Tag: aparitii

Nicholas Bate este autorul mai multor carti de succes pe teme economice si conduce Strategic Edge Ltd., o firma de consultanta care colaboreaza cu companii ca Microsoft, Marks & Spencer sau Barclays Bank. Cred ca viteza cu care cartea lui a fost publicata si apoi tradusa la noi (inainte chiar ca faimoasa criza sa-si arate pe deplin coltii) este cel mai temeinic argument in favoarea ideii de baza a lucrarii: nu trebuie sa privim pasiv la semnalele globale ale recesiunii, chiar daca ele par sa nu ne atinga personal, ci trebuie sa actionam neintarziat. In perioadele de crestere economica, pierderile, nesincronizarile, lipsa de eficienta in anumite compartimente ale afacerii, erorile de management pot sa nu sara in ochi si chiar sa fie tolerate. Recesiunea, insa, face imperios necesar un plan care sa previna reverberarea furtunii economice globale la nivelul afacerii personale si care sa-i elimine acesteia toate disfunctionalitatile. Calitatea unui astfel de manual practic este ca ofera idei concrete de imbunatatire a performantelor economice, in contextul dat. Intre cele 176 de strategii oferite de autor sunt cele care au in vedere problemele banesti (cu metode de obtinere rapida a lichiditatilor necesare), cele legate de luarea deciziilor dificile in privinta produselor si a clientilor care irosesc banii, cele vizand datele concrete necesare pentru luarea unor decizii de calitate (cine si ce anume reprezinta sursele financiare ale activitatii), cele care abordeaza problema vanzarilor (stabilirea preturilor, negocierile corecte) si a marketingului (care nu trebuie vazut ca un lux in timpul recesiunii).

 

 

„Shitter’s Club” e un roman scris in 1994 de Frédéric Beigbeder si publicat sub titlul „Vacances dans le coma”. Pentru cine inca nu s-a plictisit de delirurile narco­sexualointelectuale ale lui Marc Marronier (si ale lui Beigbeder, in general), volumul poate fi inca o vacanta lipsita de neprevazut in lumea cluburilor pariziene en vogue, a petrecerilor desantate, a sexului orgiastic, toate colorate cu prezente intelectuale si citate de marca. Marronier, eroul deja cunoscut publicului nostru din “Dragostea dureaza trei ani” si “Jurnalul unui tanar ticnit” este, dupa cum suntem anuntati in preambulul cartii, “in varsta de 27 ani, are un apartament fascinant, serviciu amuzant si, cu toate acestea, nu se sinucide. Pas de intelege ceva din toata chestia asta”. Curat pas!

 

 

Sah si politica la Sankt Petersburg

Ronan Bennett este irlandez, dar traieste la Londra. S-a afirmat ca scenograf, dar s-a reorientat catre literatura, spatiu unde a devenit un nume greu dupa publicarea celui de-al treilea roman al sau „The Catastrophist” (1998), prezent pe lista scurta a nominalizarilor pentru Whitbread, laureat al Irish Post Literature Award si al Belfast City Council Literature Award. Romanul „Ultima mutare a regelui”, volum cu subtitlu ciudat („Zugzwang” – cuvant de origine germana ce desemneaza, in sah, un dezavantaj care consta in simplul fapt de a trebui sa joci) a fost publicat in 2006 si descrie o suita de evenimente bizare care amesteca politica, crima, comploturile, amorul si jocul de sah, in Sankt Petersburgul anului 1914, cand un celebru om de presa, O.V. Gulko, este ucis in plina strada.

 

Ce este, de fapt, faimoasa domniei sale „lebada neagra”? Un concept profund si complex, care s-a nascut pornind de la o constatare cat se poate de simpla. Inainte de a descoperi Australia, oamenii din Lumea Veche erau convinsi ca toate lebedele sunt albe. Sensul acestei povesti este constatarea fragilitatii cunoasterii noastre. Nu este nevoie decat de o singura „lebada neagra” (precum cea descoperita in Australia) pentru ca tot acest edificiu de convingeri sa se naruie. Ceea ce autorul numeste „lebada neagra” este, de acum, un eveniment care are trei atribute: este un caz izolat, aflat dincolo de taramul asteptarilor obisnuite, are un impact deosebit si in al treilea rand, faptul ca gasim explicatii pentru aparitia sa dupa ce acest lucru s-a intamplat, facandu-l explicabil si predictibil.

 

Taleb considera ca un numar mic de „lebede negre” explica aproape orice in lumea noastra, de la succesul ideilor si al religiilor pana la dinamica evenimentelor istorice si ale vietii noastre personale. Logica lebedei negre face in asa fel incat ceea ce nu stim sa fie mult mai relevant decat ceea ce stim. „Ganditi-va la atacul terorist din 11 septembrie 2001. Daca riscul ar fi fost posibil de imaginat in 10 septembrie, atacul n-ar mai fi avut loc” – pentru ca masinaria noastra de evitat riscurile este construita exclusiv pornind de la niste evenimente care se repeta. Ceea ce natura umana refuza sa imagineze sfarseste insa prin a se intampla, iar socul este cu atat mai important cu cat suntem orbiti de previziunile noastre eronate asupra viitorului.

 

In cele 400 de pagini ale cartii, Taleb combina anecdote personale, povesti erudite, denuntari ale imposturii (caii de bataie sunt, in acest caz, economistii si ziaristii) si elogii ale geniului prospectiv (Umberto Eco, B. Mandelbrot, Karl Popper).

 

 

 

  

Descendenta a unei familii de indieni ojibwe, Louise Erdrich s-a nascut in 1954 in localitatea Little Falls din Minnesota si actualmente traieste in Minneapolis, unde este proprietara unei librarii. Majoritatea romanelor sale reinvie lumea incar­cata de datini bizare si de miracole a indienilor din nordul Statelor Unite, intr-o fresca ampla, asemanatoare in multe privinte universului magic al scriitorilor latino-americani. „Scopul meu este intotdeauna acelasi, nu sa fac etnografie, ci sa descopar fabulosul ascuns sub crusta realului”, declara autoarea. „Toba pictata” dezvolta doua din obsesiile majore ale scriitoarei; puterea pe care mortii o exercita asupra celor vii si influenta coplesitoare a muzicii asupra spiritului. Eroina romanului, Faye Travers, care se ocupa de problemele legale de succesiune, este insarcinata sa evalueze proprietatea unei familii din New Hampshire. Aici descopera o colectie de obiecte provenind dintr-o rezervatie indiana si, printre acestea, o toba decorata cu perle, pe care sunt reprezentate imaginile unei tinere, a unui lup si a unei cruci. Intrigata, Faye va fura toba si ii va descoperi puterile magice.

 

 

 

Pentru acest roman-eseu, Daniel Pennac a primit in 2007 premiul Renaudot, una dintre cele mai prestigioase distinctii literare din Franta. Posibila continuare a mai vechiului „Ca un roman” (1992), care elogiaza experienta lecturii si faptul ca aceasta poate prelungi viata, „Necazuri cu scoala” abordeaza, cu acelasi umor fin, scoala si problemele invatarii. Perspectiva este cea a scolarului, insa nu a celui eminent, ci a loazei. Iar Daniel Pennac, inainte de a fi fost profesor, s-a multumit sa fie, pe bancile scolii, „un cancre”, o loaza, un chiulangiu, cu rezultate submediocre. Descriind sub toate unghiurile acest aspect autobiografic, autorul studiaza problema „loazei” din mentalul popular, straduin-du-se sa-i recupereze caracteristicile nobile si sa-i restituie povara de angoasa si de suferinta, amestecand nostalgia cu ironia, reflectii asupra pedagogiei, asupra rolului familiei, dar si al mass-media.

 

De unde s-a iscat senzatia de revelatie traita de critic? Ne-o spune el insusi: „Ametitoare si amutitoare, revoltatoare pe cat de hipnotica, scrisa fara mila de ei si cinic pentru noi, cartea lui Gheorghe Florescu (…) este compusa dinlauntrul si dinspre varful sistemului. Mafiotlac etans, puteri oculte, monopoluri etno-securistice, comploturi sulfuroase, rivalitati atroce intre componentele Aparatului (Partid, Militie, Securitate, DIE s.a.) – totul da seama de teribila arhitectura a ororii deghizate-n deriziune”. Nu va asteptati, prin urmare, sa descoperiti in cele 500 de pagini ale volumului doar descrierea unor ritualuri de preparare si consumare a cafelei sau metode de recunoastere a aromelor bune, ci mai ales o radioscopie a lumii bucurestene, mergand de la zona artistilor si a oamenilor de cultura, a avocatilor si medicilor pana la cea a tejghetarilor, a tartorilor comertului socialist sau la cea a „organelor” de partid si de stat. Pretextul acestei plimbari de patruzeci de ani prin maruntaiele vietii Capitalei este cafeaua. Dupa ce deseneaza o harta de mare precizie a zonei care inconjoara Calea Dudesti, cu aglomerari fastidioase de nume de ulite si de piete, isi schiteaza un mic arbore genealogic si isi descrie sumar parintii, Gheorghe Florescu ne precizeaza data nasterii sale (in 1944) si ne arata principalele trasee de interes ale copilariei, traite sub semnul pasiunii pentru comert si pentru obtinerea unui ban in plus, chiar din revanzarea biletelor de cinematograf sau a painii. Trecand peste detalii biografice legate de adolescenta, autorul ajunge la momentul intrarii sale cu norma intreaga in comertul de stat socialist si la acela, decisiv, in care devine seful magazinului de cafea si coloniale din strada Hristo Botev nr. 10. De aici va vedea, pentru sine si pentru noi, moravurile „lumii noi”.  

 

 

 

Nabokov a scris acest microroman la Berlin, in 1930 si l-a publicat, chiar la sfarsitul aceluiasi an, in revista emigrantilor rusi „Sovremenniia Zapiski” („Scrieri contemporane”), care aparea la Paris. Populata de expatriati rusi care traiesc la Berlin, Paris sau Londra, povestea imaginata de autor se petrece in anii 1924-1925, intr-o vreme cand razboiul civil din Rusia se terminase de circa patru ani, cand Lenin tocmai murise, dar fara ca tirania instaurata de el sa fi slabit in intensitate. Descrierea acestui mediu de transfugi, in care frontierele sociale sunt destul de confuze din pricina rasturnarilor violente produse de Revolutie, nu este insa singura miza a cartii: dintre personaje se detaseaza ciudatul Smurov, asupra caruia, in cele din urma, se focalizeaza intreaga atentie a autorului. Cum este un om profund singur, Smurov nu va reusi niciodata sa capete vreo alta certitudine in afara aceleia ca este un etern „observator” (adica “Sogliadatai”, in rusa – titlul original al romanului).

 

 

 

Saga „Amurg”, imaginata de Stephenie Meyer (n. 1973), a atins pana la finele anului 2008 cifra halucinanta de 18 milioane de exemplare vandute (dintre care 8,5 milioane doar in SUA). Tradusa in 37 de tari, seria i-a fost inspirata autoarei de un vis. Desi nu avea de pic de experienta in materie de scris, s-a apucat sa puna pe hartie acel vis care descria relatia dintre o fata (muritoare) si un vampir, care o iubea, dar continua sa ramana insetat de sange. In acest al doilea volum al seriei, Edward Cullen si Bella sunt la fel de indragostiti ca in primul volum. Un accident survenit in familia Cullen il determina insa pe Edward sa paraseasca orasul Forks si s-o abandoneze pe iubita lui in bratele disperarii. Bella se imprieteneste cu Jacob Black, in compania caruia se straduieste sa uite de Edward. Cand si acesta taie orice legatura cu ea, tanara incearca sa afle mai multe si se trezeste confruntata cu un secret la fel de grav si de sangeros ca acela al vampirilor din neamul Cullen.

 

Casele de licitatie de la Hotel Drouot, Sotheby’s sau Christie’s sfideaza naruirile de pe Wall Street, iar la Bucuresti, o noua casa de licitatie, Artmark, a vandut pe 11 decembrie, in doar doua ore, piese in valoare de 600.000 de dolari. La vreme de criza, arta ramane un reper (André Malraux: „Sensul artei este acela de a incerca sa redea oamenilor constiinta importantei lor, cea pe care adesea o ignora”), o alinare (Claude Debussy: „Arta este cea mai frumoasa dintre minciuni”), o adiere de speranta (Dostoievski: „Frumusetea va salva lumea”) sau un prilej de delectare (Brancusi: „Nu cred in suferinta creatoare. Misiunea artei este sa nasca bucurie”). „1001 de picturi de vazut intr-o viata”, albumul editat de RAO chiar asta face: ne ajuta sa revizitam arta plastica universala intr-un superb racursi. Este o excursie intr-o lume cu vechime milenara, dar care continua sa ramana vie. Fara sa fie un tratat de istorie a artei, ci o selectie generoasa (si nederanjant eclectica) din ceea ce pictura lumii a produs mai frumos in cursul istoriei sale, acest festin vizual porneste de la picturile murale egiptene, strabate arta Bizantului, pe cea medievala si gotica, Renasterea, clasicismul, barocul, realismul, simbolismul si expresionismul, ajungand pana in zilele noastre, la Francis Bacon, Andy Warhol sau Takashi Murakami. In cele aproape 1.000 de pagini contemplam 1.001 de stop-cadre – reproduceri color de mare acuratete – din filmul artei universale, fiecare beneficiind de cate un comentariu aplicat. De ce aceste tablouri si nu altele? De ce o mie si nu o suta? Explicatia, profunda, dar si cu o vibratie de umor, ne este oferita de prefatatorul volumului, Geoff Dyer: „Sunt atat de enervante acele topuri gen cele mai bune cinci romane… E ridicol: daca vreodata te vei afla in situatia in care optiunile tale sa fie atat de reduse, atunci cel mai probabil nu vei avea nicio optiune. (…) Dar cand dimensiunile topului au crescut la 1.001 de picturi, ideea devine ceva mai rezonabila”.

 

 

Ultima aparitie din seria de autor José Saramago (singurul autor lusitan care a luat premiul Nobel – 1998) a editurii Polirom se intituleaza „Toate numele”, dar niciunul dintre personajele cartii nu poarta nume. Singurul caruia i se ataseaza o identitate, si ea vaga, este José (adica Popescu sau Ionescu, adica nimeni), slujbas la Arhiva generala a Starii Civile, indaratul peretilor careia sta ingropat in mormane de fise, arhive, dosare si hartii vechi, alaturi de alti contopisti abrutizati. Un univers sinistru, kafkian, un monument terifiant al birocratiei, din labirintul caruia José in­cearca sa evadeze intr-un mod bizar: in intunericul noptii, se strecoara clandestin pe culoarele arhivelor ca sa stranga informatii asupra celor mai celebri o suta de oameni ai tarii, pentru alcatuirea unei enciclopedii. Din pura intamplare, intr-o seara, ii cade in maini fisa unei necunoscute, o femeie de 36 de ani, a carei biografie se reduce doar la cateva date – nastere, casatorie, divort. Fascinat de umbra acestei femei, José incepe o ancheta menita sa-i recompuna personalitatea.

 

 

 

 

Matematician si profesor, Guillermo Martinez s-a afirmat, incepand din 2003, cand a publicat „Crimele din Oxford” (tradusa anul trecut la Humanitas Fiction si dupa care Alex de la Iglesia a realizat anul trecut un film de succes), drept unul dintre cei mai talentati si mai apreciati scriitori argentinieni ai momentului. Daca romanul cu care s-a afirmat era un thriller care amesteca matematica, fictiunea si ancheta politista, prezentul volum (al saptelea roman al autorului) ridica genul detectivistic la un nou palier. In timpul cat a lucrat pentru faimosul scriitor Kloster, Luciana, personajul-cheie al cartii, a devenit o fiinta anxioasa, care si-a facut un obicei din a suspecta pe oricine i se afla in preajma. Ea incepe sa fie convinsa ca moartea prietenului ei si a tuturor celor pe care-i iubea facea parte dintr-un plan pus la cale cu metoda si cinism de angajatorul ei, domnul Kloster. Ambiguitatea este impinsa magistral pana in ultimele pagini ale cartii.

 

Aflat pe aeroportul Fiumicino, la Roma, Honoré a vazut o reclama la o carte cu scurte povesti pentru copii a caror lectura nu dura mai mult de un minut. In prima clipa, ziaristul, care se descria pe el insusi ca pe un „speedaholic”, a fost sedus de ideea de a scapa mai repede de corvoada adormirii fiului sau in varsta de 2 ani. Dar apoi l-a apucat groaza: „Oare chiar am innebunit? Doar atat timp sa merite copilul meu?”. Aceasta „iluminare” a stat la temelia cartii sale „In Praise of Slow” („Elogiul lentorii”), care a devenit un bestseller international, a fost tradusa in circa cincisprezece limbi. Crezului lumii industrializate contemporane – „sa facem mai mult, sa facem mai repede” – si convingerii cvasigenerale ca mai repede inseamna mai bine, Honoré le opune inte­leptul principiu potrivit caruia trebuie sa ne savuram viata, sa ne sporim momentele de destindere, sa facem ceea ce realmente ne place, sa alungam activitatile parazitare („un angajat american isi petrece 68 de ore pe an asteptand la telefon si doar 26 de ore facand dragoste”) si sa obtinem aceleasi rezultate (daca nu chiar unele mai bune) cu un efort minim. „Viata pentru bunuri” (the goods life) trebuie inlocuita cu „o viata buna” (a good life), spune autorul, indemnandu-ne sa ne aruncam la gunoi ceasul de mana (ceea ce el insusi a facut) si sa nu mai executam totul contra cronometru. O viata tihnita, mersul pe jos, mestecatul pe-ndelete sunt metode de a introduce in existenta noastra un ritm pe care l-am pierdut si care pare singurul in stare sa ne redea veritabilei noastre conditii contemplative. Succesul cartii a venit si din proliferarea unei intregi culturi „slow” la nivel mondial, manifestata in aparitia restaurantelor slow-food sau a miscarii „slow-up”, care organizeaza in Elvetia excursii pe jos, cu calul sau cu trotineta.

 

 

 

Orson Scott Card este, in randul scriitorilor de SF, unul dintre cei mai talentati arhitecti de lumi posibile. El creeaza universuri coerente si credibile cu dezinvoltura cu care Frank Herbert imaginase fantastica planeta Dune. Lumea din romanul pe care vi-l prezentam este a cantecelor, unde melosul devine un mijloc de a atinge armonia, dragostea, dar si puterea. Tanarul Ansset este un cantaret atins de harul muzicii, care a patruns inca de mic in Casa Cantecelor (unde se forma elita muzicala) de pe planeta Tew, o „Privighetoare” cu vointa de fier si voce de aur, de a carui educatie muzicala s-a ocupat insusi Esste, stapanul cantecelor. Fiinte din intreaga galaxie dau buzna sa capete o Privighetoare de pe planeta Tew, insa doar putini sunt cei care dovedesc sensibilitatea necesara pentru o asemenea cinste. La un moment dat, insusi imparatul galaxiei, Mikal, il va cere in slujba lui pe Ansset, care va patrunde astfel in miezul intrigilor tenebroase de palat.

 

 

 

La cei 36 de ani ai sai, Charlotte Mendelson (nascuta si educata la Oxford) se afla la cea de-a doua carte. Dupa „Love in Idleness”, in care isi demonstrase abilitatea de a patrunde in inima si mintea unor adolescente, iat-o revenind cu un roman care se ocupa de viata, sentimentele si resentimentele unei intregi familii. Este vorba despre familia Lux: capul familiei, Victor, este profesor de istorie la Oxford si isi doreste, mai mult decat orice pe lume sa fie rugat sa sustina prelegerea Spenser (o onoare pentru care cei mai multi dintre istoricii lumii ar fi facut moarte de om). Isi neglijeaza sotia si cele doua fete adolescente, Eve si Phoebe, care se refugiaza in tot soiul de experiente autodistructive, de la droguri si alcool pana la amoruri imposibile. Un roman plin de umor negru, inteligent si indraznet.

 

Albumul are trei sectiuni principale: „Arta 1900 in Europa” (o delimitare a fenomenului, insotita de o analiza a versiunilor si particularitatilor sale regionale: Art Nouveau in Franta, Jugendstil in Germania, Secession in Austria si Ungaria, Arte joven in Spania sau Nieuwe kunst in Olanda), „Secession-ul transilvanean” si „Arta 1900 in Regat si stilul national romanesc”. Focalizata asupra arhitecturii de la 1900 si punand in paranteza elementele de mobilier sau piesele decorative, sectiunea a doua dezvaluie monumente care dezvolta traditia Secession de tip austriac sau maghiar, marcate in acelasi timp de semnele unui limbaj indigen al formelor, in orase precum Oradea (Magazinul Deutsch, Hotelul Astoria, Palatul Ullman) Targu-Mures (Palatul Culturii, sediul fostei Banci Agrare, Camera de Comert si Industrie) sau Timisoara (Palatul Apollo, Casa Moscovicz, Palatul Dauerbach).

 

De un interes deosebit este ultima sectiune a cartii, care prezinta fenomenul de maturizare a stilului arhitectural romanesc din Regat, cu radacini in arta brancoveneasca a inceputului de secol XVIII, in cea populara a culelor oltenesti sau a manastirilor de Ev Mediu si eflorescenta situata in zona de granita a veacurilor XIX si XX, in operele arhitectonice proiectate de Ion Socolescu (autorul cladirii Muzeului de Arta Populara din Constanta) sau Ion Mincu, cel care poate fi considerat ctitorul stilului nostru arhitectonic national (Scoala Centrala de Fete, Bufetul de la Sosea, Casa Lahovary). In cadrul politicii centralizate a Bucurestiului, de unificare a provinciilor istorice, in anii de dupa Marele razboi, acest stil se va oficializa si va deveni unul dintre simbolurile si lianturile noului stat national.

 

 

 

Editorul scotian Cannongate Books a propus mai multor autori contemporani sa rescrie, la alegerea lor, unul dintre marile mituri ale umanitatii. Seria Mituri s-a constituit intr-un proiect international, care cuprinde in prezent 40 de edituri de pe toate meridianele. Margaret Atwood, eseista, poeta si romanciera, unul dintre cei mai importanti scriitori canadieni ai momentului, a acceptat pariul si a oferit o noua Odisee, vazuta din perspectiva Penelopei, sotia lui Ulise, eroul din Troia. Potrivit spuselor acesteia, „am fost amandoi – eu si Ulise – doi mincinosi notorii, lipsiti de rusine, care au dus lumea de nas cu povestile lor”. Acum, Penelopa se hotaraste sa spuna tot adevarul si sa restituie sensul real al povestilor pe care ni le-au spus Homer, Herodot, Pausanias sau Apollodor. Mama, sotie, dar si regina lucida, Penelopa ni se dezvaluie si altfel decat o imagine pasiva a fidelitatii neconditionate.

 

 

 

 

Un subiect banal, dar care cel putin pentru noi, cei din Europa de Est, va fi mereu emotionant. Lev, eroul romanului, se pregateste sa paraseasca satucul natal din Rusia din pricina neajunsurilor de tot felul: sotia i-a murit, nu mai are slujba si nu stie cum sa faca nevoilor materiale ale fetei si mamei sale. Prin urmare, se hotaraste sa emigreze in Marea Britanie, tara care pare sa-i redea sansele de supravietuire decenta. Inceputurile sale londoneze sunt asezate insa sub semnul vodcii si al descurajarii. Intr-un tarziu isi gaseste un loc de munca intr-un restaurant, inchiriaza o chitimie ce apartinea unui irlandez (cu care apoi se imprieteneste) si se lasa sedus de o colega din locul unde spala vasele, Sophie. Bantuit insa de dorul de tara, Lev se hotaraste sa riste totul ca sa se poata reintoarce la ai sai.

 

Deci: a fost odata ca niciodata o colonie de pinguini care traia de multa vreme pe acelasi aisberg si care nu avea niciun motiv aparent sa-si schimbe modul si locul de viata. Intr-o buna zi, Fred, un tanar pinguin mai curios decat altii, descopera cu batrana lor banchiza e pe cale sa se topeasca, sa crape si sa-i lase fara adapost. Dupa indelungate ezitari, se hotaraste sa-si impartaseasca nelinistile lui Alice, o membra mai inteleapta si mai comunicativa a Consiliului celor zece (pinguini, desigur). In continuare, povestea da seama despre framantarile lor si despre stradaniile de a-i convinge pe ceilalti membri ai Consiliului de iminenta pericolului si de necesitatea de a schimba radical obiceiurile coloniei. Dar cum sa-l crezi pe Fred, asa dintr-o data, dupa ani buni de tihna, de pescuit relativ lipsit de pericole si de obiceiuri neschimbate? Ar trebui oare ca intreaga suflare a pinguinilor sa afle ca banchiza sta sa se crape? Nu ar crea asta un curent distrugator de panica? Ce solutii ar trebui adoptate?

 

Oricat ar parea de simpla, fabula nu este si simplista. Cu haz si perspicacitate, folosind cercetarile de o viata ale lui Kotter, ea ne arata cat de rezistenti suntem la schimbare si ne propune sa vedem care pot fi atitudinile si strategiile care ne pot salva „banchiza”, punand in scena un model in opt trepte al schimbarii.

 

Acest volum a starnit deja entuziasmul managerilor din intreaga lume, asa incat multi o propun deja ca lectura obligatorie nu doar in scoli, ci si in mediile evoluate de afaceri. Iata o reactie graitoare a unui CEO belgian, Stephan Bancel: „Cand eram copil, am facut cunostinta cu <Micul Print>. Am recitit aceasta carte minunata si pe vremea cand eram in colegiu si de foarte, foarte multe ori de cand sunt adult. Este o carte care ma ajuta sa cresc si sa gandesc. Vad <Aisbergul nostru se topeste> devenind <Micul print> pentru secolul XXI. 

 

 

 

„Egipteanul” sau „cele cincisprezece carti care contin memoriile medicului Sinuhe (1390-1335 i.Hr.)” este o epopee care da viata taramului antic de pe malurile Nilului, cu multa vreme inainte de maestri ai povestirilor egiptene precum Christian Jacq, Guy Rachet sau Pauline Gedge. Un mare roman istoric care, la data primei sale aparitii in SUA, intr-o traducere din 1949, a fost condamnat public „pentru obscenitate”. Prin intermediul jurnalului sau, cititorul se imbarca alaturi de Sinuhe intr-o aventura plina de istorii de dragoste, de prietenie, de razboaie si de moarte, de-a lungul bazinului mediteranean, de la Teba pana la Babilon, trecand prin insula Creta si prin Ierusalim. Odiseea medicului, care reinvie Egiptul din secolul al XIV-lea inaintea erei noastre, se desfasoara in epoca faraonului Akenathon, cel care spera sa introduca un zeu unic si care a fost asasinat de catre preotii care se temeau ca isi vor pierde privilegiile.

 

 

 

 

Un roman foarte „british”, sobru si sumbru, care chiar daca isi focalizeaza atentia asupra unei crime, nu are parcursul unui thriller obisnuit. In districtul Peak din Anglia, o zona celebra pentru parcul sau national, linistea zonei este perturbata de disparitia misterioasa a Laurei, fiica in varsta de cincisprezece ani a familiei Vernon. In cele din urma, Jess, cainele batranului Harry Dickinson, descopera unul dintre baschetii Laurei si apoi cadavrul ei. Doi politisti, adica ambitioasa Diane Fry, descinsa direct de la Birmingham, si Ben Cooper, un om al locului, isi vor confrunta flerul si ambitiile detectivistice, lovindu-se permanent de opacitatea si de ostilitatea locuitorilor. Pornind de la acest fir politist, Booth creeaza un intreg univers, perfect articulat din punct de vedere literar, ca si o galerie de personaje memorabile.

 

Englezul si-a tiparit volumul, pe cheltuiala proprie, intr-un tiraj de 200 de exemplare si apoi l-a difuzat pe internet. Atat in Marea Britanie, cat si in SUA, simpaticul volum a facut deliciul a circa 1 milion de cititori, iar acum isi continua traseul glorios atat in spatiul francez, cat si in alte tari europene (la noi a aparut tot la editura RAO, sub titlul „Un an in merde”).

 

Ingredientul de baza al respectivului ghid pentru expati a avut aceeasi chimie ca si inocent xenofoba afirmatie a lui Astérix in contact cu alte civilizatii: “Ils sont fous ces romains (bretons, celtes, germaniques, indiens…)”. Adica infernul, vorba lui Sartre, este reprezentat intotdeauna de ceilalti. In cazul lui Clarke, “ceilalti” sunt francezii, cu obiceiurile lor gaunoase, cu branzeturile lor puturoase, cu cainii lor nesimtiti care ii murdaresc pantofii lui, cu grevele lor devenite sport national, cu engleza lor stricata, cu vanzatorii lor afanisiti si antipatici, cu pupaturile superficial afectuoase: “Daca ar incepe o epidemie de herpes facial, ar fi toti obligati sa-si puna prezervative pe cap. Stiam ca frantujilor le place sa se pupe pe obraz, dar nu credeam ca e chiar in halul asta”.

 

Succesul cartii l-a indemnat pe Clarke sa-i ticluiasca o urmare al carei titlu este „Merde, actually”. Cum aproape la fiecare pagina este vorba despre dragoste (sau, ca sa fim mai exacti, despre sex), traducatorul roman a gasit de cuviinta sa-l echivaleze prin „In ce merde te baga dragostea”. Eroul si naratorul este acelasi Paul West, un englez care incearca sa-si deschida o afacere pariziana, mai precis un salon de ceai. Lucrurile merg greu, iar Paul se lamenteaza la fiecare pagina, povestindu-si neintelegerile cu iubita, cu arhitectul, cu zidarii, cu angajatii, cu fostul sef si cu o mare parte din populatia Frantei, care „se poarta ca o turma de femei parasite”.

 

 

 

 

Mihail Borisovici Vainberg este un tip complet lipsit de noroc. In timp ce vegeta la Sankt Petersburg, infulecand mancaruri rafinate si turnand pe gat alcooluri scumpe, taticul sau (un respectat si plin de parale baron evreu al tinerei si dinamicei mafii rusesti) este aruncat in aer de catre membrii propriei familii. Misa e plin de amaraciune, nu doar pentru ca a ramas orfan, ci si pentru ca nu se mai poate intoarce in SUA, al caror serviciu de imigratie ii reprosa tocmai trecutul mafiot al parintelui defunct. Acest Oblomov al timpurilor noastre, las si bulimic, se hotaraste sa paraseasca Rusia si, desi doreste sa ajunga in Belgia, se vede retinut intr-o marunta republica din Caucaz, Absurdistan, colonizata de companiile petroliere americane. Satira crunta a mondializarii, a mafiei rusesti si a haosului din micile republici ex-sovietice, romanul lui Shteyngart a facut, potrivit The New York Observer, “ca filmele lui Michael Moore sa para o joaca de copii”.

 

 

 

 

Romancier si nuvelist, dramaturg si om de cinema, Marcel Aymé este considerat unul dintre cei mai importanti scriitori francezi ai secolului trecut, desi traseul receptarii sale a fost deconcertant. In vremea Ocupatiei a facut echipa cu un regizor marxist (Louis Daquin), dar in acelasi timp isi publica nuvelele in ziare colaborationiste. Mereu in contra curentului, a fost stigmatizat si pentru antiamericanismul sau (in plina perioada pro-americana) din piesa „Musca albastra”. Reconsiderat dupa moarte, publicat, ca un semn de apreciere absoluta, in colectia Pléiade a editurii Gallimard (gest mai important poate decat admiterea in Academia Franceza), Marcel Aymé este, iata, infatisat cum se cuvine si publicului roman, intr-o remarcabila culegere de nuvele de circa 400 de pagini, despre care speram ca nu este decat inceputul unei reconsiderari editoriale mai vaste.

 

Cea mai potrivita voce pentru a-l prezenta pe Obama in ochii publicului este insa chiar cea a lui Obama. Volumul sau, „Indrazneala de a spera”, aparut la Editura RAO in saptamana premergatoare alegerilor prezidentiale din SUA, ne indrituieste sa credem ca avem la indemana cel mai pretios ghid posibil de intelegere a gandirii viitorului presedinte american. Obama este mereu realist, cu picioarele pe pamant, uman, dar fara sa caute sa induioseze, un spirit tanar, dar care se sprijina pe toate virtutile intelepciunii, un politician care isi afirma constant atasamentul fata de valorile doctrinei democrate, neuitand o clipa ca este mai presus de orice american. Este o voce credibila, tocmai pentru ca nu arboreaza stindardul infailibilitatii: „Acesta este subiectul cartii de fata: cum am putea incepe procesul de schimbare a politicii si a vietii noastre civice. Aceasta nu inseamna ca stiu precis cum trebuie sa procedam. Nu stiu. Desi am abordat in fiecare capitol cateva dintre cele mai urgente probleme politice ale tarii noastre si am sugerat in linii generale calea pe care cred ca trebuie sa o urmam, abordarea mea este adesea partiala si incompleta”. Sectiunile cartii analizeaza, in ordine: istoria politica americana recenta, incercand sa explice cateva dintre cauzele partizanatului inversunat de azi; valorile comune care ar putea servi drept fundament pentru un nou consens politic; Constitutia Statelor Unite, privita nu doar ca sursa de drepturi individuale, ci si ca un mijloc de a organiza o comunicare democratica despre viitor; fortele institutionale hotaratoare ale momentului. Ultimele cinci capitole ale cartii sugereaza felul in care ar putea fi depasite neintelegerile din sanul natiunii americane si modul in care ar putea fi combatute insecuritatea economica crescanda a multor familii, tensiunile ra­siale si religioase din stat si pericolele trans­nationale – de la terorism la pandemii.

 

Barack Obama – “IndrAzneala de a spera”
Editura RAO, BucureSti, 2008

 

Cele nouazeci si sapte de capitole ale cartii lui Esterházy incep cam asa: „Exista o femeie. Ma iubeste…” sau „Exista o femeie. Ma uraste…” Sunt 97 de variatiuni pe aceeasi tema, a femeii iubite sau detestate, a corpului ei dezirabil si respingator in acelasi timp. In spatele acestei femei putem ghici nenumarate altele, toate femeile lumii, putem deslusi chipul unei mame, al unei amante, dar si al unui barbat care iubeste precum o femeie. O carte despre trup, despre dorinta, despre atotputernicia simturilor si despre dezordinea relatiilor amoroase. Ca si romanele sale precedente, si acesta este inclasabil si trezeste o continua perplexitate in mintea cititorului. Tot asa de complexa si greu de definit este si viata scriitorului Péter Esterházy: descendent dintr-o ilustra familie aristocratica maghiara, fost jucator de fotbal, a facut studii universitare de matematica, dupa care s-a dedicat in exclusivitate scrisului, publicand pana acum circa cincisprezece volume.

 

 

 

Tanarul romancier olandez Arnon Grunberg a publicat aceasta prima carte la 22 de ani. Cunoaste imediat un succes rasunator, este tradus in circa 15 limbi si primeste premiul Anton Wachter. Copil teribil si rasfatat, dornic sa-si vadeasca infinitele disponibilitati, Arnon continua sa publice sub pseudonimul Marek van der Jagt, intre altele romanul „Istoria calvitiei mele” (tradus si el in colectia Raftul Denisei de la Humanitas Fiction), care se va bucura de laurii aceluiasi prestigios premiu. Romanul sau de debut reuseste sa socheze, fara a face o clipa recurs la senzational. Arnon, eroul care imprumuta numele autorului, este un tanar care duce o existenta ratacitoare. Nascut intr-o familie evreiasca, a fost dat afara de la liceu si isi petrece zilele si noptile ducand o viata marginala pe strazile Amsterdamului. Se indragosteste tot timpul si se strecoara prin diverse baruri si hoteluri, uitand sa achite nota de plata, viziteaza tot soiul de prostituate, oferind cititorului prilejul de a descoperi in aceasta ratacire inocenta umorul.