BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică de film: The Post – Un film cu şi despre jurnalişti

    The Post relatează evenimente de la începutul anilor ’70, mai exact scandalul denumit „The Pentagon Papers”, din perspectiva jurnaliştilor care lucrau în acea vreme la Washington Post. Încă de la început, regizorul ne introduce în redacţiile acelor timpuri: zgomotoase, pline de oameni şi de fum de ţigară. Scenele se succed perfect, iar asta nu ar trebui să mire pe nimeni; Janusz Kaminski, vechi colaborator de-al lui Spielberg, face minuni în spatele camerei de filmat.

    În 1971, un oficial din cadrul Departamentului de Securitate copiază mai multe documente oficiale pe care le trimite celor de la The New York Times şi Washington Post; acestea prezentau, detaliat, implicarea Statelor Unite în războiul din Vietam. Primii care îşi fac curaj să publice materialele sunt cei de la Times, însă preşedintele Nixon – în funcţie la acea vreme – obţine un ordin judecătoresc care interzice ziarului să mai publice informaţii ce pun în pericol securitatea naţională.

    Proprietarul ziarului, Kay Graham, este interpretată magistral de Meryl Streep; din nou, asta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru nimeni. Alături de redactorul-şef Ben Bradlee (Tom Hanks), ea decide să dea undă verde publicării materialelor pe care cei de la Times nu apucaseră să le dezvăluie. De aici începe o luptă contra cronometru a redactorilor, care trebuie să verifice mii de pagini înainte ca echipa de la Casa Albă să le blocheze iniţiativa. Cred că este extrem de important şi momentul ales pentru lansarea acestui film: Spielberg propune o poveste despre munca şi profesionalismul jurnaliştilor într-o perioadă marcată de acuzaţiile lui Donald Trump şi ale republicanilor şi de conceptul de „fake news”. Este un tribut adus instituţiilor media, iar aceia care vor urmări filmul vor întâlni numeroase elemente de asemănare cu zilele noastre. Nu cred că strică – în ceea ce-i priveşte pe americani, dar nu numai – ca cineva să mai amintească faptul că presa scrisă reprezintă baza jurnalismului. Spielberg se joacă şi cu ideea că ziarele ar putea cândva să dispară, efectul fiind unul devastator, iar asta întăreşte cele spuse mai sus.

    Este greu să reproşezi ceva acestui film, pentru că se încadrează perfect, repet, în tipologia lui Steven Spielberg, mai ales în cea a filmelor produse în anii ’90 – Schindler’s List, Saving Private Ryan sau Amistad. Filmele nu au un ritm foarte alert, preferând să exploreze profunzimea relaţiilor dintre protagonişti. Tensiunea nu vine în punctul culminant, ci reiese din modul în care se desfăşoară evenimentele; este o reţetă cinematografică dusă aproape de perfecţiune.

    Un alt element ce trebuie menţionat este coloana sonoră semnată de John Williams, acesta reuşind să puncteze toate momentele semnificative ale poveştii.

    În concluzie, The Post e un film pe care îl recomand fără reţineri. Are toate ingredientele necesare unui film de succes, iar prezenţa unor actori ca Meryl Streep sau Tom Hanks nu face decât să crească valoarea producţiei.

  • Cronică: Designated Survivor (sezonul 2) – VIDEO

    Avându-i ca protagonişti pe Kiefer Sutherland şi Natasha McElhone, plus mulţi alţi actori extrem de talentaţi, Designated Survivor avea toate premisele să devină un serial de referinţă pentru reţeaua de televiziune. Bănuiesc că scenariştii au rămas, la un anumit moment dat, fără idei; nu-mi explic altfel telenovelizarea serialului.

    Povestea începe în seara în care preşedintele Statelor Unite adresează discursul anual despre starea naţiunii la Capitoliu, adunând marea majoritate a oficialilor de stat. Singurul ”pus la adăpost“ este Thomas Kirkman, secretarul de stat pentru dezvoltare urbană, fiind cel ales să preia conducerea statului în cazul în care toţi demnitarii cu poziţii mai înalte sunt ucişi într-un atac sau în timpul unei catastrofe. Evident, asta şi urmează; un grup de terorişti aruncă în aer Capitoliul, iar Kirkman devine preşedinte.

    De aici începe o cursă nebunească pentru a prinde teroriştii, dar şi una de reconstruire a guvernului; ni se prezintă culisele negocierilor politice, iar scenele sunt extrem de bine construite, amintind de cele din The West Wing (probabil cel mai bun serial de politică realizat vreodată).
    Personajele principale sunt bine conturate, iar regizorii au avut grijă să dea şi o anumită profunzime relaţiilor dintre acestea, prezentând aspecte secundare ale poveştii. Primul sezon e genul pe care îl poţi urmări ore în şir, curios de ce nenorociri va mai aduce noul episod.

    Lucrurile se complică destul de mult când se dovedeşte că vicepreşedintele ales de Kirkman, singurul supravieţuitor al atacului terorist, are de fapt altă agendă decât cea a preşedintelui. Suntem aruncaţi într-o conspiraţie ce aduce laolaltă terorişti, servicii secrete, guverne străine şi foşti preşedinţi americani. E o poveste pe care am găsit-o, mărturisesc, extrem de captivantă.

    Povestea se rupe în momentul în care ultimul terorist e prins, iar atenţia lui Kirkman se îndreaptă exclusiv către problemele domestice. Ritmul alert dispare, iar relaţiile dintre personaje încep să fie tratate superficial; firea blândă a preşedintelui american devine, spus simplu, enervantă. Am senzaţia că scenariştii s-au plictisit de jobul lor zilnic şi au început să mai arunce câte un episod doar de dragul salariului.

    Revin la ideea iniţială: în al doilea sezon, Designated Survivor s-a transformat într-o telenovelă. Mi se întâmplă rar să urmăresc mai mult de 10-15 episoade dintr-un serial şi să îl abandonez, dar în această situaţie mi-am pierdut complet interesul.

    NOTĂ: 6/10

  • Cronică: Star Wars: The Last Jedi – Două puncte de vedere – VIDEO

    Florin Caşotă, redactor Business Magazin

    După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma lui „The Last Jedi“ şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice.

    Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei originale, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. The Last Jedi se simte diferit de celelalte filme din univers, lucru bun deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuieşte din anii ‘70. Dacă Abrams a reluat seria în 2015 călcând pe urmele lui George Lucas, Johnson a făcut nişte alegeri riscante care au stârnit nemulţumirea unor fani, însă mă bucur că a făcut-o, deoarece este nevoie de o reîmprospătare a universului.

    La nivel narativ, The Last Jedi stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate era necesar pentru a crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurtmetraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închegarea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi. De asemenea, mi-aş fi dorit ca filmul să dezvolte ceva mai mult povestea lui Snoke.

    Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.

    Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune din filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu conştientizezi niciodată că ai de-a face cu o creatură sau un moment create pe calculator. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizată sabia laser. Nici în Force Awakens, nici aici, nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser.

    Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdător şi care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamill revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună. În The Last Jedi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală şi faţă de ceea ce fanii înrăiţi ar fi aşteptat. Alegerea lui Rian Johnson în dezvoltarea personajului emblematic este una interesantă, neaşteptată, care-i oferă mai multă profunzime personajului Luke Skywalker. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu.

    Aşadar, filmul este distractiv, are suspans, nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.
    P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii pe care-i vedem pe ecran.

    Bogdan Angheluţă, redactor Business Magazin

    Atunci când vezi seria Star Wars de (prea) multe ori, aşa cum am făcut-o eu, ai mereu în minte aventurile din trilogia originală. Nu spun că e bine, dar e o justificare a faptului că voi compara întotdeauna noile personaje cu Han Solo, Luke Skywalker sau Darth Vader.

    Cred că până acum cei care voiau să vadă Star Wars au ajuns la cinematograf, aşa că paragrafele următoare conţin destul de multe dezvăluiri legate de povestea şi deznodământul filmului. În primul rând, Luke Skywalker apare în The Last Jedi ca un personaj înfrânt; apare ca un luptător care nu mai are pentru ce să lupte. Iar asta, din punctul meu de vedere, reprezintă un punct de plecare greşit. Conceptul de speranţă e cel pe care s-a construit întreg universul Star Wars – nu e întâmplător faptul că filmul original, cel din 1977, a fost redenumit Episodul IV – O nouă speranţă atunci când George Lucas a înţeles potenţialul francizei. Înţeleg ce a vrut să transmită regizorul, dar nu cred că introducerea personajului a fost cea corectă.

    În al doilea rând, Rian Johnson – cel care a semnat The Last Jedi şi care va regiza şi noua trilogie Star Wars – a ales să scape de personajul negativ, Snoke, într-un mod absolut bizar. Prezentat ca noul împărat, avându-l ca ucenic pe Kylo Ren (aşa cum împăratul îl avea ucenic pe Darth Vader), Snoke nu prinde decât cinci-zece minute în film, după care e ucis în timpul unei scene care nu mi-a transmis nimic. Revin, inevitabil, la comparaţia cu trilogia originală: amintiţi-vă de finalul episodului VI, când Luke Skywalker îşi determină tatăl să se întoarcă pe calea Jedi şi să-i curme viaţa împăratului. Cele două scene nu au aproape nimic în comun.

    Mă opresc din critici pentru a face o scurtă remarcă: nu am o problemă cu modul în care Disney a ales să readucă pe marile ecrane universul Star Wars. Din contră, sunt de părere că Episodul VII: The Force Awakens a fost unul dintre cele mai reuşite filme ale francizei; alegerile lui Rian Johnson nu mi s-au părut însă dintre cele mai reuşite.

    Revenind la The Last Jedi, un alt personaj care a primit un sfârşit mult sub meritele sale e chiar Luke Skywalker. După o încercare de luptă cu sabia laser, aflăm că Luke îşi proiectase de fapt personajul pe o planetă distantă, iar asta i-a consumat toată puterea. Prin urmare, eroul care a dărâmat imperiul moare din cauza epuizării.

    Un alt segment a cărui utilitate nu am reuşit să o descopăr este cel de pe Canto Bight, acolo unde Finn şi Rose nu fac altceva decât să producă pagube. Rian Johnson a încercat să aducă un omagiu celebrei scene din cantina de pe Mos Eisley, dar poate că un simplu flashback ar fi fost ceva mai potrivit. Nu mai zic că ar fi salvat şi vreo 20 de minute din film.

    Din păcate, aş putea să continuui cu multe alte probleme ale filmului, dar nu aş vrea să las impresia că The Last Jedi e echivalentul unui Transformers. Episodul VIII are numeroase părţi bune, aşa cum ar fi luptele sau majoritatea scenelor de acţiune.

    Închei cu speranţa că J.J. Abrams se va apropia mai mult de stilul original al lui Lucas, dar şi cu cea că Rian Johnson îşi va tempera puţin dorinţa de experimente – măcar în ceea ce priveşte noua trilogie.

  • Cronică de film: “Viitorul e aproape, aşa că ar fi bine să te împrieteneşti cu el” – VIDEO

    Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.

    Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.

    Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.

    Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.

    Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.

    E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.

    Notă: 8/10

  • Cronică de film: “Viitorul e aproape, aşa că ar fi bine să te împrieteneşti cu el”

    Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.

    Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.

    Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.

    Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.

    Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.

    E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.

    Notă: 8/10

  • Cronică de film – Star Wars: The Last Jedi, unul dintre cele mai bune filme din universul Star Wars

    “Star Wars: The Last Jedi” continuă povestea exact de unde a rămas precendentul film, “The Force Awakens”. Aşadar vedem strădaniile rebelilor de a scăpa din gheara “First Order” şi vedem ce se va întâmpla cu Rey după întâlnirea cu Luke Skywalker. Mai mult de atât nu vreau să comentez despre poveste pentru a nu strica filmul pentru nimeni.

    După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma “The Last Jedi” şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice. Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei original, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. “The Last Jedi” se simte diferit de celălalte filme din univers, iar asta este bine deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuişte din anii 70. Se pare că şi conducerea Disney a fost impresionată de Johnson deoarece l-au pus la cârma următoarei trilogii din universul Star Wars.

    Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune dintre filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu constientizezi niciodată că ai de aface cu o creatură CGI sau un moment CGI. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizat lightsaber-ul. Nici în Force Awakens, nici aici nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser. Poate în următorul film din serie voi avea parte şi de această satisfacţie.

    La nivel narativ, “The Last Jedi” stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate asta era necesar pentru crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurt metraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închearea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi.

    Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.

    Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdotor care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamil revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună şi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu şi cred că este un mod excelent de a rămâne în memoria oamenilor.

    Aşadar, fără a dezvălui prea multe, filmul este distractiv, are suspans şi nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.

    P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii noştri.

     

  • Cronică de film: Un candidat serios la Oscar

    Three Billboards Outside Ebbing, Missouri e un film puternic care combină elemente de umor şi violenţă pentru a demonstra că oamenii fac lucruri neaşteptate atunci când sunt împinşi dincolo de limite. 

    Mildred (Frances McDormand), exasperată de faptul că poliţia nu are nicio pistă legată de ucigaşul fiicei sale, decide să închirieze trei panouri la ieşirea din oraş pentru a-l determina pe şeriful Willoughby (Woody Harrelson) să redeschidă cazul. Acesta este însă un soi de erou local, iar localnicii nu privesc cu ochi buni acţiunile femeii. Începe astfel un joc de-a şoarecele şi pisica care duce la o tensiune greu de imaginat, având în vedere premisele oarecum banale ale poveştii. Adăugând contribuţia lui Sam Rockwell, ce interpretează un ajutor de şerif care aşteaptă să ia locul lui Willoughby, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri devine un exemplu perfect de film transformat în capodoperă de actori şi regizor. Fără îndoială, vorbim de unul dintre cei mai solizi candidaţi la Oscar de anul acesta. 

    Regizorul Martin Donagh creează o premisă solidă, plasând numeroase personaje într-o poveste cu accente melancolice. Profitând la maximum de posibilităţile rolului şi demonstrând încă o dată calităţile excepţionale, Frances McDormand îşi croieşte drum spre premiul Oscar prin acest rol. Fermecătoare şi dornică parcă să îmbrăţişeze partea întunecată a condiţiei umane, actriţa reuşeşte să aibă cel mai bun rol al său de la Fargo încoace. 

    Bazându-se pe puterea actorilor din distribuţie pentru a atenua trecerea de la batjocură la un sentiment profund de doliu, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri stă ca o nouă dovadă a faptului că filmele lui Martin Donagh sunt uşor de recunoscut. Înclinarea şi refacerea valorilor familiei şi declanşarea conflictului, dar în cele din urmă reconectarea unei comunităţi prin tragedie reprezintă elementele care formează un mesaj important despre puterea umană şi, mai ales, limitele pe care oamenii şi le impun. 

    În peisajul de astăzi de la Hollywood, astfel de filme sunt ca o gură de aer proaspăt. Este greu să mai aduci publicului o poveste bazată pe cele mai simple sentimente umane şi să ai o reacţie pozitivă. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri reuşeşte acest lucru, aşa cum Hell or High Water a făcut-o anul trecut. Ambele aveau aceleaşi componente – excepţie făcând elementele ocazionale de umor pe care Donagh le propune. Aş spune însă că interpretările semnate de McDormand şi Harrelson trec Three Billboards Outside Ebbing, Missouri pe o poziţie mai bună la startul cursei pentru sezonul premiilor. 

    Nota: 8,5/10

     

  • A murit Regele Mihai I la vârsta de 96 de ani

    Principesa Margareta şi Principele Radu au plecat duminică, 5 noiembrie, de urgenţă în Elveţia, după ce starea Regelui Mihai s-a agravat.

    Printr-un Comunicat, Casa Regală anunţa: “Starea generală a Regelui Mihai s-a agravat şi prezintă o slăbiciune accentuată, cu o scădere semnificativă a rezistenţei (…) În această săptămână, Familia Regală va  avea o rundă de întâlniri cu medicii Majestăţii Sale, pentru a discuta tratamentul curent al Regelui şi pentru a primi sfatul lor în circumstanţele actuale.”

    Regele Mihai I s-a născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-Mamă Elena, şi a domnit între 1927 şi 1930, prin intermediul unei Regenţe, precum şi între 1940 şi 30 decembrie 1947, când a fost silit să abdice şi să plece în exil.

    A fost unul dintre puţinii foşti şefi de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

    Fiu al principelui moştenitor Carol, Mihai a moştenit de la naştere titlurile de principe al României şi principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunţat mai târziu).

    Grav bolnav, Regele Mihai a decis să se retragă din viaţa publică pe 2 martie 2016, în favoarea Principesei Moştenitoare Margareta a României.

    Citeşte mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: un horror românesc de succes

    Avându-l în spate pe Andrei Boncea, cel care a produs şi California Dreamin’, The Wanderers încearcă ceva destul de curajos: să folosească brandul Transilvaniei pentru a aduce în prim-plan o poveste de groază fără vampiri.

    Bazându-se pe un scenariu semnat Octav Gheorghe, regizorul Dragoş Buligă a reuşit, spun eu, să scoată publicul din zona de confort şi să îl aducă în mijlocul poveştii, prezentând o atmosferă gri, aproape întunecată, marcată de întâmplări neobişnuite.
    Distribuţia este una excelentă, avându-i în prim plan pe Armand Assante, Lior Ashkenazi şi Branko Djuric. De remarcat au fost şi interpretările semnate de Raluca Aprodu şi Oana Marcu; Răzvan Vasilescu îşi face treaba excelent, aşa cum de altfel ne-a obişnuit.

    Scenele de umor au punctat bine, dar cred că s-ar fi putut umbla ceva mai mult la ordinea în care ele şi-au făcut apariţia în poveste. Nu vreau să critic prea mult filmul, pentru că efortul celor implicaţi merită toată admiraţia; aşa cum spunea
    şi Andrei Boncea, nimeni nu poate reuşi o capodoperă de la prima încercare.

    Revenind la umor, nu cred că folosirea unui astfel de moment la începutul filmului a fost cea mai inspirată idee. Un horror trebuie să te prindă din primele momente, trebuie să debuteze cu o ancoră care să definească ceea ce vei urmări în următoarele ore; majoritatea regizorilor preferă să slăbească ritmul după ce s-au asigurat că interesul spectatorilor e la cote ridicate.

    Un alt element care pentru mine nu a fost chiar în ordine este asocierea, în momentele tensionate, dintre vizual şi auditiv. Intuiesc intenţia producătorilor, dar reţeta clasică a secvenţelor de sunet care intensifică efectul de groază din imagini e una ce rareori dă greş.

    Interesant este că The Wanderers se apropie mult mai mult de un horror tradiţional în a doua parte, fiind din ce în ce mai bun spre final.

    În concluzie, vă recomand sincer să mergeţi la cinema pentru a urmări The Wanderers, chiar nu sunteţi neapărat iubitori ai genului. Trebuie să înţelegem că cinematografia românească a început să iasă din zona filmelor despre comunism sau urmări ale comunismului, iar acest lucru trebuie susţinut de spectatori.

    Dacă astfel de filme nu vor avea succes, finanţatorii se vor gândi de mai multe ori înainte de a da undă verde unor asemenea proiecte. Nu vorbesc aici doar de filme fantasy sau horror, ci de multe alte genuri (singurele excepţii fiind comediile)care până acum, din varii motive, nu au găsit susţinere între producătorii români. Nota de mai jos nu reflectă numai calitatea filmului, ci şi este acordată şi pentru curajul celor care s-au implicat în acest proiect.

    NOTĂ: 8/10

     

  • Cronică de film: Cum să dai în tribune când eşti singur cu portarul

    Echipa de producţie avea, aşadar, toate coordonatele pentru a aduce în sălile de cinema un film reuşit. Nu ştiu exact ce s-a defectat pe parcurs, dar o să încerc să enumăr problemele fără a dezvălui chiar toată povestea.

    În primul rând, nu există niciun element de noutate legat de personajul interpretat de Fassbender (Harry Hole): vedem clişeu după clişeu după clişeu. De fapt, nu există nimic interesant legat de personaj în afară de nume, iar asta denotă o profundă lipsă de imaginaţie a scenariştilor. Povestea detectivului e prea puţin dezvoltată, iar asta elimină posibilitatea vreunei legături cu cei din audienţă.

    Harry Hole investighează un mister legat de un criminal în serie care construieşte oameni de zăpadă în curtea celor pe care îi ucide, pe post de semnătură. Partenera lui Hole, o poliţistă fără mare fler, ajunge la concluzia că pornirile criminalului sunt cumva generate de căderea zăpezii. Dacă nu vi se pare încă o idee stupidă, ar trebui să adaug şi faptul că acţiunea se petrece în Oslo, Norvegia, unde ninsoarea e ceva la fel de obişnuit ca schimbarea bordurilor în Bucureşti.

    Mi se pare extrem de ciudat că Tomas Alfredson, care a regizat Tinker Tailor Soldier Spy şi Let the Right One In, a fost de acord să urmeze scenariul semnat de Amini, Straughn şi Sveistrup; faptul că vorbim de un scenariu adaptat mi se pare şi mai înfiorător. Materialul original, adică nuvela The Snowman, este semnat de Jo Nesbø, un autor norvegian de thrillere detective care a lucrat ca economist. Până în 2014, cărţile lui Nesbø s-au tradus în peste 40 de limbi şi s-au vândut în peste 23 de milioane de copii, ceea ce mă face să cred că opera scrisă are mult mai multă logică decât ce a ajuns pe masa regizorului. Directorul de imagine (sau de cinematografie, cum îi spun americanii) Dion Beebe este cel care mai salvează ceva din film. Experienţa din alte producţii, precum Edge of Tomorrow, Equilibrium şi mai ales Into the Woods, se vede imediat: imagini clare dar apăsate de nuanţele de cenuşiu sau contrastele excelente dintre culori sunt doar câteva exemple care arată măiestria lui Beebe.

    În concluzie, The Snowman ar fi putut fi mult mai mult decât ce a ajuns pe marile ecrane. E păcat că producătorii au risipit ocazia de a crea un thriller în adevăratul sens al cuvântului, bazându-se doar pe renumele actorilor şi pe o campanie costisitoare de marketing pentru a genera vânzări. Istoria ne-a arătat însă că recenziile bune şi recomandările sunt cele care aduc bani; din acest punct de vedere, aşteptările – de data asta ale lor – ar trebui să fie mult mai mici decât au fost ale noastre.

    Nota: 5/10