Da, antreprenorii plâng şi ei, cu sau fără lacrimi, pentru că sunt oameni. Povestea care urmează este tristă şi încă fără final, deoarece ea vine în urma unei întâlniri recente.
Am revăzut un client de la centrul de consultanţă pentru IMM-uri unde lucram part time, la începutul anilor ’90. Eram la un eveniment cu foarte multă lume şi am văzut la o oarecare depărtare un bărbat elegant, dar ridat şi foarte slab, salutându-mă de la distanţă şi zâmbindu-mi politicos, dar stins, fără energie. În timp ce se apropia de mine, mi l-am amintit cum a venit, cu peste douăzeci de ani în urmă, împreună cu soţia lui, să-l consiliez să-şi pornească o afacere.
Era plin de tinereţe şi optimism, iar soţia lui era o femeie interesantă şi veselă, cu aer zvelt, ca şi al lui. Erau ingineri şi aveau doi copii mici, care râdeau alături de ei într-o poză, pe care mi-au arătat-o. Aveau o mulţime de obiective, sub formă de sume cu multe zerouri. Atâta cifră de afaceri, atâta profit, atâtea dividende, atâţia bani pentru viitoarele case, viitoarele maşini, pentru şcolile copiilor. Şi erau puşi pe treabă şi pe făcut afaceri. Mai mult el. Ce afaceri? Orice, din care să iasă sumele pe care şi le doreau, spunea el. Clientul meu a deschis un magazin, apoi mai multe, apoi un restaurant, apoi o firmă de construcţii… şi apoi am pierdut legătura.
Evident, când am început să vorbim, am dorit să aflu ce fac afacerile. Şi mi-a povestit. Mi-a spus că afacerile nu-i merg rău, deşi sunt într-un oarecare declin. Îi aduseseră toate bunurile despre care ştiam că şi le dorise şi multe altele, pe deasupra, la care nu se putea gândi cineva imediat după ‘90. Se zbătuse din greu ca să le obţină, cu gândul în primul rând la copii. Le dăduse mereu de toate, dar nu avusese timp şi, mai târziu, nici energie pentru ei. Nu erau apropiaţi. Intrase în vârtejul de obligaţii pe care îl naşte dezvoltarea afacerilor şi le făcuse pe toate aproape singur. Lipsise de acasă foarte mult. Soţia divorţase şi luase cu ea copiii, care nu prea voiau să-l vadă. Se bucurase vreodată de ceea ce făcea? Mi-a spus că la început îl bucuraseră banii şi poziţia socială. Dar apoi ambiţiile îi crescuseră mereu şi era atât de preocupat să le satisfacă, încât nu mai avusese timp să se gândească decât la obligaţii. Până ce s-a îmbolnăvit grav. Acum era singur, bolnav şi blazat.
Poveşti similare există în cărţi şi în studii de caz de antreprenoriat. Aş fi preferat să citez un autor cunoscut, decât să scriu despre ceea ce am întâlnit eu, din păcate, nu o dată.
Antreprenor cu mai multe afaceri, soţ şi tată, dar şi multă nefericire. Unii ar pune o etichetă şi ar spune: „A eşuat în realizarea echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa personală“. Eu nu cred în acest concept, pe care îl consider pur teoretic. Cred mai degrabă că oamenii, iar antreprenorii poate mai mult ca alţii, sunt ca nişte echilibrişti obligaţi să jongleze pe sârmă cu bile de sticlă pe care nu trebuie să le scape. Pe măsură ce apar oportunităţile şi aspiraţiile devin mai înalte, le cresc responsabilităţile. Creşte pericolul ca echilibristul, oricât de talentat, pentru că jonglează cu tot mai multe bile, să le scape pe unele şi să le spargă sau să le ciobească pe altele. Mai bine le-ar lăsa jos singur pe cele pe care le consideră mai puţin valoroase.
Ştiu din proprie experienţă că, atunci când eşti ambiţios, e greu să accepţi că nu le poţi face pe toate deodată. Am avut şi eu momente de alegeri şi nu au fost uşoare (deşi incomparabil mai puţin dramatice ca ale antreprenorului despre care vorbeam). Au fost câteva bile de sticlă pe care le‑am spart pentru că nu am fost atentă la timp, pe altele le-am pus singură deoparte, pentru un timp sau pentru totdeauna. Cred că fiecare dintre noi avem astfel de experienţe. Important este să ni le asumăm, să învăţăm din ele şi să mergem mai departe.
Trei lucruri m-au ajutat în momentele mele de răscruce: în primul rând să-mi înţeleg şi să-mi urmez filosofia de viaţă (claritatea şi autenticitatea ajută); în al doilea rând căldura celor din jur, cărora le-am putut spune ce probleme am şi au fost alături de mine cu sfaturi şi fapte (le sunt tuturor foarte recunoscătoare); în al treilea rând lucrul cu energia mea (fizică, mentală, emoţională, spirituală) pentru a putea fi calmă, productivă, sănătoasă şi a mă bucura în fiecare zi de viaţă şi de realizările mele.
Cum am ajuns la aceste trei lucruri? Devenind mai atentă la mine şi în jur, documentându-mă, discutând, experimentând. Nu am pretenţia că ceea ce am să scriu în continuare este adevărul absolut, dar funcţionează la mine şi la alţii pe care-i cunosc sau despre care ştiu. Le voi prezenta pe rând.
FIilosofia de viaţă şi interacţiunile noastre.
Intrăm în vâltoarea vieţii fără să ştim cu adevărat cât de mult îi preţuim fiecare latură şi cum dorim ca ele să se interconecteze. Mă refer la viaţa personală, de familie, profesională şi socială. Foarte mulţi înţeleg repede cum să le armonizeze, ca pe nişte roţi, într-un angrenaj, alţii nu. Tocmai de aceea, din fericire, situaţia antreprenorului din povestea de mai sus nu este nici pe departe generală. Sunt mulţi antreprenori care au şi succes în business, dar şi o viaţă împlinită, din toate punctele de vedere. În plan profesional, îşi dau seama ce le place şi ce ştiu să facă cel mai bine, iar restul lucrurilor le deleagă. Ştiu să câştige loialitatea colegilor cărora le deleagă şi, pentru că petrec timp cu ei, ştiu în cine să aibă încredere şi pentru ce. O parte din timpul câştigat datorită delegării îl folosesc ca să se dezvolte sau ca să se odihnească şi să aibă grijă de sănătate, astfel devenind mai productivi. Iar o altă parte o petrec cu familia şi prietenii, împreună cu care fac lucruri care îi bucură pe toţi sau se implică în proiecte utile.
Perspectiva noastră asupra vieţii se schimbă în ani. De aceea, este bine să avem un tablou la care aspirăm pentru prezent şi pe termen scurt, pe care să fim pregătiţi să-l retuşăm sau să-l schimbăm din timp în timp, când e nevoie, dar şi o imagine asupra a ceea ce vrem să lăsăm în urmă, a felului cum dorim să-şi amintească oamenii despre noi. Cu alte cuvinte, este util să ne cunoaştem propriul set de valori, misiunea şi viziunea personală, aşa cum facem în companiile noastre. Astfel, ne drămuim mai bine resursele şi suntem mai liniştiţi, pentru că luăm mai bine şi mai uşor decizii, ne simţim împliniţi.
Ar mai fi încă ceva de adăugat, ceva ce mi-a spus tatăl meu o dată demult, când nu voiam să dau drumul niciuneia dintre bilele mele, deşi îmi era teamă că voi fi curând în pericol să le sparg: „Ai tot timpul să faci foarte multe lucruri în viaţa ta şi vei putea obţine tot ceea ce-ţi vei dori cu adevărat. Dar nu le poţi face pe toate deodată, ci pe rând. Ai răbdare şi fii înţeleaptă“. Această discuţie, de prin 1996, mi-a revenit de curând în memoria activă, atunci când am citit cartea „Un singur lucru“, a lui Gary Keller şi Jay Papasani. Ei ne invită să fim atenţi la ceea ce ne dorim cu adevărat şi să ne întrebăm: „Care este acel singur lucru pe care îl pot face în acest moment astfel încât, făcându-l, orice altceva să devină mai uşor de realizat sau chiar inutil?“. Într-adevăr, avem obiective în toate cele patru laturi ale vieţii, chiar dacă în diferitele etape ale vieţii numărul şi importanţa lor se schimbă. E bine să ne ocupăm de ele pe rând, pentru a le putea atinge mai repede, în mod armonios. Şi să ne concentrăm, pe rând asupra câte unui singur lucru din viaţa noastră personală, de familie, socială şi profesională. Încrederea în noi înşine, ritualurile, rezultatele pozitive observate cu recunoştinţă, susţinerea celor din jur – toate ajută. Nu la fel se întâmplă cu multitaskingul, care era atât de lăudat odată. Citiţi cartea, chiar merită.
Mă opresc aici. Voi reveni peste două săptămâni cu câteva aspecte despre energie şi înţelepciune, despre relaţia noastră cu stresul, despre mult doritul şi discutatul echilibru între viaţa personală şi profesională.