BusinessMagazin

Tag: Andra Stroe

  • Andra Stroe, specialist comunicare internă, Omniasig: Amintiri din şcoala BM

    Îmi povestea zilele acestea o prietenă, fostă colegă, până nu de mult, de redacţie, înainte ca eu să plec în corporaţie, că a mers, alături de alte câteva jurnaliste de la Ziarul Financiar, la deschiderea de an de la ASE pentru a reprezenta publicaţia la cea mai mare sursă (unii o numesc fabrică) de absolvenţi din ţară. Şi că studenţii din noua generaţie erau unii mai receptivi, dar cei mai mulţi reticenţi când li se întindea cotidianul mare, atât de old-school în comparaţie cu ecranul smartphone-ului lor de ultimă generaţie. Dar mă bucur că fetele de la ZF au perseverat şi au insistat în a le stârni interesul pentru lumea presei. Eu însămi povestesc cu drag oricui despre anii fascinanţi, provocatori de multe ori, dar din care am învăţat atât de multe, petrecuţi la BUSINESS Magazin. Înainte să aleagă calea cifrelor sau orice alt parcurs, aş recomanda oricărui tânăr cu un strop de talent pentru scris şi dornic să descopere un univers extrem de dinamic să treacă prin şcoala presei, şi mai ales prin şcoala BM, în care mi-am format, la rândul meu, primii 6 ani ai carierei. Şi dacă o vor face, să se înarmeze cu o tonă de curiozitate, să lase teama de necunoscut la uşă, să evite autosuficienţa şi să nu spună niciodată NU unui subiect, oricât de neprietenos sau neofertant ar părea la început.

    Îmi amintesc de prima mea conferinţă de presă, pe care am înregistrat-o cu camera video a telefonului, neştiind că am funcţie de reportofon inclusă. De a doua, pe real estate, la Cushman & Wakefield Echinox, când m-am străduit vreo două nopţi la rând să desluşesc nişte grafice încâlcite şi nişte termeni specifici, pe care nu-i mai întâlnisem până atunci. De a treia, unde deja eram mai stăpână pe mine, dar încă stingheră, necunoscând pe mai nimeni, ascunsă într-un colţ de sală şi cântărind bine întrebările pe care mi le pregătisem, gândindu-mă şi temându-mă că, rostite cu voce tare, vor suna ciudat, vor părea irelevante, vor trăda lipsa experienţei… Dar timpul a trecut şi treptat am deprins mersul lucrurilor, şi singură, văzând şi făcând, sau, în cazul nostru, scriind şi intervievând, dar mai ales cu ajutorul colegilor mai vechi – cărora le mulţumesc pentru câte m-au învăţat. De pildă, Ioana Mihai, care îmi amintesc când mi-a corectat primul text scris pentru revistă, iar la final, după ce o urmărisem cu sufletul la gură cum modifica cu verde bucăţi mari de text, mi-a spus relaxată: „Ai făcut o treabă chiar bună” şi m-a încurajat enorm pe parcurs, fiindu-mi exemplu nu doar ca jurnalist, ci şi ca lider, prin modul în care gestiona problemele revistei şi ale echipei; sau Bogdan, care mi-a explicat cum să aleg cele mai importante informaţii dintr-un articol din presa externă pentru a scrie o ştire bună, cum să interpretez evoluţia bursieră din fiecare săptămână, pentru o rubrică acum de mult uitată a revistei, şi câte şi mai câte; ori Ioana Matei, de la care am aflat despre arma secretă a jurnaliştilor de business – MFinante, unde căutam cifrele de afaceri ale companiilor chiar şi când refuzau să ni le comunice, şi George, care m-a învăţat să postez ştirile în DMS, faţa ascunsă a site-ului pe care ajungeau toate articolele noastre după publicarea pe print.

    De la primele conferinţe, de la ştirile de site – care recunosc că nu mi-au plăcut niciodată (scuze, George), pentru că eu preferam să văd textul pe o foaie mare şi lucioasă de revistă, paginată frumos de Cami şi corectată asiduu cu ajutorul lui Ovidiu şi al Roxanei, dar cu care oricine ajunge în redacţie îşi face încălzirea, de la primii Capitalişti, de la primele mailuri citite şi răscitite înainte de send am ajuns la primul cover – „Când se termină apa”, pe care l-am sărbătorit cu o pizza mare pe terasă, cu toată echipa. Şi, când lucrurile începuseră să se aşeze şi „intrasem în pâine”… a venit pandemia.

    Au urmat nişte ani tare ciudaţi, în care şi despre care am scris în toate nuanţele. Ani în care corectura s-a mutat pe digital, în care mi-am văzut colegii doar cu mască, în rare ocazii, în care presa, şi toată omenirea, s-a recalibrat pentru o nouă realitate. Am însă şi o amintire tare dragă din acea perioadă – cea mai frumoasă deplasare din toţi anii petrecuţi în presă – de aceea şi merită s-o amintesc, dacă tot depăn ceva amintiri, mai ales că a fost experienţa care mi-a înrădăcinat o dată pentru totdeauna pasiunea pentru călătorii: un safari în Kenya, o conexiune de neratat – şi neuitat – cu natura şi totodată o binevenită gură de aer proaspăt, la propriu şi figurat, după luni de zile în care mă învârtisem, cu faţa acoperită, doar pe străduţele din cartier.

    A trecut şi criza COVID, a venit războiul şi vremea altor crize, a venit etapa opiniilor, a emisiunilor, a galelor şi conferinţelor, care au reprezentat, toate, câte un nou mic început, cu emoţiile şi temerile aferente.

    Mi-am luat „la revedere” de la presă în primăvara aceasta, nu pentru că m-aş fi plictisit în vreun fel de ea. Pentru mine meseria de jurnalist rămâne cea mai frumoasă meserie, dar cred că sunt etape şi etape care merită şi trebuie parcurse de-a lungul carierei, şi venise timpul să descopăr noi orizonturi.

    BUSINESS Magazin a ajuns, aşa cum sună şi titlul unuia dintre primele mele articole, „la prag istoric”: 20 de ani. Mă bucur că am avut şi eu ocazia să îmi las amprenta, mai inspirat sau mai puţin inspirat, pe aproape o treime din acest parcurs, şi sper că în anii ce vor urma să am ocazia să citesc în continuare articole de calitate, tot pe print!, de la jurnalistele cu ştate vechi ale redacţiei, dar şi să descopăr suflul unor noi generaţii de scriitori pasionaţi. Mă opresc aici, pentru că se apropie miezul nopţii şi limita de caractere a fost atinsă, iar în presă spaţiul şi deadline-ul sunt nepreţuite.

     

    La mulţi ani, BM!

    A făcut parte din echipa BM între 2018 şi 2024
     

     

  • CV „stabil” vs. CV variat

    Scriem săptămânal despre executivii din România şi din străinătate şi avem ocazia să le punem sub lupă parcursurile profesionale, de la primul job la preluarea conducerii operaţiunilor pe mai multe pieţe. Şi, în timp ce unii schimbă numeroase roluri de-a lungul timpului, în organizaţii diverse, alţii dau dovadă de o stabilitate fermă, rămânând fideli aceleiaşi companii pe durate îndelungate, de zeci de ani, timp în care evoluează, însă sub acelaşi angajator. Nu am putea spune că există o variantă corectă de urmat, însă cu siguranţă ambele aduc avantaje şi dezavantaje. Cu ce riscuri vine, aşadar, fiecare? Am identificat câteva:

    Riscurile stabilităţii

    1. Plafonarea. Dincolo de o cultură a organizaţiei în care te regăseşti, de colegii care sunt ca o a doua familie, de schimbarea pe care o poţi aduce în societate şi de oportunităţile avute – lucruri invocate adesea de cei care şi-au petrecut mare parte din carieră în aceeaşi companie, trebuie să fim sinceri că, de multe ori, un factor major care ne ţine „legaţi” de vechea echipă este comoditatea. Care reprezintă un risc major, deoarece poate duce la plafonare, întrucât nu te provoacă să te reinventezi, să te readaptezi, ci, odată obişnuit cu flow-ul, îţi formezi o rutină a muncii de care îţi va fi foarte greu să te rupi. 

    2. Pierderea interesului pentru meseria pe care o practici. Strâns legată de plafonare e pierderea interesului pentru meseria pe care o practici, indiferent că e una repetitivă ori creativă. Chiar şi în rolurile cu grad crescut de creativitate poate interveni o rutinizare, care poate duce în cazuri extreme şi la sentimentul că îţi urăşti meseria, chiar dacă, la origini, ai ales-o din pasiune.

    3. Ratarea oportunităţilor. O veche zicală e că „Cine nu riscă, nu câştigă”. Dacă faci parte, de pildă, dintr-o companie antreprenorială care nu are în plan extinderea pe noi pieţe, vei rata, cel mai probabil, ocazia de a trăi experienţe ca viaţa de expat pe care ţi-ar aduce-o plecarea într-o multinaţională.

    4. Supraîncărcarea fişei postului. De la un moment dat încolo, e posibil ca angajatorul, ştiind că eşti om de bază în companie, care cunoaşte dedesubturile organizaţiei şi mersul lucrurilor, să te încarce cu diverse sarcini, transformându-te într-un om „bun la toate”, fără o remuneraţie corespunzătoare.

    5. Potenţial mai mic de negociere. Când ai vechime la un loc de muncă vei beneficia, probabi, de majorări periodice ale salariului, însă pentru că eşti deja acolo, deja „cucerit”, interesul pentru a ţi se acorda aceste măriri salariale „din oficiu” nu va fi unul frecvent. Jena de a merge să renegociezi e şi ea o piedică. Unii preferă să îşi „strângă cu uşa” angajatorul, ameninţând că pleacă, însă nu poţi face asta des şi, în plus, dacă strigi de multe ori „lupul“ fără să treci la fapte, s-ar putea să nu mai fii crezut.

    Riscurile schimbării

    1. Procesele de intervievare, cu dezamăgirea respingerii şi deciziile majore. Pentru a-ţi schimba locul de muncă trebuie să treci prin etapa consumatoare de timp şi energie a proceselor de recrutare, fie că eşti vânat tu de un potenţial angajator, fie că aplici din proprie iniţiativă la jobul respectiv. În funcţie de dimensiunea organizaţiei şi „greutatea” funcţiei, un astfel de proces se poate întinde pe o durată mare de timp ori poate fi divizat în etape multiple, cu grade diferite de dificultate, de la simple discuţii la interviuri complexe ori probe practice. Apoi, după ce susţii toate aceste interviuri, poţi suferi dezamăgirea respingerii şi a alegerii altui candidat. În cazul în care totuşi eşti dorit de companiile X, Y şi Z pentru o poziţie similară, intervine nevoia de a lua o decizie majoră, de a analiza iar şi iar toţi factorii implicaţi pentru a vedea ce ofertă ţi se potriveşte cel mai bine.

    2. Perioada de curtare. O schimbare de job vine automat cu o perioadă de tranziţie, în care te acomodezi cu un nou colectiv, cu care există riscul de a descoperi că nu rezonezi. Chiar şi în cazul fericit în care vei avea „chimie” cu echipa, va dura până vă veţi câştiga încrederea reciproc. În plus, dacă la fostul loc de muncă să spunem că deja vă cunoşteaţi reciproc tabieturile, felul de a fi, că vă simţiţi ca în familie, cu bune şi cu rele, acomodarea în noua funcţie implică, pentru început, mici compromisuri şi o conduită impecabilă, până te familiarizezi cu ceilalţi şi poţi fi tu însuţi. Putem asemăna această etapă cu perioada de curtare dintr-o relaţie, când vrei să îl impresionezi pe celălalt, scoţând în evidenţă tot ce ai tu mai bun.

    3. Stresul adus de nou. Dincolo de colectiv, un job nou implică deprinderea abilităţii de a lucra în noi programe, aplicaţii, într-o zonă nouă, cu un program diferit. Toţi aceşti factori pot fi cauzatori de stres, care, gestionat necorespunzător, riscă să se transforme în burnout.

    4. Prioritizarea seniorităţii în acordarea avansărilor. Un loc nou de muncă poate atrage după sine, chiar şi în situaţia în care eşti specializat pe nişa ta, un proces de avansare mai greoi, şi asta pentru că în general în multe organizaţii se aşteaptă o anumită perioadă pentru a dovedi ce ai de dovedit, înainte să ţi se ofere oportunitatea unui rol mai bun. Pe de altă parte, când ai deja un istoric în cadrul companiei, promovarea poate fi mult mai facilă, aşa că în momentul în care îţi dai demisia trebuie să iei în calcul faptul că e posibil să ai de aşteptat o bună perioadă până vei putea avansa.

    5. Dacă schimbi prea des jobul, e posibil să nu mai prezinţi încredere viitorilor angajatori, deci oricât de interesant e un CV variat, fidelitatea s-ar putea să cântărească mai mult în ochii unei companii. 

    Andra Stroe este jurnalist BUSINESS Magazin

  • Evitaţi autosuficienţa pentru a rămâne inovatori!

    Fizicianul american William Pollard a spus cândva că învăţarea şi inovarea merg mână-n mână, iar aroganţa succesului este să crezi că ceea ce ai construit ieri va fi suficient mâine. Exemple de companii care nu s-au plafonat odată ce au venit cu o idee inovatoare pe piaţă, ci s-au ambiţionat să o implementeze – în cazul start-up-urilor, ori au continuat să inoveze după ce au cunoscut succesul, în cazul businessurilor mature avem din plin în România. O mică parte dintre ele au prezentat, în paginile următoare, modul în care şi-au găsit inspiraţia pentru a aduce noi soluţii, servicii ori produse în faţa publicului, fie că vorbim de probleme şi nevoi întâmpinate la nivel de societate, de piaţă, fie ori în sens restrâns, la nivel de companie, în rândul angajaţilor sau al clienţilor. Ce au demonstrat, cu aceste proiecte, e că nu trebuie să dispui de fonduri uriaşe pentru a face un pas înainte, dar şi că inovarea se poate face indiferent de industrie. E important însă ca, ţinând cont tocmai de resursele limitate de care dispun companiile mici, pe de-o parte, şi de fondurile generoase pe care le au multinaţionalele, pe de altă parte, primele să se privească, în oglinda inovaţiei, cu uşoară îngăduinţă, dar cu mai multă ambiţie şi curaj de a-şi aduce ideile în atenţia investitorilor, iar celelalte, cu un ochi mai critic, tocmai pentru că au posibilitatea  de a angaja creiere care să găsească ideile potrivite pentru a le diferenţia de concurenţă. Să sperăm că 2024 va aduce noi modele de Cristofor Columb al inovaţiei. Noi viitori unicorni.

    Andra stroe este editor BUSINESS Magazin

     

  • De ce să pierzi 3-4-5 ani din viaţă, sau chiar mai mulţi, tocind nişte materii care nu-ţi plac/nu ştii dacă îţi vor folosi, în loc să ţi-i ocupi într-un mod mai util, strângând bani, călătorind, muncind poate măcar o vară prin altă ţară pentru a vedea cum e, încercând să te cunoşti, să te formezi ca adult, să afli ce vrei, ce îţi place?

    Recent, o prietenă ne-a anunţat că renunţă la meseria de medic, după şase ani de şcoală şi încă unul de rezidenţiat, în care a tocit mii de pagini de anatomie şi multe altele, a mers prin spitale în practică şi tot aşa, pentru a se angaja într-o multinaţională în departamentul de user experience, foarte „la modă” acum. Motivul? Banii. Un salariu de 2-3 ori mai mare, încă din primul an, pe un post de junior. Şi, după cum e lesne de imaginat fiind vorba de o meserie din pasiune, nici pasiunea pentru medicină nu era prea mare, pentru că de obicei dacă e visul tău să ai X sau Y meserie, mai faci compromisuri.

    Am stat şi m-am gândit la toţi anii pe care îi irosim mulţi dintre noi prin facultăţi fără niciun viitor, ca la absolvire să o luăm în cu totul altă direcţie (peste jumătate din absolvenţii americani chestionaţi într-un sondaj al intelligent.com lucrează în alt domeniu decât cel studiat), sau în facultăţi făcute doar pentru că e tradiţie de familie să practici meseria X, sau pentru că sună bine şi se pot mândri părinţii pe la rude că „fata sau băiatul meu e inginer/medic/avocat”, că ai lor copii au reuşit în viaţă şi şi-au depăşit condiţia. (Dar greşit – au depăşit nu condiţia lor, ci a părinţilor, pentru că de multe ori părinţii proiectează asupra copiilor toate obiectivele pe care ei nu le-au realizat.)

    Aşadar, stăm să pierdem vremea pe la cursuri în loc să ne luăm un an de pauză după liceu pentru a ne da seama cât de cât ce vrem de la viaţă. Spun cât de cât pentru că la 20 şi ceva de ani nu prea ai cum să ştii ce-ţi rezervă viitorul, dacă nu cumva te vei plictisi de meseria pe care ţi-o alegi, dacă nu cumva apare ceva mai atractiv, dacă nu cumva îţi descoperi vreo nouă pasiune, te muţi din ţară sau orice altceva.

    Părinţii – mulţi dintre ei – „fac o tragedie” dacă vii şi le spui că încă nu ai reuşit să decizi ce vrei să studiezi şi vrei să mai stai pe-acasă, să te angajezi şi să câştigi un ban al tău până te hotărăşti în ce direcţie vrei să o iei. Fac o tragedie şi dacă după facultate nu continui cu un master, să ai diploma la dosar, chiar dacă poate din anul II-III eşti deja angajat şi te întreţii singur, deci o diplomă în plus la locul de muncă nu e necesară sub nicio formă. Fac o tragedie şi dacă după un an-doi de cursuri vrei să renunţi şi să o iei de la zero la altă facultate, care crezi tu că ţi-ar plăcea mai mult sau ţi-ar fi mai utilă. Pentru că văd în asta nişte ani pierduţi. Or din contră, nişte ani de studiu pierduţi – sau mai bine spus amânaţi – se pot dovedi cât se poate de câştigaţi.

    Nu zice nimeni să atârni pe la uşa familiei până la 40 de ani. Şi nici că o să faci muncă de jos dacă nu ai licenţa luată la 21 de ani. Sunt N cursuri de formare, sunt N companii care te acceptă fără diplomă. De ce să pierzi 3-4-5 ani din viaţă, sau chiar mai mulţi, tocind nişte materii care nu-ţi plac/nu ştii dacă îţi vor folosi, în loc să ţi-i ocupi într-un mod mai util, strângând bani, călătorind, muncind poate măcar o vară prin altă ţară pentru a vedea cum e, încercând să te cunoşti, să te formezi ca adult, să afli ce vrei, ce îţi place?

    Da, există şi situaţii în care eşti atât de pasionat de un domeniu încât îţi canalizezi toată energia într-o direcţie, cazuri în care poate de când te ştii visezi să ajungi poliţist/preot/IT-ist/profesor ş.a.m.d., ai o traiectorie clară, poate vrei să mergi şi în străinătate la studii – şi ar trebui să o faci, măcar pentru un an, cu o bursă Erasmus ceva, pentru a-ţi lărgi orizonturile, şi atunci bravo ţie! Eşti un caz fericit. Însă pentru toţi ceilalţi există opţiunea de a nu te înscrie la o facultate imediat după Bac. Şi pot ajunge bine mersi, şi dacă fac facultatea mai târziu, şi chiar şi dacă nu o fac deloc!

    Lăsaţi-vă copiii să mai amâne studiile un an-doi-trei. Mai mult timp pierd dacă fac ceva „constrânşi” sau doar ca să bifeze o facultate, decât dacă ştiu sigur că aia e calea lor. Iar dacă toată viaţa aţi visat să aveţi un inginer sau mai ştiu eu ce alt job nobil în familie, să ştiţi că facultăţile primesc şi studenţi trecuţi de a doua tinereţe.  

     

    Optimism moderat

    Gradul de încredere al absolvenţilor că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat*

    22% sunt încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    31% sunt relativ încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    26% nu sunt foarte încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    21% nu sunt deloc încrezători că vor găsi un job bine plătit în domeniul studiat

    *potrivit unui sondaj realizat de intelligent.com în rândul cetăţenilor americani

     

     

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

     


     

     

  • Vocea din spatele cifrelor

    Dacă ar fi să ascultaţi un podcast având ca invitat persoana care vă inspiră cel mai mult în carieră, în viaţă, pe cine aţi vrea să auziţi? Dacă ar fi să intervievaţi pe cineva într-un podcast, pe cine aţi intervieva? Pentru unii lideri de business din România, tineri sau nu, răspunsul la această întrebare ar fi numele unora dintre voi, cei prezenţi în acest anuar. Şi acest lucru ar trebui să însemne ceva.

    Dincolo de rezultatele financiare, de prosperitatea companiei, de tranzacţiile care aduc efervescenţă în piaţă, faptul că aţi primit votul colegilor antreprenori, al colegilor CEO, al top managementului din varii companii şi industrii ar trebui în primul rând să vă facă să înţelegeţi importanţa de a reprezenta un model în business. Pentru următoarele generaţii de lideri, pentru copiii voştri care vă vor moşteni afacerile, pentru investitorii care sunt cu ochii pe România şi nu numai.

    Exemplele voastre de succes atrag după ele alte pariuri care se pot transforma în unicornii de mâine, ba chiar în competiţia de mâine. Iar asta ar trebui să fie un motor nu doar pentru economie, dar şi pentru voi – pentru a vă determina să deveniţi mai inovatori, să rămâneţi relevanţi şi să vă adaptaţi schimbărilor, noilor generaţii, tehnologiei tot mai prezente.

    Ieşiţi în faţă şi povestiţi din culise – despre momentele când aţi greşit, despre momentele când aţi învăţat din greşeli. Despre reuşite şi cum le-aţi celebrat. Rămâneţi vizibili nu doar prin cifre, ci şi prin poveste. Căci numele vostru devine un brand iar povestea voastră inspiră direct proporţional cu cât o expuneţi pentru a fi scrisă şi spusă cititorilor şi ascultătorilor – colegii, partenerii, competitorii sau clienţii de mâine!

    Andra Stroe este editor BUSINESS Magazin


     

  • Când şeful nu-i acasă…

    „Puteţi să ne puneţi şi un cartof în cutie, că noi tot îl primim”, mi-a spus la telefon angajatul unei companii, când l-am întrebat dacă pot returna un produs cu ambalajul rupt, cumpărat online. A fost doar unul dintre numeroasele exemple de nepăsare la adresa companiei pentru care lucrau pe care le-am văzut în ultima vreme în rândul angajaţilor din mai multe businessuri cărora am ajuns să le fiu client.

    De vreo două luni renovez, prin urmare am devenit vizitator fidel şi frecvent al tuturor lanţurilor de materiale de construcţii şi bricolaj prezente pe piaţă. Şi cum de multe ori mi-am încheiat ziua ca ultim client rămas în magazin, pe la raionul de gresie şi faianţă, sanitare ori parchet, am ajuns să cunosc angajaţii de la fiecare categorie. Am asistat în aceste săptămâni la multe ridicări neputincioase din umeri, însoţite de „habar n-amuri” oneste şi hotărâte. Dar mai ales, şi cel mai adesea, am primit sfaturi dezinvolte de a merge în altă parte. „Nu îi cumpăraţi pe-ăştia, că nu-s buni, mergeţi şi cumpăraţi de la X magazin”, îmi spunea
    unul dintre angajaţi despre nişte robineţi, recomandându-mi călduros competiţia. Povestea s-a repetat în mai multe magazine aparţinând mai multor companii multinaţionale. Mă duceam hotărâtă să cumpăr şi plecam descurajată. Şi poate aici era vorba de o priză, dar dincolo era vorba de 40 de metri de parchet care s-ar fi simţit la final de zi, când trăgeai linia vânzărilor.

    M-am întrebat de ce sunt atât de înverşunaţi în „a nu ţine cu casa”. Oare cui aparţine vina? Să fie doar o crasă nepăsare a angajatului mărunt, o fraternizare absolută cu interesul clientului, ori să fie vina salariilor mici, managementului deficitar ori volumului mare de muncă şi a lipsei de personal ori de cunoştinţe?

    Căci în timp ce unii au angajaţi care se ţin scai de tine şi nu ştiu ce să-ţi mai recomande, alţii mai că s-ar bucura să te vadă plecând. La fel, când în unele magazine dai peste oameni informaţi care mai că ştiu mai bine decât meşterul pe care l-ai chemat cum se montează un circuit termic ori stau să te înveţe formule matematice cu care să calculezi puterea calorică de care ai nevoie să încălzeşti suprafaţa x sau y, prin alte magazine bate vântul mai ceva ca-n pandemie ori ştii tu mai bine decât ei ce se vinde acolo.

    Degeaba ai preţuri mici dacă omul, când e pe punctul de a pune produsul în coş, e sfătuit să se reorienteze. Degeaba au produsele de pe site review-uri bune, dacă review-ul dat de angajat la raion e prost. Degeaba ai game bogate dacă nu e nimeni la raion să îi aducă clientului marfa din depozit. Trebuie să faceţi ceva pentru a vă fideliza angajaţii, pentru că altfel nu veţi mai putea să vă fidelizaţi clienţii.

    Mergeţi pe teren, vedeţi unde sunt probleme, mergeţi şi la competiţie, vedeţi ce fac bine, ce fac rău, luaţi aminte şi replicaţi sau schimbaţi la voi în business. Faceţi sondaje – recent, chiar într-unul dintre aceste lanţuri de retail erai aşteptat pe linia caselor să răspunzi câtorva întrebări despre experienţa în magazin. Aşa da!

    Şi cum nimic nu funcţionează mai bine decât banul, vă recomand să implementaţi nişte programe de comisionare ori nişte prime acolo unde e nevoie, pentru a-i motiva să vândă, să se implice, să ţină clientul în magazin. Ori desfăşuraţi campanii interne de tipul „angajatul lunii”, cu recompense palpabile, pentru a stârni interesul şi a pune în mişcare spiritul de competiţie adormit din rândul echipelor. Sunt investiţii infime pe care le puteţi face, dar cu potenţialul de a avea ecou puternic, imediat şi pe termen lung.  

     

    Andra Stroe este jurnalist BUSINESS Magazin

  • Nu vă mai furaţi singuri căciula!

    Un sondaj recent realizat de bestjobs pentru a evidenţia principalele temeri ale angajaţilor români cu privire la jobul lor arată că una dintre principalele temeri este, pentru 23% dintre intervievaţi, creşterea volumului de muncă.

    La o analiză mai amănunţită a anunţurilor de recrutare postate pe LinkedIn poţi observa cum, pentru multe poziţii, „fişa postului” e umflată până la refuz cu responsabilităţi pe care în fapt un singur angajat ar trebui să facă sacrificii importante pentru a le acoperi, şi vorbim aici de sacrificarea timpului liber, a sănătăţii etc.

    La fel, dacă alegi la întâmplare angajatori din varii industrii şi cauţi feedbackul foştilor candidaţi/angajaţi pe platforma undelucram.ro, mulţi se plâng de faptul că după angajare au primit îndatoriri extra fără a primi şi remuneraţie extra ori că din start oferta de job a presupus o varietate de atribuţii care înglobau mai multe poziţii într-o singură funcţie, alocată unei singure persoane. Mai sunt şi cazurile când te angajezi pentru o funcţie şi, în realitate, faci cu totul altceva. Un exemplu simplu şi concret vine din retailul alimentar, unde oamenii se plâng că au fost angajaţi, de pildă, pe postul de casier şi, de fapt, munca prestată e aranjarea mărfii la raft.

    De obicei, încărcarea fişei postului unui angajat apare fie la angajare, fie când pleacă un om şi, în loc să angajezi înlocuitor, alegi, din dorinţa de a economisi timp de recrutare şi bani cu taxele unui nou salariat, să încarci un angajat mai vechi cu responsabilităţile celui care a demisionat.

    Economia pe care o faceţi însă cu un salariu pe care nu îl mai plătiţi pentru a angaja încă un om, sau chiar cu doar o jumătate de salariu economisită – căci cel mai probabil pretenţia salarială a celui care va accepta un astfel de rol va creşte direct proporţional cu lista de îndatoriri – se poate întoarce însă împotriva voastră.

    Şi asta pentru că omul pe care l-aţi angajat să acopere  munca a doi-trei lucrători, într-un orizont de timp mai apropiat sau mai îndepărtat fie va claca, fie se va sătura. Aşa că mai devreme sau mai târziu va trebui să o luaţi de la capăt cu recrutarea şi cu trainingul. În plus, vorbim şi de un randament mai scăzut al unei persoane care e nevoită să acopere sarcini multiple, aşa că acest lucru se va traduce în rezultate mai slabe sau întârziate pentru companie.

    La nivel individual, un salariu mai mare pe care îl primeşti pentru a suplini taskuri suplimentare poate fi motivant până la un punct. Punctul în care firele albe se înmulţesc, timpul petrecut cu familia se împuţinează tot mai mult şi apar certurile şi frustrările în cuplu, ratezi aniversări sau momente importante din viaţa copiilor, începi să dai banii pe prea multe şedinţe la psiholog, zilele de concediu rămân nefolosite şi prietenii devin cunoştinţe.

    O hartă realizată de Eurostat la nivelul anului 2022 colorează România în nuanţa ţărilor care lucrează peste 40 de ore pe săptămână (40,2), împreună cu doar alte patru state din Uniune (Bulgaria, Polonia, Serbia şi Grecia), comparativ, de pildă, cu Olanda, unde se lucrează doar 33,2 ore). La fel, într-un clasament realizat de remote.com cu privire la work-life balance în statele europene, România se află pe ultimul loc, cu un scor de 55,28,  luându-se în calcul, printre altele, numărul de zile de concediu, concediul medical plătit, concediul de maternitate, salariul minim şi media numărului de ore lucrătoare. Se pare că, dacă râvneşti la un work-life balance bun, după Luxemburg, ţara care conduce clasamentul, următoarele destinaţii ar fi Spania, Franţa, Norvegia, Danemarca, Ţările de Jos, Marea Britanie, Estonia, Slovenia şi Islanda.

    Fiţi atenţi la recrutare – fie că sunteţi angajaţi sau angajatori. Nu vă mai asumaţi mai mult decât puteţi duce, nu vă mai păcăliţi cu petice în echipă, angajaţi în formulă completă pentru a avea rezultate complete. Pe scurt, nu vă mai furaţi singuri căciula!  

  • „Fără aprecierea şi respectul celorlalţi, adevăratul leadership devine ineficient, dacă nu imposibil”

    Este una dintre afirmaţiile făcute în cartea Knockout Entrepreneur: My Ten-Count Strategy for Winning at Business, de cunoscutul boxer George Foreman, care la finalul carierei sportive a ales să devină antreprenor. Scriam acum ceva timp, în deschiderea unui alt număr al BUSINESS Magazin, despre importanţa de a câştiga respectul şefului, nu prietenia sa. Privind acum din perspectiva şefului, fie el manager cu experienţă sau proaspăt numit, lucrurile par să funcţioneze similar. Ai ajuns recent în poziţia de lider şi vrei să faci totul ca la carte, să aduci rezultate, să ţii echipa unită şi să îţi păstrezi şi mult râvnitul work-life balance?

    Probabil nu vei putea să le bifezi pe toate din start, cel puţin nu simultan, însă există un ingredient care ar putea reprezenta primul pas în direcţia potrivită: să câştigi respectul angajaţilor. Nu să-i faci să se teamă de tine. Nu să le devii cel mai bun prieten. Ci să îi faci să te respecte. De ce? Pentru că, dacă oamenii te respectă, vor fi dispuşi să lupte alături de tine pentru a atinge obiectivele pe care le vei seta, îţi vor cere sfatul într-un impas profesional, vor avea încredere în deciziile tale şi toate aceste lucruri te vor ajuta să obţii rezultatele de care vorbeam mai sus. Întrebarea care se ridică natural este: care sunt paşii potriviţi pe care îi poţi face pentru a le trezi acest respect, care se câştigă uneori cu mult efort? Propun câteva idei, iar lista o puteţi continua voi:   

    1. Creează o stare de reciprocitate. O primă cale prin care poţi câştiga respectul oamenilor este să îl oferi la rândul tău, să stabileşti o reciprocitate. O poţi face în multe feluri. Respectă-i ca persoane, indiferent că vorbim de vârstă, gusturi, orientare, personalitate. Respectă-le opinia, chiar dacă nu eşti de acord cu ea. Respectă-le programul de lucru, recompensează-i corect şi tratează-i egal. Pe scurt, creează un mediu de lucru incluziv, echitabil şi echilibrat. Şi dacă te întrebi cât de important e pentru angajaţi să se simtă respectaţi, răspunsul îl dă un studiu realizat de Harvard Business Review, potrivit căruia respectul a fost cotat de angajaţii intervievaţi pe prima poziţie în topul celor mai importante acţiuni ale liderilor. În plus, respondenţii care se simţeau respectaţi de liderii lor s-au declarat, printre altele, mai sănătoşi (56%), mai mulţumiţi şi mai satisfăcuţi de jobul lor (89%), mai focusaţi (92%) şi au susţinut că e mai probabil să rămână în companie.

    2. Fii mentor, nu prieten. Cu toate că poate fi tentant să te împrieteneşti cu cei din echipă care îţi seamănă, căci e foarte posibil să descoperi că ai hobby-uri comune cu anumiţi angajaţi sau o personalitate asemănătoare, până vei reuşi să consolidezi legătura pe care o ai cu subordonaţii din postura de lider şi să ajungeţi la un „flow” potrivit pentru a vă desfăşura activitatea ar fi bine să menţii o anumită rezervă. Şi asta pentru a nu risca să creezi impresia că eşti părtinitor ori să îţi fie dificil să te impui când situaţia o cere. Din nou, e important să le câştigi întâi respectul. Dar poţi fructifica această chimie devenindu-le mentor – o tactică cu beneficii răsfrânte atât la nivel individual cât şi asupra companiei.

    3. Expune-ţi propriile greşeli, dar însoţeşte-le de lecţiile învăţate. O întrebare pe care le-o punem adesea liderilor intervievaţi e: „Din ce greşeli aţi învăţat cele mai valoroase lecţii?” Să fii un exemplu pentru echipă nu înseamnă că trebuie să faci sau să pară că faci totul ca la carte. Din contră, transparenţa cu privire la propriile greşeli poate avea în unele situaţii un impact mai puternic asupra echipei, căci te „umanizează”. Însă nu uita ca, întotdeauna, când le vorbeşti de greşelile pe care le-ai făcut, să pui pe masă şi lecţia învăţată din ele. Pentru că în acest fel greşeala se transformă în obstacol şi repercusiunea, în lecţie. Nu doar că îţi vei apropia oamenii, ci le vei căpăta mult mai uşor încrederea, aşa că atunci când vor face la rândul lor greşeli – şi vor face! – vor avea curajul să vină şi să le discute deschis, în loc să le ascundă, riscând să degenereze în situaţii care pot afecta imaginea departamentului/firmei.

    4. Împarte cu echipa şi responsabilitatea eşecului, nu doar meritul reuşitelor. Există şefi care se bucură când echipa aduce rezultate şi există şefi care îşi asumă creditul pentru reuşită, chiar dacă poate singurul merit este titulatura deţinută. Dar când echipa ajunge în impas încearcă să se sustragă din faţa responsabilităţii şi să scoată un vinovat sau altul la înaintare. Acest tip de şef nu va reuşi niciodată să câştige respectul oamenilor. Un şef-lider va acţiona ca un căpitan de vas şi va părăsi ultimul nava într-un caz extrem.  Astfel, va celebra nu doar reuşitele, ci îşi va asuma la unison cu echipa rezultatele proaste şi va învăţa din ele cum să îşi organizeze mai bine „bucătăria internă”.

    5. Coboară de pe piedestal. Dacă vrei ca oamenii să te respecte, nu profita de poziţia ta pentru a beneficia de tratament preferenţial. Respectă-ţi programul de lucru, respectă-ţi deadline-urile şi împarte   echitabil volumul de muncă. E firesc să ai un salariu mai mare, e firesc să ai anumite beneficii aferente poziţiei pe care o deţii, însă când vine vorba de relaţiile interumane, nu te plasa într-o poziţie de superioritate, dacă vrei să ai nu o echipă de subalterni, ci o echipă de colegi care să te respecte.   

    Andra Stroe este jurnalist BUSINESS Magazin

  • Sindromul Stockholm, varianta corporate

    Ore suplimentare ne sau prost plătite, hărţuire de orice natură din partea şefului sau a colegilor, o fişă a postului umflată până la refuz, discriminare, ameninţări cu concedierea sau tăieri salariale/de bonusuri, concedii luate când nu are nevoie compania de tine, nu când ai tu nevoie de concediu, salariu mult sub nivelul tău de pregătire sau mult sub nivelul de muncă prestat, merite nerecunoscute, plăţi întârziate. Pe scurt, un mediu toxic.

    Dacă faci parte din rândul angajaţilor care se regăsesc în una sau mai multe dintre situaţiile menţionate mai sus, te afli, la rândul tău, într-o relaţie toxică cu locul actual de muncă. Însă e posibil ca, în ciuda abuzurilor resimţite la locul de muncă, să simţi încă nevoia de validare de la şeful/colegul care te tratează rău, să intonezi în continuare cu ardoare „crezul” companiei – politicile friendly, trecute doar pe un site sau presărate prin comunicate trimise către presă, dar nepuse în practică la nivelul departamentelor luate individual, sau să îţi sacrifici bunăstarea personală, fie că vorbim de timpul petrecut cu familia, cu tine, de sănătate, de hobby-uri, trăgând la jug pentru a atinge obiectivele organizaţiei şi acumulând astfel frustrările de rigoare, toate acestea pentru un abuzator – compania – sau colegii din cadrul ei. În acest caz, e posibil să suferi de o „variantă corporate” a sindromului Stockholm (denumire implementată de un psiholog suedez după ce a observat că victimele unui sechestru din timpul unui jaf bancar au dezvoltat o simpatie sporită faţă de iniţiatorii jafului, ajungând, la final, nu doar să refuze depunerea mărturiei, ci chiar să strângă bani pentru a-i apăra în instanţă – n. red.).

    Poate o faci pentru că ţi s-a insuflat ideea că nu eşti suficient de bun astfel încât să fii dorit de alt angajator. Sau că nu te-ai
    descurca în altă parte. Că munca ta valorează puţin. Că eşti înlocuibil. Poate ţi-e teamă că, făcând un astfel de pas, te destabilizezi, că vei da de un abuzator mai rău, că îţi va afecta CV-ul. Poate ţi s-a promis luna de pe cer – măriri salariale, prime, avansări în funcţie, care însă întârzie să se materializeze, şi te consolezi cu aceste iluzii. Poate că ai o familie dependentă de tine, de venitul tău, şi accepţi condiţiile de lucru „for the greater good”. Motivele pentru care angajaţii rămân subjugaţi într-o relaţie toxică cu locul de muncă sunt felurite, şi toate par puternice şi îşi găsesc justificare, însă un lucru este cert. În această ecuaţie există un abuzator şi o victimă (sau mai multe, căci, probabil, şi mulţi dintre colegii tăi se află într-o situaţie similară), dar şi posibilitatea de evadare.

    E important, în primul rând, să te autoapreciezi la justa valoare. Să îţi cunoşti abilităţile, talentele, să conştientizezi că, în ciuda a ceea ce ţi s-ar putea spune, pentru a justifica, poate, un comportament inadecvat sau o remuneraţie slabă, faptul că eşti încă angajat înseamnă că aduci plusvaloare în companie, care ar putea fi transferată într-o organizaţie în care să fie recunoscută.

    Nu e însă de ajuns doar să conştientizezi asta, ci să ieşi din această relaţie toxică. Şi să o faci cât mai repede, dar având în faţă un plan.

    În primul rând, e util să îţi formezi o plasă de siguranţă financiară. Eventualele economii pe care le-ai putea strânge îţi vor da oportunitatea să părăseşti un loc de muncă, dacă şi când devine toxic, şi să îţi cauţi fără constrângeri un nou job. Ai grijă însă ca aceste economii să fie realiste, raportate la stilul tău de viaţă, dar şi la posibilele fluctuaţii economice. Căci, aşa cum se spune, economisirea e primul pas spre libertatea financiară.

    În paralel, analizează nivelul la care te afli. Nu te subaprecia, nu te supraaprecia. Ci fii onest cu tine, recunoaşte-ţi limitările, iar un prim pas ar fi să pleci pe o poziţie similară, într-o companie care să îţi ofere însă un mediu de lucru sănătos.

    Nu în ultimul rând, când te pregăteşti să pleci, sau chiar şi după ce ai plecat şi ai ajuns deja într-o companie care te respectă, începe să investeşti în creşterea ta. Pentru a nu te mai simţi, pe viitor, limitat şi, automat, forţat să accepţi compromisuri. Cu cât eşti mai bun în ceea ce faci, cu atât vei fi nevoit să accepţi mai puţine compromisuri şi vei avea mai multe opţiuni pe piaţa muncii!  

    Andra Stroe este jurnalist BUSINESS Magazin

  • Mai există în România muncitori sau firme serioase care să asigure servicii de calitate fără să mai fie nevoie să suni de 10 ori sau toată lumea este ocupată ?

    „But here’s my number. So call me, maybe!” Sunt versurile unui hit pe care îl ascultam prin adolescenţă. Şi cam tot de pe atunci n-am mai aşteptat cu atâta nerăbdare un telefon. Dar nu de la vreun băiat de care aş fi îndrăgostită. Ci…de la agenţii imobiliari. După meseriaşi/echipele de muncitori din construcţii şi zilieri/firmele de amenajări grădini pe care i-am contactat pentru diverse nevoi şi nu au arătat nici cel mai mic interes pentru o lucrare, fie ea mică sau de mari dimensiuni, agenţii imobiliari par să completeze topul celor mai neserioşi angajaţi cu care am avut de-a face. Diferenţa e că, spre deosebire de primele categorii, mulţi dintre cei din urmă lucrează nu pe cont propriu, ci pentru diverse firme şi chiar pentru dezvoltatorii unor proiecte de amploare în Bucureşti. Deci ne-am putea imagina că asta atrage după sine mai multă seriozitate, căci în general orice angajator aşteaptă rezultate pentru a-ţi vira salariul lunar. Şi totuşi niciodată nu mi-a fost dat să văd mai mult dezinteres ca în rândul lor, începând cu anunţuri expirate şi/sau eronate până la telefoane neînapoiate, vizionări amânate în ultima clipă ş.a.m.d.

    Salariul unui agent imobiliar ajunge, în medie, la 800 de euro net pe lună, potrivit datelor oferite de platforma de recrutare online BestJobs, citate de ZF într-un articol scris anul trecut, la rubrica „Un salariu pe zi”. Nu e prea mare, dacă ne raportăm la preţurile din prezent. Însă această sumă exclude comisioanele/procentele din vânzările făcute. Şi totuşi, într-o meserie în care o comunicare eficientă cu clientul pare a fi punctul de pornire spre o tranzacţie reuşită, din care te alegi cu bonusuri, şi – conform unor comisioane practicate de unii agenţi – aş putea spune că sunt unele consistente, comunicarea lipseşte, în multe cazuri, cu desăvârşire. Iar pentru un răspuns, să nu mai zic pentru o vizionare, ai de aşteptat zile/săptămâni.

    Cât despre anunţurile de promovare, unele sunt de-a dreptul hilare, căci la beneficii clientul are trecuţi, în loc de facilităţi reale ca boilere, parcare, AC sau centrală, factori care ar ţine de bun simţ şi care nici nu ar mai fi necesar să fie menţionaţi – uşi, ferestre sau lavabila de pe pereţi. Asta de multe ori într-un text kilometric care, cu vorbe multe, nu spune de fapt nimic, şi mai e şi presărat cu greşeli gramaticale sau cu vorbe pompoase (de pildă, vecinătatea unor „restaurante delicioase” şi „centre comerciale tentante”, ca să dau doar un exemplu), fără a se menţiona de multe ori probleme reale – lipsa mijloacelor de transport în comun, şantiere în lucru şi multe altele. Să nu mai zic de pozele din descriere, în care apar diverse obiecte personale, rufe puse la uscat, feliile de salam din farfurie şi câte şi mai câte.

    Luând în considerare experienţele avute, recomand cu căldură agenţiilor de profil să încropească măcar un curs de pregătire de câteva zile, atât pentru agenţii noi cât şi pentru cei cu experienţă, în care să li se explice acestora diferenţa dintre finisajele lux/premium şi cele de duzină, stilurile de design şi lipsa lor, câteva noţiuni de bază din construcţii/arhitectură, cum ar trebui scris un anunţ/cum să gestioneze comunicarea cu clientul, cum să se prezinte la o vizionare, de la ton şi ţinută la deţinerea informaţiilor despre proprietatea prezentată şi nu numai. Şi poate chiar să faceţi nişte sesiuni de „mistery shopper” (concept folosit mai ales în retail, şi care presupune ca un fals client să meargă într-o locaţie şi să se comporte ca un client real pentru a testa calitatea serviciilor/modul în care este acordată asistenţă clienţilor unităţii – n. red.) pentru a vedea cât de bine se descurcă angajaţii dvs. pe teren.

    Iar dacă sunteţi sau ştiţi vreun agent imobiliar bun, vă invităm să ne scrieţi pentru a inspira şi alţi tineri, printr-un articol scris pentru rubrica „I love my job”, în care povestim cu oameni din diverse industrii dedesubturile fiecărei meserii, cu bune şi cu rele, să aleagă această meserie bănoasă, cu program flexibil şi muncă puţină. Sau să ne spuneţi cum este de fapt agenda unui agent imobiliar pus pe treabă, cum ar trebui să colaboreze cu clienţii, fie ei dezvoltatori/vânzători/cumpărători astfel încât „vândutul viselor” să nu fie doar un clişeu al meseriei, ci o realitate.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin