BusinessMagazin

Tag: Andra Stroe

  • Din 2.668 de miliardari, doar 12% sunt femei. De ce?

    Soţii, foste soţii, văduve, fiice (moştenitoare). Primele zece cele mai bogate femei din lume au primit statutul de miliardare prin prisma legăturilor de rudenie cu miliardarii de sex masculin. Dintr-un total de 2.668 de miliardari de pe glob, doar 327, adică puţin peste 12%, sunt femei (cifre valabile la nivelul anului 2022, potrivit indexului Forbes). L’Oréal, Victoria’s Secret, Rimmel London, Maybelline, MAC Cosmetics, Jolidon, Max Factor, Shiseido sunt fondate, toate, de bărbaţi.

    Nu am să vorbesc prea mult despre subreprezentarea femeilor în funcţiile de top-management/în rol de lideri, nici de numărul mic de femei CEO, nici de rata mai mică de angajare în rândul femeilor, căci cifre grăitoare găsiţi în infograficul de la mijlocul revistei. M-am întrebat doar: de ce suntem (încă) în această situaţie şi care sunt motivele pentru care există atât de puţine miliardare, iar şi mai puţine dintre acestea sunt self-made? Unele teorii spun că bărbaţii au mai mult testosteron, care îi ajută să aibă mai mult curaj în a-şi asuma riscuri. Altele, vociferate inclusiv de apropiaţi de-ai mei cu studii superioare şi care cunosc bine mediul de business, spun că pur şi simplu bărbaţii sunt mai pricepuţi să facă bani, să investească, deşi persoanele în cauză nu aduc argumente pentru aceste idei. Pe fondul cunoştinţelor pe care le aveam, în mare, despre diferenţele de gen, mi-am conturat însă câteva bănuieli proprii, pe care am decis să le verific cu ajutorul statisticilor. Concluzia? Femeile se învârt într-un cerc financiar vicios şi da, diferenţele de gen încă există la scară largă, iar luminiţa de la capătul tunelului nu e încă suficient de strălucitoare. Prin urmare, şi cele nouă zerouri sunt încă mai greu de obţinut de către femei decât de bărbaţi. Mai jos, câţiva factori pe care am reuşit să-i identific în spatele cifrelor:

    Diferenţele salariale. Să pornim cu un factor simplu: diferenţa salarială, pe baza căreia putem începe să construim celelalte teorii. Da, în România e mică – undeva la 2-3% (şi totuşi încă e, iar Mediafax cita, exact cu un an în urmă, un studiu al PwC conform căruia realitatea ar fi alta şi că prăpastia e de peste 20% la nivel de salariu de bază şi de circa 30% la nivel de bonusare), dar în multe alte state ajunge chiar şi la 40%, iar la nivelul UE era, în 2020, de 13%.

    Creditarea. Din diferenţa salarială se naşte şi o diferenţă de şanse când vine vorba de obţinerea unor credite, căci un nivel salarial mai mic înseamnă şi un credit mai mic, deci şanse mai slabe de a porni un business dacă, să zicem, acesta ar fi scopul obţinerii lui. Statistic, bărbaţii au limite de credit cu 4,5% mai mari decât femeile, potrivit economistwritingeveryday.com.

    Obţinerea finanţării. Cum mai poţi lansa afaceri? Cu ajutorul finanţării. Dar. Doar 2% dintre capitalul investit de fondurile de investiţii cu capital de risc din Statele Unite a fost oferit pentru a finanţa start-up-uri lansate exclusiv de femei, deşi acestea sunt „responsabile” de un procentaj de 14% din numărul de start-up-uri fondate în 2021, scrie Forbes. Când au un bărbat alături, lucrurile se schimbă – 20% dintre start-up-uri sunt cofondate de membri de sexe diferite şi afacerile astfel formate au primit aproape 15% din capitalul destinat finanţării.

    Cheltuielile mai mari. O altă piedică pe care am identificat-o în construirea de către femei a unor averi la fel de/mai mari decât ale bărbaţilor e reprezentată de cheltuielile mai mari. Şi nu, nu e de vină terapia prin shopping (necesară şi ea, pentru că femeile sunt mai stresate la locul de muncă decât bărbaţii – 68% dintre femei vs. 50% dintre bărbaţi sufereau anul trecut de burnout, potrivit unui studiu realizat de Kantar în State), ci de fapul că, doar în SUA, de pildă aproape 80% din cele aproximativ 11 milioane de familii monoparentale sunt conduse de mame singure, deci cheltuielile pentru întreţinerea copiilor sunt mai mari decât ale unei femei sau ale unui bărbat singuri, aşa că banii rămaşi pentru investiţii sunt, automat, mai puţini.

    Copiii. Când vine vorba de concedii de creşterea copilului, femeile clar sunt cele care renunţă – unele provizoriu, altele de tot – în număr mai mare la rolul de profesionist pentru a şi-l însuşi pe cel de mamă. Aproape jumătate dintre femeile chestionate într-un sondaj realizat de LinkedIn şi Censuswide au spus că au optat pentru extinderea concediului maternal şi peste o treime au recunoscut că au făcut asta deoarece era mai costisitor să găsească ajutoare pentru a avea grijă de copii cât lipseau pentru a lucra. În plus, faţă de 43% dintre bărbaţii care au renunţat să extindă perioada de stat acasă din teama de a nu-şi pierde jobul, sub 30% dintre femei au luat o decizie similară din acelaşi motiv. Mai mult decât atât, peste 60% dintre femei au întâmpinat dificultăţi odată cu reintrarea în câmpul muncii.

    Nevoia de stabilitate. O altă statistică interesantă pe care am găsit-o vine din lumea bursei, unde sub 10% dintre traderi sunt femei, potrivit datelor XTB, deşi aceeaşi sursă indică faptul că investiţiile făcute de femei se dovedesc câştigătoare în mai multe cazuri decât cele făcute de bărbaţi. Motivele? Dacă corelăm factorii de mai sus, reies o mai mare nevoie de stabilitate financiară, dar şi o putere financiară mai mică.

    Cu siguranţă, lista poate continua. Aş vrea să aflu şi ce cred femeile din businessul românesc, şi nu doar femeile, despre această discrepanţă. Care sunt, în opinia voastră, motivele pentru care miliardarele sunt, încă, în minoritate?  

    Andra Stroe este jurnalist, BUSINESS Magazin (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

  • Pregăteşte-te pentru cei mai rău, speră la ce-i mai bine

    Am aşteptat cu sufletul la gură Valentine’s Day şi nu ca să primesc flori sau să ies la o cină romantică, ci pentru că ştiam că urmează ofertele la bilete de avion. N-a fost să fie, pentru că operatorii aerieni mici şi mari s-au „zgârcit” anul acesta la reduceri. În paralel cu preţurile exagerate, de 25-30 de lei pentru o ciorbă/un ecler, creşterile de peste 50 de procente la mobilă şi facturile piperate, printre altele, a fost încă un semn că „nu-i a bună”.

    Pe la florărie nu mai vrea nimeni să negocieze, pentru că „s-au scumpit, maică, toate”, deci nici nu vreau să îmi imaginez ce scoruri vor fi de 1/8 martie. Chiar şi după o pandemie, debutul războiului la graniţă şi multe alte nenorociri pe care le-am văzut pe plan internaţional încă nu simţeam anxietatea unui viitor incert, dar începutul acestui an, mai mult decât oricând, parcă a adus cu el conştientizarea unei realităţi nici pe departe roz şi a nevoii de o mai mare responsabilizare.  

    Ne-am obişnuit cu binele şi binele parcă începe să se estompeze. De unde până mai ieri îi fericeam pe norocoşii din tech, care lucrau în multinaţionale cu cantine de lux, sau mai bine zis restaurante în toată regula, spaţii de relaxare mai comode decât acasă, birouri cu privelişte şi câte şi mai câte, vedem cum lucrurile au luat, până şi pentru ei, o întorsătură deloc bună.

    Şi îmi dau seama că cine nu şi-a făcut câtuşi de puţin „încălzirea” cu un trai mai puţin îndestulător s-ar putea să aibă un şoc. În astfel de situaţii se dovedeşte importanţa cumpătării, a echilibrului.
    Bucu­ră-te când eşti pe o pantă ascendentă, profită, trăieşte-ţi clipa. Dar nu uita să rămâi puţin pragmatic, să gândeşti pe termen lung, să ai un plan de back-up, financiar şi nu numai.

    Păstrează legătura cu oamenii, cu colegii, cu rudele. Nu mai sunt vremuri în care să fii lupul singuratic. Solidaritatea a fost cuvânt cheie în pandemie, în război, în cutremurele recente. Şi va mai fi nevoie de ea şi pe viitor.

    Vorbesc inclusiv de pregătirea profesională pe care o ai. Foarte puţini sunt indispensabili şi de neînlocuit. Iar compania care îţi fredonează prieteneşte refrenuri despre cultura organizaţională s-ar putea să uite strofele când trebuie să facă restructurări. O extracalificare profesională, o abilitate în plus, o certificare nu strică niciodată. Îţi plac limbile străine? Poţi să devii traducător autorizat. Eşti pasionat de amenajările interioare? Fă un curs de design şi încearcă, printre picături, să ai mici colaborări, chiar şi dacă te oferi să proiectezi pe gratis noul apartament al unui prieten – scopul e să îţi faci un portofoliu –,  pentru că nu se ştie niciodată când ai nevoie să te reorientezi. Şi lista poate continua, în funcţie de ce hobby-uri ai. Important e să alegi totuşi ceva la care să te şi pricepi şi să fie relevant în contextul economic actual, să existe cerere.

    Despre importanţa economisirii am vorbit şi în trecut. Şi a renunţării la lucrurile care înghit resurse inutil, de la maşini care stau în garaj nefolosite şi pe care irosim bani pentru mentenanţă, RCA etc. până la abonamente de care profităm prea puţin sau deloc, achiziţiile de impuls, de care nu avem nevoie, şi tot aşa.

    Nu strică nici să ai o sursă pasivă de venit. O maşină pe care să o bagi pe o platformă de carsharing, o garsonieră a cărei rată să o acoperi din chirie până intră pe profit.

    Apoi fă-ţi relaţii. În România, în străinătate. Păstrează legătura cu oamenii, cu colegii, cu rudele. Nu mai sunt vremuri în care să fii lupul singuratic. Solidaritatea a fost cuvânt cheie în pandemie, în război, în cutremurele recente. Şi va mai fi nevoie de ea şi pe viitor.

    Iar evenimentele petrecute în ultimii ani în România şi în proximitate au arătat că trebuie să fim pregătiţi pentru orice. În general, pentru ce e mai rău, deşi e frumos şi încurajator să sperăm la ce e mai bine. Vestea bună e că inflaţia începe să scadă, iar în zona euro, lucrurile par să se aşeze, mai ales după evitarea „la mustaţă” a unei recesiuni, după cum menţionează o analiză a Coface citată de ZF.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

  • Nu vă mai grăbiţi să faceţi facultatea imediat după liceu!

    Recent, o prietenă ne-a anunţat că renunţă la meseria de medic, după şase ani de şcoală şi încă unul de rezidenţiat, în care a tocit mii de pagini de anatomie şi multe altele, a mers prin spitale în practică şi tot aşa, pentru a se angaja într-o multinaţională în departamentul de user experience, foarte „la modă” acum. Motivul? Banii. Un salariu de 2-3 ori mai mare, încă din primul an, pe un post de junior. Şi, după cum e lesne de imaginat fiind vorba de o meserie din pasiune, nici pasiunea pentru medicină nu era prea mare, pentru că de obicei dacă e visul tău să ai X sau Y meserie, mai faci compromisuri.

    Am stat şi m-am gândit la toţi anii pe care îi irosim mulţi dintre noi prin facultăţi fără niciun viitor, ca la absolvire să o luăm în cu totul altă direcţie (peste jumătate din absolvenţii americani chestionaţi într-un sondaj al intelligent.com lucrează în alt domeniu decât cel studiat), sau în facultăţi făcute doar pentru că e tradiţie de familie să practici meseria X, sau pentru că sună bine şi se pot mândri părinţii pe la rude că „fata sau băiatul meu e inginer/medic/avocat”, că ai lor copii au reuşit în viaţă şi şi-au depăşit condiţia. (Dar greşit – au depăşit nu condiţia lor, ci a părinţilor, pentru că de multe ori părinţii proiectează asupra copiilor toate obiectivele pe care ei nu le-au realizat.)

    Aşadar, stăm să pierdem vremea pe la cursuri în loc să ne luăm un an de pauză după liceu pentru a ne da seama cât de cât ce vrem de la viaţă. Spun cât de cât pentru că la 20 şi ceva de ani nu prea ai cum să ştii ce-ţi rezervă viitorul, dacă nu cumva te vei plictisi de meseria pe care ţi-o alegi, dacă nu cumva apare ceva mai atractiv, dacă nu cumva îţi descoperi vreo nouă pasiune, te muţi din ţară sau orice altceva.

    Părinţii – mulţi dintre ei – „fac o tragedie” dacă vii şi le spui că încă nu ai reuşit să decizi ce vrei să studiezi şi vrei să mai stai pe-acasă, să te angajezi şi să câştigi un ban al tău până te hotărăşti în ce direcţie vrei să o iei. Fac o tragedie şi dacă după facultate nu continui cu un master, să ai diploma la dosar, chiar dacă poate din anul II-III eşti deja angajat şi te întreţii singur, deci o diplomă în plus la locul de muncă nu e necesară sub nicio formă. Fac o tragedie şi dacă după un an-doi de cursuri vrei să renunţi şi să o iei de la zero la altă facultate, care crezi tu că ţi-ar plăcea mai mult sau ţi-ar fi mai utilă. Pentru că văd în asta nişte ani pierduţi. Or din contră, nişte ani de studiu pierduţi – sau mai bine spus amânaţi – se pot dovedi cât se poate de câştigaţi.

    Nu zice nimeni să atârni pe la uşa familiei până la 40 de ani. Şi nici că o să faci muncă de jos dacă nu ai licenţa luată la 21 de ani. Sunt N cursuri de formare, sunt N companii care te acceptă fără diplomă. De ce să pierzi 3-4-5 ani din viaţă, sau chiar mai mulţi, tocind nişte materii care nu-ţi plac/nu ştii dacă îţi vor folosi, în loc să ţi-i ocupi într-un mod mai util, strângând bani, călătorind, muncind poate măcar o vară prin altă ţară pentru a vedea cum e, încercând să te cunoşti, să te formezi ca adult, să afli ce vrei, ce îţi place?

    Da, există şi situaţii în care eşti atât de pasionat de un domeniu încât îţi canalizezi toată energia într-o direcţie, cazuri în care poate de când te ştii visezi să ajungi poliţist/preot/IT-ist/profesor ş.a.m.d., ai o traiectorie clară, poate vrei să mergi şi în străinătate la studii – şi ar trebui să o faci, măcar pentru un an, cu o bursă Erasmus ceva, pentru a-ţi lărgi orizonturile, şi atunci bravo ţie! Eşti un caz fericit. Însă pentru toţi ceilalţi există opţiunea de a nu te înscrie la o facultate imediat după Bac. Şi pot ajunge bine mersi, şi dacă fac facultatea mai târziu, şi chiar şi dacă nu o fac deloc!

    Lăsaţi-vă copiii să mai amâne studiile un an-doi-trei. Mai mult timp pierd dacă fac ceva „constrânşi” sau doar ca să bifeze o facultate, decât dacă ştiu sigur că aia e calea lor. Iar dacă toată viaţa aţi visat să aveţi un inginer sau mai ştiu eu ce alt job nobil în familie, să ştiţi că facultăţile primesc şi studenţi trecuţi de a doua tinereţe.  

     

    Optimism moderat

    Gradul de încredere al absolvenţilor că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat*

    22% sunt încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    31% sunt relativ încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    26% nu sunt foarte încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    21% nu sunt deloc încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    *potrivit unui sondaj realizat de intelligent.com în rândul cetăţenilor americani

     

     

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

     


     

     

  • Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin: Câţi dintre voi mergeţi la psiholog?

    O statistică realizată în rândul cetăţenilor americani, citată de Forbes, arată că 30% dintre ei nu merg la psiholog pentru că nu cred că problemele lor sunt suficient de mari.

    În 2022 am ajuns pentru prima dată pe canapeaua psihologului. A fost unul dintre cei mai buni, plini şi profitabili ani pe care i-am trăit. Şi totuşi, iată-mă în faţa specialistului. Nu treceam printr-o criză existenţială acută, nu mă aflam în depresie, nu sfârşisem o relaţie. Dar micile probleme de zi cu zi sunt arhisuficiente pentru a justifica o vizită la cabinet. Pentru că sunt mici doar la suprafaţă. Dedesubt, generează frustrări, anxietate, frici, obsesii. Ca orice boală fizică care, netratată, se amplifică şi generează infecţii, afecţiuni acute, cronicizându-se în timp. Nu trebuie să te afli în pragul sinuciderii pentru a merge la psiholog. Nu trebuie să treci printr-un divorţ ca să mergi la psiholog. Nu trebuie să fi suferit pierderea cuiva drag pentru a merge la psiholog. La psiholog mergi şi când te cerţi frecvent cu colegul de birou, şi când ai atacuri de panică inexplicabile, şi când eşti ipohondru, şi când eşti frustrat că munceşti peste program, şi când faci prea puţin sex, şi când crezi că nu eşti suficient de realizat, şi când simţi că se pune prea multă presiune pe tine legat de orice, de la a fi promovat la a face copii, la a furniza mai multe idei într-un proiect.

    Mulţi nu merg la psiholog pentru că e prea scump. Am fost şi eu acolo. Mă gândeam că o sesiune de shopping sau un bilet de avion sunt mai „terapeutice” decât două şedinţe de terapie. Probabil, peste 10-15 ani, când n-o să mai putem duce toate problemele acumulate în timp, în plan personal, familial, profesional, sacrificiul nu ni se va mai părea atât de mare, dar costul va fi, cu siguranţă, mai mare şi de durată. Pentru că, inevitabil, problemele se adună, şi dramele de la 25 de ani nu sunt aceleaşi şi la fel de multe ca la 40-50. Alţii încă stigmatizează acest obicei ca fiind un semn de slăbiciune, aşa cum consideră şi 47% dintre americanii citaţi în statistica mai sus amintită.

    Nu eşti „nebun” dacă mergi la psiholog, ci responsabil. Poate, dacă nu vei merge, chiar vei ajunge nebun. Sau deprimat. Sau frustrat. De aceea, întotdeauna e mai bine e să previi decât să combaţi, cum se spune adesea. Şi, oricât ne-ar plăcea să bravăm că am trecut cu bine, şi singuri, de hopul crizei sanitare recente, care nici măcar nu s-a terminat, contextul atipic pe care l-am traversat a adus cu certitudine schimbări în fiecare din noi. Unii încă spală obsesiv fiecare obiect cumpărat de la magazin, alţii încă se sperie când aud o tuse mai puternică, mulţi au devenit mai leneşi sau mai delăsători, unii ies prea rar din casă şi comandă încă totul online, nedepunând nici cel mai mic efort în traiul de zi cu zi. Depresia pe care am simţit-o cu toţii când am stat în izolare, certurile mărunte cu cei din casă, care au apărut în cazul multora, nevoiţi să petreacă 24 de ore din 24 alături de copii, parteneri, părinţi, socri, perechile de pijamale în care am lucrat luni de zile, canapeaua în care adormeam la Netflix şi ne petreceam şi cele 8-10 ore de program a doua zi după ce ne trezeam, prânzul şi cina comandate, mâncate din caserole de plastic, măştile sufocante purtate peste tot, frica, cafeaua băută virtual cu prietenii, concediile/nunţile amânate şi câte şi mai câte au avut, cu siguranţă, un ecou.

    O arată şi studiile: se estimează că, în urma pandemiei, au fost înregistrate 53 de milioane de cazuri noi de depresie acută şi 76 de milioane de cazuri noi de anxietate severă, femeile şi tinerii fiind cei mai afectaţi. Pe plan local, 55% dintre români susţineau, în ultima parte a anului 2022, că au resimţit în ultimul an un impact negativ asupra echilibrului emoţional din cauza pandemiei şi la fel de mulţi declarau că sunt afectaţi negativ de conflictul din Ucraina (citând costul vieţii mai ridicat, teama de război, empatia pentru oamenii din Ucraina) sau suferă de epuizare la locul de muncă, conform unui studiu realizat la iniţiativa reţelei de sănătate Regina Maria, citat de ZF. Cu toate acestea, deşi 44% dintre respondenţi consideră că mersul la psiholog ar putea fi un remediu potrivit, 89% dintre români nu au apelat niciodată la servicii de psihoterapie. Doar 22% dintre români recunosc că în ultimul an au simţit nevoia să discute cu un psihoterapeut, însă dintre aceştia din urmă, numai 50% au şi apelat la unul.

    Dacă nu aţi mers la psiholog nici măcar o dată după cei doi ani de pandemie, faceţi-vă cât mai repede o programare!   ■

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

  • Ce ne mai place să pierdem bani!

    De la vaccinuri expirate, panseluţe, borduri şi coşuri de gunoi exorbitante sau şepci imprimate cu sigla companiei, la abonamente la sală plătite pe un an şi folosite pentru doar trei şedinţe sau tone de alimente aruncate (1,3 milioane/an în România, conform ONU), un lucru e cert: ne-am obişnuit să pierdem bani. Şi nu vorbesc doar de români. Să nu uităm de recenta petrecere în metavers, de sute de mii de euro, cu o mână de participanţi, organizată de Comisia Europeană.

    Ori de americanii care cheluie, în medie, 18.000 de dolari anual/persoană pe lucruri neesenţiale (potrivit USA Today). De ce, totuşi, pierdem banii? Personal, am identificat câteva motive, dar lista cred că poate continua mult. În primul rând, vorbim de intenţia iniţială, foarte puternică, pe care cu toţii o avem când proiectăm în mintea noastră un anumit rezultat. O euforie de moment, care se stinge repede, ca mersul la sală doar în luna ianuarie. Apoi, suntem bombardaţi de promoţiile care ne iau ochii, venite la pachet cu iluzia preţului mic. Fericit că ai găsit un pachet de servicii la un preţ imbatabil, te „înhami” la un abonament pe tot anul – de sală, de audiobookuri, de livrare. Da, matematic vorbind „ieşi” mai ieftin dacă achiţi un serviciu pe termen lung, dar dacă în final ajungi să nu îl foloseşti la capacitate maximă, costul ajunge să fie mai mare decât dacă ai fi plătit individual. Vorbim totodată şi de lipsa corelării cu ceilalţi factori.

    Tot ceea ce facem se interconectează. Dacă vrei să mergi la sală, dar nu vrei să renunţi la prăjituri şi shaorma, poate ar fi indicat să mergi la o şedinţă-două înainte de a plăti 30. Dacă vrei să înveţi mandarină, dar nu ştii sigur că îţi va plăcea/folosi sau că vei avea răbdarea necesară, nu plăti un curs întreg de limbi străine. Un alt factor din cauza căruia pierdem bani l-am numit „cumpărăturile wishful thinking”.

    Câţi nu ne-am cumpărat o chitară cu gândul că vom învăţa cândva să cântăm la ea, o haină prea mică, doar pentru că nu am găsit mărimea potrivită, plănuind să slăbim pentru a o purta sau un set de bartending, gândindu-ne că vom învăţa să facem nişte cocktailuri mai bune decât la barul preferat. În plus, ne place să procrastinăm. Să amânăm, de exemplu, plata unei amenzi până în ultima zi, când intervine o urgenţă şi apoi plătim penalităţi. La fel, plătim servicii la care nu apelăm, de la asigurări de telefoane la abonamente medicale, fie că ne pierdem în termeni şi condiţii sau că problema nu suportă amânare, până când furnizorul x sau y ne programează pentru a o rezolva, şi nu numai. Apoi, de ce nu, lipsa greutăţilor. E mai uşor să pierzi bani pe nimicuri când ştii că ai de unde. Deşi, dacă e să îi ascultăm pe speakerii motivaţionali sau pe alţi coaches financiari, i-ai putea înmulţi, dacă tot îi ai. Şi există aici şi reversul medaliei. Prea multe greutăţi, şi disperarea de a te îmbogăţi „peste noapte”, din care se nasc mulţi dintre clienţii loteriilor/caselor de pariuri sportive/cazinourilor. Dar dacă e să tragem linie şi să înglobăm toate aceste motive într-unul singur, acesta poartă un nume clar: lipsa educaţiei financiare. România e pe ultimul loc în Uniunea Europeană la capitolul „educaţie financiară”, conform ARB (Asociaţia Română a Băncilor). Tot la coadă suntem şi dacă e să ne uităm doar la regiune.

    Un studiu al OECD arată că România a obţinut un scor de „alfabetism” financiar de 53% la o medie făcută între cunoştinţele financiare (49%), comportamentul financiar (56%) şi atitudinea financiară (55%), faţă de media regiunii SEE: 57% (cu valori de 58%, 57%, respectiv 55% a criteriilor menţionate), în care au fost incluse date şi din Muntenegru, Macedonia de Nord, Georgia, Bulgaria, Croaţia şi Republica Moldova. Cât despre companii, voi ştiţi cel mai bine pe ce pierdeţi banii, că o fi vorba de prea mult personal, pentru că aveţi sau sunteţi un lider care nu ştie cum să renunţe la angajaţii care nu aduc plusvaloare, de personalizarea pixurilor cu numele brandului, crezând că veţi fideliza angajaţii/clienţii dacă văd numele companiei când semnează o hârtie, plata vreunei amenzi pentru că un control inoportun v-a găsit în neregulă ori marketingul rămas fără ecou. Ultimii ani se pare că ne-au mai deschis totuşi ochii. Un sondaj recent al BestJobs ne arată că, determinaţi de fluctuaţiile economice şi de creşterea inflaţiei, 69% dintre angajaţi spun că pun bani deoparte, în încercarea de a se proteja de un viitor economic incert. Jumătate dintre ei reuşesc să îşi menţină regulat obiceiul de a economisi, în timp ce restul redirecţionează doar uneori bani către economii. Şi, dacă e să-i ascultăm pe specialiştii citaţi în „ghidul de criză” pe care îl puteţi descoperi în paginile următoare, economisirea a devenit cât se poate de necesară, pentru că viitorul apropiat nu pare tocmai roz. 

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

  • Care sunt motivele pentru care tinerii nu vor să mai facă copii. Unul dintre motive este că nu mai vor să îşi piardă cei mai frumoşi ani din viaţă sacrificându-se pentru un copil

    Pentru că suntem încă mulţi care nu avem copii, se vorbeşte adesea în redacţie despre acest aspect. Şi în afara jobului, deoarece aproape toate prietenele mele au cam 27-35 de ani (parte din generaţia Millennials), în ultima vreme am început să dezbatem destul de des subiectul copiilor. Iar majoritatea dintre ele nu-şi doresc să devină părinţi. Cifrele sunt şi ele grăitoare. Un raport al Pwe Research Center, citat de Fortune, arată că 44% dintre persoanele cu vârste între 18 şi 49 de ani spun că e improbabil că vor avea copii. Acelaşi articol menţionează că pentru 61% dintre mileniali, unul dintre principalele motive pentru care nu fac copii este că nu îşi permit.

    Dacă pentru părinţii multora dintre noi, poate cu lipsuri în copilărie, soluţia de a repara această nedreptate pe care au trăit-o a fost să facă la rândul lor copii şi să se dedice bunăstării noastre, pentru ca noi „să nu răbdăm”, ca în cazul lor, ei bine, pentru generaţia mea soluţia e să nu mai facem deloc copii. Suntem egoişti? Poate. Sau, dacă e să răspund foarte sincer, da. Pentru că în viziunea mea, şi nu sunt singura, a avea copii nu ar trebui să însemne un sacrificiu de două decenii a celei mai bune perioade din viaţă – căci la vârsta la care să zicem că i-ai face – 27-35, plus 18 ani (şi nu e ca şi cum la 18 ani îi dai afară pe uşă) sunt anii în care nu mai eşti nici un puşti fără bani, şi nici nu ai atâtea probleme de sănătate încât să nu mai poţi, de exemplu, să călătoreşti în orice condiţii, să pierzi nopţile ş.a.m.d. Sunt, probabil, pentru majoritatea, cei mai buni ani.

    Ei bine, pentru mulţi să aibă copil înseamnă să se abandoneze pe ei în aceşti cei mai buni ani din viaţă, să renunţe la ieşiri, la concedii, la o maşină mai bună, să stea în living pentru a-i da copilului dormitorul, să renunţe la o geacă nouă pentru a-i lua copilului rechizite etc. Şi asta pentru că un copil se îmbolnăveşte des iar medicamentele sunt scumpe, cursurile de balet, de limbi străine, de canto etc. sunt scumpe, bonele – nu mai zic, aşa că pentru mulţi dintre părinţii români, unica soluţie rămâne, în continuare, cea a sacrificiului de sine, dacă e să ne gândim că din 5 milioane de angajaţi, 1,5 milioane, adică mai mult de 30%, primesc salariul minim pe economie, potrivit ZF.

    În plus, multe dintre sacrificiile financiare pe care generaţiile anterioare le-au făcut pentru copii au venit la pachet cu neîmplinirile emoţionale legate de relaţiile defectuoase în care s-au complăcut tot „de dragul copiilor”. Să nu mai vorbim de violenţa domestică îndurată din motive similare, mai ales că divorţul nu era la modă, iar mersul la psiholog nici atât.

    Să demontăm şi replica cunoscută printre români, aceea de a avea pe cineva care „să-ţi aducă un pahar de apă la bătrâneţe”. Şi în acest caz tot de sacrificiu vorbim. Tăvălugul abandonului de sine se perpetuează şi după ce ţi-au crescut copiii, pentru că urmează părinţii. Dacă pentru copii ai avut problema lipsei banilor pentru bonă, după ce aceştia cresc, trebuie să ai grijă de părinţi. Pentru că la noi serviciile destinate vârstnicilor care au nevoie de îngrijire specializată sunt puţine şi foarte scumpe pentru un om obişnuit, iar la stat nu te înduri să îţi laşi părintele. Vorbim de oameni cu alzheimer, cu paralizii şi nu numai. Ba chiar există şi multe cazuri în care un angajat se împarte deja între copil, job şi părinte.

    Aşa că, în loc să facem copii pentru a ne asigura că primim acel pahar de apă, poate vrem să investim în pensii private, din care să ne putem permite o îngrijire specializată când şi dacă vom avea nevoie de ea.

    Pe de altă parte, unii, chiar dacă ar lua în calcul să devină părinţi, amână momentul pentru când le va merge mai bine, financiar vorbind, iar când ajung în acel punct, dacă ajung, încep să apară riscurile asupra sănătăţii, poate nu mai pot face copii, aşa că renunţă.

    Nu în ultimul rând, noile generaţii de potenţiali părinţi au început să ia foarte serios în calcul şi evenimentele mondiale, să se gândească dacă vor să aducă un copil într-o lume dominată de război, incertitudine şi probleme majore de mediu.

    Din păcate, cei care nu vor copii sunt încă stigmatizaţi: 65% dintre respondenţii sondajului realizat de Fortune au spus că simt presiunea socială de a se căsători şi de a face copii, iar 76% cred că societatea se aşteaptă ca statutul de părinte să îţi aducă fericire şi împlinire.

    Departe de a visa la o lume ideală, sper doar că pe viitor, dacă nu putem să facem copii într-o lume în care să nu existe război şi alte nenorociri, măcar să putem avea cu toţii, şi noi, şi ei, o viaţă demnă.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

  • Aţi crescut o generaţie de egoişti?

    Pentru că suntem încă mulţi care nu avem copii, se vorbeşte adesea în redacţie despre acest aspect. Şi în afara jobului, deoarece aproape toate prietenele mele au cam 27-35 de ani (parte din generaţia Millennials), în ultima vreme am început să dezbatem destul de des subiectul copiilor. Iar majoritatea dintre ele nu-şi doresc să devină părinţi. Cifrele sunt şi ele grăitoare. Un raport al Pwe Research Center, citat de Fortune, arată că 44% dintre persoanele cu vârste între 18 şi 49 de ani spun că e improbabil că vor avea copii. Acelaşi articol menţionează că pentru 61% dintre mileniali, unul dintre principalele motive pentru care nu fac copii este că nu îşi permit.

    Dacă pentru părinţii multora dintre noi, poate cu lipsuri în copilărie, soluţia de a repara această nedreptate pe care au trăit-o a fost să facă la rândul lor copii şi să se dedice bunăstării noastre, pentru ca noi „să nu răbdăm”, ca în cazul lor, ei bine, pentru generaţia mea soluţia e să nu mai facem deloc copii. Suntem egoişti? Poate. Sau, dacă e să răspund foarte sincer, da. Pentru că în viziunea mea, şi nu sunt singura, a avea copii nu ar trebui să însemne un sacrificiu de două decenii a celei mai bune perioade din viaţă – căci la vârsta la care să zicem că i-ai face – 27-35, plus 18 ani (şi nu e ca şi cum la 18 ani îi dai afară pe uşă) sunt anii în care nu mai eşti nici un puşti fără bani, şi nici nu ai atâtea probleme de sănătate încât să nu mai poţi, de exemplu, să călătoreşti în orice condiţii, să pierzi nopţile ş.a.m.d. Sunt, probabil, pentru majoritatea, cei mai buni ani.

    Ei bine, pentru mulţi să aibă copil înseamnă să se abandoneze pe ei în aceşti cei mai buni ani din viaţă, să renunţe la ieşiri, la concedii, la o maşină mai bună, să stea în living pentru a-i da copilului dormitorul, să renunţe la o geacă nouă pentru a-i lua copilului rechizite etc. Şi asta pentru că un copil se îmbolnăveşte des iar medicamentele sunt scumpe, cursurile de balet, de limbi străine, de canto etc. sunt scumpe, bonele – nu mai zic, aşa că pentru mulţi dintre părinţii români, unica soluţie rămâne, în continuare, cea a sacrificiului de sine, dacă e să ne gândim că din 5 milioane de angajaţi, 1,5 milioane, adică mai mult de 30%, primesc salariul minim pe economie, potrivit ZF.

    În plus, multe dintre sacrificiile financiare pe care generaţiile anterioare le-au făcut pentru copii au venit la pachet cu neîmplinirile emoţionale legate de relaţiile defectuoase în care s-au complăcut tot „de dragul copiilor”. Să nu mai vorbim de violenţa domestică îndurată din motive similare, mai ales că divorţul nu era la modă, iar mersul la psiholog nici atât.

    Să demontăm şi replica cunoscută printre români, aceea de a avea pe cineva care „să-ţi aducă un pahar de apă la bătrâneţe”. Şi în acest caz tot de sacrificiu vorbim. Tăvălugul abandonului de sine se perpetuează şi după ce ţi-au crescut copiii, pentru că urmează părinţii. Dacă pentru copii ai avut problema lipsei banilor pentru bonă, după ce aceştia cresc, trebuie să ai grijă de părinţi. Pentru că la noi serviciile destinate vârstnicilor care au nevoie de îngrijire specializată sunt puţine şi foarte scumpe pentru un om obişnuit, iar la stat nu te înduri să îţi laşi părintele. Vorbim de oameni cu alzheimer, cu paralizii şi nu numai. Ba chiar există şi multe cazuri în care un angajat se împarte deja între copil, job şi părinte.

    Aşa că, în loc să facem copii pentru a ne asigura că primim acel pahar de apă, poate vrem să investim în pensii private, din care să ne putem permite o îngrijire specializată când şi dacă vom avea nevoie de ea.

    Pe de altă parte, unii, chiar dacă ar lua în calcul să devină părinţi, amână momentul pentru când le va merge mai bine, financiar vorbind, iar când ajung în acel punct, dacă ajung, încep să apară riscurile asupra sănătăţii, poate nu mai pot face copii, aşa că renunţă.

    Nu în ultimul rând, noile generaţii de potenţiali părinţi au început să ia foarte serios în calcul şi evenimentele mondiale, să se gândească dacă vor să aducă un copil într-o lume dominată de război, incertitudine şi probleme majore de mediu.

    Din păcate, cei care nu vor copii sunt încă stigmatizaţi: 65% dintre respondenţii sondajului realizat de Fortune au spus că simt presiunea socială de a se căsători şi de a face copii, iar 76% cred că societatea se aşteaptă ca statutul de părinte să îţi aducă fericire şi împlinire.

    Departe de a visa la o lume ideală, sper doar că pe viitor, dacă nu putem să facem copii într-o lume în care să nu existe război şi alte nenorociri, măcar să putem avea cu toţii, şi noi, şi ei, o viaţă demnă.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

  • Cum să însufleţeşti un brand

    La 18 ani, pentru că voiam să fac singură rost de bani de buzunar, fiind o fire independentă, m-am înscris la o agenţie care organiza campanii pentru diferite companii din România şi ne trimitea pe noi, promoterii, prin marile hipermarketuri să promovăm diverse branduri de pe piaţă. Pe atunci nu foloseam titulaturi fancy, nu ne interesa cine e CEO-ul Carrefour, magazin în care aveam campanie pentru Hochland, şi nici măcar cine e CEO-ul Hochland. Nu vedeam oamenii din spatele produselor şi nu ne imaginam echipele uriaşe şi multitudinea de funcţii şi departamente din companiile pentru care lucram. Ani mai târziu, am descoperit cu plăcere nenumărate poveşti ale celor care conduc aceste „maşinării”, şi, dintr-o dată, am început să văd brandul X sau Y într-o nouă lumină. Când trec acum pe lângă un 5 to go, îmi aduc aminte de povestea lui Radu Savopol. Când intru într-un Jysk, mă gândesc că au un CEO cool. Când cobor din metrou la Victoriei şi merg să mă întâlnesc cu prietenii la „clădirea Orange” asociez sigla portocalie cu leadershipul Liudmilei Climoc. Când îmi fac cumpărăturile la Kaufland, ştiu că angajaţii sunt conduşi de un german – Marco Hoessl. Oamenii însufleţesc brandurile, şi de aceea e important ca istoria brandului să fie spusă împreună cu istoria oamenilor din spate. Să se transforme dintr-o firmă impersonală, într-o poveste personală. Cum au fost cele spuse recent, la gala CEO Awards, în cadrul căreia am premiat executivii români şi am sărbătorit 18 ani de BUSINESS Magazin, şi în care mai mulţi executivi au urcat pe scenă şi ne-au povestit cum gândeau şi ce visuri aveau când abia deveniseră adulţi. Brandul trebuie să stârnească emoţie, şi nu doar prin reclame TV. Ieşiţi în faţă pentru că oamenii vor fi surprinşi să ştie poveştile voastre şi ale companiilor ale căror clienţi sunt. Numele businessului pe care îl conduceţi nu va mai reprezenta doar locul în care găsesc serviciile şi produsele de care au nevoie. Ci le va aduce aminte de o poveste cu eroi care au trecut prin crize, cu oameni care au eşuat şi au luat-o de la zero, cu decizii care au schimbat traiectorii şi cu o puzderie de lecţii de învăţat şi dat mai departe.

  • Imaginea, cea mai bună carte de vizită

    De la verificări ale viitorilor angajaţi în social media, la criticile acide aduse de internauţi, care se propagă cu o viteză ameţitoare şi atrag după ele consecinţe usturătoare, în bani, relaţii sau stimă de sine, imaginea ne poate fi cel mai bun aliat sau cea mai mare piedică în calea (păstrării) succesului.

    Invariabil, trăind în era reţelelor sociale, imagina se construieşte în primul rând în online. Părerile legate de cât de activi ar trebui să fim, sau nu, în universal digital sunt împărţite, mai ales când vorbim de liderii de business. În urma sondajului pe care l-am realizat în cadrul galei CEO Awards organizate recent, publicul a votat, într-o majoritate covârşitoare – 47% – că un lider de business ar trebui să fie prezent în social media doar pentru postări profesionale, pe LinkedIn. Apoi, în procente egale – 19% –, s-a votat faptul că liderul ar trebui să posteze zilnic, pentru brandul de imagine al companiei, sau că nu ar trebui să se cenzureze şi să posteze câte selfie-uri vrea, dacă asta îşi doreşte. 13% au spus că un lider ar trebui să fie prezent peste tot, să îşi monitorizeze colegii şi angajaţii (cred că poate deveni traumatizant), şi restul au bifat ultima opţiune: că liderul nu ar trebui să folosească deloc social media, pentru că nu denotă seriozitate.

    În sală erau prezenţi preponderent membri ai generaţiilor Baby Boomers, X şi Millenials. Dacă am fi avut în faţă un public format din membrii generaţiei Z, următoarea generaţie de lideri, sunt convinsă că lucrurile ar fi stat diferit. Generaţia Z petrece atât de mult timp pe Internet, iar „influencerii” au atât de mult succes în rândul acesteia şi a următoarei (Alpha, a copiilor născuţi după 2010), pentru că tinerii caută modele. Tocmai de aceea, cred că liderul ar trebui să fie prezent în social media. Dar să fie uman – nu doar o imagine perfectă, şi decent în acelaşi timp – să inspire, să amuze.

    Valabil şi pentru companii. O imagine bună şi o prezenţă activă în social media pot creşte brand awarenessul, pot fideliza clienţii, pot atrage categorii noi de consumatori.

    Însă imaginea nu e doar prezenţă în social media, deşi e un aspect definitoriu. O arată şi statisticile – 45% dintre angajatori – mai mult decât jumătate faţă de anii trecuţi – au spus că au folosit social media pentru a verifica candidaţii, şi 8% dintre companii şi-au concediat angajaţii din cauza comportamentului afişat pe Facebook sau LinkedIn, după cum arată cifrele menţionate într-un articol al celor de la Business Insider. Imaginea înseamnă multe, de la fotografia pe care o trimiţi pentru a ilustra un articol din presă, la modul în care răspunzi la telefon unei persoane necunoscute sau felul în care vorbeşti cu colegii/angajaţii.

    Totuşi, pe cât de important să ai o imagine bună, pe atât de important e şi să fii autentic. Însă dacă autenticitatea nu e una frumoasă, trebuie să lucrezi la ea până devine. Pentru că, pe termen lung, imaginea îţi poate deschide nenumărate uşi, dar are şi puterea de a face să dispară nenumărate oportunităţi, parteneriate. Te poate ajuta să îţi construieşti un brand personal, o carte de vizită care poate să valoreze chiar mai mult decât ce ai trecut în CV, decât ce ştii să faci. Exemplele recente, din ţară sau de peste hotare, ne arată cât de important e pentru companii să se asocieze cu persoane care nu doar să fie specialiste pe un domeniu şi să bifeze numărul de followeri, ci să aibă o imagine bună construită într-un mod autentic, pentru că, în caz contrar, când partenerul dă cu bâta-n baltă, pierderile vor fi comune.

    Pentru că da, scandalurile se uită – fie că vorbim de şoriceii fotografiaţi în vitrinele hipermarketurilor sau replicile rasiste/misogine ale vedetelor, dar pierderile rămân. Iar în cazul unora, cum e Kanye West, pierderile valorează miliarde.

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

  • In a relationship with Business MAGAZIN

    Pentru mulţi jurnalişti, presa e un vis al copilăriei sau al adolescenţei, devenit realitate. În cazul meu, la 18 ani, când făceam pasul metaforic către viaţa de adult, când planurile de viitor începeau să prindă contur, jurnalismul încă nu îşi găsise loc printre ele. Cu atât mai puţin cel de business. L-am descoperit mai târziu, în anii de masterat, şi m-am îndrăgostit de această meserie de la prima vizită în redacţie. Aceeaşi în care sunt şi astăzi, la cinci ani distanţă, şi scriu, săptămânal, poveşti din România şi de peste graniţe, despre români, expaţi şi antreprenori din toată lumea. Am „furat” meserie de la colegii din redacţie şi am învăţat din mers. Azi un interviu, mâine un reportaj, poimâine o analiză. Am crescut odată cu voi, cu afacerile voastre şi cu revista, iar voi şi afacerile voastre aţi crescut odată cu mine şi cu ea. Şi pentru că anul acesta vorbim de digitalizare şi vrem să vă aducem mai aproape de noi şi în universul Social Media, nu am să vă ascund că, în spatele paginilor, nu e totul perfect, aşa cum nici în vieţile din spatele postărilor de pe reţelele sociale nu e totul perfect. În spatele rândurilor se ascunde mult stres, mult brainstorming şi, uneori, nopţi nedormite. Sunt multe dezbateri şi schimbări de ultim moment. Dar la finalul fiecărei zi de miercuri, când „plecăm la tipar”, şi la început de săptămână, când Business MAGAZIN ajunge pe rafturile buticurilor media şi pe birourile voastre, rămân pasiunea şi satisfacţia de a vedea poveşti de business şi de viaţă reflectate prin ochii noştri în paginile revistei ce anul acesta împlineşte 18 ani. Să vedem ce vor aduce următorii 18!

     

    Andra Stroe, jurnalist Business MAGAZIN