BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Opinie Dorin Oancea: Cât valorează un om? 0,9182 dolari sau cinci miliarde de dolari?

    Aşadar, Financial Times a descoperit că părticelele de informaţie care compun existenţa unui ins modern, conectat, dependent de smartphone şi de reţele sociale, sunt vândute de de companiile care le adună cu preţuri ce încep de la 0,0005 dolari. Articolele, interesante, trimiteau la calculatorul de care pomeneam mai sus, în baza căruia am descoperit că valorez mai puţin de un dolar, mai precis 0,9182 dolari. Am pornit de la 0,007 dolari, preţul vârstei, genului, codului poştal, etniei şi nivelului de educaţie. Nu am fost punctat pentru că nu sunt milionar, din cauza slujbei, din cauza faptului că nu sunt logodit, recent căsătorit, recent divorţat, că nu aştept un copil, că nu sunt părintele unui nou-născut. Eram deprimat, valoram în continuare nici cât ineluşul de care tragi ca să desfaci cutia de suc sau de bere.

    M-au salvat alergia, astmul (care aproape mi-a trecut de când am abandonat fumatul – asta e, am trişat un pic!) şi greutatea (slujba sedentară!), care m-au mai ridicat pe la 0,786 dolari. Faptul că am o casă mi-a mai adus ceva milicenţi, dar am fost penalizat la numărul de băi, de dormitoare şi pentru lipsa unui şemineu. La fel de demoralizatoare au fost şi faptul că nu deţin avion, barcă şi că nu prea merg la sală; pasiunile şi siturile pe care le frecventez – financiare, de ştiri, educaţie, filme, politică, gaming – m-au mai ridicat un pic şi mi-au stabilit preţul final, de 0,9182 cenţi. Înţeleg că pentru industrie valoarea este destul de mare şi că în cazul în care cineva cumpără între 50.000 şi 100.000 de inşi ca mine, astmatici, dar lipsiţi de şemineu şi barcă, poate primi un discount consistent.

    Lăsând gluma la o parte, nu vi se pare cam trist să fii redus la un nivel de consumator amorf, să fii preţuit pentru că ai o casă cu trei dormitoare sau pentru că ai nişte kilograme în plus, într-un sistem de valori global şi imbecil, care adună speranţe, vise, posesiuni, drame, coduri poştale şi nou-născuţi?

    Voi trece acum la extrema cealalată a sistemelor de valori. Scriam în 2007 depre un ins numit Jeffrey Lee care refuză cinci miliarde de dolari. Lee trăieşte în Australia, este unicul supravieţuitor al tribului Djok şi custodele zăcământului de uraniu Koongarra. Gigantul energetic francez Areva s-a declarat interesat de cele 14.000 de tone de uraniu care reprezintă moştenirea lui Jeffrey şi care l-ar transforma în al doilea bogătaş al Australiei. Dar Lee, nu şi nu! Pentru Lee mormintele străbunilor şi locurile sale sfinte sunt mai importante decât maşinile, casele, diamantele sau avioanele. Pe terenul lui Lee s-au adăpostit animale fantastice, şarpele-curcubeu şi şopârla uriaşă cu limba albastră, care nu trebuie cu niciun chip deranjate. Iar recent îndârjirea lui Lee a determinat guvernul australian să transforme perimetrul în zonă protejată, parte a parcului naţional Kakadu. Aşa cum a dorit Lee. Întrebam în 2007 şi întreb şi acum: ce aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul lui Lee? Cum ar fi un Lee român? Cam ce mesaje ar primi „badea„ Lee, cum i s-ar propune afaceri fabuloase, cum i s-ar cere ajutorul, cum s-ar oferi unii şi alţii să-i administreze moştenirea, să-i pună borduri, să-i întindă covoare roşii, să-i facă masaj relaxant sau să vâneze în locul lui.

    România are de făcut nişte alegeri cumva asemănătoare în perioada următoare şi mă întreb dacă vom fi în stare să găsim un Lee care să dezmeticească pe cine trebuie.

    Ilustrez cu un tablou vândut recent cu 2,2 milioane de dolari; se numeşte „Chishusei Sekishogun„ şi a fost pictat de Kazuo Shiraga. Dacă e să mă întrebaţi, e o mâzgăleală sinistră, pictată de japonez cu capul în jos, atârnat de picioare cu o frânghie, pe care un fraier a dat banii pentru că i s-a spus nu că este o operă de artă, ci o investiţie într-o operă de artă. O nuanţă a unui alt sistem de valori.

  • Ba să generalizăm!

    Veţi fi citit, sau veţi citi în acest număr al revistei, mărturia unui om de afaceri exasperat de situaţia în care se află: a pierdut în jur de şase milioane de euro pentru că mulţi dintre partenerii săi de afaceri au ales calea insolvabilităţii pentru a ieşi dintr-o afacere, ba, mai mult, cu destul de mulţi bani în buzunar. „Cheltuiesc bani, câştig procesele, ei au primit marfa, au încasat banii şi eu nu i-am mai văzut. Peste 90% dintre insolvenţe sunt planificate”, spune Ovidiu Buluc.

    Pe vremea lui Ceauşescu circula un banc despre muncitorul de la fabrica de biciclete care tot fura piese de la fabrică, în speranţa că îşi va putea construi o bicicletă gratis acasă, dar, ce să vezi, oricum ar fi montat piesele, îi ieşea o mitralieră. Parafrazând bancul, de o bună bucată de vreme tot repet, şi am martori, cu mult înainte de a citi păţaniile domnului Buluc, că putem încerca, noi, românii, de nenumărate ori să pornim o afacere de care să fim mândri şi pe care eventul să o lăsăm moştenire nepoţilor, de ieşit iese o mică, sau mai mare, găinărie. Este aceasta o generalizare care nedreptăţeşte, ştiu, o sumedenie de oameni care au pornit afaceri corecte şi ingenioase, care au luptat cu taxe, mediu neprielnic, presiuni politice sau cu sărăcia generalizată (altă generalizare?!). Dar, şi nu pot evita asta, mă uit la cronica insolvenţelor, la jocurile de culise, la declaraţii, anunţuri, efecte şi reacţii şi nu pot să nu generalizez.

    Voi continua, dar înainte de asta trebuie să vorbesc despre pictor: mărturisesc că nu ştiam de Ambrogio Lorenzetti şi că l-am descoperit întâmplător. Dar, după ce l-am descoperit, Lorenzetti a pus oraşul italian Siena pe lista de „must„; intenţia exista oricum, pentru că este acolo o vestită cursă de cai, dar fresca pictorului despre buna şi proasta guvernare a sporit dorinţa. Pentru că Lorenzetti a împodobit, pe la 1300, pereţii Palazzo Pubblico cu „Allegoria ed Effetti del Buono e del Cattivo Governo„ – alegoria bunei şi relei guvernări, adică o suită de fresce despre efectele bunei şi proastei guvernări asupra oraşului, orăşenilor, câmpului şi ţăranilor, asupra vieţii oamenilor. Nişte generalizări adică, prin care, cumva naiv, dar de bună-credinţă, pictorul le aduce aminte potentaţilor republicii locale de rostul lor pe pământ şi de efectele pe care deciziile lor le au asupra cetăţenilor. Este poate una dintre primele încer-cări de a politiza arta, în sensul bun al cuvântului şi un lucru care merită admirat.

    Fac legătura între potentaţi şi starea de fapt a lucrurilor – sărăcie, hoţie, indiferenţă – pentru că fac parte din acelaşi angrenaj social şi sunt legate strict şi direct proporţional. Pe de altă parte, şi societatea în sine are doza ei de implicare şi vinovăţie, iar aici „a generaliza” are un rost.

    Să generalizăm dară! Şi dacă ne vom enerva când vom constata că un oarecare generalizează nedreptăţind, să ne gândin că acolo se ascunde un sâmbure de adevăr. Am făcut un test: mai ţineţi minte campania aceea de influenţare a percepţiei Google despre români? Am probat acum pe mai multe calculatoare şi IP-uri şi la „romanians are„ mi-au apărut, la loc de frunte, o sumedenie de generalizări: ugly, crazy, stupid, mean, scum, rude. Enervant, nu?

  • Magnificele reflexii în bălţi

    Povestea, spusă la Gala Woman in Power, are mult mai multe amănunte, pline de un farmec aparte, şi o veţi putea citi în curând în revistă. Am zâmbit în întunericul sălii, ascultând-o, alături de sutele de invitaţi, şi m-am gândit cât de multă nevoie avem de astfel de oameni sinceri, neafectaţi de clişee, îndrăzneţi, perseverenţi. Care să creeze afaceri şi locuri de muncă şi poveşti care să inspire şi să işte, la rândul lor, alte poveşti de succes.

    Fac acum o paralelă. Nu sunt un utilizator prea convins de Facebook, îi găsesc şi utilităţi, dar şi o sumedenie de neajunsuri. Printre paginile care îmi alimentează wall-ul se numără şi câteva din zona artei. În general trimit creaţii ale tinerilor artişti, mulţi ruşi şi chinezi; unii îmi par talentaţi, nimic de zic, alţii buni tehnicieni, extrem de migăloşi. {i capătă o grămadă de “like” şi lumea comentează banalităţi de genul “superb” sau “magnific”, deşi nu-i nimic magnific sau superb. Dar tablourile lor nu au niciun pic de suflet! Nu există emoţie sau credinţa sau vreun fel de fior, ci doar repetări obsesive a câtorva idei cu priză la public: fete tinere, mai mult sau mai puţin dezgolite, în varii poziţii languroase, dar şi o sumedenie de peisaje citadine, toate musai cu ploaie şi clădiri şi plimbăreţi care se reflectă în caldarâmul umed. Un fel de “Bulevard al Capucinilor” al lui Monet, ud şi multiplicat la nesfârşit, cam în felul în care agregatorii de ştiri repetă şi repetă la nesfârşit aceleaşi noutăţi pe internet.

    Acest tip de abordare este, într-un fel, corectă, pentru că îţi permite, ca artist tânăr, să câştigi ceva bănuţi vânzând oraşe plouate şi fete dezgolite; dar, dacă vrei să devii un nume, îţi trebuie ceva mai mult decât reflecţii de felinare şi pietoni în ploaie. Comparaţia dintre acest tip de abordare artistică şi antreprenoriat este firească, în context: doamna de mai sus este maestrul, ce dovedeşte putere, determinare şi personalitate, iar epigonii sunt multitudinea de companii copiate la nesfârşit, de la covrigării la site-uri preluate după americani, neadaptate cultural, puţin folositoare, sortite eşecului.

    Tabloul pe care vi-l propun, “San Francesco nel deserto” al pictorului renascentist veneţian Giovanni Bellini (1430 – 1516), este o mostră de artă şi tehnică artistică. Reprezintă momentul în care Sfântul Francisc din Assisi, în extaz, a primit stigmatele. Totul redat detaliat, cu bun-simţ şi cu emoţie: semnele din palme sunt nişte puncte discrete de sânge, Sfântul Francisc este scăldat într-o lumină strălucitoare, iar privirea sa este pierdută şi singurele reflecţii pe care artistul le-a dorit cred că sunt doar cele din ochii privitorului.

    Dacă mai emoţionează pe cineva aşa ceva şi dacă nu cumva superbele şi magnificele reflexii în bălţi au învins.

  • La 0,001 kardashieni distanţă

    Beatrice Daniş, BrandTailors: Despre admiraţie, o altfel de opinie

    Trăim vremuri complicate. În care produse 101% de marketing câştigă alegeri şi ţin cuvântări înflăcărate silabisite pe prompter. În care cei inteligenţi şi muncitori sunt năimiţi să ţină şi să menţină faima celor şmecheri. În care echipele se construiesc asemeni coloniilor de animale marine, în simboze de interese meschine.

    În acest context aş vrea să amintesc două demersuri interesante. Unul este al jurnaliştilor Alister Doyle şi Paul Salopek, care au pus la punct o unitate de măsură aparte. Se cheamă “jolie”, după numele Angelinei Jolie, şi măsoară valoarea ajutorului internaţional pe care îl primeşte o cauză oarecare în momentul în care aceasta se bucură de atenţia unei vedete. Un exemplu este grăitor: refugiaţii din Darfur, care au beneficiat de bunele oficii ale actriţei, au primit, în 2005, 300 de dolari/persoană, în timp ce năpăstuiţii din Republica Democratică Congo, care nu au avut nicio susţinere de top, au primit 11 dolari/persoană. Angelina Jolie s-a dedicat cauzei celor din Darfur cu pasiune, dar, până la urmă, demersul a avut succes pentru că actriţa este cine este.

    Un pas în plus faţă de demersul celor doi a fost făcut de Ethan Zuckermann, directorul MIT Center for Civic Media, care propune o unitate de măsură a atenţiei de care se bucură cineva în media internaţionale. Se cheamă “kardashian”, şi este ispirat de, aţi ghicit, celebra Kim Kardashian. Un kardashian este procentul pe care diva în cauză, altfel lipsită complet de orice talente muzicale, actoriceşti sau creative, se bucură în media, pe internet, în conversaţii şi schimburi de opinii. Zuckermann a folosit Google Insight, care poate compara căutări diferite. Într-un an de zile Angelina Jolie a performat cam la 0,35 kardashieni de vestita KK, iar o cauză nobilă, aşa cum este combaterea foametei în Somalia, chiar mai puţin, cam 0,01 kardashieni.

    În perioada analizată de Zuckermann cineva a învins-o, totuşi, pe KK; este vorba de Joseph Kony, şeful unui grup de gherilă din Uganda, vinovat de crime împotriva umanităţii, care în martie 2012 a fost eroul unui documentar de 30 de minute despre modul în care s-a folosit de copii în războiul său personal cu lumea. Difuzat pe Vimeo şi YouTube, documentarul l-a adus pe Kony la 7,7 kardashieni. Tot ce am înşirat până aici poate părea o copilărie, dar este, de fapt, oglinda lumii în care trăim; nu fără rost vă spun că altcineva a sugerat nanoBieber-ul ca unitate de măsură. Dacă KK înseamnă 1 şi 0,35 kardashieni înseamnă Angelina Jolie, înseamnă că dacă m-aş bucura de 0,001 kardashieni, aş avea o bătrâneţe liniştită (o măsurătoare pe care n-am făcut-o şi pe care nici nu o să o fac). Iar în cazul în care combaterea foametei din Africa şi-ar găsi în KK o susţinătoare, atunci fiecare flămând ar primi, respectând proporţiile, peste 5.500 de dolari într-un an, sumă care ar rezolva definitiv problema şi care i-ar oferi şi minunatei dive, în sfârşit, un rost pe lumea asta.

    Să facem acum un salt în timp. Cu mai mult de un deceniu în urmă, o importantă companie de consultanţă a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat că majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile în cât mai multe domenii, completate cu calităţi fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, în valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolviseră cele mai bune universităţi şi erau grozav de bine plătite, companie care se mândrea, cel mai mult şi mai mult, cu minţile sale.

    Astăzi este aproape uitată, se numea Enron. Fostul director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling, îşi rezuma puterea astfel: “Tot ceea ce contează sunt banii (…) cu bani cumperi loialitate. Nicio emoţie nu este mai importantă decât banii. Cu asta obţii performanţă”. Bazându-se şi pe astfel de credinţe, Enron a fost puternică şi admirată: şase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top ai anului 2000.

    Nici Kim Kardashian şi nici Jeffrey Skilling sau Kenneth Lay nu au conştientizat, fiecare la momentul potrivit, povara admiraţiei celorlalţi şi ce înseamnă cu adevărat asta; pare să o facă Angelina Jolie, asta în cazul în care nu vorbim, în cazul ei, de marketeri mai abili.
    Admiraţia ca povară, iată o temă de gândire de care ne despart doar 0,001 kardashieni.

  • Opinie Dorin Oancea, redactor-şef: Puterea jurnalistului

    Am mai scris despre asta: cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, pe drumul spre redacţie cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, gândindu-mă că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare, şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă. Spun că era un sentiment ciudat pentru că amesteca o stranie senzaţie de putere cu un pic de responsabilitate şi cu o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe.

    Aceasta era şi este manifestarea puterii jurnalistului. Jurnalismul nu este pe hârtie sau online, aceasta este o falsă dispută, ci este despre ce scrii, despre cum scrii, despre cum îţi respecţi interlocutorul şi cititorul, despre normalitatea unei societăţi. Timp de opt ani BUSINESS Magazin a încercat să fie o revistă normală şi a cultivat o normalitate binevoitoare chiar şi atunci când a criticat.

    A adunat o comunitate importantă de tineri manageri în şapte ediţii de cataloage “Tineri manageri de top”. Veţi regăsi în paginile următoare povestea cataloagelor, experienţe de afaceri şi poveşti despre reuşitele acestor tineri.

    A prezentat experienţele şi sfaturile celor mai importanţi lideri din comunitatea de afaceri în evenimentele “Meet the CEO”. Şi veţi regăsi în paginile următoare un grupaj excepţional de sfaturi din partea celor puternici, un compendiu de business semnat de cele mai importante nume din domeniu.

    A pus în discuţie temele actualităţii în întâlnirea lunară “Club BM”. A găzduit opiniile comunităţii de afaceri.

    A încercat mereu să aducă politicul cu picioarele de pământ. A fost o sursă de inspiraţie pentru cei ce vor să realizeze ceva şi să se realizeze. Am scris despre cariere, învăţătură, energie, chimie, bănci, afaceri imobiliare, despre aviatori şi metalurgişti, despre medici şi despre comercianţi. Am anunţat criza într-o perioadă în care ochelarii tuturor erau aburiţi. Am scris despre cum tehnologia ne modifică viaţa şi îi schimbă pe cei tineri. Am scris despre tineri antreprenori care au pornit afaceri şi au câştigat bani buni. Am scris despre români care conduc afaceri din străinătate şi am scris despre lideri din provincie. Am emis previziuni despre cursul leului şi am scris despre bani şi stăpânii acestora.

    Vom scrie în continuare despre toate acestea.

    Acest număr special al revistei prefaţează un BUSINESS Magazin schimbat la faţă, dar nu şi în spirit. Vom rămâne vocea comunităţii de afaceri, căreia îi vom prezenta succesele şi opiniile. Vom oferi tinerilor pagini şi apartenenţa la o comunitate aparte. Vom oferi informaţie relevantă, eliberată de balast şi interese.

    Vom şti mereu ceva ce restul lumii nu ştie încă, iar cititorii noştri vor fi mai aprigi, mai iuţi, mai îndrăzneţi. Într-o lume care se schimbă în fiecare zi, aceasta a fost, este şi va fi puterea jurnalistului.

    Dorin Oancea este redactorul-şef al revistei BUSINESS Magazin.

  • Eficienţa – revizie tehnică

    Nam June Paik a folosit primul formularea “autostrada electronică”, de care s-a folosit mai târziu Al Gore, atunci când a vorbit de autostrada informaţională. Paik era un fan al televiziunii, lucru normal dacă ne gândim că a fost contemporan cu Marshall McLuhan şi cu ideile acestuia. Peste decenii, în epoca internetului, dar şi a televiziunii fără limite, a lăţimii de bandă şi a consumatorului avizat, descoperim totuşi că autostrada electronică, sau informaţională dacă vreţi, nu este suficient de lată în România pentru a cuprinde singurul canal declarat cultural.

    Care a fost oprit. Comunicatul de presă dixit: “Măsura a fost dispusă în 13 septembrie, prin Ordin al preşedintelui-director general (PDG) al Societăţii Române de Televiziune (SRTv), Claudiu Săftoiu, în contextul situaţiei financiare critice a Televiziunii Române. Decizia face parte din procesul de implementare a Programului de redresare economică a SRTv, elaborat în concordanţă cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2012. Aplicarea Programului decurge din necesitatea armonizării ofertei editoriale şi a resurselor utilizate cu veniturile lunare ale SRTv”.

    Să ne înţelegem: am fost consumator de TVR Cultural. Am multe a le reproşa şi multe pentru care să-i laud. Dar ceea ce pun în discuţie aici este chestiunea de principiu: gestul, oprirea singurului canal cultural din România.

    Amicii care vor să-mi explice cum e cu eficienţa şi cu audienţa să se abţină. Televiziunea naţională nu trebuie să fie eficientă, ea trebuie să se încadreze în buget. Dar pentru aceasta nu trebuie omorât produsul, ci reaşezată activitatea. Trebuiau manageri, producători, trebuia idei, emisiuni, producţie, prezentatori. PDG-ul a aruncat apa din copaie cu copil cu tot, în căutarea unei eficienţe tălâmbe, care nu are nimic în comun cu raportul dintre activitate, efort şi rezultat. Au preferat să taie, în loc să încerce să managerieze şi să administreze, măcar din respect pentru plătitorii de taxe care se uitau la Cultural.

    Eficienţa tălâmbă de care vorbesc se asortează bine cu hoţia şi ticăloşia. Vrem mereu cel mai ieftin produs şi din cauza asta (dar nu numai, repet, mai e şi hoţia şi ticăloşia) reparaţiile pe drumuri ţin abia un sezon, bazele de date se strică, programele de informatizare se opresc la jumătate. Din cauza ei nu avem şosele, nu avem rezultate şi suntem la ani lumină de lumea civilizată. Personal nu cred că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Dacă le fetişizează fals, adică spune că face, dar nu face nimic, e perversiune de-a dreptul, dar asta e altă discuţie.

    Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un vechil. Trebuie să fie risipitor, să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.

    Suntem atât de eficienţi încât ne anihilăm singuri, cultural, moral, economic şi social.

  • Wiki cu infractori şi picturi baroce

    Este vorba de Homicide Watch, un start-up care prezintă pe internet, de peste doi ani, fiecare crimă comisă în Washington. La site lucrează doi inşi, iar volumul de muncă depusă este evident uriaş: fiecare victimă are pagina ei, locul crimei este arătat pe Google Maps, sunt prezentaţi detectivii care lucrează la caz, suspecţii, totul într-un sistem integrat, cu conexiuni, fotografii şi tot ce trebuie. Shirky spune că toată afacerea este inovativă şi folositoare din punct de vedere social şi că aşa ar trebui să arate o treabă bine făcută, mult mai bună decât a celor de la Washington Post sau a altora de la televiziunile şi radiourile locale.

    Am aici nişte probleme: jurnalismul este mai mult decât contabilitate şi afişarea de fotografii. O ştire este mai mult decât o postare a fotografiei unui infractor. Dacă adun toate tâlhăriile din Bucureşti şi prezint fotografiile infractorilor, fac o muncă socială extraordinară, care ar putea, teoretic, ajuta oamenii să nu mai cadă victime hoţilor. Dar nu fac jurnalism. Fac cercetare, fac sociologie, fac criminalistică, dar nu fac jurnalism. Pot afla care sunt zonele periculoase din oraş şi pot stabili că infracţionalitatea este extrem de răspândită într-un anume grup social. Dar nu fac jurnalism.

    Jurnalism înseamnă emoţie, înseamnă să găsesc acel caz dintr-o mie care este reprezentativ şi să-l transform într-o poveste care să mişte omul din fotoliu. Homicide Watch a fost, pentru moment, salvat: circa 1.000 de oameni au donat în jur de 40.000 de dolari. Din punct de vedere al standardelor americane, numărul celor ce au donat este mic şi nici suma strânsă nu este prea mare. Este un răspuns al oamenilor elocvent, care dă o măsură pentru, repet, munca uriaşă a celor doi jurnalişti de la HW. Poate că oamenii nu ţin musai să beneficieze de o wiki cu infractori, chiar dacă le spui că le este folositoare. Poate că oamenii ştiu să aleagă şi să facă ierarhii mai bune între rezultatele muncii celor de la Washington Post şi a celor de la Homicide.

    Pictorul de astăzi a ştiut şi el, la vremea lui, ce vor oamenii şi a stabilit canoane şi reguli. Este vorba de Charles Le Brun, proclamat de Regele Soare cel mai bun pictor francez; a decorat Versailles, inclusiv Galeria Oglinzilor, a condus academia regală de pictură, a dat tonul în Paris şi a făcut avere. A emis opinii ferme de genul “cel care pictează la perfecţie peisaje este superior celui care nu pictează decât fructe, flori sau scoici” sau “cel care pictează animale vii este mai de preţuit decât acela care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare”.

    Dar nici judecăţile de valoare, nici aprecierile Ludovicului şi nici averea şi nici măcar îndârjirea cu care a pictat, pentru că Le Brun a lăsat o sumedenie de opere în urma sa, nu i-au adăugat vreo fărâmă de geniu. Le Brun rămâne drept un pictor corect, zelos, talentat şi bun desenator, dar lipsit de fărâma de geniu necesară artistului adevărat. Iar operele sale sunt plăcute de privit, aduc valoare ansamblului, dar nu sunt nici ţinute minte şi nici preţuite mai mult decât vopseaua consumată.

  • Noua ordine mondială

    Recunosc că am ales mult mai greu decât de obicei imaginea care însoţeşte acest text şi la final mă cam durea capul; a fost pictată de Thomas Kinkade, un domn care poate fi numit pictor doar în măsura în care oricine pune nişte culori pe o pânză sau pe un carton poate fi numit aşa şi care a părăsit această lume cu trei luni în urmă, la 54 de ani.

    Kinkade este însă un bun exemplu despre cum poţi folosi superficialitatea umană. A spus despre sine că este un pictor al luminii şi nu a ţinut cont de opiniile criticilor care l-au inclus fără să clipească în fenomenul kitsch; ba mai mult, a susţinut că are câte ceva în comun cu Walt Disney sau cu Norman Rockwell şi că vrea să facă oamenii fericiţi. Şi se pare că oamenii au fost destul de fericiţi, pentru că imaginile create de Kinkade şi produsele adiacente îi aduceau vânzări anuale de milioane de dolari şi prezenţa în circa 10 milioane de case americane. Spun imaginile şi produsele adiacente pentru că la Kinkade o pictură era vândută în zeci de variante care difereau între ele prin culoarea şi ornamentele ramei. Ba mai mult, puteai cumpăra căni cu imaginea respectivă, astfel încât fericirea să te lovească nu numai în sufragerie, ci şi în bucătărie sau pe terasă, iar pe lângă căni vin firesc şi calendarele, felicitările sau jocurile de tip puzzle. O schiţă care se cheamă “Începutul unei zile perfecte” (“…o dimineaţă atât de strălucitoare, de limpede, de plină de frumuseţe încât nu te vei putea împiedica să sărbătoreşti magnifica creaţie a Domnului….” – nu-i o prezentare minunată?) se vinde pe site-ul lui cu 29,99 dolari, dar are un discount de 50%. Şi mai trebuie spus că Kinkade nu s-a limitat la fericire cu discount, case de ţară, pergole şi floricele, peisaje idilice sau faruri la malul mării, ci a lucrat şi pentru entităţi economice sau pentru manifestări speciale: Walt Disney, NASCAR, Wal Mart, administratorii Graceland sau cei ai Yankee Stadium s-au folosit de priceperea sa de colorist.

    Şi, vor spune unii, ce-i rău în asta? Imaginile au o graţie a lor, sunt plăcute privirii şi odihnitoare, nu? Păi asta-i privirea superficială. Un pictor nu-ţi transmite emoţii estetice simple, te obligă să te încrunţi, să te gândeşti, te ameninţă. Te poţi mulţumi cu “Începutul unei zile perfecte” sau zecile de ţigănci cu umerii dezveliţi pictate de Charles Roka, un alt mare maestru al kitschului, sau cu “Grădina la început de primăvară” din imaginea alăturată. Sau nu.

    Un ins pe nume Nicholas Carr, care a scris chiar o carte despre noul fenomen al superficialităţii, povesteşte că, de-a lungul ultimilor ani, a trăit sentimentul că cineva îi rescrie memoria. Înainte putea citi articole lungi sau cărţi, timp de mai multe ore, cu plăcere. Acum concentrarea îi scade după numai o pagină sau două, pierde firul poveştii, îşi caută scuze pentru a face altceva, de preferinţă pe internet: poate un clip video, poate un twitter, poate un articol pe un blog.

    Acest tip de schimbare, pe care îl simţim, probabil, cu toţii, nu cred că este rău, la un anume nivel; un exemplu bun este cel al lui Nietzsche, care a trecut la un moment dat de la scrisul de mână la o maşină de scris. Iar rezultatul a fost că şi textele sale s-au schimbat, trecând de la argumente, gânduri şi retorică la aforisme, jocuri de cuvinte şi stil telegrafic.

    Rău este când nu mai înţelegi nici aforismele, jocurile de cuvinte şi chiar şi stilul telegrafic se dovedeşte prea stufos; atunci în superficialitatea ta nu mai are loc nimeni, iar convingerile tale devin legi. Noua ordine mondială.

  • La dracu’! E pur şi simplu grandios!

    Nu am făcut referire aiurea la papioane şi la probabil deja-uitatul-la-momentul-citirii-acestui-text conflict asupra şefiei Institutului Cultural Român, pentru că disputele acelui moment mi-au adus aminte de două istorioare vechi. Istorioare care au, într-un fel sau altul, legături şi cu alte “breaking news” ale momentului – cazul Hidroelectrica sau cel al fostului premier Adrian Năstase; este vorba de modul în care te raportezi la ceilalţi şi cum judeci faptele.

    Cenzorul politic al Berlinului în perioada Primului Război Mondial era un ins pe nume Hennings, consilier de poliţie; un cunoscător al perioadei, Walter Mehring, îl descrie drept un cap pătrat din serviciile publice, care trăia pentru trei chestiuni. Cele trei pasiuni majore erau vinul roşu, femeile şi expresionismul. Urmarea pasiunii capului pătrat pentru mişcarea expresionistă era existenţa revistei Der Sturm, ferită de orice posibile confiscări. Iar editorul revistei, Herwarth Warden, se număra printre fericiţii care nu puteau fi chemaţi la arme. Preţul pe care Warden îl plătea era adaptat vremurilor: prusacul îi călca des casa, cu ocazia unor petreceri date după ora de interzicere a circulaţiei (stabilită tot de Hennings) pentru a-i bea vinul, în special Pommard de Burgundia, pentru a se iubi cu o artistă de revistă originară din Belgia, bănuită de spionaj şi plasată de editor în grija şi la braţul unui subordonat mediocru şi pentru a discuta despre pictura modernă. Îi plăceau Franz Marc, Heinrich Campendonk şi Marc Chagall (nu avea gusturi rele deloc, în materie de pictură).
    Tabloul în sine era incredibil: prusacul băţos cu mustaţa în furculiţă în mijlocul avangardei artistice berlineze, care mima apucăturile milităroase. Spun asta pentru că pictorul Oskar Kokoschka, unul din favoriţii lui Warden, se deghiza în ofiţer austriac şi participa la beţiile expresioniste; mai mult, era un element de culoare, pentru că de regulă pretindea, la un moment dat, că planează orizontal prin încăpere (era victima unei împuşcături în ureche şi avea tulburări de echilibru).

    De nebunia expresionistă, de vinul de Burgundia şi de urechea lui Kokoschka se leagă o bună parte a artei moderne; dar acum lucrurile s-au schimbat, deşi tot politizate sunt, ba chiar mai mult. Berlinul găzduieşte, câţiva ani mai târziu, o expoziţie de pictură botezată “rod al culturii fasciste”. Desigur, nimic fascist în tablourile expuse, excepţie făcând doar cămaşa neagră în care apărea unul dintre personajele nemurite de Giorgio di Chirico. Dar starul expoziţiei era Modigliani, un pictor care a pierit în 1920 şi nu a mai prins măreaţa Italie a lui Mussolini. Lumea nu prea a dat buzna la deschidere, dar la un moment dat puţinii vizitatori l-au putut vedea intrând chiar pe Hermann Göring, proaspăt numit ministru al celui de-al treilea Reich, şi suita sa. Au tropăit cu toţii, ignorând mâzgălelile de pe pereţi şi s-au oprit în faţa picturii lui Modigliani “Nud întins”, tabloul pe care îl vedeţi alăturat.

    “La dracu’! E pur şi simplu grandios!”, a răcnit grasul asudat, cu mâinile încrucişate marţial pe piept.

    Trei zile mai târziu, în 27 februarie 1933, acelaşi gras asudat dădea ordin ca Reichstagul să fie incendiat.

    Cam asta e: nu-i credeţi când spun că le place arta, ei vor doar vinul. Şi arătaţi cât de des tabloul din pagină; dacă se găseşte cineva care să exclame “la dracu’”, va deveni, dacă nu este deja, un bun politician.

  • Despre frumuseţea unei maşinării de ucis

    În imagine este cuirasatul Bismarck, iar textul pe care îl citiţi este eliberat de orice simbolistică politică. Este, pur şi simplu, una dintre cele mai frumoase maşinării inventate de om, o operă de inginerie şi artă vizuală. Nu a fost nici cea mai mare navă de luptă, nici cea mai puternică şi nu a avut cele mai mari tunuri; Jeremy Clarkson, cel care mi-a oferit inspiraţia pentru acest text, dă Cezarului grandoarea maximă şi cinsteşte, numindu-l cea mai frumoasă navă de luptă, pe Yamato, gigantul japonez de 71.000 de tone care a dat de furcă americanilor în Pacific (Bismarck avea sub 50.000 de tone, iar în materie de tunuri, japonezii trăgeau cu jeepuri în timp ce nemţii trăgeau cu butoaie de petrol – e o figură de stil). Eu aş putea invoca Missouri, mândria US Navy, care a luptat în şi al Doilea Război Mondial şi în conflictul din Coreea, ba chiar şi în Războiul din Golf şi la bordul căreia bucătarul Steven Seagal a kilerit nişte terorişti în Under Siege.

    Dar o să rămân la Bismarck, pentru că este singura navă de luptă de acest calibru care s-a luptat; şi, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

    Unii vor spune că o maşină de omorât oameni nu poate fi frumoasă; replica mea este un clişeu, dar adevărată – oamenii omoară oameni, nu maşinăriile. Iar cuirasatele au fost cele mai ineficiente maşinării de ucis din istorie, fiind mai degrabă instrumente de paradă decât arme, nave care-i făceau pe amirali, pe şefii de state, ba chiar şi pe simplii cetăţeni să se simtă importanţi.

    Undeva la începutul secolului XX un italian, Cuniberti, ofiţer de marină, s-a gândit la tunuri mari şi cuirase impenetrabile, care să ţină piept atacurilor de oriunde ar veni, de pe apă, de sub apă sau din aer. Britanicii au lansat prima navă de acest tip, apoi şi alţii, iar războiul pe mare s-a schimbat – giganţii erau scumpi şi cărau ditamai responsabilităţile, de la moralul armatei sau al populaţiei la destine de politicieni sau lideri, aşa că pe mare cuvântul de ordine nu a mai fost atacul, ci apărarea.

    La 19 mai 1941 Bismarck este trimis în Atlanticul de Nord în căutarea de vase comerciale. Este localizat de patru crucişătoare, care nu-l atacă, mărimea conta. Vin cuirasatul Prince of Wales şi crucişătorul Hood. Britanicii au început să tragă cu o repeziciune remarcabilă, dar complet aiurea. Bismarck a fost mai lent, dar la a cincea salvă l-a lovit pe Hood care a explodat şi s-a scufundat în trei minute. Au scăpat numai trei din cei aproape 1.500 de oameni de la bord. Churchill şi-a mestecat trabucul şi nu a ezitat să lanseze cea mai mare vânătoare din istoria navală. Bismarck a dat piept cu patru crucişătoare, trei cuirasate şi două portavioane, alături de şapte distrugătoare britanice şi, în numai 90 de minute, în largul coastelor irlandeze, totul s-a sfârşit. Cum am spus, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.