CONSTRUCŢII: Veni, vidi, vici
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
Steve Jobs era un tiran la Apple, dar toată lumea voia să lucreze cu el şi pentru el. Jack Welch, legendarul CEO de la General Electric, dădea în fiecare an afară 10% dintre manageri, aceasta fiind o politică clară de management. Dar multă lume voia să lucreze pentru el, pentru General Electric, care avea cea mai bună şcoală de business din lume.
În România, multinaţionalelor le este mai uşor să se vândă”, să facă business, să atragă angajaţi şi talente, să li se deschidă uşi şi porţi. Între un produs românesc şi unul străin – iar dacă este nemţesc este şi mai bine – noi alegem produsul, serviciul şi brandul din afară.
Cei care au fost în prima generaţie de angajaţi la Pizza Hut, cei care acum sunt directori, CEO sau antreprenori, povestesc cu mândrie despre acest prim job al lor, pentru că la vremea respectivă, la începutul anilor ’90, era ceva extraordinar să lucrezi la Pizza Hut.
În zilele noastre, cei care lucrează pentru Google, Uber, Facebook, Microsoft, Apple etc. şi-ar scrie pe frunte numele companiei sau al brandului pentru a atrage respectul celor din jur.
Pentru companiile româneşti antreprenoriale este mult mai greu să se vândă. Istoria lor este de numai trei decenii în cel mai bun caz, iar cei care au rezistat până acum au trăit tot timpul cu securea deasupra capului şi nu prea au avut timp să lucreze la brand, să-şi bată capul cu politicile de HR şi cu modul în care este privită firma în afară, în societate.
Ocupaţi tot timpul să vândă, să caute bani de salarii sau de taxe, antreprenorii şi managerii români au pus imaginea companiei în intern şi în exterior pe ultimul loc în lista lor de priorităţi.
După trei decenii lucrurile s-au schimbat, au apărut noi generaţii, care au de unde alege şi aleg să se ducă, să lucreze pentru cineva în funcţie de imaginea lui.
Cred că sunt companii româneşti unde este mai bine ca la multinaţionale, dar pentru că nu au o imagine în afară nu sunt în prim-plan şi pe lista noilor generaţii.
Firmele româneşti nu s-au preocupat să analizeze cu cine este mai bine să se asocieze ca imagine, cu ce vedete sau cu ce idei.
Singurele asocieri erau legate de vânzarea produselor şi serviciilor.
Acum 10 zile, la conferinţa ZF „Top 1.000 cele mai mari companii din România“, am avut o discuţie cu Alina Marinescu, directorul general al reţelei de farmacii Catena, cea mai mare din România. Reclamele lor cu Stela Popescu şi Alexandru Arşinel mi-au rămas pe creier, „Farmacia inimii, Catena”. Pentru publicul lor, pentru obiectivul lor de a atrage clienţi, această asociere a fost extraordinară.
Dar dacă ai fi un tânăr absolvent de liceu sau de facultate, nu ştiu dacă această reclamă şi această asociere te-ar determina să alegi Catena ca primă opţiune de job. Nu-i aşa?
Noile generaţii vor să se identifice cu anumite imagini şi vedete din generaţia lor, şi mai puţin din generaţia părinţilor şi a bunicilor.
Foarte puţine companii româneşti îşi dau seama de aceste asocieri, dar constată că nu sunt pe prima pagină de opţiuni pentru talente.
În metrou, toate companiile de BPO, celebrele call center sau share-service center, folosesc ca imagine pentru reclamele lor tineri cool, cu care noile generaţii să se identifice.
Toate reclamele lor sunt colorate, au design care îţi atrage atenţia, occidental şi te fac să citeşti ceea ce scriu.
Cu puţine excepţii, reclamele companiilor româneşti sunt simple, sărăcăcioase şi fără culoare, sunt terne şi şterse.
Probabil că şi angajaţii ar fugi din calea camerelor TV ca să nu fie întrebaţi dacă sunt mândri de compania la care şi pentru care lucrează.
Antreprenorii români, cei care au creat lucruri extraordinare de la zero fără să aibă şcoli de management în spate, nu şi-au bătut capul cu ambalajul companiilor, considerând că produsul pe care l-au realizat se vinde de la sine şi nu mai este nevoie de nicio prezentare.
Nu şi-au spus povestea, nu şi-au scris istoria, şi-au predicat prea puţin valorile şi misiunea şi chiar au uitat să şteargă praful care s-a aşezat pe brand.
Pentru a atrage angajaţi, pentru a atrage talente, pentru a-i determina pe cei care lucrează deja pentru ei să fie mândri de compania lor, ar trebui ca antreprenorii români să caute un Pronto şi să investească mai mult în imaginea companiei în intern şi în extern.
ANTREPRENORIAT: Strategia austriacă pentru vinuri româneşti
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
Găurile negre sunt “corpuri asemănătoare cu, să zicem într-o primă aproximaţie, planetele, dar care conţin enorm de multă materie, fiind cele mai dense obiecte din Univers”, potrivit site-ului Observatorului Astronomic “Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti.
ANTREPRENORIAT: Programare în stil ardelenesc
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
RESURSE UMANE: Când biroul devine acasă
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
EDUCAŢIE: Creiere “antrenate” peste hotare
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 şi este recunoscut de UNESCO ca un oraş internaţional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naţionalităţi sunt reprezentate aici. Aceşti oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viaţa din Auroville se desfăşoară pe bază de troc.
|n acest oraş epic, clădirile sunt experimente arhitecturale şi se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-şi atinge obiectivul declarat: reutilizare şi reciclare.
Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?
”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio naţiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate fiinţele umane care aspiră la bine să poată trăi ca şi cetăţeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, şi anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii şi al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăşi suferinţele, slăbiciunile şi ignoranţa, pentru a triumfa în faţa limitărilor şi a dizabilităţilor.“ Rândurile de mai sus îi aparţin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.
Ea a avut ideea unei astfel de societăţi ca urmare a relaţiei cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reuşit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forţa intelectuală, elasticitatea specifică şi puterea de a ne reinventa.“
Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului şi le-a transformat într-un proiect internaţional de ”realizare a unităţii umane şi stabilire a unei societăţi ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de ţări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deşertică şi un vis.
Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi îşi amintesc de moment ca o experienţă adânc spirituală şi chiar suprarealistă. Cei ”aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.
Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generaţia flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluţie psihologică a hipioţilor, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Naşterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există şosele şi oamenii nu au acces la ziare sau la ştiri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenţi autoexilaţi din peste 100 de ţări. Iar numărul turiştilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.
Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.
Dar comunitatea nu este doar raiul hipioţilor, ci şi o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.
Pentru un oraş aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri şi chiar crime.
Paradis sau înşelătorie?
Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, şi a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafaţă, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“
Ea a vorbit de crime, violuri şi alte acte de violenţă; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu şapte ani, ea a trebuit să facă o donaţie de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiaşi case cu menţiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu ştiu ce s-a întâmplat cu banii. Nu ştiu cine controlează fondul“, a mai spus ea.
Fondul de care vorbeşte Elaine este Fondul Unităţii, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menţionează site-ul oficial al comunităţii.
Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulţi bani: pe lângă donaţiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privaţi şi sumele date de cei care vizitează Auroville.
Ce se întâmplă cu aceşti bani pare a fi, aşadar, o întrebare centrală. Şi una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează oraşul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranţa în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor şi aşa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private şi voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reuşit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupaţi pentru a putea aranja o întâlnire“.
|nsă aurovilienii nu sunt interesaţi de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăţi fără valută. Cei mai mulţi locuitori sunt artişti, fermieri eco, aventurieri şi visători.
Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ţine această comunitate în viaţă?
”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcţia oraşului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“
Crezul, sau visul original, stă inscripţionat pe o placă în formă de lotus, la câţiva paşi de clădirea ce marchează centrul spiritual al oraşului. ”Auroville nu aparţine unei singure persoane. Auroville aparţine umanităţii. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conştiinţei Divine.“
TEHNOLOGIE: De la marketing, în lumea criptomonedelor
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.