BusinessMagazin

Tag: filme

  • Cronica de film: Prea puţin şi prea târziu

    Terminator: Dark Fate nu este atât de slab ca ultimele două episoade ale francizei, dar este încă departe de complexitatea primelor apariţii. Ciudat este că în cazul Terminator nu s-a pus, până acum, problema realizării unui reboot, toate filmele fiind legate de aceeaşi poveste. Era poate mai bine să se ia totul de la zero, dar misiunea de a îmbunătăţi un film ca Judgment Day e aproape imposibilă; Dark Fate se joacă cu această idee, acţiunea plasându-se într-o realitate în care anumite evenimente din celelalte episoade nu s-au întâmplat. Mai mult, Dark Fate aderă îndeaproape la primele două filme Terminator, atât în ceea ce priveşte complotul (un asasin cyborg aparent indestructibil, trimis în timp de către viitori stăpâni ai maşinilor pentru a elimina o ameninţare) cât şi structura. Anumite elemente sunt chiar preluate cu totul, aşa cum ar fi o urmărire cu maşini.
    Arnold Schwarzenegger reia rolul T-800 alături de Linda Hamilton, şi ea veteran al seriei, în rolul Sarah Connor. Terminator: Dark Fate prezintă un cyborg care înlocuieşte modelul T-800 (Schwarzenegger), denumit REV-9, trimis înapoi din 2042 pentru a o ucide pe Dani, din motive care nu sunt dezvăluite până foarte târziu în film; sosirea lui este precedată de apariţia bruscă a lui Grace, alt cyborg, însărcinată cu misiunea de a o proteja pe tânără. Pare încurcat, dar e de fapt o copie a scenariului din Judgment Day.
    Cu un buget de 185 de milioane de dolari şi costuri totale de producţie estimate la 470 de milioane de dolari (costuri de marketing, distribuţie etc.), Terminator: Dark Fate are şanse mari să devină unul dintre marii perdanţi ai anului la box-office. În weekendul de lansare, filmul a adunat doar 29 de milioane de dolari în Statele Unite, undeva la jumătate faţă de aşteptările producătorilor. Nici prezenţa în afara Americii nu a ajutat prea mult, încasările la nivel global fiind de aproximativ 120 de milioane de dolari. Având în vedere filmele care sunt pe cale să se lanseze, e greu de crezut că Dark Fate va reuşi să se mai apropie de primele locuri în box office.
    În concluzie, era mai bine ca atunci când ne gândeam la Terminator să avem în minte doar filmele regizate de James Cameron, în special Judgment Day, din 1991. Dar Hollywoodul rămâne consecvent în lungirea inutilă a unor francize până la momentul în care sălile de cinema rămân goale.
    Nota: 6/10

    Terminator: Dark Fate
    Regia: Tim Miller
    Distribuţie: Linda Hamilton, Arnold Schwarzenegger, Mackenzie Davis
    Durată: 2 ore 8 minute
    Buget: 185 mil. dolari
    Data lansării: 1 noiembrie

  • Clubul Rataţilor se reuneşte pe marile ecrane

    E important de spus, încă de la început, că It: Chapter 2 e un film pentru fanii lui Stephen King. Nu este un horror care să îţi provoace insomnii, ci mai curând unul care să trezească nostalgia amintirilor din copilărie.

    Prima parte a filmului, lansată în 2017, a avut mult mai multe scene terifiante; îmi închipui că distribuţia selectă din partea a doua i-a împiedicat pe producători să folosească efecte speciale în exces, lăsând astfel mai mult timp pe ecran unor actori excelenţi. Sigur, timpul nu ar fi fost neapărat o problemă, având în vedere că It: Chapter 2 durează aproape
    3 ore. La două ore şi 49 de minute,

    It: Chapter 2 se numără printre cele mai lungi filme horror realizate vreodată la Hollywood. Durata reprezintă atât o problemă, cât şi un avantaj: pe de o parte, lumea s-ar putea speria la ideea de a petrece atât de mult timp în compania unui clovn; pe de altă parte, e suficient timp pentru ca personajele să prindă viaţă. Repet, e aproape obligatoriu să fi văzut, însă, prima parte a poveştii.

    Scenariul se concentrează pe mai multe personaje principale – Clubul Rataţilor – care, fiind copii, s-au confruntat cu Pennywise în Derry, undeva în statul american Maine, în 1989. Se spune că Pennywise reapare la fiecare 27 de ani; la sfârşitul primei părţi, liceenii fac un pact că se vor întoarce dacă teroarea se va ridica din nou. Prin urmare, Mike (interpretat de Isaia Mustafa), singurul care a rămas în Derry, îi cheamă pe ceilalţi.

    Bill (James McAvoy) este scenarist la Hollywood, Bev (Jessica Chastain) este într-o relaţie abuzivă, Richie (Bill Hader) este un comediant de stand-up, Eddie (James Ransone) este un agent de asigurare pentru evaluarea riscurilor, iar Ben (Jay Ryan) lucrează acum ca arhitect. Bazându-se probabil pe faptul că cei prezenţi în sala de cinema cunosc aventurile iniţiale ale personajelor, regizorul tratează cu o oarecare superficialitate transformarea acestora şi chiar rolul fiecăruia în desfăşurararea evenimentelor. Problema ar fi putut fi rezolvată cu câteva flashbackuri bine plasate, astfel încât toţi spectatorii să fie la curent cu povestea.

    Faptul că scenele de groază sunt mai rare nu e neapărat un lucru rău, şi spun asta ca un fan al filmelor horror; o vizionare a ambelor filme reprezintă o experienţă completă şi care aduce un final bine construit. Se asemănă, dacă vreţi, acelor poveşti despre maturizare din anii ’80 (coming of age stories, cum le spun americanii), aşa cum a fost Stand By Me. Un alt exemplu bun în acest sens este seria Stranger Things de pe Netflix, de asemenea puternic inspirată de cinematografia acelui deceniu.
    În concluzie, It: Chapter 2 este mult mai mult decât un simplu film horror. Nu va fi pe gustul tuturor, dar va mulţumi destul de mulţi fani ai genului – în special pe cei ai maestrului Stephen King.

    Notă: 8/10

    It: Chapter 2
    Regia: Andy Muschetti
    Distribuţie: Jessica Chastain, James McAvoy, Bill Hader
    Durată: 2 ore 49 minute
    Buget: 35 milioane dolari
    Data lansării: 6 septembrie

  • Patul inteligent care se uită la televizor

    O propunere în acest sens vine de la un arhitect italian, care, în colaborare cu firma de mobilă Hi-Interiors, a proiectat un pat inteligent, aflat acum la a doua generaţie, dotat cu proiector HD, ecran cu diagonala de 70” şi sistem de sunet. Denumit HiBed, patul, care va fi disponibil de anul viitor la un preţ de peste 13.000 de dolari,  are şi lumini cu intensitate ajustabilă, perdele acţionate electronic, conexiune Wi-Fi şi ceas deşteptător, printre altele.

  • Regele se întoarce pe marile ecrane

    Întrebarea pe care şi-au pus-o cei mai mulţi, în mod justificat, este următoarea: era nevoie de un remake al filmului? Pe scurt, răspunsul este da. Pentru varianta lungă, trebuie să luăm în calcul mai mulţi factori, cel mai important fiind faptul că Disney este o companie cu acţionari, iar principalul scop este că trebuie să genereze profit; nu trebuie să uităm nici de serviciul de streaming Disney+, care va fi lansat în noiembrie şi care are nevoie de conţinut nou pentru a atrage clienţi pe o piaţă deja saturată.
    Până la urmă, Disney s-a transformat într-un Midas al zilelor noastre; prin urmare, nu a mai surprins pe nimeni informaţia că Lion King a depăşit pragul de 1 miliard de dolari în mai puţin de două săptămâni de la lansare. Mai exact, la ora scrierii acestui material, veniturile generate la nivel globau se ridicau la 1,56 miliarde de dolari.
    Actorul James Earl Jones şi-a împrumutat vocea pentru Mufasa, la fel ca în filmul original din 1994. Tânărul leu Simba este interpretat de Donald Glover, iar Beyoncé o interpretează pe Nala, prietena din copilărie a lui Simba, care îi devine apoi parteneră.
    Distribuţia excelentă a reprezentat încă un motiv pentru a vedea filmul; chiar dacă vorbim de cei care doar şi-au împrumutat vocile personajelor principale, impactul asupra spectatorilor este unul foarte mare. Amintiţi-vă, spre exemplu, de Darth Vader şi modul în care vocea aceluiaşi James Earl Jones transformă personajul. Este greu să îţi închipui că altcineva ar putea face o treabă la fel de bună în spatele măştii.
    Pentru cei care nu au văzut filmul original din 1994, Lion King va fi o experienţă minunată. Pentru cei care sunt familiarizaţi cu povestea, trebuie spus că versiunea 2019 este aproape identică, lucru reproşat de altfel şi de cei mai mulţi critici ai filmului. Nu aş spune că m-a deranjat acest lucru, dar ar fi fost poate bine ca regizorul Jon Favreau să îşi lase amprenta asupra unor segmente.
    Nu prea ai ce să reproşezi filmului: grafica este minunată, coloana sonoră este aceeaşi pe care o ştim şi pe care o iubim, iar povestea, repet, nu are niciun element nou. Vorbind de un film de animaţie, şi nu de unul clasic, era destul de greu ca producătorii să folosească aceeaşi reţetă şi să obţină un rezultat slab.
    Sunt poate visător, dar trăiesc cu speranţa că cei care iau deciziile la Disney vor alege să caute noi poveşti pe care să le prezinte, renunţând la această obsesie pentru reluarea filmelor de succes. Dacă nu acum, măcar atunci când nu vor mai avea ce să reia.

    Nota: 8/10

  • Cronică: Să mai vorbim şi de filme romantice

    Bazat pe nuvela cu acelaşi nume, The Sun Is Also a Star se încadrează perfect în genul young adult fantasy, varianta fără elemente SF a genului literar care v-a adus Twilight, The Maze Runner sau The Hunger Games, young adult fiction; nu vă aşteptaţi, prin urmare, la multe intrigi sau răsturnări de situaţie, pentru că publicul-ţintă e unul care vrea lucrurile cât mai clare.

    Ry-Russo Young pare pornit să stârnească cât mai multă emoţie în rândul spectatorilor, transformând scenariul semnat de Tracy Oliver într-o fabulă ce are ca element central viaţa de imigrant în Statele Unite.

    Protagoniştii încearcă să-şi onoreze tradiţiile strămoşeşti, acelea care îi definesc, fără a fi însă dispuşi să piardă prea mult din adevărata experienţă americană; toate aceste elemente sunt prezentate spectatorilor prin filtrul unei poveşti de dragoste.

    Două puncte forte ale peliculei sunt modul în care este filmată şi succesiunea cadrelor, părând uneori că urmăreşti un colaj de imagini bine alese, potrivite pentru a întări dialogul dintre personaje.

    Yara Shahidi (care impresionează în serialul Black-ish) şi Charles Melton îi interpretează pe Natasha şi Daniel, fiica unor imigranţi jamaicani, respectiv fiul unui imigrant coreean. La acest moment, sunt convins că vă trece prin minte ideea că vorbesc despre un film plin de clişee şi accente pe care numai patriotismul american exagerat le poate aduce. Parţial, lucrurile chiar aşa stau; dar The Sun Is Also a Star are şi ceva propriu, care îl diferenţiază de celelalte mii de filme care ies de la Hollywood având ca unic scop promovarea visului american. Filmul de faţă captivează graţie interacţiunii dintre cei doi actori, dar şi unei doze de realism care de cele mai multe ori lipseşte.

    În fine, consider că era cazul să mai vedem şi astfel de producţii în cinematografe (şi ca ele să fie promovate), pentru că ultimele luni ne-au adus în prim-plan doar blockbustere cu bugete de sute de milioane de euro. Nu că asta ar fi ceva rău – până la urmă, acestea sunt cele care pun în evidenţă cel mai bine evoluţia industriei cinematografice – dar simţi, măcar ocazional, nevoia de a urmări un film care să trezească în tine cele mai simple emoţii umane.

    The Sun Is Also a Star e un film care merită văzut, mai ales pentru sinceritatea cu care tratează relaţia dintre cele două personaje principale.

    Notă: 7/10

  • Apple este hotărâtă să intre în cursa pentru Oscar: Gigantul american vrea să rivalizeze Netflix cu filme şi seriale

    Compania Apple va deveni un concurent direct al Netflix în a doua parte a anului 2019, când va lansa platforma Apple TV+, care va distribui formate originale de televiziune, filme şi seriale.

    New York Post citează surse care susţin că Apple va produce şi “şase pelicule cu buget mic cu intenţia unor producţii care să câştige premii ale Academiei Americane, cunoscute ca Oscaruri”.

    Se pare că proiectul este unul diferit de colaborarea Apple cu A24, compania care a anunţat că va produce mai multe filme de lung metraj pentru Apple. Primul proiect iniţiat în această colaborare este filmul Sofiei Coppola, “On the Rocks”, cu Bill Murray şi Rashida Jones.

    Pentru a intra în cursa pentru Oscaruri, filmele produse de Apple trebuie să stea în cinematografe cel puţin o săptămână, regulamentul Academiei Americane de Film precizând această condiţie pentru a lua în seamă producţiile dintr-un an pentru trofeele pe care le acordă.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Povestea actorului de la Hollywood care a renunţat la carieră şi la milioanele de dolari pe care le făcea pentru a rămâne acasă cu copiii – VIDEO

    Rick Moranis este o legendă a comediei care a lucrat alături de cele mai mari vedete din Hollywood printre care Steve Martin, Sigourney Weaver, Dan Ackroyd şi Bill Murray.
     
    Rick a apărut în cele mai amuzante şi memorabile filme din anii 80 şi 90 printre care Ghostbusters, Little Shop of Horrors, Honey, I Shrunk the Kids şi Spaceballs.

    Filmele în care a apărut în mod constant au făcut sute de milioane de dolari.
    În 1986 a întâlnit-o pe Ann Belsky, designer de costume. S-au căsătorit şi au făcut 2 copii.
    Chiar în momentul în care cariera lui Rick era puternică, Ann a fost diagnosticată cu cancer la sân. După o luptă lungă, a murit în 1997. Avea doar 35 de ani.
    Amândoi copiii erau încă sugari şi Rick şi-a dat seama cât de greu era să faci filme şi să-i creşti în acelaşi timp.
    Cu cariera sa de milioane de dolari ajunsă la apogeu, Rick a decis să părăsească Hollywood-ul şi să fie un tată casnic. Lumea credea că era nebun. El nu a crezut că face ceva ieşit din comun.
    „În fiecare zi se întâmplă câte ceva, iar oamenii trebuie să facă modificări la vieţile lor pentru tot felul de motive”.
    El a vrut pentru copii lui să aibă o viaţă fericită acasă. Pentru el, asta a fost mai important decât să facă filme. „Când îmi veneau copiii acasă, era muzică, lumini, şi mirosuri plăcute ieşind din bucătărie. Era un loc vesel unde puteai sa vii şi asta am vrut. ”
    În 20 de ani a scos două albume cu muzică de comedie, şi ocazional face anunţuri radio, dar nu a mai apărut pe ecran din 1997.
    Când a fost întrebat dacă îi este dor să fie creativ, el a răspuns: „Nu m-am îndepărtat de asta. Am aplicat toată creativitatea mea vieţii de acasă, copiilor. Nu m-am schimbat. Mi-am schimbat doar concentrarea.”
    Într-o noapte din 2017 începuse să joace din nou la un spectacol caritabil pentru a-şi ajuta un prieten. Nepotul său a rămas paralizat după un accident la măduva spinării.
    Rick este un actor extraordinar, dar, mai ales, un tată extraordinar. „Am decis că vreau să fiu acasă cu familia mea. Nu am absolut nici un regret. Viaţa mea este minunată.”

     

     

  • Cronică de film: Povestea unui criminal în serie

    Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” (Extrem de pervers, şocant de violent şi diabolic) sunt cuvintele rostite imediat după sentinţă de judecătorul care l-a condamnat pe Ted Bundy. Era potrivit, astfel, ca aceste cuvinte să dea şi titlul filmului care spune povestea unuia dintre cei mai notorii criminali în serie din istoria Statelor Unite.

    Filmul este semnat de Joel Berlinger, acelaşi regizor care a realizat şi documentarul „Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes”, o miniserie de patru episoade difuzată pe Netflix.Documentarul este punctul forte al lui Berlinger, dovadă fiind şi nominalizarea la premiile Oscar primită în 2012 pentru „Paradise Lost 3”.

    „Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” este bazat pe cartea „My Life with Ted Bundy”, scrisă de fosta iubită a acestuia, Elizabeth Kloepfer (interpretată de Lily Collins), şi reflectă evenimentele din perspectiva ei. A fost o alegere interesantă a regizorului, pentru că nu îl vedem pe Ted Bundy (Zac Efron) cum comite vreo crimă; aflăm detalii despre brutalitatea sa în acelaşi fel în care le-au aflat şi juraţii care l-au găsit vinovat.
    Pentru unii spectatori, alegerea lui Berlinger ar putea să pară o încercare de a limita sentimentele de ură şi repulsie faţă de Bundy; pentru alţii, deşi cred că numărul lor va fi mic, ar putea fi înţeleasă chiar ca o exonerare a personajului.

    Un alt aspect extrem de important – şi lăudabil, din punctul meu de vedere – este că producătorii au decis să nu explice de ce Ted Bundy a comis crimele în cauză. Nu primim indicii legate de copilăria sa, de traumele pe care le-ar fi putut suferi şi care l-ar fi transformat în ucigaşul cunoscut de toţi. Spectatorul nu rămâne cu semne de întrebare vizavi de vinovăţia sa, ci mai degrabă cu unele legate de motivele sale.

    Zac Efron, cunoscut mai degrabă pentru filmele de comedie sau musical-urile care l-au lansat, dă o profunzime neaşteptată rolului. Actorul se foloseşte de şarm pentru a da o notă şi mai sinistră personajului; privindu-l pe Efron, devine ceva mai clar cum a reuşit Bundy să atragă atât de multe femei.

    În concluzie, „Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” este un film cel puţin interesant, care te lasă cu un sentiment de satisfacţie faţă de modul în care povestea lui Bundy s-a încheiat, dar şi cu o întrebare apăsătoare: „De ce?”.

    Nota: 8/10

  • Prăbuşirea unui imperiu. Cum a ajuns unul dintre cele mai mari lanţuri de magazine să piardă 9.000 de unităţi şi să rămână doar cu unul singur deschis

    Magazinul Blokcbuster din Oregon, Statele Unite, a rămas ultimul din celebrul lanţ după ce o altă unitate din Australia a anunţat închiderea.
     
    Unitatea din Oregon e deschisă de mai bune de 20 de ani, oferind şi acum clienţilor cele mai noi filme apărute. Cu toate acestea, puţinii fani Blockbuster rămaşi par să prefere filmele vechi: “Poţi să mergi la Redbox (un alt lanţ de închirieri video – n.red.) şi să găseşti filme noi, dar ei nu au şi producţiile vechi”, a declarat Sandi Harding, manager al magazinului, celor de la CNN. “Nici Netflix sau Amazon nu ţin filmele mai vechi.”
     
     
    La începutul anilor 2000, reţeaua Blockuster numără peste 9.000 de magazine. Oamenii stăteau la cozi pentru a închiria filme, dar modelul de business nu a putut ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiei.
     
    În 2010, Blockbuster a declarat falimentul şi a fost cumpărat de compania americană Dish Network. La scurt timp, magazinele au început să se închidă şi doar câteva francize au rezistat pe piaţă.
     
    În aprilie 2017, doar 10 unităţi Blockbuster mai erau deschise la nivel global.

  • Cronică de film: Intrigă în Oraşul Îngerilor – VIDEO

    David Robert Mitchell a intrat pe radarul criticilor în 2014 cu „It Follows”, unul dintre cele mai reuşite filme independente ale anului respectiv. Regizorul de 45 de ani revine cu „Under the Silver Lake”, producţie care s-a aflat în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes.

    Sam (Andrew Garfield) trăieşte la limita sărăciei în Los Angeles, fără bani de chirie şi motivat doar de misterele care îl înconjoară. Într-o după-amiază, el o observă pe Sarah (Riley Keough) la piscina complexului rezidenţial în care ambii locuiesc. După ce tânăra dispare ziua următoare, Sam se transformă într-un soi de detectiv, încercând să afle unde şi de ce a plecat Sarah.

    De aici, Sam ia contactul cu tot felul de personaje – unul mai ciudat decât altul – care îi oferă câte o piesă a puzzle-ului.

    Deşi descrierea de mai sus ar putea sugera asta, „Under the Silver Lake” nu este un thriller. Este un film care aspiră la statutul de comedie neagră şi reuşeşte, în cele mai multe cazuri, să combine punctele tari ale scenariului cu jocul actoricesc impecabil al lui Garfield.

    Tânărul actor, unul dintre cei mai talentaţi ai generaţiei sale, pare să confirme cu fiecare ocazie că nominalizarea la premiile Oscar pentru rolul din „Hacksaw Ridge“ nu a fost una întâmplătoare. Un lucru pe care îl apreciez în mod special este că Garfield joacă în destul de multe filme independente, deşi sunt convins că nu duce lipsă de oferte pentru roluri în blockbustere („The Amazing Spider-Man“ e doar un exemplu).

    „Under the Silver Lake” se aseamănă, dacă veţi permite comparaţia, cu o conversaţie cu un adept al teoriilor conspiraţioniste. Fiecare lucru – oricât de banal ar fi – e disecat şi analizat pe toate părţile. Sigur, vorbim de un film pe alocuri absurd, aşa că toate aventurile prin care trece Sam şi toate întrebările sale fără răspuns sunt, iniţial, amuzante. Scenariul devine oarecum obositor – aşa cum se întâmplă şi în cazul unei conversaţii reale – când prea multe elemente aberante sunt puse pe masă. Simţi parcă nevoia de a descoperi un personaj care să ofere versiunea reală a lucrurilor, şi nu doar o altă teorie inconsecventă.

    „Under the Silver Lake” este un film bun, care nu va avea însă prea mult succes la public; numărul celor care digeră filme bazate pe intrigă şi dialog şi nu pe efecte speciale este, din păcate, tot mai mic. Dar filmul lui Mitchell are şanse mari să devină reper în rândul celor care apreciază filmele independente. E o experienţă cinematografică pe care o recomand.

    Nota: 8/10