Elevii şcolii 124 din cartierul Rahova, care a luat foc în primăvara acestui an, au început anul şcolar la alte unităţi de învăţământ.
Şcoala 124 a fost demolată, iar din luna iunie a acestui an, primăria Sectorului 5 a demarat lucrările de construire a unei noi clădiri. Potrivit proiectului, data finalizării construcţiei este luna iulie a anului viitor, astfel că elevii au şanse ca anul viitor, în septembrie, să se întoarcă la şcoala 124.
Elevii şcolii 124 din cartierul Rahova, care a luat foc în primăvara acestui an, au început anul şcolar la alte unităţi de învăţământ.
Şcoala 124 a fost demolată, iar din luna iunie a acestui an, primăria Sectorului 5 a demarat lucrările de construire a unei noi clădiri. Potrivit proiectului, data finalizării construcţiei este luna iulie a anului viitor, astfel că elevii au şanse ca anul viitor, în septembrie, să se întoarcă la şcoala 124.
Între timp, conducerea unităţii de învăţământ a improvizat un nou secretariat în sala de sport, care nu a ars în urma incendiului din primăvară şi nici nu a fost demolată.
Pentru refacerea şcolii, Primăria Sectorului 5 a alocat suma de 8 milioane de lei.
Dacă în cazul şcolii 124 lucrările au început deja, la şcoala 141, tot din Rahova, al cărei tavan s-a prăbuşit în 2017, lucrările trenează. Mai exact, primarul sectorului 5, Daniel Florea, anunţa încă din septembrie anul trecut că această şcoală, denumită şi “Ion I. C. Brătianu”, va fi demolată şi se va construi o altă clădire, dar în realitate, unitatea nici măcar nu a fost demolată.
Tot primarul sectorul 5 anunţa, pe Facebook, în luna martie a acestui an, că şcoala 141 „va fi un etalon la nivel naţional”.
A fost punctul care marchează, practic, transformarea crizei imobiliare de pe piaţa americană în criza economică mondială care ne-a afectat şi care, în anumite domenii, mi se pare a ne mai inflenţa încă.
O invitaţie pe e-mail, văzută de cei de la Financial Times, este adresată “Lehman Brothers & Sisters” şi vorbeşte despre calitatea celor din echipa băncii şi le propune să se întâlnească cu toţii; publicaţia financiară estimează că peste 200 de foşti angajaţi vor răspunde chemării.
Poate că ar trebui să ne alăturăm şi noi fraţilor şi surorilor de la Lehman.
Pentru cei mai tineri, să spunem că prăbuşirea Lehman Brothers a fost cel mai mare faliment din istoria Statelor Unite şi că a afectat întreg sistemul bancar mondial. Alţi coloşi financiari au fost socotiţi “too big to fail” şi au primit numai în Statele Unite sprijin guvernamental în valoare de 2.250 de miliarde de dolari. Criza a afectat lumea întreagă: oficiali ai Băncii Angliei estimau în 2010 că economia mondială a pierdut între 60.000 şi 200.000 de miliarde de dolari, iar analişti de la Banca Mondială apreciau că 35 de milioane de oameni au sărăcit. 5 milioane de americani au rămas fără case.
În punctul de maxim al crizei şi elanurile antreprenoriale ale românilor scăzuseră îngrijorător, pentru că mai existau doar 160.000 de patroni, mai puţin de jumătate faţă de 1993, când număram 393.000 de întreprinzători. Sigur că pot exista explicaţii pentru această evoluţie, cum ar fi transformarea micilor întreprinderi ale decretului lege 54 în SRL-uri şi SA-uri, concentrări de activităţi, creşteri de fiscalitate sau talentul antreprenorilor şi puterea acestora de a rezista pe o piaţă care un deceniu şi mai bine numai comodă nu a fost.
O altă ştire de luni, 20 august, este cea cu Grecia, care abia acum a ieşit din programul de redresare economică impus de partenerii europeni.
Veţi mai fi ţinând minte toate luările de cuvânt despre grecii cei leneşi şi despre alţi europeni mai harnici care, despre Cipru, Irlanda, Portugalia sau Italia, socotite, pe rând sau grămadă victime ale propriilor neputinţe economice, accentuate de criză.
Asociat cu toate acestea, veţi mai fi ţinând minte termenul “austeritate”, devenit cu ceva vreme în urmă o marotă a liderilor europeni şi care, transpusă în România, a însemnat concedieri în sistemul bugetar, reduceri de salarii, desfiinţări de filamonici şi teatre şi exodul medicilor, care au plecat din spitale care s-au închis sau şi-au redus numărul de angajaţi. “Austeritate” se alătură altor multor termeni care au caraterizat anii de criză – subprime, bail-out, Collateralized Debt Obligation – CDO, naţionalizare, noua realitate economică, naţionalism economic. Pentru fiecare dintre aceşti termeni s-ar putea scrie câte o carte, despre modul în care au inflenţat şi influenţează ultimul deceniu; dacă nu le sesizaţi importanţa ăi influenţa, sunteţi fericiţi, într-un oarecare sens biblic.
Marea criză din anii ’30 a dus la apariţia managementului ca ştiinţă şi profesie şi dus la crearea unor departamente astăzi indispensabile unei companii – marketing, relaţii publice, publicitate.
“Clientul”, ca noţiune şi obiect de studiu a apărut tot atunci, alături de noi produse, precum nylonul şi noi modalităţi de comerţ, cum ar fi cel prin poştă.
LaFelDeMareaCriză începută în 2008 nu a avut efecte benefice, iar analiştii au vorbit mult timp de criza irosită, pentru că nu s-a schimbat nimic la nivel fundamental, deşi la un moment dat s-a tot spus despre capitalism că nu va mai fi ce a fost. Putem accepta ideea doar dacă vom constata că LaFelDeMareaCriză a dus la ascensiunea ideilor naşionaliste şi a liderilor extremişti, la supraevaluarea importanţei statului în economie, la accentuarea decalajului dintre bogaţi şi săraci, la pierderea unor segmente majore din clasa de mijloc mondială, la o reducere a comerţului mondial şi la o scădere a influenţei globalizării.
A, şi să nu uit, la creşterea apreciabilă a casandrelor care prevestesc o nouă criză mondială, la orice strănut al buselor sau la un pic de febră pe piaţa valutară.
De aceea zic că ar trebui să ne alăturăm iniţiativei celor de la Lehman. Depinde cum vom privi paharul cu care vom bea, de aniversare sau de comemorare, în funcţie de efectele pe care le-a avut criza asupra vieţilor fiecăruia, dar momentul 15 septembrie trebuie marcat.
După zece ani, cineva constată: „Noi, în România, generaţia noastră, a celor care am început să muncim pe la mijlocul anilor 2000, am avut o criză a bogăţiei, nu una a sărăciei, aşa cum a fost criza de pe vremea părinţilor noştri imediat după căderea comunismului”.
Prăbuşirea sistemului comunist a însemnat căderea şi închiderea a aproape o treime din fabrici, scăderea numărului de salariaţi de la 8 milioane, la 6 milioane şi apoi la 5 milioane, scăderea dramatică a veniturilor prin amputarea lor reală prin explozia inflaţiei şi devalorizarea monedei naţionale. La toate acestea s-a adăugat o perioadă gri pentru România – între 1990 şi 2000 – în care nu se vedea niciun viitor, decât cel de a pleca din ţară.
Familii întregi s-au trezit peste noapte şomere tocmai când aveau copiii mici sau în primii ani de şcoală. Noroc că aceste familii au devenit proprietari ai apartamentelor unde stăteau la un preţ extraordinar de mic, aceasta fiind de fapt cea mai mare avere a românilor.
Apariţia capitalismului românesc nu a adus şi noi locuri de muncă, ci doar a transferat active, contracte şi bani din buzunarul statului într-un buzunar privat. Afacerile private rezistau pentru că puteau să plătească salarii care creşteau în acelaşi ritm cu inflaţia sau creşterea dolarului.
Opţiunea de a lucra peste hotare era limitată doar la varianta rămânerii în Germania, Austria, Grecia, Statele Unite după vreun meci de fotbal, având în vedere că în primul deceniu după Revoluţie nu se deschiseseră graniţele şi nu puteam circula liber în Europa.
După anul 2000 lucrurile s-au schimbat, odată ce am fost traşi în NATO şi Uniunea Europeană şi au început să apară investitorii străini, care au atras apoi şi investiţii româneşti. Au apărut joburi noi, mai bine plătite, au apărut clădiri de birouri, multe dintre fabrici au fost înlocuite cu alte industrii, cu o valoare adăugată mai mare.
Timp de opt ani, între 2000 şi 2008, România a traversat o perioadă economică extraordinară: au apărut creditele, maşinile au devenit accesibile, au apărut creditele pentru locuinţe, creditele pentru vacanţă, salariile au crescut, inflaţia s-a redus, iar cursul valutar, coşmarul primului deceniu, chiar a scăzut. Dolarul a coborât de la 4 lei, la 2,8 lei.
Criza începută în septembrie 2008 a fost total diferită de cea de după căderea comunismului: adică a fost o criză a bogăţiei. Cu excepţia perioadei 2009-2011, când numărul de locuri de muncă s-a redus cu 600.000 – de la 4,8 milioane la 4,2 milioane –, cu excepţia perioadei de creştere a cursului de la 3,6-3,8 lei la 4,2 lei pentru 1 euro, cu excepţia reducerilor salariilor întâi în sectorul privat apoi în sectorul de stat, lucrurile nu au fost dramatice, ca pe vremea părinţilor sau bunicilor.
Cei care s-au trezit şomeri au plecat imediat la muncă în străinătate fără probleme – iar Anglia stă mărturie –, reuşind să câştige mult mai mult decât în ţară. Chiar în perioada crizei, nu numai că fabricile nu s-au închis, ci dimpotrivă, au început să facă din nou angajări, având comenzi din afară.
Au început să apară lanţuri de supermarketuri care se extindeau exploziv deşi era criză, cum ar fi Lidl, Kaufland, Mega Image etc.
S-au creat noi locuri de muncă în retail, dar şi în industria automotive. Au apărut noi lanţuri – poate nu vă aduceţi aminte, dar H&M a venit în 2011 şi a avut aproape cele mai mari vânzări pe metrul pătrat din tot grupul la deschidere; s-au construit noi malluri – Promenada, Mega Mall, ParkLake etc.; au apărut noi clădiri de birouri, iar marile multinaţionale, în special din industria IT, reîncepeau să crească salariile pentru a atrage forţă de muncă. Salariile mici – cele situate în jurul nivelului minim pe economie – s-au dublat, iar salariul mediu a crescut de la 350 de euro (2008) şi 325 de euro (2009) la 530 de euro în 2017.
Cursul leu euro s-a stabilizat în jurul a 4,3-4,4 lei pentru un euro imediat după creşterea din 2008-2009, inflaţia a început să scadă, atingând un nivel de 0, iar dobânzile la lei, spre stupoarea tuturor economiştilor, au scăzut de la 6-8% la 0,6-1%.
În plină criză a apărut programul Prima Casă, care a revigorat piaţa imobiliară. Pentru tineri acest program a fost extraordinar, o oportunitate cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă: să ai posibilitatea să-ţi cumperi un apartament de 50.000-60.000 de euro pe care să-i plăteşti în 10-15 ani, spre deosebire de bunici şi părinţi, care îşi plăteau apartamentele în 30 de ani.
Bineînţeles că au fost pierzători în criză, antreprenori români, patroni, oameni de afaceri care s-au trezit că au făcut datorii prea mari în perioada de boom, iar businessul, aflat într-o scădere a veniturilor, nu le mai poate plăti. Au pierdut cei care s-au trezit cu salariile tăiate în timp ce trebuia să-şi plătească ratele la bancă. Au pierdut cei care au avut credite în franci elveţieni pentru că s-a dublat cursul valutar al francului, au pierdut cei care au avut credite în euro şi care trebuia să plătească creşterea cursului, au pierdut cei care trăiau în oraşe mijlocii şi mici pentru că nu mai venea niciun investitor, cele mai multe investiţii îndreptându-se către oraşele mari.
Patronii care nu au putut să facă faţă scăderii businessurilor şi-au băgat firmele în insolvenţă, reuşind să scape, cel puţin parţial, de plata datoriilor.
Dacă tragem linie şi adunăm, criza din 2008 a fost o criză cu salarii în creştere, cu păstrarea maşinii în cele mai multe din cazuri – nu cred că a dispărut aglomeraţia de pe străzi –, a fost o criză cu noi locuri de muncă, a fost o criză chiar şi cu ştergeri de datorii atât pentru companii cât şi pentru persoane fizice, a fost o criză în care au crescut economiile în bănci, a fost o criză în care mulţi şi-au luat apartamente, a fost o criză cu creşterea consumului, a fost o criză cu schimbarea mai des a hainelor, a fost o criză cu vacanţe în străinătate şi city-breakuri, a fost o criză cu smartphone-uri şi cu Converse.
Chiar nu a fost atât de rea această criză.