Moneda chineză atrage atenţie ca activ de refugiu în faţa volatilităţii după ce a înregistrat cel mai bun trimestru din 12 ani, scrie Bloomberg.
Avansul acesteia l-a depăşit pe cel al unor monede refugiu tradiţionale, cum ar fi francul elveţian şi yenul japonez.
Succesul Chinei în lupta împotriva coronavirusului şi crizei economice generate de acesta atrage atât laude, cât şi investiţii, alimentând speculaţiile că yuanul ar putea deveni un nou sanctuar pentru cei care fug de risc.
Adriana Georgescu, program manager al Vienna University Executive MBA Bucharest, a spus la ZF Live: Deşi suntem în plină criză, noua serie de cursanţi Executive MBA va fi cea mai numeroasă din istoria de 14 ani a acestui program (peste 35 de cursanţi).
Având un MBA în spate (Vienna University este pe locul 50 în lume în topul MBA, facultăţile americane fiind pe primul loc), mulţi se gândesc să intre pe piaţa joburilor internaţionale, pentru că experienţa muncii în regim remote a deschis oportunităţi de locuri de muncă mult mai variate a spus ea.
„Este momentul oportun pentru un MBA, pentru că mulţi oameni au nevoie să iasă din această criză cu noi cunoştinţe pe care să le adapteze şi să le pună în aplicare după ce se va termina această perioadă.”
Preţul unui program întreg de Executive MBA la această universitate este de 35.000 de euro şi durează doi ani.
Adriana Georgescu spune că statisticile arată că în trei ani îţi recuperezi banii plătiţi pentru un MBA din creşterea salariului, pentru că poţi să ai acces la poziţii mai bune, mai bine plătite.
Dorin Andrei, search marketer and associate WEB Ventures, spune că din ce în ce mai mulţi români muncesc din ţară pentru piaţa internaţională: doar în capitală sunt circa 10.000 de oameni care lucrează în marketing digital din România pentru piaţa internaţională.
„Am observat tendinţa corporaţiilor de a accesa know how la nivel global, pentru că pe angajator nu-l interesează dacă vorbeşte cu Mihai sau cu Michael, atâta timp cât rezultatele sunt cele bune.”
El a dat şi un exemplu: la o companie din Marea Britanie, în zona de digital, salariile pentru entry level încep de la 40.000 de lire sterline brut pe an, iar un project manager poate câştiga 85.000 de lire sterline brut pe an (aproximativ 50.000 de lire sterline net, adică 4.000 de lire sau 4.000 de euro net pe lună).
Această criză coronavirus, care a adus în prim plan munca de acasă, poate deschide pentru corporatiştii români o piaţă imensă: să lucrezi din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara etc. pentru o firmă internaţională fără să mai pleci şi să stai la Viena, Londra, Paris, Frankfurt, fără să mai fii fizic acolo, bineînţeles cu cheltuielile de rigoare.
Şi până acum se putea lucra din România pentru clienţi externi, dar mai mult în centrele de servicii sau în call-centere.
Acum este mult mai mult, iar corporatiştii români, cu experienţă, cu talent, cu un CFA sau un MBA în spate pot intra pe poziţii mai înalte, de middle sau top management. Iar salariul nu mai este 400-1.000 de euro, ci 4.000-6.000 de euro pe lună.
Cu un laptop, cu o conexiune bună la net, cu un abonament la Zoom, VMix sau cu alte sisteme poţi ocupa o poziţie în afară, fără să fii prezent acolo, fără să-ţi dai jumătate dintr-un salariu pe chirie şi transport.
Companiile internaţionale pot beneficia de un angajat bun, talentat, vorbitor de mai multe limbi străine, la un cost mai redus decât dacă ar lua un nativ. Plus că nu mai are bătăi de cap legate de prezenţa la birou, cu riscurile de coronavirus de rigoare.
Acest model remote, de-a lucra de acasă, dintr-o cafenea, dintr-o casă de vacanţă, de la mare poate schimba puţin piaţa muncii şi poate deschide noi oportunităţi, la care corporatiştii români nu au visat.
Aşa cum în urmă cu 20 de ani marile companii internaţionale au început să caute în întreaga lume ţări unde să-şi migreze serviciile de call-center la preţuri mai reduse, aşa ar putea să urmeze acum o căutare şi pentru executivi de top, care să lucreze din ţările lor de origine, la un cost mai redus.
Un director financiar cu toate certificările internaţionale poate fi găsit şi în România, având în vedere că în ultimii ani s-au format multe generaţii de corporatişti care au învăţat să lucreze în multinaţionale, care au învăţat birocraţia de acolo şi care pot face faţă fără probleme unei poziţii de top.
Dimpotrivă, le-au accentuat şi mai mult.
Dobânzile aproape de zero şi chiar negative, tipărirea continuă de bani de către băncile centrale şi aruncarea lor pe piaţă în speranţa că vor ajunge în economia reală nu au rezolvat deloc problemele economice din marile ţări occidentale, ci dimpotrivă, doar au amânat viitorul război social care va apărea.
Noile generaţii, în frunte cu millennials, au fost cel mai afectate de criza anterioară şi vor plăti cel mai mult preţul crizei de astăzi.
În aceste condiţii, aceste generaţii nu vor mai putea să acumuleze nimic, vor trăi permanent sub ghilotina şomajului (deja şomajul este cuprins între 25 şi 40% în rândul acestor generaţii), economia nu creează suficiente joburi mai bine plătite decât cel de chelner sau ghid turistic pentru pensionari, iar educaţia lor începe să crape.
Dacă bunicii şi părinţii lor au putut să-şi cumpere o casă din salariile pe care le-au avut, noile generaţii n-au nicio şansă să se apropie de un activ imobiliar, din cauza creşterii fără precedent a preţurilor din real estate datorată printării de bani şi scăderii dobânzilor.
Dobânzile spre zero practicate în acest moment de bănci fac ca procesul de economisire, pe care s-au bazat bunicii şi părinţii în crearea unei averi familiale, să nu aibă sens.
Capitalismul financiar, imobiliar, rentier şi monopolistic nu mai încurajează deloc spiritul antreprenorial, ci chiar îl suprimă cu bani şi putere.
Occidentul a acumulat prea multă bogăţie care a devenit rentieră, care stă degeaba în bănci, pe burse, în fonduri mutuale şi care se hrăneşte din dobânzi, dividende sau creşteri ale preţului acţiunilor.
Acest capitalism financiar nu poate rezista la nesfârşit atâta timp cât nu ajunge în economia reală ca să creeze oportunităţi şi joburi şi pentru noua generaţie.
Marile publicaţii de business din lume încep să trateze din ce în ce mai mult aceste probleme ale Occidentului care hrănesc şi cresc mari nemulţumiri, care la un moment dat vor izbucni. Până acum, aceste nemulţumiri şi-au găsit o exprimare pe Facebook sau pe alte reţele sociale, ajungând mai puţin în stradă.
Vă recomand să citiţi patru articole:
1. Martin Wolf, Financial Times: We must think as citizens – Covid-19 could transform many western societies by demonstrating the need for competent government. But without a thriving and stable middle class, the state risks succumbing to plutocracy
2. Philip Stephens, Financial Times: The path from Covid-19 to a new social contract
3. Andreas Kluth, Bloomberg: OK Boomer, we’re gonna socialize you. The pandemic is turning millennials into socialists
4. Chris Giles, Martin Arnold, Financial Times: High saving rates pose dilemma for central banks. Consumer pandemic cash will help drive economic recovery or hold back growth
În esenţă, ceea ce spun analiştii este că Occidentul are nevoie de un nou contract social care să restabilească echilibrele şi care să dea posibilitatea şi noilor generaţii să aibă aceeaşi viaţă ca a bunicilor şi a părinţilor.
Capitalismul actual, care a permis crearea de mari averi, economisiri imense în bănci, proprietăţi imobiliare mari, a devenit o frână pentru economii.
În aceste condiţii, capitalismul rentier trebuie taxat mult mai mult, guvernele trebuie să schimbe raportul de forţe din societate încurajând iniţiativele prin taxe mai mici, inclusiv pe muncă, iar la polul opus taxând banii care stau degeaba. Aceşti bani au devenit o povară şi pentru băncile centrale, care nu mai pot acţiona eficient pentru că nivelul de economisire este prea mare.
Dacă nu se iau acum măsuri, inegalităţile vor creşte, iar noile generaţii se vor ridica la un moment dat chiar împotriva Occidentului.
Numai 36 din cele mai mari 100 de companii din Marea Britanie au decis să reducă plăţile directorilor executive pentru a putea trece peste pandemia de coronavirus şi criza economică generată de aceasta, relevă o nouă analiză realizată de Chartered Institute of Personnel and Development (CIPD), notează The Guardian.
Incidenţa COVID-19 reprezintă cea mai severă criză de sănătate şi criză economică de după Al Doilea Război Mondial, cu impact fără precedent la nivelul pieţei forţei de muncă şi bunăstării, arată un raport al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
Conform unui raport al Băncii Transilvania, OCDE a publicat prima ediţie din 2020 a raportului macroeconomic mondial, cu titlul “World Economy on a Tightrope”. În cadrul raportului experţii OCDE prezintă două scenarii macroeconomice, cu un singur val de pandemie, respectiv cu două valuri ale acestui şoc.
Conform acestui raport incidenţa COVID-19 reprezintă cea mai severă criză de sănătate şi criză economică de după Al Doilea Război Mondial, cu impact fără precedent la nivelul pieţei forţei de muncă şi bunăstării.
În accepţiunea OCDE economia mondială se poziţionează în prezent în a doua fază a maratonului declanşat de incidenţa pandemiei, caracterizată prin relaxarea graduală a restricţiilor şi atitudine vigilentă pentru evitarea apariţiei altui val.
Experţii OCDE atrag atenţia cu privire la deteriorarea dramatică a climatului macroeconomic în al doilea trimestru al anului curent (ritm trimestrial de ajustare de peste 10%), cu impact la nivelul pieţei forţei de muncă (creşterea ratei şomajului spre niveluri ridicate), dar şi în sfera finanţelor publice (majorarea semnificativă a deficitului şi datoriei publice, inclusiv în contextul amplelor măsuri implementate în ultimele luni).
Statele bogate ale lumii se pregătesc să acumuleze datorii noi care ar putea ajunge la un total de 17.000 miliarde dolari, întrucât acestea se înarmează cu pachete de măsuri şi stimuli pentru a combate consecinţele economice ale pandemiei – precum scăderea abruptă a veniturilor din taxe şi impozite – conform Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), citată de FT.
În ţările bogate din OCDE, datoria guvernamentală ar putea creşte în medie de la 109% din PIB la peste 137% din PIB în acest an, ceea ce înseamnă că mai multe state ar putea ajunge la un nivel al datoriei similar cu cel din Italia
Datoriile suplimentare acumulate acum ar însemna o povară în viitor de circa 13.000 de dolari pe fiecare persoană dintre cei 1,3 miliarde de cetăţeni care trăiesc în ţările membre OCDE.
Nivelul datoriilor ar putea creşte chiar mai mult dacă revenirea economică va fi în realitate mai lentă decât previzionează economiştii.
Randal Kroszner, fost guvernator al Rezervei Federale, a spus că situaţia actuală ridică întrebări cu privire la sustenabilitatea pe termen lung, atât a datoriei publice, cât şi a celei private.
„Trebuie să ne obişnuim cu realitatea dură că nu vom avea o revenire în formă de V”, a spus Kroszner.
Organizaţia a anunţat că datoria publică în cele 28 de ţări membre a crescut cu 28% din PIB în criza financiară din 2008-2009, datoria suplimentară ajungând la circa 17.000 miliarde dolari.
„Pentru 2020, impactul economic al pandemiei de Covid-19 va fi mai rău decât criza financiară”, a notat OCDE.
Deşi multe guverne au introdus măsuri fiscale în ultimele luni, care variază de la 1% din PIB în Franţa şi Spania, până la 6% din PIB în SUA, acestea ar putea fi depăşite de creşterea datoriei publice – întrucât veniturile din taxe scad de obicei mai repede decât activitatea economică într-o recesiune adâncă, precum aceasta, conform OCDE.
În urmă cu un deceniu, gândirea economică de până atunci sublinia ideea că o datorie publică ce depăşeşte un nivel de 90% din PIB devine nesustenabilă pentru guverne. În timp ce mulţi economişti cred şi acum că această limită nu există, mulţi consideră că dacă datoria publică va creşte, va ajunge să submineze consumul din sectorul privat, ceea ce poate încetini creşterea.
Cea mai mare economie scandinavă va înregistra o scădere de 7% anul acesta, a declarat marţi ministrul suedez de finanţe. Ulterior, Biroul de credite a lansat un plan de urgenţă prin care plănuieşte să recupereze o parte din locurile de muncă pierdute în timpul pandemiei. Un studiu separat arată că 40% din sectorul de servicii din Suedia se teme de faliment, scrie Bloomberg.
În ultimul timp, analiştii au speculat intens modelul controversat implementat de autorităţile suedeze pentru a controla răspândirea coronavirusului. În timp ce ţara a înregistrat cel mai mare număr de decese din zona nordică a Europei, s-a crezut că Suedia ar putea suferi un şoc economic destul de mic.
Magdalena Andersson, ministrul suedez de finanţe, a declarat că ţara se îndreaptă către „o criză economică extrem de adâncă” într-un ritm mult mai rapid „decât ne-am fi aşteptat iniţial”.
Marten Bjellerup, economist-şef în cadrul Biroului de credite din Stockholm, crede că Suedia va avea o performanţă „cumva mai bună decât alte ţări”, însă „diferenţa este neglijabilă”.
Suedia a decis să nu închidă magazinele, restaurantele, sălile de fitness şi şcolile în timpul pandemiei, încurajând în schimb cetăţenii să fie vigilenţi şi să respecte măsurile de distanţare socială.
„Economia va fi constrânsă de recuperarea celorlalte ţări de pe continent având în vedere dependenţa faţă de cererea externă”, a declarat David Oxley, membru în cadrul firmei de cercetare Capital Economics.
Guvernul suedez a subliniat în mod repetat faptul că strategia ţării nu pune economia în faţa sănătăţii cetăţenilor. În schimb, Anders Tegnell – principalul epidemiolog al Suediei, a declarat că abordarea este sustenabilă în ceea ce priveşte combaterea unui virus care va rămâne mult timp în picioare.
Teoria lui Tegnell a fost în mare parte acceptată de suedezi şi a câştigat susţinere din partea OMS. Michael Ryan, care conduce programul de urgenţe sanitare al OMS, a declarat că „dacă vom atinge un nou nivel de normalitate, Suedia reprezintă în multe moduri un potenţial model”.
Însă momentan, experienţele Suediei sugerează că există mult prea puţine beneficii economice pentru a nu-ţi închide economia în timpul unei pandemii.
Tendinţele fasciste din unele ţări sunt descrise într-un articol publicat de Project Syndicate şi semnat de profesorul de istorie Federico Finchelstein şi profesorul de filosofie Jason Stanley.
În contrast puternic cu leadershipul eficient arătat de cancelarul german Angela Merkel, de preşedintele sud-coreean Moon Jae-in şi de tehnocraţia autocratică din Singapore, naţionaliştii de extremă dreapta au abordat criza cu ceva ce lumea nu a mai văzut de decenii: politica fascistă pe timp de boală. Şi nimeni nu este un reprezentant mai bun al acestei mărci politice decât preşedintele Braziliei, fostul ofiţer de armată Jair Bolsonaro.
Câţiva alţi lideri de naţiuni – inclusiv preşedintele din Nicaragua, Daniel Ortega, şi dictatorii din Belarus, Turkmenistan şi Coreea de Nord – încă mai neagă faptul că pandemia mondială de COVID-19 reprezintă o ameninţare. Dar, printre negatorii coronavirusului, Bolsonaro joacă într-o ligă proprie.
Printre altele, Bolsonaro şi-a demis recent propriul ministru al sănătăţii, Luiz Mandetta, doar pentru că acesta a susţinut măsuri uşoare de distanţare socială. Bolsonaro pare să-l imite pe omologul său din SUA, Donald Trump, care a demis recent un oficial din sănătate pentru că a rezistat eforturilor sale de a promova un tratament netestat pentru COVID-19.
De-a lungul crizei, Trump a fost instabil, oscilând incoerent între negare şi a solicita acţiuni decisive pentru ca, recent, să speculeze că boala ar putea fi tratată prin injectarea de dezinfectanţi casnici în organism. Într-un final, liderul american a dat vina pe China pentru necazurile naţiunii sale. Şi totuşi, el şi Bolsonaro canalizează acelaşi impuls politic de a se pune deasupra ştiinţei şi expertizei, dând importanţă mai mare propriilor instincte primare şi justificându-şi deciziile prin credinţă şi mit. Deşi „strategiile” lor sunt parţial distincte, ambele împărtăşesc un fond istoric fascist care se concentrează în jurul cultului unui lider şi al mitului măreţiei naţionale – o măreţie care a fost compromisă de internaţionalism şi liberalism (ceea ce fasciştii echivalează cu comunismul).
În întreaga lume, răspunsurile liderilor de extremă dreapta la pandemie prezintă elemente cheie ale ideologiei fasciste. După ce membrii partidului naţionalist de dreapta Vox din Spania au fost infectaţi la propriile mitinguri politice, ei au sugerat că anticorpii lor reprezintă lupta naţiunii împotriva unui invadator străin. După cum a spus unul din liderii acestei formaţiuni, Javier Ortega Smith, „anticorpii mei spanioli se luptă contra viruşilor chinezi blestemaţi”.
În mod similar, Bolsonaro, în primul său discurs major despre COVID-19 (pe 24 martie), a afirmat că Brazilia nu are o vulnerabilitate ieşită din comun la virus. Spre deosebire de Italia slabă, cu „numărul mare de bătrâni” de acolo, Brazilia zilelor noastre, a argumentat el, „are totul, da, totul pentru a fi o mare naţiune”. Bolsonaro şi-a lăudat apoi propriul „trecut de atlet”, atingând astfel un alt motiv fascist standard: liderul ca întruchiparea sănătăţii şi vigorii naţiunii. Conform gândirii sale, Bolsonaro este nici mai mult nici mai puţin decât Brazilia.
Există motive întemeiate pentru care o parte din presă l-a poreclit pe Bolsonaro, ales la sfârşitul anului 2018, „Trump de la tropice”. Afinitatea liderului brazilian pentru Trump nu a fost niciodată mai clară decât în reacţia sa la pandemie. Când Trump a cerut la sfârşitul lunii martie redeschiderea Americii până la Paşte, Bolsonaro l-a imitat rapid.
Dar, spre deosebire de Trump, Bolsonaro îşi completează vorbele cu fapte. În timp ce Trump sugerează adesea că are o dorinţă de putere absolută, el se retrage de fiecare dată. În schimb, Bolsonaro se alătură protestelor publice în sprijinul intervenţiei armatei în Brazilia pentru desfiinţarea parlamentului brazilian şi a instituţiilor judecătoreşti. El este, în esenţă, o dublură a lui Trump, dar una care înfăptuieşte ceea ce Trump poate doar visa. Şi, având în vedere că fascismul este, la rădăcină, o fantezie de putere absolută a unui lider, Bolsonaro şi-a depăşit până acum profesorul în realizarea visului.
Mai mult decât atât, în politica fascistă realitatea este doar un instrument prin care se poate propaga ideologia şi este afirmată dominaţia. După cum a scris Hitler în Mein Kampf, „statul naţional va privi ştiinţa ca pe un instrument pentru impulsionarea mândriei naţionale”.
Dincolo de Brazilia şi Statele Unite, o altă mare democraţie cea mai mare din lume – a intrat sub conducerea extremei drepte: India. Acolo, prim-ministrul Narendra Modi şi partidul de guvernământ Bharatiya Janata au folosit pandemia pentru a promova o campanie continuă de demonizare îndreptată către populaţia musulmană indiană.
În acest scop, guvernul Modi a atribuit public răspândirea coronavirusului unei întâlniri anuale a grupului misionar musulman Tablighi Jamaat, ignorând în acelaşi timp întâlniri similare organizate de grupurile hinduse. Nu este surprinzător, observă jurnalista Rana Ayyub, că „hashtagurile #CoronaJihad şi #BioJihad au inundat Twitterul” în ultimele săptămâni. Mesajul transmis de guvernul Modi naţiunii se bazează pe o minciună revoltătoare, dar are consecinţe de amploare pentru musulmanii din India. Cu mult înainte de venirea COVID-19 musulmanii erau vizaţi de o campanie de discriminare instrumentată chiar de stat. Pe lângă efortul oficial al guvernului de a le retrage câtorva milioane de musulmani cetăţenia, a existat o creştere a violenţei extrajudiciare împotriva musulmanilor, inclusiv un pogrom care a coincis cu vizita oficială a lui Trump în India la începutul acestui an. „Partidul aflat la guvernare în India nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi impune agenda naţionalistă hindusă”, a scris în februarie ziarul american The Atlantic, descriind cum mulţimi înarmate hinduse atacau cartiere musulmane, musulmani şi afacerile acestora în Delhi în timp ce poliţia stătea pasivă sau, în unele cazuri, îi proteja pe atacatori. Musulmanii au ripostat. Au murit atunci cel puţin 45 de persoane, iar experţii avertizează că lumea ar trebui să se aştepte la pogromuri şi mai mari. Violenţele au amintit de cele din 2002, când Modi era secretar de stat, iar autorităţile nu au făcut nimic pentru a opri carnagiul în care au murit 1.000 de persoane, cele mai multe musulmani.
În Turkmenistan, dictatură închisă, care se fereşte de lumea exterioară, autoritatea susţine că în ţară nu există niciun caz de îmbolnăvire de COVID-19 şi că nici n-a existat vreodată. În schimb, în plină pandemie mondială, acolo au fost organizate defilări grandioase cu biciclişti costumaţi la fel, pentru a marca Ziua Mondială a Sănătaţii, şi cu cai pentru a sărbători Ziua Calului. Turkmenistanul neagă, de asemenea, că ar avea vreun caz de SIDA. Preşedintele Gurbanguli Berdîmuhammedov îşi alimentează cu grijă imaginea de atlet.
În politicile fasciste, membrii grupului asupra căruia este îndreptată ura sunt aproape întotdeauna înfăţişaţi ca purtători ai bolii. Aşa i-au descris naziştii pe evrei şi tot aşa justifică astăzi guvernele de extremă dreapta politicile care vizează imigranţii şi minorităţile. În Italia, patria primului regim fascist, Matteo Salvini, liderul partidului de dreapta Lega, a susţinut în februarie că „a permite intrarea în ţară a emigranţilor din Africa, unde prezenţa virusului a fost confirmată, este o iresponsabilitate”. La acea vreme existau deja 229 de cazuri confirmate de COVID-19 în Italia şi doar unul din toată Africa. De atunci, Italia a devenit cel mai mare focar de boală din Europa. De asemenea, nu este surprinzător că administraţia Trump a folosit criza COVID-19 pentru a-şi consolida poziţia antiimigranţi. Făcând mai mult decât să atace obsesiv imigranţii fără documente, administraţia a impus şi un moratoriu cuprinzător asupra imigraţiei legale.
Liderii politici vor fi întotdeauna tentaţi să pună vina pentru probleme pe duşmani ideologici familiari, deoarece acest lucru oferă coerenţă narativă. Dar, după cum a reamintit Hannah Arendt, teoretician germano-american al politicii care a abordat teme ca antisemitismul şi totalitarismul, „handicapul principal al propagandei totalitare este că nu poate satisface acest dor al maselor pentru o lume complet consecventă, inteligibilă şi previzibilă fără a intra în conflict serios cu bunul simţ”. Evreică în germania nazistă, Hannah Arendt a prins ambele războaie mondiale.
Acum, când SUA este copleşită de pandemie, realitatea copleşeşte propaganda. Dar, după cum ştim din istoria fascismului, nu există nicio garanţie că bunul simţ va învinge.
Federico Finchelstein este profesor de istorie la New School for Social Research and Eugene Lang College şi autor al cărţii „O scurtă istorie a minciunilor fasciste”. Jason Stanley este profesor de filosofie la Universitatea Yale şi autor al studiului „Cum funcţionează fascismul: Politica lui Noi şi Ei”.
„Se vor schimba multe, însă nu trebuie să ne amăgim, business-ul băncilor rămâne în continuare fundamental acelaşi şi anume intermedierea financiară în condiţii de eficienţă a alocării resurselor pe acele destinaţii şi segmente care au pe de o parte capacitatea de rambursare a creditelor angajate şi pe de altă parte contribuie semnificativ la creşterea PIB. Dar bineînţeles că, în contextul pandemiei de COVID-19, cum afirma un articol din The Economist, dacă sistemul de sănătate, medicii şi asistentele medicale au fost şi sunt în prima linie în criza de sănătate generată de pandemie, se poate spune că băncile sunt şi vor fi în prima linie a crizei financiare şi economice declanşată în acest context”, afirmă Sergiu Oprescu, preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Române a Băncilor (ARB), referindu-se la strategiile băncilor în contextul crizei declanşate de pandemia de COVID-19.
Astfel, ajungând în prima linie a crizei financiare şi economice, băncile vor avea o responsabilitate suplimentară – aceea a alocării rezervei financiare existente (limitată în cazul României) în condiţii de eficienţă şi randament superior economic.
În acelaşi timp, nu trebuie neglijate lecţiile pozitive pe care sistemul bancar le-a învăţat în această perioadă precum digitalizarea realizată „pe fast forward”, lucrul de acasă (sau telemunca), capacitatea de a desfăşura aproape orice serviciu bancar în mediul online şi adoptarea rapidă şi fără riscuri operaţionale mari a acestor servicii de către clienţi. „Sunt convins că o mare parte din aceste realizări făcute sub imperiul crizei se vor permanentiza cu impact pe creşterea productivităţii şi scăderea costurilor.”
În urma crizei coronavirusului, din punct de vedere economic vom parcurge două etape: o primă etapă de protecţie a mediului de afaceri şi o a doua de revenire economică.
Iar sistemul bancar este astăzi parte a soluţiei atât în gestionarea crizei în prima fază, cât mai ales în perioada următoare de recuperare şi revenire, explică şeful ARB. „În criză, asigurarea de lichidităţi şi reducerea poverii datoriei sunt principalele obiective. În perioada de recuperare obiectivul principal va fi cel legat de asigurarea finanţării investiţiilor. Trebuie înţeles că resursele financiare sunt limitate. Noi am intrat în această criză cu un spaţiu fiscal limitat şi utilizat nepotrivit, aş spune chiar abuziv, în perioada anterioară pentru a stimula un consum excesiv. Ca atare se poate spune că astăzi, România intră cu un handicap semnificativ în criză, generat de o resursă fiscală de absorbţie a şocului destul de redusă prin comparaţie cu alte state din regiune care aveau chiar şi excedent bugetar.”
Care sunt cele mai mari provocări pentru sistemul bancar în contextul crizei coronavirusului? „Intrând în criză cu aceste resurse limitate principala prioritate şi provocare este să le drămuim just şi să le folosim cu o maximă eficienţă, aici mă refer şi la capacitatea sistemului bancar de finanţare. Dacă alocăm excesiv resursele încă din prima fază a crizei, cea legată de reducerea temporară a poverii datoriei, se poate întâmpla să rămânem fără tracţiune în mijlocul pantei”, susţine Sergiu Oprescu.
Băncile vor finanţa revenirea economiei, dând de data aceasta o atenţie sporită creditului pentru companii. Astfel, ieşirea din această criză economică se va face cu ajutorul băncilor, finanţând IMM-urile din surse proprii sau prin scheme de garanţii guvernamentale, spune şeful bancherilor. „Băncile vor acorda întotdeauna credite în aşa fel încât să minimizeze pierderile posibil de anticipat, adică în condiţiile standardului de risc asumat. Condiţia necesară, dar nu neapărat suficientă, pentru creşterea creditării este responsabilitatea în alocarea resurselor în perioada postcriză de sănătate şi în recesiunea economică ce va urma. Responsabilitatea aceasta nu revine doar bancherilor, ci şi autorităţilor române prin cadrul legislativ. Noi nu solicităm facilităţi speciale, ci un cadru legislativ stabil prin care să fie conservată capacitatea băncilor, în calitatea lor de Infrastructură Critică Naţională, de a rămâne solid capitalizate şi cu indicatori de lichiditate în acord cu reglementările naţionale şi internaţionale, pentru a evita afectarea stabilităţii financiare.”
În anul 2020 sunt necesare măsuri proactive de creştere a creditării, ca parte a abordării strategice de relansare a mediului antreprenorial şi a economiei în general, pentru a susţine reluarea activităţii economice afectate de pandemie, susţine Sergiu Oprescu.
„În acest sens, la nivelul ARB am propus înfiinţarea unui task force public-privat pentru elaborarea strategiei de creştere a intermedierii financiare, măcar pe perioada aceasta. Invităm autorităţile să testăm o strategie de criză pentru creşterea creditării şi revigorarea economică.”
Criza COVID-19 a blocat economia impunând carantină, izolare la domiciliu sau internare pentru persoanele contaminate, precum şi diminuarea activităţii economice, care duce uneori chiar la închideri de firme şi la şomaj, tehnic sau total, punând şi clienţii persoane fizice sau companii care au credite la bănci în derulare în imposibilitatea obiectivă de a-şi achita ratele la împrumuturi. Deşi autorităţile au adoptat reglementări care permit clienţilor băncilor afectaţi de criza coronavirusului să-şi amâne ratele la credite cu până la 9 luni, până la sfârşitul anului 2020, dacă economia se redresează lent, debitorii pot avea dificultăţi cu plata creditelor şi în anii următori. Nu toate firmele vor rezista crizei COVID-19 şi cu toate precauţiile este încă dificil de anticipat care anume o vor face. Această analiză ţine atât de elementele particulare ale companiei respective, cât şi de creativitatea şi determinarea managementului, menţionează şeful ARB.
În condiţiile crizei economice determinate de pandemia de COVID-19, rata creditelor neperformante ar putea să revină pe creştere. „În mod cert, rata expunerilor neperformante va creşte. În ultimii ani, acest indicator a avut o traiectorie descendentă, însă este posibil să asistăm la o inversare de trend pe fondul provocărilor care au tendinţa de a eroda gradual stabilitatea şi disciplina financiară.”
În România rata creditelor neperformante a ajuns la un nivel aproape de nivelul mediu din UE, fiind de 3,98% în februarie 2020, faţă de 3% în iunie 2019 în UE.
Deocamdată, pierderile crizei în rândul IMM-urilor par să fie reduse, judecând după răspunsul la întrebarea „După cât timp credeţi că veţi reveni la nivelul cifrei de afaceri anterior crizei”, dintr-o recentă anchetă în rândul IMM-urilor. Doar 7,5% dintre firme au avut un răspuns mai ezitant şi au indicat că ar reveni la valorile de dinainte de criză după mai mult de doi ani, spune Oprescu.
În bilanţul băncilor există aproximativ 10% din companiile active din România, acestea fiind cele care au contractat credite bancare în prezent. Însă, principalul risc vine de la creditul comercial.
La nivelul economiei, raportul creditul comercial versus creditul bancar este de 3:1, dacă ne uitam la creditul total pe companii, şi de aproape 10:1, dacă particularizăm la nivelul capitalului de lucru, atenţionează preşedintele ARB.
„Acest lucru poate produce blocaje în economie, efectul fiind unul de domino în rândul celor care utilizează creditul comercial şi care poate afecta indirect şi restul companiilor.”
În această perioadă ar trebui acordată o atenţie deosebită şi modificării cadrului legislativ privind insolvenţa persoanelor juridice.
„Ar trebui să găsim acel punct de echilibru între creditori şi debitori în legislaţie care să integreze condiţionalităţile crizei actuale pentru a nu sufoca economia României cu un nou val al insolvenţelor.”
Fiind un an cu stres financiar pentru mulţi, cererea pentru credite ar putea să scadă, mai puţin vizibil la sold din cauza moratoriumului de amânare a plăţii ratelor.
Creditarea privată totală înregistra în primul trimestru din 2020 o creştere de 7,1%. Dar, din cauza efectelor crizei COVID-19, până la sfârşitul anului 2020 creditarea poate avea o scădere faţă de anul 2019, când s-a înregistrat o creştere medie a creditării de 7,6%.
„Ne dorim ca această perioadă să fie cât mai scurtă. Precum s-a văzut înainte de izbucnirea crizei, creditul ipotecar a avut cea mai mică creştere în 2019 de când acest tip de credit se acordă (7,8% faţă de 2018, cifre exprimate în euro). Este această evoluţie conjuncturală sau un trend? Rămâne de văzut. În orice caz, în primul trimestru din 2020 creşterea pe acest segment a accelerat uşor (9% în martie 2020, faţă de martie 2019).”
În opinia şefului ARB, programul Prima casă va trebui regândit şi direcţionat către cei care se pot califica la credit, dar îşi pierd curajul investiţional. Dobânda medie la creditele Prima casă este 4,44% pe an, iar dobânda medie la creditele ipotecare noi 5,35% pe an în martie 2020. „Este nevoie să stimulăm cererea în toate segmentele sociale eligibile prin măsuri bine ţintite care să ofere oportunităţi celor mai curajoşi să îşi asume investiţii.”
Dobânzi mai mici şi mai multă volatilitate?
Creditarea va fi preponderent în lei pentru retail şi un mix lei şi valută pentru corporaţii.
Iar perioada dobânzilor mici, posibil mai mici decât în prezent, se va menţine în continuare, după cum anticipează şeful ARB.
Volatilitatea este în mod evident o expresie a unei stări de incertitudine cu privire la viitor. Iar în condiţiile actuale, când toate evaluările se fac pe termen scurt, este normal să ne aşteptăm la o creştere a volatilităţii pe pieţele financiare locale şi internaţionale pentru 2020, mai spune Sergiu Oprescu.
VIX, care este un indice ce exprimă volatilitatea pieţelor de capital, calculat în SUA, a înregistrat deja din a doua jumătate a lunii martie creşteri substanţiale, de la un nivel, să spunem, înainte de criză, de palier, până la un nivel de 6-7 ori mai mare decât cel de dinainte de criză. Ulterior, începând cu luna aprilie, VIX a înregistrat o evoluţie descendentă, iar acum tranzacţiile se situează în jurul unui nivel de două ori mai mare decât cel iniţial.
Răspunsul băncilor centrale, de a mobiliza resurse financiare uriaşe în ţările dezvoltate şi în UE, va contribui la o posibilă tendinţă de scădere a dobânzilor de bază pe principalele valute. Acelaşi lucru este de aşteptat să se întâmple şi în România, susţine şeful ARB. „Nu este de altfel exclus ca dobânda de politică monetară să fie din nou redusă dacă inflaţia se va plasa în continuare aşa cum este de aşteptat pe un trend descendent. Iar intervenţiile anunţate de către Banca Naţională a României de cumpărare de titluri de stat pe piaţa secundară ar modera şi mai mult dobânzile pe termen lung. Dobânzile mai reduse pot însă duce şi la deprecierea leului.”
În încercarea de a reduce perioada de recuperare şi revenire a economiilor toate resursele disponibile vor fi folosite. În Europa nu numai politica monetară din zona euro rămâne neortodoxă, dar şi politicile fiscale naţionale au devenit neortodoxe. Renunţarea la clauzele Pactului de stabilitate şi creştere pentru prima oară în istorie (care limitau deficitul bugetar la 3% din PIB şi datoria publică la 60% din PIB) arată cât de dificilă este perioada pe care o traversăm. La noi, în premieră, banca centrală a anunţat pe 20 martie că va cumpăra titluri de stat de pe piaţa secundară. Tot atunci a anunţat şi că vor fi posibile reduceri ale rezervei minime obligatorii, aminteşte Sergiu Oprescu.
„Ar fi bine să înţelegem, atât la nivel economic, cât mai ales la nivel politic, că în mijlocul acestor turbulenţe băncile sunt bărcile noastre de salvare. În majoritatea ţărilor s-a avut grijă să existe bărci de mari dimensiuni şi cu stabilitate mare, iar în altele, precum şi la noi, s-a umblat cu bormaşina şi s-au dat găuri prin toata carena prin tot felul de iniţiative legislative. Populismul trecut, precum şi cel din prezent, reprezintă cel mai mare pericol pentru capacitatea băncilor de a asista economia în procesul de revenire la normal.”
Consolidare a sistemului bancar… Şi digitalizare
Şocurile din economie reprezintă un real „test de stres” pentru bănci, iar cine nu rezistă în ciuda pregătirilor impuse de reglementări trebuie să găsească capitalul necesar pe pieţele financiare locale sau internaţionale, făcând în acelaşi timp concesiile de preţ sau de acţionariat dorite de investitori, indiferent de mărime, anticipează şeful bancherilor. „Perioadele de criză au reprezentat însă întotdeauna bune oportunităţi de consolidare a sistemelor bancare şi nu văd de ce nu ar fi cazul şi în aceasta criză.
Dacă privim însă din perspectiva necesarului de finanţare în economia naţională şi a gradului de incluziune financiară, România are nevoie de bănci pentru dezvoltarea economică. Într-un stat european unde gradul de intermediere financiară este de 3 ori mai redus faţă de media europeană, 25% versus 83%, reducerea capacitaţii de creditare este de fapt elementul de monitorizat, nu neapărat numărul băncilor care operează.”
Criza a impus avansul digitalizării în toate sectoarele unde acest lucru a fost posibil, inclusiv în sistemul bancar. Pentru unele sectoare acest mod de lucru se va dovedi a fi doar o alternativă de avarie, iar pentru altele un mod de lucru normal. Băncile îşi vor ajusta modul de lucru în funcţie de cerere, este de părere preşedintele boardului ARB.
„Cred însă că această criză prin natura ei, în special prin digitalizarea forţată a relaţiei cu clienţii, a adus o nouă dimensiune de economisire şi eficienţă în răspunsul sistemului bancar la nevoile clienţilor. Am convingerea că programele de eficientizare a costului de intermediere financiară, mai ales prin canalul reprezentat de reţeaua de sucursale, sunt de abia la început. Pe de altă parte, având în vedere dimensiunea mică de active bancare pe unitate şi nevoia de creştere a intermedierii financiare, se prea poate să asistăm la o creştere rapidă de cerere pe canalele digitale cu păstrarea amprentei actuale a canalului bancar reprezentat de reţeaua de sucursale. Această decizie însă va face parte din strategia de dezvoltare a fiecărei bănci pe viitor.” În România, penetrarea reţelei de unităţi bancare şi a numărului de ATM-uri se situează puţin peste media Uniunii Europene, potrivit datelor incluse într-un raport recent al Băncii Mondiale. Astfel, în anul 2019, România avea 4.018 unităţi bancare şi 10.531 ATM-uri la nivel naţional, care echivalează cu 26 de unităţi bancare şi 68 ATM-uri la 100.000 de adulţi. Această penetrare este comparabilă cu nivelul UE, de 25 sucursale şi 63 de ATM-uri la 100.000 de adulţi în 2017.
Recesiune economică în vremuri de pandemie
Evoluţia sistemului bancar este corelată şi cu mersul economiei. Iar atunci când economia este în declin se resimte şi la nivelul băncilor.
În 2020, conform estimărilor FMI, economia globală va cădea cu 3%, zona euro cu 7,5%, iar cei mai importanţi parteneri comerciali ai României, Germania cu 7% şi Italia cu 9,1%. În aceste condiţii, România nu poate evita căderea, crede şeful ARB.
„Dar măsurile ample de susţinere a economiilor din UE împreună cu propriile măsuri luate la nivel naţional, estimate a reprezenta un procent important din PIB, vor susţine recuperarea.”
În opinia lui Sergiu Oprescu, este dificil de anticipat dacă sub impactul COVID-19, evoluţia economiei României va avea o traiectorie în „V”, cu scăderea producţiei şi a investiţiilor, stagnarea temporară a afacerilor, acea fază de declin al activităţii economice temporară (recesiune), urmată de o revenire rapidă de amplitudine proporţională cu cea din faza de cădere, sau evoluţia economiei va fi în „U”, cu prelungirea perioadei de stagnare.
„La momentul acesta, nu luăm în calcul un scenariu de criză în forma de «L», care presupune o cădere şi o rămânere pe palierul de cădere timp mai îndelungat. Criza financiară este un element probabil dacă modificările aduse cadrului legislativ în domeniul bancar de cele 8 legi/ proiecte de legi intră în vigoare. Este nevoie de responsabilizare pentru ca factura plătită de români să fie cât mai mică.”
Această direcţie de responsabilizare trebuie arătată şi condusă în primul rând de clasa politică, pe baza consultării experţilor în economie, prin identificarea măsurilor pe care să le luăm.” Şeful ARB consideră că este un moment foarte potrivit pentru a se realiza, spre exemplu, un pact larg pe întreg spectrul politic pentru acţiuni economice ţintite spre evitarea unei eventuale reduceri a ratingului de ţară, fapt care ar accentua fundamental criza şi ar amâna revenirea.
„Românii nu trebuie din nou expuşi la o criză economică severă. PIB-ul pe cap de locuitor în România în cifre absolute s-a situat în 2019 la nivelul de 11.500 euro, reprezentând 37% din media UE27 de 31.960 euro. România are al doilea cel mai ridicat nivel de sărăcie din Europa (32,5%), după Bulgaria (32,8%), cu 11 pp peste media UE (21,7%), suntem încă prea săraci ca să ne permitem măsuri populiste. De aceea cred că noi toţi, indiferent că suntem economişti, ingineri, jurnalişti, politicieni, sociologi etc., trebuie să contribuim conştient, consecvent şi apăsat la reducerea continuă a indicatorului populismului în ţara noastră.”