BusinessMagazin

Tag: dictatura

  • Reductio ad Băsescum

    Evident, intervenţia lui Băsescu & Udrea a avut darul să enerveze şi să radicalizeze ambele partide, care fie l-au acuzat pe preşedinte de ingratitudine faţă de sprijinul acordat cu ocazia suspendării (cazul PDL), fie şi-au reafirmat poziţia din 2012 ostilă preşedintelui (cazul PNL), rezultatul fiind că speranţa cea mai mare şi pariul cel mai dificil al celor două partide, acela de a se întâlni pe un teren neutru în raport cu Traian Băsescu (cum spunea Klaus Iohannis – “unificarea dreptei acum nu se face nici cu Băsescu, nu se face nici împotriva lui Băsescu, ci fără Băsescu”) au fost zădărnicite, cel puţin pentru moment.

    Locul pariurilor şi al dezbaterilor despre cum se va face unificarea, dacă va fi alianţă sau fuziune, ce nume ar avea noua formaţiune, cine vor fi prezidenţiabilii etc., a fost astfel luat din nou de ciondănelile pe vechea şi unică temă a politicii româneşti din ultimii 10 ani: a fi sau a nu fi băsist, unde prin “băsist” se înţelege, în funcţie de cine foloseşte termenul, tot ceva extrem şi puternic ideologizat: fie un om care luptă cu comuniştii (de la PSD şi toate celelalte partide în afară de PMP), fie un om care susţine dictatura (lui Traian Băsescu).

    Tot în această fatală reducere la băsism/antibăsism s-au înecat şi zbaterile unor Mihai-Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi sau Adrian Papahagi, care au încercat să o critice pe Elena Udrea pentru dogmatismul pro-Băsescu, respectiv pentru politica de promovare a oamenilor în PMP, doar pentru a fi însă rapid apostrofaţi atât de Băsescu, cât şi de Udrea că “se pun cu o femeie” fiindcă nu au curajul să-l înfrunte pe primul bărbat al ţării.

  • Lovitura de stat nu bate cu parul

    În opinia liberalului, Călin Popescu-Tăriceanu, preşedintele Senatului, ar trebui să-şi dea demisia fiindcă permite “dictatura pontistă”, adică mobilizarea senatorilor pentru o victorie a PSD la europarlamentare, cu scopul final de a-l propulsa pe Victor Ponta candidat la preşedinţie. Bodea nu a fost singur: atât liderul PNL, Crin Antonescu, cât şi alte voci liberale au criticat virulent ideea de a suspenda lucrările în plen ale Senatului, profitând astfel de excelentul prilej de a creşte cota PNL în rândurile opoziţiei de dreapta şi de a arăta că nu au complexe în a refolosi contra PSD acuzaţia de “lovitură de stat”, suportată în 2012 de liberali cot la cot cu pesediştii din partea lui Traian Băsescu.

    Valeriu Zgonea, preşedintele Camerei, s-a ferit să decreteze vacanţă pe perioada campaniei, însă a justificat şi el rărirea activităţii în plen prin ideea că la alegerile europarlamentare “sunt două grupuri care se bat pe o diferenţă de câteva voturi, care pot să vină din România”. Conform ultimelor sondaje, popularii europeni (PPE) ar obţine cu câteva mandate mai mult în PE decât socialiştii şi democraţii (S&D), cu 217 la 208, în timp ce liberalii (ALDE) s-ar situa pe locul al treilea, cu 63 de mandate, astfel încât explicaţia lui Zgonea are o logică evidentă din perspectiva PSD.

    Cât priveşte campania pentru prezidenţiale, singurul care combate contra PSD pe acest front rămâne preşedintele Traian Băsescu, care nu doar şi-a reafirmat susţinerea pentru PMP şi a opinat că Victor Ponta n-are nicio şansă de câştig în faţa unui viitor candidat al “dreptei unite”, dar a şi cerut electoratului să nu-l voteze pe Victor Ponta pentru Cotroceni, pentru că acesta, “fiind dependent de baroni, va baroniza ţara”.

  • Cine le poate salva pe victimele dictaturii băsiste

    Coroborată cu înmulţirea în ritm tot mai rapid a numelor de “baroni locali” pesedişti pe lista celor anchetaţi de DNA, culminând cu intangibilii (până acum) Nicuşor Constantinescu şi Radu Mazăre de la Constanţa, această ofensivă a atras din partea opoziţiei comentarii despre sensul postării lui Ponta de pe Facebook privind o eventuală “retragere” a sa după alegerile din toamnă, dacă partidul nu l-ar mai susţine fiindcă nu e în stare să-i protejeze pe fruntaşii PSD de procese (iar aici ne aducem aminte că nu mai departe de noiembrie trecut, când PNL se simţea ţinta prioritară a ofensivei DNA şi ANI, însuşi Crin Antonescu reproşa cu năduf colegilor de atunci de coaliţie că USL “n-a mai existat după alegeri în privinţa raportării la justiţie”).

    Premierul, în schimb, a reacţionat cu bravada-i caracteristică, respectiv cu laude la adresa activităţii lui Mazăre şi în general a fruntaşilor PSD din administraţia locală, dar şi cu comparaţii deplasate între valul de anchete de acum şi intenţia din 2012 a procurorilor de a-i ancheta pe participanţii la referendumul de demitere a preşedintelui ori chiar cu intenţia regimului Ceauşescu de a-i împuşca pe toţi revoluţionarii din decembrie 1989.

    Într-un fel, Ponta nu are de ales, pentru că această bravadă e singura cale de a încerca să convingă electoratul că PSD, un partid de eroi martiri, va reuşi să reziste asaltului “dictaturii băsiste”. Sociologul Vasile Dâncu chiar avansase ideea că rezultatul involuntar al campaniei DNA este creşterea în sondaje a PSD la scorul fără precedent de 42%; pentru imaginea USD şi a potenţialului candidat la prezidenţiale Victor Ponta, ipoteza lui Dâncu e o exemplificare perfectă a zicalei italieneşti “si non è vero, è ben trovato”.

    În ce priveşte partea cealaltă a baricadei politice, promisiunea deja legendară din 2012 a USL, că fruntaşii “guvernării băsiste” (respectiv ai PDL, unii dintre ei actualmente PMP) vor fi vânaţi de Corpul de control al premierului şi aduşi în faţa justiţiei pentru ce au făcut în guvernările Boc-Ungureanu nu s-a materializat nici în ziua de azi, nemaivorbind de exaltările dinainte de alegerile din 2012, cu voci din PC, PNL şi PSD care reclamau chiar desfiinţarea DNA şi a ANI. Ultima încercare de acest fel, care vizează însuşi familia Băsescu, i-a dat ocazia preşedintelui, participant la şedinţa de bilanţ a Ministerului Afacerilor Interne din această săptămână, să ceară public ca faimosul dosar al restituirilor şi al achiziţiilor de terenuri agricole de la Nana, în care a fost implicată Ioana Băsescu, să fie supus cercetării procurorilor, “şi dacă este încălcare de lege, să răspundă inclusiv preşedintele României”.

    Deocamdată însă, deşi Guvernul a anunţat că va sesiza Parchetul în acest caz, anunţul se întemeiază pe un raport al Corpului de control al premierului şi nu pe concluziile comisiei parlamentare care a promis că îşi va redacta propriul raport. La 1 aprilie, Camera şi Senatul au prelungit termenul de activitate a comisiei cu încă 60 de zile, iar preşedintele acesteia, Mihai Fifor, a justificat întârzierea cu acuzaţia, fără adresant clar, că “s-a încercat blocarea activităţii comisiei”.

  • Sud-coreenii au trimis dispozitive USB şi tranzistori în Coreea de Nord: Populaţia să se revolte şi să pună capăt dictaturii

     De asemenea, ei au trimis de la Paju, peste frontiera extrem de securizată, ultima graniţă a Războiului Rece, aproximativ 50 de tranzistori miniaturali, DVD-uri şi bancnote americane de un dolar.

    “În Coreea de Nord există, în mod clar, o imensă sete de informaţii din exterior”, afirmă Thor Halvorssen, preşedintele ONG-ului american Human Rights Foundation.

    Fiecare dintre cele 1.500 de dispozitive pentru stocare de date de tip USB trimise în Coreea de Nord conţine articole în coreeană din enciclopedia Wikipedia.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Să nu dea Dumnezeu cel sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ!

    Anul trecut, în iarnă, a fost o ştire TV cum că dacă românii nu ies în stradă, noua lege a sănătăţii (pe atunci în fază de proiect) ar fi urmat să fie aprobată şi să intre în vigoare în aceeaşi zi; ulterior, tiranul criminal de la Cotroceni era descris ca gata să deschidă focul contra manifestanţilor. Acum a fost o ştire că guvernul criminal Ponta a omorât doi protestatari la Pungeşti şi i-a rănit grav pe alţii, încălcându-şi în sfârşit tactica de a nu interveni contra protestatarilor.

    Împreună cu filme educative despre Horea, Cloşca şi Crişan prezentate la mini-televiziuni, desene pe net cu răscoala de la 1907, scene de la mineriada din 1991 ori versuri din Coşbuc (de preferinţă cele din titlul de aici) invocate sau postate pe Facebook, protestul de la Pungeşti a relansat mobilizarea insistentă pentru dărâmarea actualului guvern, fie în folosul unora care combat mineritul cu cianuri şi fracturarea hidraulică doar dacă sunt făcute de RMGC şi Chevron, fie în folosul altora care le combat doar dacă de pe urma lor câştigă actualul guvern. Numărul celor care îşi exprimă pe net sau offline regretul că ministrul Daniel Barbu n-a fost bătut ori ucis, care vorbesc de linşarea altor miniştri, dacă se poate a întregii clase politice, a devenit neaşteptat de mare.

    Fără îndoială, mulţi dintre cei ce se exprimă pe net îşi varsă doar năduful şi nu au intenţia să bată pe nimeni în viaţa reală, iar mimetismul inerent în comunicarea pe net îi face pe cei mai tineri dintre ei să repete rapid ceea ce văd la alţii, cu uşurinţa cu care dai “share”. Există însă inclusiv aspiranţi la statutul de formatori de opinie care îşi folosesc site-urile ori conturile de Facebook ca să îndemne la violenţă sau doar să anunţe “revoluţia”, fără a fi mânaţi deloc de furie, ci doar de calcule şi de o mare iresponsabilitate. “Vine haosul. Vine revoluţia. Vin luptele de stradă. Trădarea de ţară se pedepseşte cu moartea”, Libia, Siria sau Egiptul date drept exemple de urmat pentru noi şi acelaşi gen de comparaţii deplasate între puterea actuală şi dictatura ceauşistă, identice cu cele pe care le-am văzut anul trecut făcute între fosta putere şi dictatura ceauşistă.

    În unele cazuri, mesajele exploatează ca la carte nu doar frica oamenilor de viitor, ci şi filonul xenofob pe care orice om îl are undeva ascuns în fundul minţii, dar pe care foarte puţini aleg să-l cultive şi să-şi facă din el o filozofie de acţiune. “E ultima şansă a acestui neam înainte de lagărul de exterminare naţională!” tună un mare formator de opinie care a descoperit brusc că “Silberstein, Stenimetz şi Gitenstein” pregătesc “un experiment de tip nazist” menit să permită exproprierea a 80% dintre români. Aici trebuie subliniată însă lipsa de inteligenţă a actualilor guvernanţi, care s-au repezit să eticheteze în bloc sau să vorbească la modul general despre extremism, legionari, neofascişti, anii ’30 sau anarhie, fără a explica ce vor să spună prin asta, la ce sau la cine se referă şi fără a se obosi să remarce că majoritatea oamenilor care ies în stradă n-au nimic de-a face cu acest gen de mesaje.

    Deocamdată, partidele tradiţionale n-au pierdut cine ştie ce, dar nici n-au câştigat nimic din punct de vedere electoral: foştii guvernanţi de la PDL-MP-FC-etc nu pot să meargă până la capăt cu demagogia şi să combată deschis mineritul cu cianuri şi fracturarea hidraulică, atâta vreme cât ei le-au promovat intens anii trecuţi; actualii guvernanţi de la USL nu pot să meargă până la capăt cu demagogia şi să combată deschis furia populară, atâta vreme cât ei au promovat-o intens anul trecut ca armă de luptă contra “dictatorului” care pe atunci ne vindea pe nimic resursele minerale către străini.

    De pierdut pare să fi pierdut însă, cel puţin deocamdată, simţul realităţii istorice. Faptul că şi în 2012, şi acum, o bună parte a celor ieşiţi în stradă sunt convinşi că Ceauşescu n-a fost nimic pe lângă Ponta sau Băsescu şi că Revoluţia din 1989 n-a fost nimic pe lângă ceea ce făceau sau fac ei tinde să ajungă, din punctul de vedere al dezvoltării durabile a ţării, comparabil ca pericol cu cianurile şi fracturarea hidraulică.
     

  • Săriţi, e dictatură-n România!

    De fiecare dată când aşa-zisa stângă sau aşa-zisa dreaptă reuşesc să-şi promoveze vreo iniţiativă în Parlament, în Guvern, în Justiţie sau la CCR, adversarii ripostează identic, reclamând că s-a dat o lovitură de stat care va aduce o teroare mult mai rea decât cea comunistă şi afurisind poporul că nu iese în stradă să răstoarne fie dictatura lui Băsescu, fie dictatura lui Ponta.

    De fapt, avem acelaşi ping-pong cu instituţii şi oameni specific schimbărilor de putere din anii electorali. Am avut ordonanţa ICR, 3 miniştri loviţi de ANI, preluarea Monitorului Oficial de către Guvern, judecarea la DNA a medicilor lui Adrian Năstase, gonirea PDL din CA al TVR, restrângerea atribuţiilor CCR asupra deciziilor Parlamentului şi simplificarea de către Parlament a demiterii preşedintelui, verdictele CCR privind uninominalul pur într-un tur sau cine reprezintă ţara la Bruxelles.

    Instituţiile de mai sus ajung, rând pe rând, victime colaterale într-un meci unde neputinţa de a-l deposeda pe adversar de mingi duce la obsesia de a distruge chiar mingile. Nu altceva înseamnă ameninţările USL cu desfiinţarea ANI, a DNA sau a CCR, campaniile de demitere a premierului sau pisica zilnică a suspendării arătată preşedintelui. Dar lupta politică de acum e mai violentă nu fiindcă s-a instaurat brusc o dictatură, ci fiindcă e rezultatul combinat al inovaţiilor instituţionale şi legislative cu care toate partidele, pe rând, au urmărit să se protejeze suplimentar de asaltul rivalilor după fiecare schimbare de ciclu electoral.

  • “Primavara araba” se muta in Belarus

    Protestele, organizate in diverse orase din tara, se rezuma la a
    aplauda, ironic, guvernarea si sunt intampinate cu brutalitate de
    politia din Belarus, dar si de diversi indivizi in civil, care
    opereaza arestari de cateva sute de persoane in fiecare
    saptamana.

    Cancelariile occidentale au inceput, de altfel, sa dea semne ca
    Uniunea Europeana ar putea protesta din nou public fata de acest
    tip de comportament, desi masuri similare din trecut nu au
    sensibilizat in niciun fel regimul.

  • Ceausescu povestit de un polonez

    Perioada vizata a fost impartita in trei etape: inceputurile si
    consolidarea puterii ceausiste, stagnarea (intervalul 1975-1985) si
    caderea. Jaloanele fixate de Adam Burakovski au fost Congresul al
    XI-lea al PCR din 1974 (ocazie cu care s-a gasit solutia juridica
    in masura sa-i garanteze lui Ceausescu autoritate deplina in toate
    domeniile) si aparitia pe scena politica internationala a echipei
    lui Mihail Gorbaciov, adica “inceputul simbolic al sfarsitului
    pentru regimurile comuniste din Europa de Est” si, implicit,
    instaurarea crizei decisive din societate si din interiorul
    partidului.

    Analiza comparata, de tip istoric si politologic, se incheie cu o
    percutanta incercare de a oferi explicatii privind evenimentele
    sangeroase din decembrie 1989.

    In conditiile in care istoria dictaturii “geniului Carpatilor” a
    cunoscut numeroase intepretari si s-a bucurat de studiile a
    numerosi cercetatori, de la cei romani – Adrian Cioroianu, Ion
    Petcu, Vladimir Tismaneanu, Alex Mihai Stoenescu, Lucian Boia sau
    Stelian Tanase -, la cei din strainatate – Thomas Kunze, Dennis
    Deletant sau Miroslav Tejchman, ne putem intreba, legitim, daca o
    noua carte pe tema data mai poate oferi dezvaluiri
    semnificative.

    Raspunsul il da insusi autorul: “In principiu, se poate afirma ca
    istoria comunismului romanesc mai ascunde multe secrete si ca o
    parte din problemele importante nu au fost analizate decat in mod
    superficial”. Nu din pricina lipsei de profesionalism al
    cercetatorilor, ci pentru ca in Romania zilelor noastre accesul la
    sursele de informatie este inca anevoios: “Istoricilor nu le este
    permis accesul la documente care in celelalte tari din fostul
    blocul sovietic sunt publice. Este vorba in primul rand despre
    Arhiva Secretariatului CC al PCR si apoi despre arhivele
    Ministerului Afacerilor Externe”.

    Adam Burakovski, “Dictatura lui Nicolae Ceausescu”, 1965-1989,
    Editura Polirom, Iasi, 2011

  • Regimul lui Lukasenko nu-i iarta pe opozanti

    Vasili Parfenkov, in varsta de 28 de ani, care a lucrat in
    echipa candidatului la presedintie din partea opozitiei Vladimir
    Nekliaev, era acuzat ca a spart geamurile unor cladiri oficiale in
    cursul manifestatiei, acuzatie pe care a negat-o.

    In total, 42 de membri ai opozitiei, intre care mai multi
    candidati la presedintie, risca 15 ani de inchisoare pentru ca au
    manifestat la 19 decembrie impotriva realegerii presedintelui
    Lukasenko.

  • Revolutia din Egipt – cine profita de pe urma entuziasmului tinerilor?

    Joia trecuta, cam pe cand liderul egiptean Hosni Mubarak
    marturisea la postul american ABC ca s-a saturat sa fie presedinte
    si ca ar vrea sa renunte la functie, dar se teme de haos, pe
    bulevardul Dacia din Bucuresti, la numarul 67, ambasada celei mai
    agitate tari din Orientul Mijlociu era printre putinele teritorii
    egiptene linistite. Cele doua duzini de egipteni care cerusera in
    timpul amiezii, de pe trotuarul de vizavi, demisia lui Mubarak
    disparusera la timp pentru a se bucura de cea mai importanta
    victorie a protestelor de pana atunci: anuntul liderului autoritar
    care nu a mai plecat de la putere din 1981 ca este dispus sa
    demisioneze mai devreme de expirarea mandatului sau prezidential,
    in toamna. Analistii au gasit imediat paralele cu tipologia
    discursiva a liderului tunisian Ben Ali, demisionat cu doua
    saptamani in urma: intai un discurs de infierare a protestatarilor,
    apoi un altul cu concesii fata de revendicarile strazii, inclusiv
    promisiunea de a nu candida pentru un nou mandat, si in fine un al
    treilea in care se manifesta disponibilitatea de a renunta la
    functie in viitorul imediat. Ben Ali dusese pana la capat
    promisiunile din ultimul discurs, in vreme ce pentru Mubarak,
    protestele de amploare anuntate pentru ziua de vineri urmau sa fie
    probabil decisive in luarea unei hotarari asemanatoare.

    Dar, dupa cum am invatat pe propria piele in 1989 si am vazut in
    Orientul Mijlociu in 2003, dupa inlaturarea lui Saddam Hussein de
    la conducerea Irakului, alungarea dictatorului e cea mai usoara
    parte a misiunii. Construirea unor noi structuri economice si
    politice pe ruinele fostului regim e cea mai grea, mai ales in
    Orientul Mijlociu, teritoriu prin excelenta marcat de diviziuni
    etnice, religioase si, in ultima perioada tot mai acut, economice.
    Deocamdata, aceasta problema e eclipsata de moda, pentru ca in zona
    se poarta, in ultimele saptamani, revolutiile: Yemenul, Iordania,
    chiar Siria sau Algeria au sanse sa fie, nu neaparat in aceasta
    ordine, urmatoarele regimuri care se pregatesc sa dea piept cu
    presiunea maselor in ceea ce deja a fost numita o “primavara a
    popoarelor” orientale, cu trimitere la fenomenul de emancipare
    declansat in Europa cu peste 160 de ani in urma.

    De ce se striga insa acum “Kefaya!” (“Destul!”) in Orientul
    Mijlociu si ce pericole stau in fata unor rasturnari atat de bruste
    de regim?

    Daca in Romania, in 1989, revolta strazii a adunat laolalta
    generatia “decreteilor” (nascuti dupa decretul dat de Nicolae
    Ceausescu in 1966 prin care se interziceau avorturile), in Orientul
    Mijlociu inima protestelor sunt tinerii care abia se nasteau cand
    dictatorii de azi se instalau in functie. |narmati pe langa pietre
    si sticle incendiare si cu telefoane mobile de pe care isi striga
    lozincile direct pe Twitter sau retele sociale, acestia isi cer in
    primul rand dreptul de a participa la o bunastare pe care in
    ultimele decenii o casta conducatoare a confiscat-o in propriul
    beneficiu. |nsa in spatele acestor solicitari, in mare parte
    justificate, planeaza pericolul alunecarii Orientului Mijlociu
    intr-o zona de influenta greu reversibila a extremismului religios.
    O perspectiva greu de acceptat de Occident, cel putin in cazul
    Egiptului, cea mai importanta tara din Orientul Mijlociu,
    principalul aliat al Israelului in lumea araba si, din 1979
    incoace, contragreutatea puternic sustinuta de la Washington la
    tendintele de islamizare pe care Iranul a tot incercat sa le
    impuna.
    Recent, insa, echilibrul geopolitic a inceput sa se strice, iar
    Teheranul a reusit sa impuna in Liban un premier din pepiniera de
    cadre a militiilor siite Hezbollah.

    Constient de cat de mult sperie Occidentul orice amenintare cu
    preluarea controlului de catre un regim islamic intr-o tara de
    tranzit comercial atat de importanta precum Egiptul, presedintele
    Hosni Mubarak si-a definit regimul doar pe binomul maniheist “Daca
    nu mai sunt eu, atunci vin ei”, unde “ei” reprezinta cea mai
    coagulata forma de opozitie a tarii, Fratii Musulmani, verisorii
    ideologici ai Hamas, organizatia palestiniana considerata de
    Statele Unite terorista. Pentru Washington, care intretine de peste
    trei decenii o relatie foarte stransa cu Egiptul (inclusiv pe plan
    financiar, prin ajutoare anuale care anul trecut au fost de 1,5
    miliarde de dolari), perspectiva ca un guvern islamist sa dicteze
    asupra tarifelor de traversare a Suezului sau, mai grav, impotriva
    procesului de pace dintre Israel si lumea araba a fost indeajuns de
    indezirabila pentru a continua sprijinirea regimului Mubarak. (Din
    fericire, Fratii Musulmani au facut in aceste proteste cateva erori
    tactice care i-au transformat intr-un actor secundar, nu intr-un
    pionier al revoltei din strada; nu este insa exclus ca influenta
    lor sa revina pe crestere daca turbulentele civile se
    amplifica.)

    Atent la perceptia pe care o lasa in exterior, “faraonul”
    egiptean a neglijat potentialul de revolta al propriilor supusi:
    desi economia Egiptului a crescut in ultimii ani intr-un ritm
    sustinut (in anul de criza 2010, avansul a fost de aproape 6%),
    deficientele sale structurale au facut ca tocmai tinerii – si
    dintre ei cei mai scoliti – sa profite cel mai putin de aceste
    evolutii: in randul tinerilor absolventi de invatamant superior
    pana in 30 de ani, somajul este de peste 30%, similar cu cel
    intalnit in grupa demografica 15-24 de ani. |n tot Orientul
    Mijlociu, inclusiv Egipt – care e si cea mai mare tara araba,
    aceasta grupa de varsta reprezinta circa doua treimi din intreaga
    populatie. Astfel, dintre cei 80 de milioane de egipteni, cel putin
    50 de milioane au destule motive sa nu-si doreasca perpetuarea
    status-quo-ului: tinerii absolventi de facultate, adesea de
    specializari necautate pe piata muncii, se lovesc si de un alt
    obstacol – incremenirea economiei egiptene in mainile unei caste
    bine conectate la anturajul presedintelui Mubarak.