarte tristă în care se află premierul”, a spus Amanda Sloat, cercetător în cadrul Brookings Institution.

    În data de 19 martie, Michel Barnier, negociatorul-şef al UE pentru Brexit a anunţat că a fost infectat cu coronavirus, în timp ce negociatorul-şef al britanicilor, David Frost, s-a plasat în auto-izolare în aceeaşi perioadă, după ce a prezentat simptome.

    Boris Johnson, 55 ani, a fost mutat la terapie intensivă, luni, în contextul în care simptomele lui s-au înrăutăţi în doar câteva ore, potrivit unui anunţ guvernamental.

    În data de 27 martie, acesta a anunţat că a fost testat pozitiv şi că are „simptome uşoare”.

    Dominic Raab, ministrul de Externe, va prelua temporar atribuţiile premierului, cât timp Johnson este în spital.

    Ce se întâmplă cu tranziţia

    Când Marea Britanie a ieşit din Uniunea Europeană în data de 31 ianuarie, a început o „perioadă de tranziţie” în care Marea Britanie încă este membră a pieţei unice – iar cele două părţi au început negocierile pentru un acord comercial.

    Dacă nu semnează un acord până la finalul anului 2020, toate regulile pieţei unice pică, iar relaţia comercială dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană va fi reglementată de normele Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

    „Majoritatea oamenior erau sceptici cu privire la încheierea unui acord până în noiembrie chiar şi în condiţii perfecte. Marea Britanie are timp până la data de 30 iunie să ceară o extindere a perioadei de tranziţie. Uniunea Europeană a spus clar că nu va susţine amânările – însă rămâne de văzut în contextul actual”, a explicat Sloat

  • Va fi ucisă globalizarea de coronavirus?

    Criza financiară din 2007-2008 şi recesiunea mondială care i-a urmat nu au adus nicio atingere globalizării, dar au ajutat să ajungă la putere lideri precum Donald Trump, preşedintele SUA, care propovăduieşte inversarea acesteia. Coronavirusul dă şi mai multă putere argumentelor lor. Un think tank, Foreign Policy In Focus, aminteşte că gripa spaniolă a ajutat la prăbuşirea primului val al globalizării moderne.
    Tendinţele de deglobalizare erau vizibile înainte de izbucnirea epidemiei din China, notează The New York Times. Administraţia de la Casa Albă a ordonat multinaţionalelor americane să abandoneze China şi să-şi producă bunurile în fabricile americane. Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, ceea ce va duce aproape sigur la reapariţia controalelor vamale de pe ambele părţi ale Canalului Mânecii. O creştere a numărului de refugiaţi care fugeau din unele dintre cele mai periculoase locuri de pe pământ – Siria, Afganistan, America Centrală – a produs o reacţie împotriva imigrării în multe ţări dezvoltate. În Europa, criza refugiaţilor a fost o trambulină pentru ascensiunea partidelor de extremă dreapta, care promit că vor închide porţile. Preşedintele Trump voia construirea unui zid de-a lungul graniţei cu Mexicul în timp ce căuta să-i împiedice pe musulmani să intre în ţară. Discursuri antimusulmani pot fi auzite şi în Europa. Premierul Ungariei, Viktor Orban, îşi creează imaginea de cavaler care apără cultura creştină de presiunile musulmane. Orban a construit chiar garduri la graniţe pentru a-i ţine pe refugiaţi afară din ţară. Coronavirusul a accelerat şi intensificat presiunile contra conexiunilor globale. Epidemia a semănat haos în lanţurile de aprovizionare globale care leagă fabricile peste graniţe şi oceane permiţând uzinelor de produse finite să aducă piese, componente şi materii prime din întreaga lume. Multe companii caută acum furnizori alternativi în ţări care par mai puţin vulnerabile la perturbări.

    Epidemia a oferit partidelor de dreapta ale Europei o nouă oportunitate de a suna alarma cu privire la frontierele deschise. Virusul ţine blocaţi milioane de oameni în comunităţile lor şi chiar în casele lor, oferindu-le timp să reflecteze dacă globalizarea este într-adevăr o idee atât de grozavă.
    „Întăreşte toate temerile legate de frontierele deschise”, spune Ian Goldin, profesor de globalizare şi dezvoltare la Universitatea Oxford şi autor al unei cărţi din 2014 care a anticipat un atac asupra liberalismului prin intermediul unei pandemii, „Defectul fluturelui (The Butterfly Defect): globalizarea creează riscuri de sistem şi ce să faci în acest caz“.
    „În America de Nord şi Europa există o recalibrare, o dorinţă de angajare pe o bază mai selectivă”, a explicat el. Goldin apreciază că virusul este doar ultima forţă care dezvăluie deficienţele globalizării aşa cum aceasta s-a dezvoltat în ultimele decenii – o formă de interconectare insuficient reglementată şi plină de complicaţii care a lăsat comunităţile vulnerabile la o serie de ameninţări puternice. De la criza financiară mondială din 2008 şi până la schimbările climatice, oamenii obişnuiţi au ajuns la concluzia că nu pot avea încredere în autorităţi pentru protejarea siguranţei lor. Acest lucru le-a permis politicienilor să atace probleme legitime cu soluţii simpliste, cum ar fi protecţionismul comercial şi blindarea frontierelor.
    Acum spaima creată de coronavirus a agravat tendinţa. „Nu cred că vreun perete nu poate fi suficient de înalt pentru a oferi protecţie faţă de o pandemie sau o schimbare climatică sau oricare dintre celelalte mari ameninţări cu care se va confrunta umanitatea în viitor”, a spus Goldin. Procesul de globalizare este departe de a se fi terminat. Legăturile comerciale care produc bunurile din epoca modernă, de la computere la automobile, implică atât de multe persoane care coordonează atât de multe procese încât o industrie doar locală pare acum de neimaginat la scară extinsă. Coronavirusul în sine nu respectă frontierele, necesitând coordonare internaţională, proces facilitat de infrastructura globalizării.
    Dar, pe măsură ce măştile chirurgicale devin obiecte tot mai rare şi dorite, în timp ce şcolile din Japonia şi până în Irlanda stau închise, pe măsură ce companiile aeriene suspendă zborurile internaţionale, show-urile comerciale sunt anulate şi pieţele bursiere se prăbuşesc, producând pierderi de miliarde de dolari, panica pare să modifice contururile globalizării.
    Cel mai evident impact este asupra comerţului. Epidemia a determinat o reexaminare a dependenţei lumii de China ca punct central pentru producţie, o tendinţă care se manifesta deja în timpul războiului commercial pornit de Trump contra Beijingului. Pentru Trump, orice produs importat din China în SUA înseamnă un muncitor american fără activitate.
    Războiul comercial nu a reuşit să creeze locurile de muncă promise de preşedinte, rezultând în schimb o încetinire a producţiei în Statele Unite. Unele companii multinaţionale au mutat producţia din China în Vietnam, Bangladesh şi Mexic.
    Oficialii administraţiei Trump au considerat epidemia de coronavirus ca fiind un impuls pentru a-şi creşte presiunea asupra companiilor de a părăsi China. „Va ajuta la accelerarea revenirii locurilor de muncă în America de Nord”, a declarat secretarul de stat pentru comerţ, Wilbur Ross, la sfârşitul lunii ianuarie. Zilele trecute, principalul consilier comercial al lui Trump, Peter Navarro, care a scris o carte numită „Moarte prin intermediul Chinei”, a folosit coronavirusul ca pe un avertisment că Statele Unite au permis prea multă producţie industrială să părăsească teritoriile americane. „O mare parte din ea este în China“, a spus el pentru Fox News. „Trebuie să o recuperăm.” Mesaje asemănătoare, dar mai moderate, au putut fi auzite şi de la oficiali francezi, frustraţi de faptul că Franţa importă măşti chirurgicale din China. Mulţi din lumea manufacturieră resping astfel de discuţii ca fiind demagogie politică cu aromă de politică economică. Indiferent de ceea ce se va întâmpla, este foarte puţin probabil ca americanii să se bată pe locuri de muncă în care vor sta în spatele maşinilor de cusut sau aplecaţi peste liniile de asamblare a plăcilor cu circuite electrice. Însă este posibil să accelereze o mutare marginală a muncii de la fabricile chineze la cele din alte ţări cu salarii mici.
    „Oamenii au înţeles din războiul comercial că nu se pot baza prea mult pe China”, spune Sebastien Breteau, directorul executiv al Qima, o companie din Hong Kong care inspectează fabrici de îmbrăcăminte, electronice şi de alte bunuri produse pentru mărci internaţionale importante. De la începutul anului, a explicat el, numărul inspecţiilor făcute de Qima a crescut cu jumătate atât în ​​Vietnam, cât şi în Bangladesh.
    Epidemia a evidenţiat că fabricile şi operaţiunile de retail din întreaga lume au devenit atât de dependente de China încât o criză acolo se poate transforma rapid în probleme aproape peste tot. Economiştii presupun că în săptămânile şi lunile următoare vor apărea penurii de piese după epuizarea stocurilor.

    Producătorii din India şi Japonia se bazează pe China pentru 60% din componentele lor electronice importate, potrivit Fitch Ratings. Producătorii americani cumpără din China aproximativ jumătate din piesele electronice importate. În Italia, autorităţile au pus în carantină comunităţile industriale de la sud de Milano deoarece coronavirusul s-a răspândit acolo, ameninţând să amplifice problemele lanţurilor mondiale de aprovizionare. Italia este un furnizor major de piese auto, ceea ce înseamnă că perturbările din fabricile sale vor fi probabil resimţite în Germania şi în restul Europei.
    Însă, spun economiştii, morala acestei poveşti nu este că globalizarea e în mod obligatoriu periculoasă, ci că forţele pieţei lăsate nesupravegheate au devenit un pericol. O parte a vulnerabilităţii lumii la întreruperea lanţului de aprovizionare provine din îmbrăţişarea excesivă a aşa-numitului mod de producţie just-in-time: în loc să păstreze depozitele pline cu piesele necesare, asigurând că există suficiente rezerve orice s-ar întâmpla, fabrica modernă foloseşte internetul pentru a comanda piese pe măsură ce apare nevoia, în timp ce se bazează pe reţele globale de transport aerian şi maritim pentru a le livra sincron cu producţia. La fel cum criza financiară a demonstrat că băncile împrumutau sume uriaşe de bani fără a păstra rezerve suficiente pentru acoperirea creditelor toxice, coronavirusul a evidenţiat modul în care producţia globală a funcţionat prea neatentă, fără a ţine cont de riscuri precum cutremure, epidemii şi altele dezastre. Această situaţie este rezultatul direct al supremaţiei intereselor acţionarilor în economia globală, cu tot ceea ce produce profituri pe termen scurt, lăsând pe plan secund consideraţiile prudente cu privire la riscurile pe termen lung.
    „Costă să ai pe stoc”, a spus Goldin, expertul de la Oxford. „Ai presiunea pieţei şi raportări trimestriale, iar analiştii îţi respiră în ceafă. Nu poţi spune: «Bine, avem profituri mai mici, dar mai multă rezistenţă».” Dar, dacă unii sunt înclinaţi să folosească coronavirusul ca o oportunitate pentru a scrie epitaful globalizării, alţii spun că acest lucru ar ignora faptul că focarul a apărut într-un centru de producţie global, a fost propulsat de călătoriile aeriene moderne şi răspândit de impulsul uman de a se deplasa. „Acesta e doar un indiciu că globalizarea este ceea ce este“, a declarat Maria Demertzis, economist şi director adjunct la Bruegel, o instituţie de cercetare din Bruxelles. „Oamenii vor dori întotdeauna să călătorească. Ei vor dori întotdeauna să facă comerţ. Răspunsul este să nu construiţi din nou ziduri. Aveţi nevoie de mai multă cooperare şi informaţii clare.”
    Pentru Will Hutton, editorialist la The Guardian, coronavirusul înseamnă că o formă de globalizare, de piaţă liberă nereglementată, cu predispoziţie la crize şi pandemii, este cu siguranţă pe moarte. Însă se naşte o altă formă care recunoaşte interdependenţa şi primatul acţiunii colective bazate pe dovezi.

  • În jurul lumii

    Remus Gall şi sora lui, Simona Gall, îşi doreau de mulţi ani un glob pământesc uriaş, care să şi arate interesant, nu doar de departe, ci şi de aproape. Au pus bazele Biodome Systems, o firmă care proiectează domuri geodezice – clădiri în formă de minge, eficiente energetic –, dar nu s-au limitat doar la această divizie de business, aşa că, tot sub formă de sferă, au început să proiecteze şi globuri pământeşti.
    „Singurele globuri de pe piaţă care erau atât de mari cum ne doream erau pictate cu acuarele în culori tocite şi mai aveau şi preţuri de zeci de mii de euro. Aşa că, în 2018, ne-am decis să ne facem şi noi un glob exact cum ne-am dorit întotdeauna, ca cele din romanele de Jules Verne”, povesteşte Remus Gall.
    S-au pus pe treabă, dar, după luni întregi de încercări, nu au ieşit mai mult de câteva prototipuri eşuate. Au luat-o de la capăt de mai multe ori, iar asta a presupus eforturi financiare şi sacrificii. Dar curând au apărut şi progresele.
    Modelul poartă numele The Blue Planet şi a cumulat peste şase luni de trudă. Are peste 2.500 de etichete şi detalii în relief de o mare acurateţe, rezultatul folosirii imaginilor fotografice exacte din satelit. Investiţia până acum a ajuns la 100.000 de euro, atât în prototipuri, cât şi în brevete pentru tehnica nouă de a face globuri pământeşti, cu pigmenţi similari cu cei folosiţi în realizarea vitraliilor din catedralele medievale.
    „În luna noiembrie am finalizat ultimul prototip. Acum aşteptăm clienţi care să vrea aceste globuri. Noi le putem oferi atât globuri personalizate din punctul de vedere al culorilor, cât şi hărţi unice şi chiar masa pe care globul poate fi aşezat, care poate să fie de diferite forme şi mărimi.”
    Un astfel de glob costă 5.000 de euro şi şi-ar putea găsi locul fie într-o casă ori un birou care vrea să fie înnobilat cu un astfel de obiect care te poartă în jurul lumii într-o secundă, fie în muzee sau şcoli, ca recuzită pentru micii exploratori.
    „Fabricăm globurile 100% în România, la Carei. Este un proces foarte migălos, manual, care durează până la trei luni pentru un singur glob cu diametrul de 80 de centimetri”, explică Remus Gall.
    Dincolo de prototipul deja realizat, cei doi fraţi vor să dezvolte noi modele de globuri în 2020, cu hărţi istorice şi mai multe detalii. Unul dintre modele urmează să ilustreze planeta Pământ în anul 2100, după ce nivelul oceanelor se va ridica.
    „Până atunci, putem face la comandă orice tip de glob în variaţii de culori, în funcţie de preferinţele clientului.”

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    ZF şi Banca Transilvania au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero. În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.

    MuskOx – producţie de tricouri pentru activitate fizică (Braşov)
    Fondator: Claudiu Neamţu
    Investiţie iniţială: 65.000 de euro
    Prezenţă: online (pe site-ul propriu şi pe eMag)

    Arete – producţie de şosete pentru bărbaţi (Prahova)
    Fondatori: Cosmin Neagu şi Mihai Dinu
    Investiţie iniţială: 15.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2019: 10.000 de euro
    Prezenţă: showroomuri din Bucureşti şi Cluj-Napoca

    7bucate – abonamente la cutii cu alimente tradiţionale (Bucureşti)
    Fondator: Cosmin Daneş
    Investiţie iniţială: 5.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru primul semestru din 2020: 15.000 de euro
    Prezenţă: online, cu livrare în Bucureşti

    Şugubăţ – afacere cu cheesecake pe băţ (Bucureşti)
    Fondator: Alexandru-Adrian Manole
    Investiţie iniţială: 60.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru 2020: 15.000 de euro/lună
    Prezenţă: la festivaluri în ţară şi în Bucureşti, pe strada Ion Câmpineanu

    Friddi – gelaterie artizanală (Bucureşti)
    Fondatori: Ciprian Sălceanu, Alexandru Becuţ, Simona Retevoescu
    Investiţie iniţială: 200.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru 2020: peste 500.000 de euro
    Prezenţă: Piaţa Romană din Bucureşti

  • 1 din 100 de oameni sunt psihopaţi. Te numeri printre ei? Întrebarea care circulă în online al cărei răspuns ţi-ar spune dacă gândeşti ca un psihopat

    Potrivit presei internaţionale, 1 din 100 de oameni sunt psihopaţi. De asemenea, se crede că 1 din 5 lideri de afaceri au tendinţe psihopatice, potrivit unui profesor de psihologie citat de CNBC. Alte studii spun că 21% din cei care conduc afaceri sunt psihopaţi. O poveste care circulă în mediul online, citată de autorul Kevin Dutton în cartea „Înţelepciunea psihopaţilor”, îi îndeamnă pe cititori să ofere un răspuns care să le spună dacă au tendinţe psihopatice sau nu.

    „Circulă o poveste pe internet care sună cam aşa. În timpul funeraliilor mamei sale, o femeie cunoaşte un bărbat pe care nu îl văzuse niciodată şi se simte atrasă de el în mod misterios. A crezut că este sufletul ei pereche şi s-a îndrăgostit pe loc. Însă când s-au încheiat funeraliile a uitat să îi ceară numărul de telefon şi nu a mai fost chip să îi dea de urmă. Câteva zile mai târziu, femeia şi-a ucis sora. De ce?”, întreabă autorul Kevin Dutton în cartea „Înţelepciunea Psihopaţilor”. El îşi îndeamnă cititorii să dea un răspuns posibil.

    Autorul oferă apoi răspunsul: „În eventualitatea în care aţi gândi ca un psihopat, răspunsul corect este: pentru că spera ca bărbatul să apară din nou la înmormântarea surorii ei”. Dutton oferă o clarificare apoi: „Bineînţeles că nu înseamnă că aţi gândit ca un psihopat. Ca multe lucruri pe care le găseşti pe internet, şi această poveste conţine la fel de mult adevăr precum contul de profit şi pierderi al lui Bernie Madoff (cel mai mare escroc de bursă din lume N.Red.).”

  • Fata Morgana a pieţei muncii: săptămâna de lucru de patru zile, posibilă sau imposibilă in România?

    La începutul anului 2020, unul dintre cele mai proeminente subiecte dezbătute în mediul online s-a născut dintr-un fake news care anunţa că noul premier al Finlandei – Sanna Marin, 34 ani – vrea să scurteze săptămâna de lucru la doar 4 zile. Ştirea s-a dovedit a fi falsă în contextul în care Sanna Marin nu a deschis acest subiect din poziţia de premier, ci a participat la o dezbatere pe această temă în august 2019, când era ministrul transporturilor.

    Cu toate acestea, după clarificare, Marin, cel mai tânăr premier din lume şi lider al unei coaliţii de centru-stânga formate din cinci partide, a profitat de oportunitatea de moment şi a anunţat că va deschide o dezbatere publică în Finlanda pe acest subiect, pentru a vedea în ce direcţie se modelează tendinţele din piaţa muncii în acest sens.

    Ea nu este primul politician din regiune care vehiculează ideea unui program de lucru mai scurt, încât suedezii au testat deja varianta unui program de şase ore pe zi în urmă cu câţiva ani. În acest context, ne-am întrebat cât de fezabil ar fi ca România – o ţară cu peste 5 milioane de salariaţi la o populaţie de aproape 20 milioane de locuitori, similar cu numărul de salariaţi din Bulgaria, unde populaţia este însă la jumătate faţă de România – să treacă la o săptămână de lucru de 4 zile sau poate la o zi de lucru de 6 ore.

     „Pe lângă argumente precum îmbunătăţirea productivităţii şi creşterea calităţii vieţii angajaţilor, pentru România introducerea unui program de lucru de 4 zile poate fi una dintre soluţiile care ne-ar ajuta să ieşim din criza forţei de muncă”, răspunde Dan Puică, CEO al companiei BestJobs. Iar îngrijorările legate de criza forţei de muncă sunt valide în continuare, în contextul în care deficitul de forţă de muncă era de 308.000 de persoane pe piaţa locală la începutul anului 2019, potrivit unui studiu realizat de firma de audit şi consultanţă KPMG, comandat de Confederaţia Patronală Concordia. „Însă, pentru ca un asemenea demers să fie fezabil, trebuie parcurs un drum destul de lung: eficientizarea proceselor de lucru, tehnologizarea şi organizarea muncii, schimbări culturale – orientarea pe obiective şi rezultate”, atrage atenţia Puică. Pentru o ţară de dimensiunea României, prima problemă care se ridică atunci când se discută despre reducerea săptămânii de lucru este cea a productivităţii, urmată de problematica produselor sau a serviciilor cu valoare redusă.

    „Cred că mai devreme sau mai târziu se va ajunge acolo, dar trebuie să existe un anumit cadru. La noi sunt câteva probleme despre care trebuie să discutăm, şi anume cea legată de productivitate şi cea legată de faptul că produsele sau serviciile au o valoare relativ scăzută. Se poate întâmpla, dar într-un mediu controlat”, explică Florin Godean, country manager al Adecco România şi Ungaria, liderul pieţei locale de recrutare. Godean susţine perspectiva potrivit căreia modificarea programului de lucru ar putea rezolva măcar parţial criza forţei de muncă din România.

    Subiectul săptămânii de lucru de 4 zile în Finlanda – adus la nivel de dezbatere de noul premier milenial al ţării – a stârnit diverse discuţii în comunităţile online din întreaga lume. Business MAGAZIN a contactat experţi din piaţa muncii pentru a afla răspunsul la întrebarea pe care o pun toţi angajaţii şi angajAtorii: Ar putea românii să lucreze doar 4 zile? 

     „Dacă ne uităm la şomaj, putem vedea că nu mai găseşti foarte uşor candidaţi. Şomajul scade în continuare în anii următori. Când te apropii la nivel european de un nivel al şomajului de circa 2% sau mai rău, trebuie să schimbi ceva în structura pieţei muncii. Reducerea numărului de zile lucrate va permite până la urmă companiilor să îşi acopere nevoia de personal”, spune Florin Godean.

    Dincolo de reducerea numărului de zile lucrate într-o săptămână, modificarea săptămânii de muncă ar putea fi realizată şi prin scurtarea programului zilnic – o soluţie ce ar putea fi mai uşor de implementat, întrucât succesul ei se bazează pe motivarea angajatului să muncească mai eficient.

     „Reducerea numărului de ore dintr-o zi ar fi mai uşor de implementat decât programul de lucru de 4 zile. Practic, pentru angajat, ar fi vorba de creşterea productivităţii: să reuşeşti să termini ce ai de făcut, dar într-un timp mai scurt. Iar dacă ne uităm la statisticile macroeconomice, în România este loc de îmbunătăţire a productivităţii. Pentru angajatori, efortul suplimentar nu ar fi atât de mare, dar ar creşte gradul de motivare şi retenţie al angajaţilor”, crede Dan Puică de la BestJobs.

     În acelaşi timp, şeful Adecco România şi Ungaria consideră că singura abordare realistă în privinţa modificării programului de lucru în România anului 2020 poate fi doar cea sectorială. „Dacă ne gândim la ce se întâmplă astăzi, nu cred că vorbeşte cineva serios când spune că poate reduce programul, pentru că cererea este foarte mare, există contracte şi angajamente pe care companiile trebuie să le ducă la bun sfârşit. Pe de altă parte, trebuie să discutăm despre valoarea produselor. Spre exemplu, una este dacă vorbim de industria de cabluri auto, care au valoare relativ scăzută, şi altfel este când vorbim despre produse hi-tech, unde valoarea este foarte ridicată şi unde nu fac diferenţa 2 ore de lucru în plus sau în minus”, crede Florin Godean de la Adecco.

    Nu este o surpriză că subiectul a pornit din Finlanda, pentru că este una dintre naţiunile care s-au aflat mereu în fruntea inovaţiei în ceea ce priveşte flexibilitatea programului de lucru, începând chiar cu o lege din 1996 care le permitea angajaţilor să îşi ajusteze programul de muncă cu trei ore mai târziu sau mai devreme decât le cere angajatorul. De asemenea, nu ar trebui să fie o surpriză că dezbaterea este întreţinută de un premier din generaţia Millennials – Dan Puică observă că noile generaţii pun mai mult accent pe flexibilitate şi pe timpul liber.

    „În condiţiile în care tinerele generaţii care intră pe piaţa muncii pun tot mai mult accent pe flexibilitatea programului şi pe echilibrul dintre job şi viaţa personală, un program de lucru care le oferă mai mult timp liber poate face diferenţa şi poate creşte numărul celor dispuşi să se angajeze”, notează reprezentantul BestJobs. El oferă ca exemplu exact ţările scandinave, unde anumite companii au implementat deja o săptămână de lucru mai scurtă, fără a aştepta intervenţia statului. „Organizarea muncii pe baza echipelor autonome este larg răspândită şi este o componentă importantă în contextul unui program de lucru de acest tip. Din păcate, România nu stă foarte bine la acest capitol. Se munceşte mult, pe bani puţini şi, de cele mai multe ori, fără vreun obiectiv legat de eficienţă. Observăm, însă, că tot mai multe companii adoptă diferite măsuri legate de programul de lucru al angajaţilor. Cele mai populare sunt programul flexibil şi work from home”, adaugă şeful BestJobs. În acelaşi timp, el spune că „flexibilitatea nu face doar angajaţii mai fericiţi şi mai sănătoşi, ci face şi forţa de muncă mai productivă: 85% dintre firme confirmă faptul că productivitatea lor a crescut datorită unei flexibilităţi mai mari”.

    Florin Godean este de părere şi el că o astfel de modificare ar veni pe filiera companiilor, cu modele importate din afară, urmând ca mai apoi să fie reglementate de statul român. „Nu cred că va interveni ceva reglementat de către statul român. Va apărea probabil ca practică la un moment dat. Poate vorbim de o durată de peste 10 ani până să se întâmple asta. Statul ar putea observa şi să reglementeze până la urmă. Probabil va începe în statele mai micuţe şi mai dezvoltate, unde astfel de experimente se pot testa uşor, fără un impact foarte mare, după care ar putea fi importat de către companii, sau chiar de către industrii întregi”, explică Godean.

     În ceea ce priveşte tendinţele anului 2020 pe piaţa muncii din România, reprezentanţii BestJobs consideră că presiunile pe angajatorii privaţi se reduc – deşi există în continuare un decalaj între salariile de la stat şi cele de la privat – în contextul în care România îşi poate încetini ritmul de creştere economică la sub 3,5%, iar salariile nu vor mai înregistra creşteri de două cifre.
     Mai mult, exportul de personal străin ar putea continua, în timp ce se conturează o tendinţă globală care arată că vechimea în muncă va conta din ce în ce mai puţin.
    „În condiţiile în care continuă tendinţa de îmbătrânire a populaţiei şi valul de emigraţie, toate aceste tendinţe şi lipsa unei strategii publice în ceea ce priveşte criza forţei de muncă vor duce la o intensificare a importului de personal străin pe piaţa locală. În plus, tendinţa globală arată că remuneraţia şi oportunităţile disponibile de promovare sau de schimbare a angajatorului nu mai sunt dictate de vechimea în muncă, ci de competenţele candidatului. Vechimea în muncă va conta din ce în ce mai puţin în decizia de angajare a candidaţilor. Candidatul va fi relevant pe piaţa muncii câtă vreme dovedeşte că deţine competenţe-cheie valorizate pe piaţă, care îl fac angajabil. Mai mult, angajatul îşi va schimba angajatorul îndată ce a dobândit competenţele care au motivat decizia de a lucra în companie”, spune Puică.
    Pe plan internaţional, şi alte ţări sau chiar companii discută sau implementează parţial un program de lucru redus. Spre exemplu, Partidul Laburist din Marea Britanie a anunţat în luna septembrie că dacă va câştiga alegerile va reduce programul de lucru la 32 de ore pe săptămână în următorii zece ani. Totuşi, ei nu au câştigat alegerile. În acelaşi timp, în Franţa, programul standard de lucru este de 35 de ore pe săptămână, redus de la 39 de ore în anul 2000.
    Chiar şi mai multe companii testează acest model în drumul lor spre profitabilitate. Spre exemplu, Perpetual Guardian, o mică firmă din Noua Zeelandă care îi ajută pe clienţi să îşi gestioneze finanţele, a testat un program de lucru de patru zile pe săptămână înainte de a adopta permanent această modificare în noiembrie 2018. Andrew Barnes, CEO-ul companiei, susţine acum că toate companiile ar trebui să lucreze în acest ritm, potrivit Quartz. 

  • Întrebarea care i-a schimbat viaţa celui care conduce una dintre cele mai mari companii din lume. Nimic nu a mai fost la fel pentru el după ce a aflat răspunsul

    În primii cinci ani de când a preluat conducerea Microsoft, Satya Nadella a avut un parcurs profesional incredibil. El nu doar că a ajutat compania să îşi reconstruiască reputaţia ca inovator, dar aceasta se îndreaptă din nou spre titlul de cea mai valoroasă companie a lumii.
    Nadella a fost ecent pe la Stanford Graduate Schoolf of Business pentru a împărtăşi câteva dintre lecţiile importante pe care le-a învăţat pe parcursul anilor. Una dintre poveşti a atras atenţia unuia dintre colaboratorii Inc., care a scris un articol pe această temă. Povestea se referă la prima serie de interviuri pe care Nadella a avut-o la Microsoft, în urmă cu aproape 30 de ani:

    „Îmi amintesc că ultimul interviu pe care l-am avut la Microsoft a însemnat şi un punct de cotitură pentru viaţa mea. Am parcurs interviul; consta mai ales din cod scris pe calculator la vremea respectivă. Unul dintre cei care m-au intervievat a spus: <<Iată o întrebare pentru tine: eşti la o intersecţie, un copil cade şi plânge, ce vei face?>> Eu spun <<acesta este un algoritm de căutare pe care nu l-am învăţat>> şi m-am gândit la răspuns timp de câteva minute. Apoi spun, <<M-aş duce la cabina telefonică şi aş suna la 911>>. Cel care a pus întrebarea s-a ridicat, m-a condus afară şi mi-a spus: <<Ştii ceva? Trebuie să dezvolţi puţină empatie. Atunci când un copil cade, îl ridici şi îl îmbrăţişezi înainte de a data telefonul.>> Mi-am spus <<asta este, cu siguranţă nu voi trece cu brio interviul>>”.


    Privind retrospectiv, Nadella spune că deşi a primit de fapt postul pentru care concura atunci, lecţia pe care a învăţat-o în urma acelui interviu l-a urmat toată viaţa: empatia te face pe tine şi pe cei din jurul tău mai bun.

     

  • OPINIE – Helga Pattart-Drexler, Head of Executive Education în cadrul WU Executive Academy, care organizează programul Executive MBA Bucharest: „Ce pot învăţa managerii de la astronauţi”

    Când Franz Viehböck s-a îmbarcat într-o călătorie către staţia spaţială Mir, pe data de 2 octombrie 1991, după multe luni de pregătire riguroasă, condiţiile erau ostile. Experienţa trăită atunci l-a învăţat multe lucruri care îi sunt utile astăzi, ca manager de top. 
     
    Cu ocazia celei de-a 11-a ediţii a Academiei Berndorf – un program intern adresat directorilor grupului Berndorf – Helga Pattart-Drexler, Head of Executive Education în cadrul WU Executive Academy, care organizează programul Executive MBA Bucharest, a stat de vorbă cu singurul astronaut al Austriei pentru a-l întreba care este reţeta sa personală de succes, ca astronaut şi, de asemenea, manager.   

    În primăvara anului 1988, un anunţ de muncă îi atrage atenţia lui Franz Viehböck: „Angajăm cosmonaut austriac (m/f)”. Pe atunci asistent universitar la Universitatea de Tehnologie din Viena, acesta aplică fără a sta prea mult pe gânduri; era apt, interesat de ştiinţă şi visa să zboare în spaţiu. Alături de încă o persoană, este selectat pentru proiectul spaţial numit Austromir, dintr-un grup de câteva mii de aplicanţi.

    Urmează o tabără de antrenament de doi ani în Rusia, înainte să devină primul austriac ce pune piciorul în capsula spaţială de la cosmodromul Baikonur, din Kazahstan, pe data de 2 octombrie 1991. Racheta călătoreşte prin spaţiu cu o viteză de 28.000 km/h. Franz Viehböck petrece nouă zile pe staţia spaţială rusească Mir, unde conduce 15 experimente ştiinţifice, testând efectele radiaţiilor cosmice, radiaţiilor de particule şi gravitaţiei zero asupra funcţiilor corpului său. Franz Viehböck s-a întors pe Pământ pe 10 octombrie 1991. Astăzi, ca manager de top, crede în puterea de a ajunge la stele rămânând cu picioarele pe pământ. Experienţa de astronaut l-a învăţat multe lecţii valoroase pentru cariera ulterioară de manager. Mai jos sunt 7 dintre cele mai importante învăţături ale sale.

    1. Privitul de sus îţi oferă o perspectivă mai amplă
    Franz călătorise deja pe toate continentele în perioada studenţiei. „Am vrut să cunosc cât mai multe culturi posibil, pentru a-mi lărgi orizonturile”, spune el. Era în aceeaşi măsură curios în materie de tehnologie şi de inovaţie. „Nu am ezitat să-mi depun candidatura pentru a deveni astronaut.” În staţia spaţială Mir, a fost nevoit să împartă un spaţiu restrâns de locuit şi de lucru cu alţi astronauţi. Printre aceştia, un kazah, un rus şi doi ucraineni. „Trebuie să ai o minte deschisă şi să depăşeşti barierele de limbă”, explică Franz. Astăzi, globalizarea şi digitalizarea obligă managerii să adopte o atitudine deschisă în ceea ce priveşte ideile noi, alte culturi şi moduri de gândire. „A privi Pământul din spaţiu a fost o experienţă uimitoare.“ Toate graniţele geografice artificiale dispar, iar ceea ce rămane este întregul. „Să priveşti lucrurile de sus, în ansamblul lor, să alegi o abordare cuprinzătoare şi să fii deschis la opinii diferite sunt“, spune el, „cruciale în managementul modern“.

    2. Pregătirea solidă te ajută să-ţi păstrezi mintea limpede
    Astronauţii, la fel ca managerii, operează într-un domeniu larg de cunoaştere. „Aceste cunoştinţe trebuie, în mod firesc, dobândite”, spune Franz Viehböck. A trebuit să înveţe limba rusă, să se rotească într-o centrifugă la 8G şi să-şi însuşească metodele folosite în testarea ştiinţifică. A înfruntat iarna în Siberia, a practicat aterizarea în ocean într-o capsulă spaţială şi călătoria spaţială într-un simulator. „Aceste pregătiri s-au dovedit a fi extrem de utile. M-au ajutat să dobândesc încredere şi, astfel, am putut să-mi păstrez mintea limpede în situaţii foarte solicitante”, îşi aminteşte Franz Viehböck.

    3. Ai curaj şi încredere chiar şi în momente de incertitudine 
    Atunci când oamenii îşi testează limitele sau încearcă lucruri pe care nu le-au făcut niciodată, pregătirea este importantă, însă nu suficientă. În lumea complexă şi schimbătoare a zilelor noastre, nu ne mai putem baza pe o planificare minuţioasă care să ne pregătească pentru toate eventualităţile. Acelaşi lucru este valabil şi pentru călătoriile în spaţiu. În timpul decolării sau aterizării pot apărea probleme neprevăzute. Pregătirea ajută, dar astronauţii, la fel ca managerii, au nevoie de curaj, încredere şi capacitatea de a răspunde rapid în cazul situaţiilor neaşteptate.

    4. Devino rezistent la stres
    Managementul eficient al stresului este o prioritate în timpul unei călătorii spaţiale – la urma urmei, acţiunile greşite te pot costa viaţa. Este recomandat să îţi confrunţi propriul nivel de stres şi factorii stresori pentru a putea răspunde. „La începutul antrenamentelor ca astronauţi, ni s-a spus să reflectăm asupra noastră şi a modului în care acţionăm sub stres”, spune Franz. Personal, a ales să îşi crească rezilienţa cu ajutorul antrenamentului autogen intens. Când nava spaţială a decolat, a fost destul de calm şi a avut o frecvenţă cardiacă de 72 bpm. Totuşi, în timpul călătoriei spre staţia spaţială, a avut o durere de cap timp de mai multe zile.
    Este un fapt dovedit: cu cât ieşim mai des din zona noastră de confort şi ne confruntăm cu stresul într-o manieră controlată, cu atât mai bine vom reacţiona în situaţii neprevăzute de stres pe care le vom întâlni în viitor. Franz Viehböck crede cu tărie în exerciţiile de respiraţie, petrecerea a cât mai mult timp în aer liber şi o dietă bogată în legume.

    5. Alcătuieşte o echipă diversă
    Cosmonauţii din cadrul proiectului Austromir au fost selectaţi astfel încât să formeze o echipă diversă: atât naţionalităţile, cât şi specializările şi expertiza membrilor erau diferite. Managerii ar trebui, de asemenea, să alcătuiască echipe într-un mod conştient. „Asiguraţi-vă că echipa este una diversă – fiecare dintre angajaţi ar trebui să fie mai bun decât dumneavoastră în domeniul său de activitate”, sfătuieşte Franz Viehböck. Doar atunci o echipă poate oferi cele mai bune rezultate posibile. La Berndorf, „tocilarii IT” sunt conectaţi cu ingineri tradiţionali în cadrul unui proiect inovator realizat în colaborare cu filiala Humai, specializată în realitate augmentată. Singurul dezavantaj: „Nu veţi mai putea impresiona echipa cu experienţa dumneavoastră. În schimb, va trebui să vă bazaţi pe abilităţile de conducere”, adaugă managerul.

    6. Abordează constructiv greşelile
    Franz Viehböck subliniază că ascunderea sau nerecunoaşterea greşelilor pune în pericol o misiune. Greşelile de management apar şi pe Pământ şi sunt cauzate atât de angajaţi, cât şi de directori. „Este important să discutăm despre greşeli într-un mod constructiv, astfel încât toată lumea să înveţe din ele”, spune el. Dacă directorii reuşesc să facă acest lucru într-un mod autentic, onest, devin adevăraţi lideri pe care oamenii îi urmează cu plăcere.

    7. Condu în funcţie de situaţie
    Atunci când lucrurile merg bine, puteţi organiza o petrecere chiar şi în împrejurimile cu gravitaţie zero ale unei staţii spaţiale. Astfel, vor avea loc conversaţii şi schimburi creative de idei – la fel ca în companii. În schimb, „dacă fulgerele lovesc nava şi alarma sistemului se declanşează, nu este tocmai un moment potrivit pentru a vorbi despre valori şi viziuni”, explică Franz. O astfel de situaţie necesită decizii clare şi un răspuns rapid. A conduce prin comenzi poate fi calea de urmat – la fel cum un comandant al unei navete spaţiale acţionează atunci când nava întâlneşte turbulenţe.
    Franz Viehböck este director general al grupului Berndorf şi, până în prezent, singurul austriac ce a zburat în spaţiu. Ulterior misiunii spaţiale, din 1994 până în 1999, lucrează în industria de călătorii spaţiale din SUA, mai întâi la Rockwell’s Space Systems Group, apoi la Boeing. În 2020, Franz Viehböck (58 de ani) va deveni noul CEO a 3.000 de angajaţi ai Grupului Berndorf. Fostul producător de tacâmuri este astăzi un grup high-tech ce cuprinde 16 segmente de afaceri şi filiale. Franz, care este doctor în inginerie electrică, s-a alăturat grupului Berndorf în 2002. În 2008, a fost numit CTO. Împreună cu actualul CEO, Peter Pichler, şi CFO, Dietmar Müller, formează Consiliul de Administraţie al Grupului Berndorf.

  • Criza inevitabilă a pensiilor şi cele trei „cuţite” cu care nimeni nu vrea să taie

    Lumea se îndreaptă spre o criză inevitabilă a sistemelor de pensii în contextul în care populaţia îmbătrâneşte, media de viaţă creşte, iar baza oamenilor activi în câmpul muncii scade de la an la an. O astfel de criză poate fi rezolvată prin trei soluţii dure, dar rămâne întrebarea: cine va lua în mână şi pâinea, şi cuţitul?
     
    „Am subestimat impactul demografic” – crede Adolfo Laurenti, economistul-şef pentru Europa al companiei Visa – iar îmbătrânirea populaţiei la nivel global pare să fie cel mai solid bulgăre de zăpadă care are potenţialul de a deveni o adevărată avalanşă.

    Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) prezice că populaţia Europei Centrale şi de Est va scădea rapid în următorii treizeci de ani. În acelaşi timp, raportul de dependenţă tineri/bătrâni va atinge cote comparabile cu cel existent în ţările europene cu economii avansate. Diferenţa însă este PIB-ul per capita, care va continua să rămână mult mai redus

    „Oamenii îmbătrânesc, iar pe măsură ce înaintează în vârstă ei strâng bani, economisesc, dar când ajung efectiv la pensie, au mai puţini bani decât se aşteptau. Asta se întâmplă pentru că avem din ce în ce mai mulţi oameni bătrâni, iar economiile lor au crescut exponenţial în ultimii ani – ceea ce înseamnă că avem mai puţini oameni care lucrează efectiv, generând astfel o încetinire naturală a economiei, o încetinire care ţine la rândul ei dobânzile din piaţă reduse, şi chiar negative în multe cazuri”, explică Adolfo Laurenti, într-un interviu acordat publicaţiilor BUSINESS Magazin şi Ziarul Financiar.

    Aceste dobânzi negative generate în principal de „încetinirea naturală” a economiei, aşa cum o numeşte Laurenti, fac ravagii în planurile de pensii ale populaţiei europene, iar din Olanda şi Danemarca până în Marea Britanie sau Rusia oamenii care au muncit o viaţă întreagă se văd la vârsta a treia în situaţia în care nu încasează pensii la nivelul aşteptat.

    Spre exemplu, Jan-Pieter Jansen, un pensionar olandez de 77 de ani care a lucrat ca manager în metalurgie, este forţat să îşi regândească planurile după ce managerul celui mai mare fond de pensii din industria olandeză l-a anunţat că îi va reduce pensia cu circa 10%, potrivit FT.

    „Asta îmi provoacă mult stres. Tăierile de pensie înseamnă mii de euro pe care nu îi mai pot cheltui cu familia şi în vacanţe. Sunt foarte supărat că se întâmplă asta după ce am economisit atât de mulţi ani”, spune Jansen, care s-a retras din piaţa muncii în urmă cu 17 ani.
    Însă pensionarul olandez este doar un exemplu, încât milioane de pensionari şi de oameni care economisesc în toată lumea se confruntă cu acelaşi sentiment de incertitudine ca Jansen, în contextul în care mediul cu dobânzi constant în scădere de după criza financiară face ravagii. În timp ce media de viaţă creşte de la an la an, pensiile au devenit o problemă politică prioritară în ţări diverse precum Rusia, Japonia şi Brazilia.

    Din ce în ce mai multe companii renunţă la schemele de pensii de tip „salariu final” garantat, în special în SUA. Conglomeratul General Electric este doar cel mai recent nume în această situaţie, anunţând recent că încheie această practică de remunerare, afectând 20.000 de angajaţi.

    În Marea Britanie, zeci de mii de profesori universitari se pregătesc să intre în grevă din cauza creşterii neaşteptate a contribuţiei la planul de pensie.

    Istoric, obligaţiunile guvernamentale, adică titlurile de stat, s-au dovedit a fi o bună potrivire pentru cash-flow-ul unui fond de pensii, însă decenii întregi de scădere a randamentelor pe obligaţiuni au îngreunat viaţa fondurilor de pensii şi nu au mai generat câştiguri la fel de atrăgătoare.

    Economistul-şef al Visa subliniază faptul că volumul ridicat de economii care trebuie investite şi reinvestite a determinat o cursă pentru randamente care a afectat în final chiar şi pariurile sigure.

    „Sunt din ce în ce mai multe economii care trebuie investite, iar aici începe o cursă după randamente. Ce faci de obicei când cauţi randamente sigure? Cumperi titluri de stat, dar în ultimii ani cererea este atât de mare pe titluri de stat încât dobânzile au devenit negative. Dar oamenii încă mai cumpără. Acesta este al doilea impact major al evoluţiilor demografice, după ce primul impact ar fi încetinirea economică cauzată de o bază din ce în ce mai mică de oameni activi în câmpul muncii”, explică Adolfo Laurenti.

    În contextul în care fondurile de pensii au garantat istoric un anumit randament care generează un anumit nivel de remuneraţie în planul de pensie, managerii de fonduri se văd nevoiţi să caute câştiguri în clase de active mai riscante, precum acţiuni bursiere sau private equity.

    Cele trei „cuţite” cu care nimeni nu vrea să taie

    Economiştii şi guvernele cunosc deja instrumentele pe care le au la îndemână pentru a domoli sau a evita criza pensiilor care se conturează pentru următorii ani, dar nimeni nu vrea să le folosească pentru că sunt neplăcute pentru populaţie, potrivit lui Laurenti.

    „Cred că în cazul pensiilor şi al sistemelor de pensii toată lumea ştie care sunt soluţiile: poţi majora vârsta de pensionare, poţi mări contribuţia, poţi reduce beneficiile. Problema este că nimănui nu-i plac aceste trei variante”, apreciază economistul. El arată că vârsta de pensionare este deja în creştere sau programată să crească în mai multe ţări, iar oamenii se împotrivesc, „ceea ce este de înţeles”.

    „Alte ţări aleg acum să încerce să majoreze contribuţia la sistemul de pensii. Oamenilor nu le place, din nou, pentru că preferă să primească mai mulţi bani acum din veniturile lor pentru a-i consuma în prezent, în loc să economisească pentru a avea mai târziu. A treia variantă este reducerea pensiilor, ceea ce clar nu este pe placul nimănui”, spune el.

    Deşi oricare dintre aceste soluţii vine cu un cost politic imens, pe care puţini guvernanţi şi l-ar asuma într-o perioadă plină de alegeri electorale şi incertitudini în toată lumea, nu există alte pârghii. Majoritatea sistemelor de pensii sunt gândite după modelul Băncii Mondiale, pe mai mulţi piloni, cum este cazul şi în România, unde există trei piloni de pensie.

    „Mulţi oameni au bani în fonduri de pensii private, iar aici intervine problema investiţiei şi a randamentelor”, precizează Laurenti. Totuşi, el crede că oamenii pot aplica principii financiare de bază pentru a-şi gestiona mai bine economiile şi a se supune unui risc cât mai scăzut.

    „În primul rând, oamenii trebuie să aplice prima regulă a finanţelor, şi-anume să nu îţi ţii toate ouăle în acelaşi coş. Trebuie să îţi diversifici portofoliul. Dacă te educi puţin financiar, devine clar că sunt moduri de investit care îţi protejează banii. Poate în perioada următoare piaţa de acţiuni bursiere nu este atrăgătoare, dar atunci obligaţiunile sunt OK, sau invers. Deci te poţi juca cu varietatea instrumentelor de investiţii”, apreciază economistul. Totuşi, el atrage atenţia asupra stabilităţii investiţiilor şi îi sfătuieşte pe oameni să nu îşi mute banii de la o zi la alta în funcţie de modul în care merge piaţa, ci să îşi amintească faptul că este un joc pe termen lung, miza fiind pensionarea şi economiile din pensii.

    „Oamenii subestimează capacitatea pieţelor de a-şi reveni. Cei care economisesc pentru pensie trebuie să economisească pe termen lung, nu pe termen scurt, şi trebuie să îşi amintească asta. Banii de pensie nu îi muţi de la o zi la alta după cum merge piaţa. Este nevoie de disciplină pentru a introduce o strategie şi pentru a nu o schimba pe următoarele 6-9-12 luni, cel puţin. Oamenii vor mereu să facă schimbări, să mute banii şi ajung să piardă bani aproape de fiecare dată”, spune Laurenti.

    Cu accent pe ideea perspectivelor de viitor, Laurenti atrage atenţia asupra distribuiţiei economiilor pe o perioadă mai lungă de timp. „Trebuie să te ţii de strategia ta. Oamenii uită că nu au nevoie de banii de pensie decât atunci când se pensionează, şi nu chiar imediat, ci poate chiar peste 10-15 ani după ce ai ieşit la pensie. Dacă te retragi la 65, unii bani îi vei cheltui când ai 80, deci acei bani au 15 ani la dispoziţie să se înmulţească şi să genereze valoare în continuare dacă îţi menţii strategia.”

    Populism versus reforme curajoase

    Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezoltare (BERD) arată în cel mai recent raport al său că în contextul îmbătrânirii populaţiei, guvernele trebuie să aleagă între măsuri populiste care încântă actualul electorat şi reforme curajoase care vin cu un cost politic. Rata natalităţii scăzută şi emigraţia care prinde dimensiuni din ce în ce mai mari ca fenomen sugerează că ţările din Europa Centrală şi de Est au şanse mai mari de a rămâne în urmă în ceea ce priveşte sistemel de pensii, crede Beata Javorcik, economistul-şef al BERD, citat de FT.

    În urma prăbuşirii comunismului în regiune în urmă cu trei decenii, ţările din Europa Centrală şi de Est au cunoscut peste 20 de ani de dezvoltare şi creştere economică rapidă, stimulate de reforme şi de aderarea la Uniunea Europeană. După criza financiară globală din 2008-2009, oamenii şi-au pierdut încrederea în sistemele financiare, ceea ce a determinat extinderea populismului în ţări precum Ungaria.

    În continuare, emigraţia joacă un rol important, în special într-o ţară ca România, care a înregistrat în 2017 a doua cea mai mare emigraţie din lume, după Siria. Astfel, tinerii preferă să îşi ia ambiţiile profesionale sau iniţiativele antreprenoriale şi să se mute în alte ţări europene pentru a accesa un standard de viaţă mai ridicat. Pe fondul politicilor populiste şi al reducerii forţei de muncă active, odată cu creşterea duratei medii de viaţă, bugetele guvernelor ajung să se îndrepte înspre nevoi sociale, în timp ce alocările pentru educaţie sau inovaţie sunt din ce în ce mai reduse.

    BERD consideră că reformele guvernamentale sunt soluţia principală pentru ca ţările din regiune, inclusiv România, să treacă la un alt nivel de dezvoltare. Ritmul creşterii economice s-a menţinut ridicat în primele două decenii de capitalism de piaţă pe fondul forţei de muncă ieftine şi a importului de know-how şi tehnologie, însă în continuare guvernele trebuie să încurajeze creşterea prin inovaţie şi antreprenoriat.

    România, la vârsta pensionării?

    Populaţia României emigrează, scade şi îmbătrâneşte într-un ritm accelerat, ceea ce pune presiune semnificativă asupra sistemului de pensii publice. Deşi contribuţiile la fondurile de pensii Pilon II sunt obligatorii atât pentru salariaţi cât şi pentru liberii profesionişti, românii trebuie motivaţi să investească mai mult în planuri voluntare de pensie, adică Pilonul III, menţionează ediţia 2019 a studiului „Pension Savings: The Real Return”, realizat de Asociaţia Utilizatorilor Români de Servicii Financiare (AURSF), membră a Better Finance.

    „Evoluţia randamentelor reale ale planurilor de pensii din România a înregistrat o tendinţă pozitivă până la sfârşitul anului 2017, moment din care tendinţa s-a inversat, ceea ce este de natură să genereze preocupări asupra capacităţii administratorilor de a menţine performanţele pozitive ale primilor 10 ani de funcţionare ai sistemului de pensii administrat privat din România”, arată studiul.

    În România, Pilonul I asigură doar puţin peste 28% din ultimul salariu, iar specialiştii din fiananţe consideră că pentru ca ritmul de viaţă să se perturbe cât mai puţin şi pentru ca nevoile pensionării să fie acoperite, este nevoie de un venit echivalent măcar cu 50% din ultimul salariu.

    În timp ce Pilonul I nu reuşeşte să asigure necesarul pentru o viaţă decentă, românii au fost obligaţi în urmă cu un deceniu să începe să contribuie şi la aşa-numitul Pilon II, unde banii sunt gestionaţi de administratori de fonduri de pensii.

    Contribuţia la asigurări sociale (CAS) se situează în România la 25%, dintre care 3,75% se îndreaptă înspre Pilonul II – bani care sunt reinvestiţi pentru a aduce randamente. În ultimii zece ani, administratorii de pensii private Pilon II au obţinut în România un randament nominal de 7,83%, ceea ce reprezintă un câştig real de 5,14%, peste nivelul inflaţiei, potrivit situaţiei din decembrie 2018.

    Contribuţia la Pilonul II a scăzut anul trecut de la 5,1% la 3,75% din decizia guvernului PSD-ALDE, deşi aceasta era programată să ajungă la 6%. Administratorii de fonduri de pensii private Pilon II au voie în România să investească în depozite bancare, titluri de stat, obligaţiuni corporate, acţiuni şi alte clase de active cu risc scăzut.

    Între 2011 şi 2015, vârsta standard de pensionare a crescut pentru femei de la 59 ani la 60 ani, iar pentru bărbaţi de la 62 ani la 65 de ani. Potrivit legislaţiei în vigoare, în perioada 2015-2030, vârsta de pensionare ar urma să crească de la pentru femei la 63 de ani. Una dintre recomandările raportului Better Finance pentru România este stimularea economisirii în Pilonul III de pensie, unde contribuţia nu este obligatorie şi unde sunt doar 470.000 de participanţi.

    „Sfătuim autorităţile din România să nu distrugă sistemul de pensii private, luând în calcul cei peste 10 ani în care schemele de pensii din România au funcţionat bine şi au livrat câştiguri peste inflaţie”, notează reprezentanţii AURSF. Totuşi, luând în calcul faptul că pensiile private au pornit la drum în România după prăbuşirile din 2008, unii critici ai pieţei susţin că sistemul privat de pensii din România trebuie să supravieţuiască unor perioade de corecţii pentru a-şi dovedi stabilitatea.

    În acest context, cele trei „cuţite” nu ar putea fi utilizate nici în România, unde vârsta de pensionare este deja în creştere şi a mai crescut deja în acest deceniu, unde contribuţiile au fost deja schimbate în 2018, dar au fost reduse în loc să fie majorate, şi unde subiectul livrării unor pensii mai mici este unul sensibil, în contextul în pensiile au fost majorate constant în ultimii doi ani, şi ar urma să fie majorate din nou anul viitor – însă această majorare este din Pilonul I.

  • Cine sunt „ăştia”: Românul care se distrează cu ideile

    De ce prăpastia dintre bogaţii şi săracii lumii trebuie să existe în continuare şi de ce timpul pare să treacă mai repede sunt doar câteva dileme, printre altele, la care legea constructală, lansată de fizicianul Adrian Bejan, răspunde. Profesor la Universitatea Duke din Statele Unite, a primit numeroase distincţii, inclusiv medalia Benjamin Franklin, acordată în trecut şi unor cercetători precum Stephen Hawking şi Nikola Tesla. Subliniază însă că nu aceste recunoaşteri îi aduc fericirea.

    „Sunt la fel ca şi înainte. Sunt fericit fiindcă mă distrez cu ideile”, răspunde Adrian Bejan în interviul acordat Business MAGAZIN, întrebat ce înseamnă distincţiile numeroase primite de-a lungul timpului pentru lucrările sale în domeniul fizicii. Profesor universitar de inginerie mecanică la Universitatea Duke din Carolina de Nord – specializat pe studiul termodinamicii, transferului căldurii, designului naturii, evoluţiei fizicii – Adrian Bejan s-a numărat, în 2001, în rândul primilor 100 cei mai citaţi autori în domeniul ingineriei din toată lumea. Este autorul a 30 de cărţi, a 600 de publicaţii, a primit 18 doctorate onorifice de la universităţi din 11 ţări, iar anul trecut i-a fost acordată şi medalia Benjamin Franklin pentru inginerie mecanică, pentru legea constructală, acordată anterior şi altor fizicieni celebri.

    Articolele din presa internaţională îl descriu pe profesorul Adrian Bejan drept un cercetător care „pune la îndoială convenţiile şi autoritatea şi crede în conexiunile dintre teme şi discipline diferite”.

    Popularitatea sa se leagă mai ales de invenţia unui principiu din fizică denumit „legea constructală a evoluţiei şi organizării”, despre care el spune că are o aplicabilitate vastă în viaţă şi societate şi oferă o mai bună înţelegere a funcţionării lumii. Legea constructală descrie un principiu de design din natură: sistemele de flux, de toate felurile – oameni, râuri, copaci, plăci tectonice, pieţe – toate funcţionează la fel, dintr-un anumit punct de vedere. Pentru a supravieţui, toate aceste sisteme trebuie să se adapteze liber şi să acomodeze curenţii care le traversează, iar toate evoluează urmând un tipar vascular.
    „Nu am idee, s-a întâmplat, iar pasiunea a crescut de-a lungul timpului”, răspunde Adrian Bejan la întrebarea legată de modul în care s-a născut pasiunea pentru fizică. A studiat timp de 11 ani la liceul Vasile Alecsandri din Galaţi – pe care îl descrie drept excepţional din punctul de vedere al atragerii şi producţiei de talente, profesori şi elevi. „Mă descurcam bine la ştiinţe, dar îmi plăceau şi botanica, zoologia, geografia şi istoria.” De ce? Explică, simplu: „Fiindcă îmi plăcea să desenez – copaci, animale, hărţi ale reliefului şi hărţi ale ţărilor”.

    „Cine sunt se datorează în întregime părinţilor (tatălui, de profesie veterinar, mamei, farmacistă – două minţi libere educate în anii 1920 şi 1930), brutalizaţi de regimul comunist dar care au stat neclintiţi în faţa acestuia”, îşi descrie el baza evoluţiei ulterioare. La 12 ani, mama i-a oferit drept cadou de Crăciun cartea „Istoria fizicii” de Max von Laue. „Încă am această carte, pentru că-mi aminteşte de adevărul că ideile bune sunt în continuă morfogeneză. Nu sunt fixe, ca marxismul. Dimpotrivă. Sunt atât de bune, că-l invită pe ascultător să le pună la îndoială, să le îmbunătăţească, să le schimbe.” Adrian Bejan a crescut în perioada comunismului în România şi a reuşit să scape de acest regim devenind jucător profesionist de baschet; a studiat însă şi arta.

    Despre experienţa lui anterioară, ca artist şi sportiv, spune: „Sunt cine am fost, cu excepţia faptului că acum sunt mai bun. Sunt creatorul teoriei fizicii legate de evoluţia sportivă, precum şi a evoluţiei designului (desen, arhitectură)”.

    Mai târziu, în Statele Unite a studiat la Massachusetts Institute of Technology. A început să lucreze la teoria care l-a făcut cunoscut în toată lumea după ce şi-a început cariera de profesor la Universitatea Duke, pe care o descrie drept „o oază de libertate şi, mai amplu vorbind, de talent”.

    În prezent, fizicianul Adrian Bejan lucrează în majoritatea timpului: 2/3 din timp – „muncă de toate felurile”, spune el –, 1/3 din timp doarme şi nu merge niciodată în vacanţă.

    O altă părere despre cei 1% cei mai bogaţi oameni ai lumii

    Aplicată economiei, legea constructală a fizicianului român este cuprinzătoare şi controversată în acelaşi timp. Aceasta spune că cei mai bogaţi oameni ai lumii şi diferenţele dintre ei şi săraci există nu din cauza unei erori a sistemelor economice, ci pentru că trebuie să existe.

    Potrivit celui mai recent raport al Credit Suisse, 1% cei mai bogaţi oameni deţin nu mai puţin de 47% din averea lumii, cu o avere individuală care porneşte de la 871.000 de dolari. Totodată, primii 10% dintre bogaţii lumii deţin 85% din averea globală.

    Chiar dacă mulţi ar vrea ca acest decalaj să fie redus şi să fie creată o societate bazată pe egalitate, potrivit lui Adrian Bejan, acest lucru este imposibil, din punctul de vedere al fizicii. După cum reiese dintr-un eseu al său, inegalitatea socială este inevitabilă, prin prisma legii constructale. Aceasta fiindcă mişcarea tuturor lucrurilor – atât sociale, cât şi politice şi economice – e determinată de sisteme ramificate, precum cele ale ramurilor de copaci sau ale sistemului vascular.

    Inegalitatea în funcţie de avere este una care a divizat din cele mai îndelungate timpuri specia umană. Existenţa acestei inegalităţi, explică profesorul, datează de la începuturile civilizaţiei moderne, cu origini în Egiptul Antic, Europa Renascentistă, secolul al XVIII-lea din Franţa, blocul estic sovietic şi chiar din perioada Statelor Unite moderne. „Nu există un subiect mai fierbinte în contextul politic actual, după cum ne reamintesc mişcările populiste de astăzi. Celebrăm progresul economic continuu, dar liderii de peste tot sunt preocupaţi că doar o mică parte din populaţie poate să se bucure de acesta.” Aşadar, observă Adrian Bejan, ne preocupă modul în care putem să oferim celor care nu au o oportunitate egală pentru a se alătura celor care au.

    „Totuşi, puţini realizează că evoluţia înspre inegalitate este un fenomen natural, la fel ca gravitaţia sau fluxul unidirecţional dinspre căldură înspre frig (a doua lege a termodinamicii), iar acest lucru creează o discuţie despre cum să lupţi împotriva inegalităţii sau dacă aceasta poate fi combătută.”

    Totodată, constată Adrian Bejan în eseul său, această inegalitate oferă o oportunitate. „Dacă ne gândim la inegalitate ca la un fenomen fizic, acesta poate să documenteze discuţia despre cum să ne deplasăm înspre evoluţia unei societăţi care să îi conecteze pe cei cu buzunare mici spre arhitecturile de flux mare care domină totul de la copaci la corpul omului, la livrare, înspre folosirea unor unelte precum libertatea, accesul la educaţie, regula legii, instituţii religioase şi asociaţii între colegi şi vecini.”

    Profesorul Adrian Bejan explică toate aceste lucruri astfel: legile fizicii guvernează modul în care lucrurile se mişcă şi nimic nu se mişcă dacă nu este împins. „Impulsurile vin din putere, puterea vine de la combustibil pentru maşini şi din mâncare pentru animale.”

    Odată ce un sistem natural se mişcă, trebuie să se mişte în continuare şi continuă să evolueze înspre o eficienţă energetică mai mare, înspre un set de obiective.

    Pe măsură ce sistemele evoluează şi devin mai eficiente, devin şi mai complexe. De ce? Fiindcă alăturarea şi mişcarea (fluxul) împreună necesită mai puţină putere decât mişcarea lor individuală. Aceleaşi legi ale fizicii explică motivele pentru care sistemele fluviale evoluează într-o serie de afluenţi care îşi varsă apele într-un râu principal. Organizarea se întâmplă, e naturală.

    Cu cât este mai mare curentul, cu atât animalul şi vehiculul sunt mai eficiente decât unul mai mic, chiar şi unul mai complex. Prin urmare, mişcarea de pe parcursul vieţii unei economii, de pildă, va deveni mai complexă pe parcursul timpului. Cantitatea de combustibil consumată de populaţie este direct proporţională cu averea anuală, respectiv cu PIB-ul.

    „Aşadar, fizica şi economia sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Acelaşi flux ierarhic al sistemelor este responsabil pentru amândouă”, explică el. Astfel, îşi continuă profesorul explicaţia în eseul său, ierarhia – mai multe râuri mici tributare aceluiaşi râu  ale căror ape ajung în mări şi, în cele din urmă, în oceane – există fiindcă acesta este modul în care sistemul va prospera.

    Totuşi, pe măsură ce un sistem devine mai complex, apa nu va circula niciodată prin canale de aceeaşi mărime. La fel ca o albie sănătoasă de râu sau un copac bine nutrit, un sistem eficient de transport într-o societate populată va include câteva drumuri de pământ care conduc spre altele mai mari şi abia apoi înspre o autostradă. „Ierahia se întâmplă”, concluzionează profesorul.

    Câteodată însă, legile naturii determină sistemele să supravieţuiască în moduri pe care noi nu le dorim. O economie complexă în creştere, precum cea globală, în care trăim acum, produce inevitabil inegalităţi care cresc, pe măsură ce populaţia cere mai multă egalitate. Prin intermediul guvernelor reprezentative, putem să lansăm legi care să încline sistemul înspre egalitate. Educaţia, sistemul de sănătate şi filantropia ajută. Pe măsură însă ce timpul trece, inegalitatea va reapărea, la fel şi furia, constată profesorul.

    „Inegalitatea – după cum pare uneori – este imposibil să fie ştearsă, iar cele mai dramatice încercări de a o şterge, precum experimentele comuniste şi socialiste de atunci şi chiar şi de astăzi, conduc la cele mai tragice rezultate. Iar în câteva zile, ierarhia reapare.” Profesorul subliniază că acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să acordăm fiecărui membru al societăţii oportunitatea să joace un rol într-un sistem economic care va deveni mai complex şi mai eficient de-a lungul timpului, doar că atunci când facem acest lucru ar trebui să ne amintim că legile fizicii guvernează mişcarea tuturor sistemelor.

    Ierarhii direct proporţionale cu complexitatea organizaţiei

    Legea constructală se aplică însă şi altor sisteme sociale şi economice. Un exemplu este organizarea socială, fenomenul organizării fiind unul care a stârnit curiozităţi ale oamenilor de secole întregi, fiind un fenomen complex cu o serie de manifestări diverse: de la oraşe, guverne, economie, business, alianţe, transport, comunicaţii şi aşa mai departe. Descrieri ale acestor manifestări sunt extinse şi utile, fiind responsabile pentru numeroase volume de literatură şi ale departamentelor academice care sunt devotate studiului organizării sociale.

    „Cu ajutorul legii constructale am arătat de ce ajung indivizii să trăiască (să se mute) împreună, să se organizeze. Organizarea este o reflecţie a realităţii fizice (bio şi nonbio) care necesită mai puţină putere (energie utilă, combustibil, mâncare) pentru a mişca o unitate dintr-o cantitate înspre o cantitate mai mare”, explică Adrian Bejan.

    El a ilustrat predictibilitatea organizării şi evoluţiei acesteia prin intermediul a două modele de mişcare într-o singură zonă, unele inanimate (albii ale râurilor, generate de numeroase reguli constructale) şi altele animate (distribuţia apelor încălzite pentru folosirea lor în aşezările umane).

    Concluzia la care a ajuns este că mişcarea devine mai ierarhică pe măsura creşterii mărimii şi complexităţii arhitecturii respective. Distribuţia poate fi făcută în mod uniform (cu mai multă egalitate) prin impunerea unor canale identice distribuite uniform într-o zonă. Fluxul arhitectural devine astfel o reţea ca o plasă, în loc de o arhitectură ramificată asemeni unui copac; totodată, chiar şi în modele de design cu o egalitate impusă ierarhia persistă. Această reţea teoretică dezvăluie de asemenea înţelesul inovaţiei din punctul de vedere al fizicii: „Este schimbarea unui tip de design local care facilitează curgerea pe parcursul unui teritoriu întreg locuit de cei care se mută în mod organizat”.

    S-ul şi noile tehnologii

    De la trenduri economice, creşterea populaţiei, răspândirea cancerului sau adoptarea de noi tehnologii, anumite configuraţii par în mod inevitabil să se răspândească.

    O nouă tehnologie, de pildă, începe cu o rată de acceptare mică, aceasta fiind urmată de o creştere explozivă, urmată de o încetinire, numai pentru a se opri înainte de a „lovi zidul”, explică profesorul Adrian Bejan. Ilustrată grafic, această curbă de creştere în timp ia forma unui „S”. Fenomenul este atât de răspândit încât a generat numeroase cercetări ce par a nu avea nimic în comun – răspândirea populaţiilor biologice, a reacţiilor chimice, a contaminanţilor, a limbilor, a informaţiilor şi activităţii economice. „Am demonstrat că acest tipar poate fi prezis în întregime ca un sistem de curgere natural.”

    Curba S – cunoscută şi drept funcţie sigmoidă – reprezintă designul natural al sistemelor de flux. În exemplul noilor tehnologii, după un ritm de acceptare încet la început, creşterea poate fi imaginată mişcându-se rapid înspre canale stabilite din piaţă.

    „Aceasta este ascensiunea abruptă a S-ului.” Pe măsură ce tehnologia se maturizează, şi ritmul de penetrare a acesteia încetineşte, orice creştere sau flux se mişcă în afara canalelor iniţiale de penetrare într-un mod mai scurt şi mai încet.

    „Mi-ar plăcea să folosesc metafora degetelor care se întind pentru a reprezenta creşterea iniţială invazivă cu plasarea unei mănuşi peste acele degete, ca reprezentare a etapelor laterale de consolidare mai lentă. E ca şi cum ar exista două vieţi – prima este lungă şi rapidă, în timp ce a doua este de distanţă scurtă şi înceată. Designul începe cu o invazie rapidă, urmată de o consolidare înceată. Apoi trendul se loveşte de un zid invizibil, dar previzibil”, explică Bejan.
    Această teorie arată că nu există o coincidenţă – ambele sunt manifestări ale tendinţei constructale naturale care caracterizează sistemele de flux pentru a genera tipuri de design aflate într-o evoluţie care le permite să curgă (să evolueze), să se răspândească şi să colecteze mai uşor.

    De ce unele zile trec mai greu decât altele?

    „De ce pare că timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim? Care sunt legile fizicii care stau la baza impresiei că unele zile trec mai greu decât altele? De ce avem tendinţa să ne concentrăm pe neobişnuit (pe surpriză) şi nu pe timpul prezent şi monoton?”, sunt alte câteva întrebări cărora legea constructală le oferă un răspuns.  Adrian Bejan spune că a descoperit elementele din fizică ce răspund la aceste întrebări, în urma unor observaţii simple: „Timpul măsurabil «pe ceas» nu reprezintă acelaşi lucru cu timpul perceput de mintea omului”.

    Astfel, spune Bejan, „timpul minţii” este alcătuit dintr-o secvenţă de imagini, reflecţii din natură, care hrănesc stimulii organelor senzitive. Rata la care sunt percepute schimbările imaginilor mentale descreşte odată cu vârsta, din cauza unor proprietăţi fizice care se schimbă odată cu vârsta: frecvenţa mişcărilor ochilor, dimensiunea corpului în acord cu acea curbă S, degradarea anumitor părţi ale corpului etc. O nealiniere între imaginile timpului mental şi timpul propriu-zis stă la baza explicaţiilor acestui fenomen din literatură care e trup şi suflet cu legea constructală şi cu fizica.

    Ce face în continuare cu timpul său omul care îl percepe atât de raţional? Planurile nu fac parte din viaţa sa: „Obiectivul meu este să continui”.

    Mai multe teorii, o singură lege

    Legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură a sistemelor de curgere animate sau neanimate. Această lege, aparţinând profesorului Adrian Bejan, a fost formulată în anul 1996.

    Există mai multe teorii constructale – una pentru fiecare fenomen natural la care cineva se poate gândi. Spre exemplu, teoria constructală a locomoţiei animalelor, a arhitecturii albiilor râurilor, teoria constructală a creşterii fulgilor de zăpadă, a respiraţiei etc.

    „O lege, mai multe teorii, la care se adaugă faptul că manifestaţiile legii în natură (peste tot) acoperă tot spectrul, bio şi nonbio. Legea fizicii uneşte cele două teritorii ale observaţiilor umane – la fel ca legea mecanicii (dinamică, legea lui Newton)”, explică profesorul Adrian Bejan.

    Astfel, „legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură, modul în care sisteme de curgere animate şi inanimate lucrează împreună“.

    Legea constructală a fost formulată în 1996, după cum urmează: „Pentru ca un sistem de o dimensiune finită să persiste în timp (să existe), trebuie să evolueze liber într-un astfel de mod în care să faciliteze accesul curenţilor care circulă în cadrul acestuia”.

    Legea constructală descrie astfel concepte ale vieţii, evoluţiei, designului şi performanţei în fizică, care este „cea mai amplă arenă ştiinţifică”, potrivit profesorului Adrian Bejan.

    * Mai multe detalii despre Legea Constructală oferă profesorul Adrian Bejan în cartea „Fizica vieţii”, 2016