BusinessMagazin

Tag: Cronica de teatru

  • Maria de Buenos Aires şi Zaraza Bucureştiului interbelic

    N-ai cum să iubeşti tangoul, atât cel clasic, cât şi neotangoul sau electrotangoul şi să nu-ţi doreşti să te imersezi în atmosfera decadentă şi boemă a Buenos Airesului, predându-te fără condiţii singurului limbaj care poate descrie o iubire pasională, în esenţa sa cea mai pură. Despre aceasta este şi spectacolul Maria De Buenos Aires.

    Mi-am început ultima săptămână de vacanţă de vară cu o explozie de poezie cântată: MARIA DE BUENOS AIRES, la Teatrelli, în Piaţa Alexandru Lahovari nr 7. Aceasta capodoperă lirică de tango opera este compusă de imensul Astor Piazzolla în 1967, iar libretul este semnat de Horacio Ferrer. Pe scena românească, spectacolul poartă semnătura regizorală a artistului Răzvan Mazilu.

    De arta lui Răzvan Mazilu m-am îndrăgostit la începutul secolului XXI, când am citit cu ochii larg închişi, poezia din Un Tango Mas, dansată alături de balerina Monica Petrică, pe scena Teatrului Odeon. Ştiţi genul liric şi dramatic? Ei bine, la definiţie putem pune fără teamă şi numele lui Răzvan Mazilu. Pentru că el deţine o formulă secretă prin care produce cu arta sa un soi de poţiune magică, pe care o pui pe rănile de la inimioară ca să le alini, chiar dacă ele sunt cicatrizate. Se ştie că sub presiunea dorului apăsător, rănile tot timpul zvâcnesc. Era cumva un pas firesc, ca după Un Tango Mas, să apară pe scenă, ca un semn de deplină maturitate artistică şi Maria de Buenos Aires.

    Spectacolul a avut premiera anul acesta în luna februarie şi de la lansare, se joacă sold out. Şi pentru că ştiu că pe la noi e o mare comunitate de iubitori şi pasionaţi de tango şi milonga, cred că spectacolul se va juca mult timp cu casa închisă. N-ai cum să iubeşti tangoul, atât cel clasic, cât şi neotangoul sau electro-tangoul şi să nu-ţi doreşti să te imersezi în atmosfera decadentă şi boemă a Buenos Airesului,predându-te fără condiţii singurului limbaj care poate descrie o iubire pasională, în esenţa sa cea mai pură.

    În distribuţie veţi vedea o Maria perfectă, în interpretarea cu nerv latin a actriţei Ana Bianca Popescu, de la Teatrului Mic. Ea are o lungă colaborare pe proiecte cu Răzvan Mazilu, în calitatea sa de regizor, de aproape 7 ani. Împreună au mai colaborat în spectacolele West Side Story, Fecioarele Noastre Grabnic Ajutătoare, Sunetul Muzicii, We Will Rock You, Mon Cabaret Noir.

    Discutând cu ea, după ce am văzut spectacolul în data de 23 august, mi-a spus foarte decisiv că îi plac toate proiectele lucrate cu Răzvan, pentru că „este un regizor care mă provoacă de fiecare dată, îmi dă sarcini diferite şi mă ajută să descopăr alte căi în conturarea personajelor, lucru care mă ajută să evoluez artistic”. Aşa se explică şi performance-ul ei din Maria de Buenos Aires, în care, fiind vorba de un musical, rolul este foarte complex, cu partitură şi dans. E adevărat că, pentru interpretarea vocală au ajutat-o şi lecţiile de canto luate de mică, dar şi faptul că mama ei este artist liric la Teatrul de Operetă. Pentru tango, s-a pregătit în paralel cu un profesor de milonga, reuşind astfel să împartă briliant emoţia tangoului cu cei doi parteneri de scenă: seniorul Gheorghe Visu, în rolul dramatic al Spiritului (sau nemuritorul Elf Poet) şi tânărul Lucian Ionescu, care interpretează foarte versatil o suită de 5 roluri: Flaşnetar, Visător, Hoţ, Psihanalist şi Preot.

    Toate aceste personaje intră şi ies din scenă pe uşa principală a Teatrelli, unde am avut norocul să am eu scaunul. Aburul de scenă a fumegat tot timpul lângă mine, pătrunzând-mi în haine, astfel încât şi acum pot simţi mirosul spectacolului şi pot retrăi emoţiile, oftând când îmi aduc aminte de anumite scene din el. Şi pentru că vorbim de tango operă, musical şi Răzvan Mazilu, era inevitabil ca muzica să fie altfel decât live. Ansamblul care ţine tot spectacolul, de la primul acord până la ultimul, este condus la acordeon de nimeni altul decât talentatul domn Emy Drăgoi, cunoscut pentru măiestria sa artistică şi bogăţia repertoriului său cu influenţe de jazz manouche. Dau un mic spoiler din spectacol: la final, dincolo de bucăţile musicale ale operei, orchestra de muzicieni îşi încheie flamboaiant prestaţia cu un formidabil Libertango, condus de acordeonul magic al lui Emy Drăgoi şi viorile celor două talentate fiice ale sale. Mai mult nu vă pot devoala din spectacol, pentru că trebuie să mergeţi să-l vedeţi şi să vă lăsaţi purtaţi prin atmosfera Buenos Airesului imaginat de Răzvan Mazilu, ajutat în scenografie de magnificul decor creat de Dragoş Buhagiar. Ce m-a convins pe mine să iau bilet, în afară de iubirea pentru tango? O scurtă descriere scursă pe nerăsuflate din sensibilitatea artistului dansator, coregraf şi regizor Răzvan Mazilu: „Încă nu am ajuns la Buenos Aires. Plănuisem o călătorie anul trecut, dar nu a fost să fie, cum nu au fost să fie multe altele. Aşa că am adus pe scenă un Buenos Aires imaginat din toate clişeele şi locurile comune ştiute, pe care le-am dinamitat, le-am întors pe dos şi le-am livrat, sper, în cel mai seducător mod cu putinţă. Un Buenos Aires inspirat din lecturile din García Márquez şi Borges (o fotografie destul de cunoscută a poetului aproape orb, sprijinit melancolic în baston, stă la baza Spiritului, personaj interpretat de Gheorghe Visu). Un Buenos Aires inspirat din muzica lui Piazzolla, ascultată pe repeat. Din vocile copleşitoare ale lui Carlos Gardel sau Julio Sosa. Din joaca mea din spectacolul Un Tango Mas şi colaborarea cu Narcotango. Din filmele lui Saura şi Sally Potter. Un Buenos Aires inspirat de magazinul de inimi second hand, ţinut de o vânzătoare de inimi, undeva într-o zonă promiscuă. Inimi făcute din cărţi franţuzeşti de tarot, din tatuajele marinarilor neatenţi, din cântece de leagăn şi anghinare. Un Buenos Aires inspirat din cântecul unei Malene de seară, din lupta unei găşti de bandoneoane mincinoase şi suspinul unui înger de teracotă. Un Buenos Aires inspirat de însăşi Umbra Mariei care se spune că bântuie oraşul, cântând refrenul obscen al celui mai sfâşietor tango ce nu a fost compus încă.”

    Sper din suflet să reuşiţi să prindeţi bilete la spectacol în septembrie şi să descoperiţi lumea fantastică a parabolelor şi metaforelor incluse de Piazzolla în operă; un Piazzolla de patruzeci şi ceva de ani la momentul compoziţiei, cu inima sfâşiată de pasiunea pentru o amantă a sa şi gândul tulburat de o iubire veşnică, dar totuşi neîmplinită.

    Iar dacă nu sunteţi familiarizaţi cu tangoul, dar cunoaşteţi povestea Zarazei şi a trubadurului Cristian Vasile şi iubiţi parfumul romanţelor din Bucureştiului interbelic, atunci iarăşi aveţi toate motivele să vă luaţi bilet, căci sunteţi „din target”.

  • Care este singurul teatru serial de pe scenele româneşti şi ce poveşti aduce în faţa spectatorilor

    „Trilogia minelor”, singurul teatru serial care se joacă pe o scenă românească, readuce în lumina reflectoarelor comunele din Ardeal, în care personajele sunt deopotrivă vesele şi triste, exact ca realitatea pe care o trăim. Dincolo de contextul social, spectacolele sunt presărate de pasaje metaforice, demne de amintirea fiecărui spectator.

    Ca orice om activ, cu capul în exceluri, prezentări, zoomuri şi meetinguri, caut în permanenţă metode de deconectare, relaxare, refresh pentru creieraş. Dacă nu e un drum rapid, dus-întors în aceeaşi zi, pe serpentinele montane la maximum 200 km de Capitală, atunci sigur e mersul la sală. Aşa îmi lucrez eu muşchiul minţii. La sală. La sala de spectacol: de teatru, de operă, de muzică simfonică sau şi mai boem, la vreo terasă cu jazz. Aşa că, poate vă găsiţi inspiraţia, Zenul, urmând câteva din recomandările pe care le fac, din ce-am văzut şi mi-a plăcut.

    O prima recomandare este „Trilogia Minelor”, singurul teatru serial de până acum, care se joacă pe o scenă românească. Este o serie de trei episoade – „Flori/Beznă/Apă de mină”, care se joacă în trei seri succesive. Textul îi aparţine dramaturgului Csaba Székely, iar viziunea holistică şi ideea de a le pune în serial îi aparţin regizorului Horia Suru. Producţia spectacolelor aparţine tânărului teatru de proiecte, Teatrul Dramaturgilor Români, aflat pe Calea Griviţei nr 64-66, clădire pe care o împarte cu Muzeul Naţional al Literaturii Române. De ce am ales acest spectacol? Pentru că am văzut pe contul de Insta al uneia dintre actriţe (Irina Antonie) un pasaj din text, care mi s-a părut năucitor. Ca în zilele alea în care ai dat-o de gard şi nu ştii ce să mai crezi despre tine. Sau ca în momentele alea în care încerci să îţi convingi cel mai bun prieten că valorează mult mai mult decât crede.

    „- Cum îs eu? Aşa. Ca mina asta de aici. I-au dărâmat intrarea, iar înăuntru nu mai e decât întunericul. Marele nimic. Dacă s-ar uita cineva în ea, s-ar îngrozi de golul de acolo.

    -Eu zic că cine are ochi buni poate vedea că nu-i aşa goală cum spui tu. În adâncul minelor, în crăpături, ascunse de ochii lumii sunt flori de mină. Dacă cineva le-ar aduce la suprafaţă… ar străluci.”

    În fragmentul ăsta micuţ, de o simplitate şi profunzime absolut geniale, mi s-a părut că se regăsesc ambele temeiuri – de necesitate şi suficienţă – pentru raţiunea de a vedea întreaga TRILOGIE. Aşa că mie, care iubesc frumosul în toate formele sale, mi s-a lipit de inimă  textul ăsta şi am ştiut că merită o investiţie de trei seri petrecute în sala de spectacol şi bugetul aferent. Dintre cele trei episoade, „Flori de mină” îmi este cel mai drag. Are un parfum de romanţă veche, de mahala, cu iubiri neîmplinite, care răsună că un ecou mult timp după audiţie. Acţiunea se petrece într-un sătuc sau comună din Ardeal, iar personajele sunt absolut savuros creionate. Sunt vesele şi triste, exact ca realitatea românească în care trăim. Dramaturgul a condimentat textele astea cu un praf dulce-acrişor, un măciniş fin de sarcasm şi realism. Pe mine m-a interesat mai puţin contextul social – degradarea ruralului postcomunist şi a locuitorilor săi rămaşi fără joburi după revoluţie, când mulţi oameni de la sate au migrat spre urban sau au emigrat din ţară. Pe astea le consider „Flori de mucegai”. Mie mi s-au întipărit în minte pasaje-metaforă, pe care le-am izolat şi le păstrez în cutiuţa mea, ca pe bijuterii. „Apă de mină” este foarte bine cotat în lumea teatrală, însă mie mi s-a părut un pic prea violent pentru sensibilitatea mea artistică, aşa că preferatul meu rămâne tot primul episod, „Flori”, pe care l-am văzut deja de două ori.

    Dintr-o discuţie cu Horia Suru după premiera care a fost în 26, 27, 28 iunie, am reţinut că el şi-ar dori ca, după vizionarea TRILOGIEI, oamenii să înţeleagă mai bine ce se întâmplă în satele româneşti (dar nu numai) şi să trezească în spectatori un simţ civic care să amendeze comportamentele deviante pe care le văd în comunitate. Nu devoalez intriga aici, pentru că trebuie să-l vedeţi. Se râde şi se plânge. Ca-n viaţă. Dar şi pentru că actorii se întrec pe ei înşişi în rolurile lor. Din distribuţie fac parte Cezar Antal, Antoaneta Zaharia, Ioan Coman, Bogdan Nechifor şi Irina Antonie, dublată de Bianca Temneanu. Adică ele două îşi împart rolurile de-a lungul reprezentaţiilor. Pentru tânăra actriţă Bianca Temneanu, prezenţa pe afişul TRILOGIEI reprezintă debutul ei actoricesc, pe care l-a făcut cu brio, în opinia mea. O carismă aparte, o flexibilitate de contopire cu personajele şi o prestaţie şnur. Mai ales că pe umerii ei, la premieră, a stat o responsabilitate imensă şi anume, primul suflu al spectacolului: un monolog de introducere în context, foarte poetic-satiric, ce se repetă în fiecare episod şi care reprezintă unul din firele de legătură în serial. El sună cam aşa: „ş…ţ Trăim, muncim şi avem de toate, nu ducem lipsă de nimic, pentru că ne mulţumim cu puţinul pe care-l avem. Aşa trăim noi aci. Vieţuim. Suntem fericiţi aci. Muncim, trăim. Cum se poate. Nu ne plângem ş…ţ Aici totu-i frumos, ca un vis. Ca un vis. În asta trăim noi. Da. În asta.”

    Şi suflul ăsta spus natural, te duce în atmosfera micului sat fost-minier contorsionat de presiunea aburilor de palincă, în care, timp de trei  episoade, se întâmplă o grămadă de năzdrăvănii, pe care vă invit să le vedeţi direct la sursă, în sala de spectacole.

    Scenografia e semnată de Raluca Alexandrescu, muzică originală: Petre Ancuţa, lighting design: Andrei Marin. Grafica excepţională a afişelor, cu un touch de steampunk, este semnată de Romulus Boicu.

    „Trilogia minelor”

    Preţ bilet: spectacol 40 lei/adult şi 25 lei pentru elevi/studenţi/pensionari. Abonamentul pentru întreaga TRILOGIE FloriĂBeznăĂApă) are reducere până la 105 lei/adult.

    Vizionare plăcută!