„Pragurile acestea istorice au prea puţină relevanţă pentru piaţa valutară. Dacă mai demult, prin anii 70-80, aveai 100 de dolari însemna mult, puteai pleca în America; acum, cu 100 de dolari s-ar putea să nu mai pleci”, a declarat Adrian Vasilescu.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Cum a fost posibil ca cele 31 de bănci să nu plătească impozit. Este simplu, a spus Adrian Vasilescu. “Există un principiu logic care spune că tot ce e real este şi posibil. Aceste bănci sunt nişte fantome, nu există în sistemul bancar. Dacă Fiscul crede că mai poate lua de pe urma lor ceva”, a declarat Adrian Vasilescu la Realitatea TV.
Acesta a explicat că BNR nu are nicio atribuţie în acest sens. “E ocazie bună în care să discutăm despre atribuţiile care revin sistemelor bancare: fiscalitatea – exercitată prin Ministerul Finanţelor, protecţia consumatorului – exercitată de Guvern prin ANPC, iar Banca Naţională are o singură atribuţie – stabilitatea sistemului financiar. Lista publicată nu are legătură cu Banca Naţională, eu am făcut o analiză personală: toate băncile din România au făcut profit”, a declarat Adrian Vasilescu.
Acesta a explicat că cele 36 de bănci din România au făcut profituri operaţionale mari. “Avem cel mai solid sistem din Europa cu indicatori de stabilitate cu mult peste nivelul Europei. Legea are foarte multe nuanţe, mai ales când este vorba despre profitul unei companii. La bănci trebuie să plătească impozit pe profit dacă legea le arată expres. Băncile au 1000 de păcate, dar nu au acest păcat că nu plătesc impozit pe profit. În sensul că legea europeană care se aplică pe 28 de ţări, stabileşte sume de bază, sume care se numesc provizioane pe profit, care sunt un fel de poveri puse lângă profitul băncilor”, a declarat Adrian Vasilescu la REALITATEA TV.
Nimeni nu ştie ce urmează după alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite, nici chiar Trump. Ziarul Financiar a înţeles foarte clar ce a vrut să spună guvernatorul Isărescu în discursul de joi: asistăm la încheierea unei forme de globalizare care s-a propagat în ultimii 20-25 de ani, a declarat Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Mugur Isărescu, în cadrul emisiunii de business ZF Live.
Consilierul guvernatorului Isărescu susţine că este impredictibil modul în care alegerea lui Trump va afecta România. Istoric vorbind, preşedinţii Republicani au fost cei care au apropiat Bucureştiul de Washington. Un preşedinte Republican – George Bush – a dus România în NATO.
”E greu de spus dacă alegerea lui Trump va fi bună pentru România. Prima impresie este că alegerea lui nu va fi bună pentru noi şi că nouă ne-ar fi fost mai bine dacă era Hillary Clinton preşedinte. Ea cunoştea bine zona, era un diplomat de carieră. Problema este că încă nu ştim şi nu putem să ştim cum va fi. Trump pare un personaj foarte ambiţios, el va dori să lase ceva în urma lui în istoria Americii şi în istoria omenirii”, a spus el.
El a arătat că anul 2013 a fost cel mai bun din perspectiva intrării de fonduri europene, cu un total de 5,6 miliarde euro, din care 2,9 miliarde euro au reprezentat transferuri curente, iar 2,6 miliarde euro au fost transferuri de capital.
Oficialul BNR a precizat că valorile au fost în creştere din 2007 până în 2013, 2007 fiind singurul an în care s-a înregistrat un sold negativ la solduri curente.
“Atunci au intrat 900 milioane (euro – n.r.), au ieşit 1,2 miliarde şi avem un sold negativ de 298 milioane la transferuri curente. De atunci, niciodată nu am mai înregistrat sold negativ, deci în fiecare an noi am primit mai mult decât am plătit, aşa că acele idei că plătim mai mulţi bani la Uniunea Europeană decât primim nu sunt adevărate”, a spus Vasilescu la conferinţa Mediafax Talks about European Funds.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“În perioada 2004-2008 au intrat în România cam 20 miliarde euro în fiecare an. Sigur că banii ăştia au venit pe multiple căi. Au venit bani pentru privatizare, care e un fenomen cu care ne-am bătut noi în toţi anii ăştia de tranziţie. Eu cred că la această oră putem să discutăm despre privatizare în felul următor: miresele frumoase s-au măritat şi unele n-au făcut partide foarte bune. Dar au fost şi unele care au făcut partide foarte bune, cum a fost BCR, mă gândesc la o bancă când am luat peste trei miliarde de euro”, a declarat Vasilescu vineri la conferinţa Mediafax Talks about European Funds.
El a arătat că, din păcate, în multe cazuri de “măritiş” nu s-au realizat partide foarte bune.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“Cred că nu greşesc dacă reiau o idee a guvernatorului dintr-o conferinţă de la Universitatea din Braşov, care spunea aproape deschis că băncile au în perioada următoare o responsabilitate imensă şi anume că reorganizarea trebuie să înceapă de la restructurarea personalului, dar nu înseamnă ceea ce se înţelege la noi prin restructurare. Când guvernatorul s-a referit la restructurarea personalului nu s-a gândit la disponibilizarea personalului din bănci, ci a avut în vedere nevoia unei reorganizări şi a unei restructurări a personalului bancar într-un sens foarte real, că s-a terminat perioada aceea de boom din 2004-2008, foarte scurtă pentru România, când în ţară se trimiteau cam 20 de miliarde de euro pe an şi băncile aveau foarte mulţi bani şi nevoie de vânzători de credite”, a declarat marţi Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului BNR, la un seminar pe tema creditării.
El apreciază că băncile ar trebui să devină partenerii companiilor cărora le dau credite, să-şi întărească compartimentele de analiză şi cele de analiză de risc în primul rând şi să înţeleagă foarte bine problemele companiilor.
“Eu o să spun în continuare o idee mai veche care a deranjat băncile. Când spuneam că băncile ar trebui să scoată mai mulţi bani din buzunare şi să plătească un personal specializat plecând de la psihologi, filosofi, sociologi, oameni care să vină în grupurile de analiză ale băncilor şi să asigure momentul de relansare a creditării”, a menţionat Vasilescu.
Banca Naţională a României a fost în contact direct cu banca centrală a Ciprului şi cu Bank of Cyprus înainte de a se lua decizia de suspendare a operaţiunilor sucursalei de la Bucureşti, având ca interes să apere depozitele depunătorilor români şi consideră că prin vânzarea sucursalei depozitele vor fi protejate, a declarat Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR.
„Banca Naţională a României a fost înştiinţată de această decizie de suspendare a operaţiunilor de la Bucureşti ale Bank of Cyprus azi-dimineaţă. Conform discuţiilor dintre cele două bănci centrale, care s-au purtat şi săptămâna trecută, această suspendare de o săptămână a fost necesară pentru a se identifica un cumpărător pentru sucursala Bank of Cyprus de la Bucureşti, care să preia activele şi pasivele. Aici trebuie să menţionez că discuţia este ca acest cumpărător să preia întreaga valoare a depozitelor constituite în România“, a spus Adrian Vasilescu.
El a reamintit că sucursala de la Bucureşti a Bank of Cyprus este autorizată de Banca Naţională a Ciprului, este supravegheată de Banca Naţională a Ciprului şi este sub autoritatea Băncii Naţionale a Ciprului. „Deci această decizie de suspendare a operaţiunilor de la Bucureşti a Bank of Cyprus nu a aparţinut Băncii Naţionale a României, ci Băncii Naţionale a Ciprului.”
Cifrele exportului sunt încurajatoare. Chiar şi soldul balanţei comerciale – care continuă să fie negativ, importurile costând mai mult decât câştigăm din exporturi – s-a îmbunătăţit considerabil. Dacă, în 2008, deficitul balanţei comerciale era de 19 miliarde de euro, în 2012 a scăzut la 7,3 miliarde de euro. Pentru că exporturile au crescut mai repede decât importurile. România îşi poate juca însă mai bine cartea exporturilor. Cum anume? Nu-s deloc puţini cei care văd stimularea exporturilor exclusiv prin… deprecierea leului faţă de euro. Pe termen scurt, acest stimulent ar putea avea unele efecte benefice. Nu însă şi pe termen lung. Aşa că e nevoie de alte căi, mai sigure, pe care să meargă ţara noastră pentru a face din export un stâlp puternic, care să susţină o creştere economică sănătoasă. Lecţia din anul 2000 n-ar trebui uitată. Atunci, factorii economici, pe verticală şi pe orizontală, atât la nivel “macro”, cât şi “micro”, au înţeles un fapt esenţial: acela că investiţiile constituie temelia în stare să susţină edificiul creşterii economice. Până la urmă, şi exporturile tot de investiţii depind.
Dar trenul exporturilor, ca să meargă în ritm optim, are nevoie de mai multe locomotive puternice. E cert: între aceste locomotive nu se numără competitivitatea câştigată prin deprecierea monedei. România are nevoie de competitivitate prin calitate; prin vocaţia lucrului bine făcut.
Pe piaţa externă, de mulţi ani, dar mai cu seamă de când lumea e în criză, cresc preţurile îndeosebi la produsele cu grad înalt de prelucrare. Este şi normal să fie aşa. Produsele care încorporează mai multă muncă, mai multă competenţă sunt mai scumpe. Gândirea, inteligenţa aduc valută. Cel mai deştept este şi va fi privilegiat. Dacă n-ar fi aşa, omenirea ar fi stat în loc şi nu am fi ajuns la sofisticate produse care încorporează materii prime “înnobilate” cu materie cenuşie. Iar sursele internaţionale de capital “plusează” acolo unde materia se transformă şi sporeşte în valoare. Se ajunge în acest fel la o specializare competitivă: unele ţări vând materii prime sau semifabricate, că nu reuşesc să meargă mai departe; altele vând produse ce au trecut prin mai multe trepte de prelucrare, dobândind o valoare adăugată mare.
Dintotdeauna, în comerţul exterior, s-au pus etichete: ţări “ale cafelei”, “ale bananelor”, “ale citricelor”. Sunt ţări ce au puţini bani pentru investiţii. De aici fug “creierele”, pentru că nu sunt plătite, stimulate, recunoscute. Şi pentru că nu au asigurate condiţii de valorificare şi de dezvoltare. În astfel de ţări, în totalul exporturilor, materiile prime şi semifabricatele sunt dominante. România vinde şi ea “produse de bază”. Vinde şi lemn fără să-l prelucreze. Vinde şi ţagle care nu ajung să fie transformate în sârmă. Dar două lucruri importante s-au întâmplat în exporturile româneşti. În primul rând, dacă din 1990 şi până în 1999 sufeream de “complexul cifrei 8”, fiindcă exporturile noastre nu depăşeau 8 miliarde de dolari, în 2000 s-a făcut saltul la 10 miliarde de dolari, iar în 2008 exporturile de bunuri fizice (exclusiv servicii) au ajuns la 33,7 miliarde de euro. Ei bine, creşterea a ajuns la 52,4 miliarde de euro în 2012. În plină criză. Apoi, remarcabil este faptul că 80 la sută din această sumă e realizată în industria prelucrătoare.
Aceasta e calea pe care trebuie să mergem mai departe. Numai că, pe o astfel de cale, înaintarea e grea şi e nevoie de competenţă. Nu e vorba despre niciun fel de elitism, dar toţi cei care sunt în stare să gândească… e bine să fie stimulaţi să înveţe, să gândească, să inoveze. Să nu irosim inteligenţa în activităţi de rutină.
România nu mai e “specializată” în exportul de semifabricate. Începe să vândă scump produse înalt prelucrate! Să obţină câştiguri de valută din exportul unor fabricate cu o mare cantitate de valoare adăugată. Dar, repet, e doar un început. Chiar dacă acest început a prins rădăcini timp de mai mulţi ani.
Drumul de parcurs e mai lung. Mult mai lung. Fiindcă noi, având bilet de clasa a treia, ca să ajungem din urmă ţările care în trenul Uniunii Europene călătoresc la clasa întâi sau la clasa a doua, avem nevoie nu doar de un ritm înalt al creşterii economice, dar şi de un PIB competitiv, cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime grijă pentru lucruri bine făcute, profit, orientare spre piaţă. Altfel, mizând pe deprecierea leului şi nu pe performanţe economice, vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi competitivitate.
Marţi, Banca Naţională a comunicat o rată de schimb leu-euro mai bună decât cea din ziua precedentă. O uşoară apreciere a leului produsă într-un moment în care multe voci afirmau că a început sarabanda deprecierii. Fiindcă moneda noastră pierduse pragul de 4,33 lei pentru un euro câştigat la jumătatea lui ianuarie. Privind însă tabloul întregii luni, din prima zi bancară din acest an şi până marţi, vedem că de fapt leul a urcat, a coborât, iar a urcat şi iar a coborât, apoi a urcat marţi, desenând un spectaculos zig-zag pe piaţa valutară. Dovadă că piaţa valutară este din ce în ce mai mult un aparat performant. Sunt şi voci care strigă: “Piaţa valutară dă ceasul înapoi”. În sensul că BNR îşi înteţeşte intervenţiile. În jurul acestui subiect s-au reaprins vechi dispute. Numai că nu a fost dat înapoi niciun ceas. Suntem în ianuarie 2013. Este evident că războiul psihologic de pe piaţa valutară întunecă multe judecăţi. Căci numeroşi jucători de pe piaţă, inclusiv bănci, au acumulat valută având în cap ideea că leul se va deprecia în prima parte a anului. Sigur, pe piaţă sunt şi interese divergente: importatorii au nevoie de euro ca să-şi aducă marfa în ţară şi vor un leu mai tare. Exportatorii, care aduc euro şi vor să-i schimbe pe mai mulţi lei, aşteaptă un euro mai tare. La mijloc sunt speculatorii. Dar toţi se confruntă pe piaţă şi jocul pieţei e decisiv. Cei care au de plătit împrumuturi în euro nu sunt în această piaţă. Ei doar suportă consecinţele: riscul valutar. Mai mic în acest ianuarie. Mult mai mic.
Piaţa valutară şi-a afirmat astfel gustul pentru mişcări imprevizibile, surprinzându-i deseori pe operatori, cu deosebire pe cei preocupaţi de presiunile speculative asupra monedei noastre. Totuşi, mulţi dintre cei ce vedeau în acest an cursul la 4,7 lei pentru un euro au schimbat repede macazul. Alţii însă au rămas fideli poziţiei lor şi au continuat să bată toba anticipând deprecieri semnificative. Război psihologic? Neînţelegere a mersului pieţei valutare? Cert este că numărul celor care suferă când se întăreşte leul nu-i tocmai mic. În primul rând, suferă cei care au acumulat valută: euro sau dolari. Ei visează o destabilizare a leului, care le-ar aduce enorme câştiguri. Suferă, apoi, cei care în afacerile din export, încetinite din cauza crizei, nu mizează pe competitivitatea mărfurilor, ci pe curs. Ei aşteaptă un euro în urcare (şi, deci, un leu mai ieftin) ca să câştige din acest joc.
Mulţi dintre cei cărora nu le-a ieşit jocul s-au grăbit să afirme că BNR ar fi intervenit agresiv pe piaţa valutară. Banca Naţională nu a comentat nici într-un sens, nici în altul. A repetat, poate plictisitor, că BNR nu are o ţintă de curs. Şi, deci, nu intervine pentru a “fixa” un anumit nivel de curs ori pentru a apăra un anumit prag. Mai presus de orice, nu intervine pentru a schimba mişcările naturale, tendinţele fireşti ale cursului.
Încotro merge cursul? Către punctul de împăcare al cererii cu oferta. Acest curs, ce reflectă fidel nivelurile la care băncile comerciale efectuează tranzacţiile, are şi o valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, care să ajute economia şi populaţia să cunoască zilnic preţul leului. Banca Naţională, exercitându-şi rolul prevăzut de lege, veghează ca pe piaţa valutară să domine loialitatea, corectitudinea şi, mai cu seamă, stabilitatea.
Un “amănunt” le scapă însă multora dintre observatorii cursei leu-euro: acela că piaţa valutară, îndeosebi după trecerea la convertibilitatea totală a monedei noastre, a cunoscut schimbări relevante. Cu ani în urmă, cererea (de valută, desigur) o dictau importatorii. Dar oferta de valută depindea de exportatori. De prin anii 2003-2004, dar cu deosebire din 2006, oferta este determinată şi de o multitudine de intrări de capital. Valuta nu mai vine doar de la exportatori sau numai din investiţiile directe, ci şi din investiţiile de portofoliu. Aşa că leul, dincolo de valoarea lui comercială, are în continuare şi o valoare financiară.
Problema nu e nouă. Din anii ’90 încă, unii economişti se tot întreabă: alegem inflaţia ori şomajul? Numai că numeroase ţări, de multe ori, s-au ales şi cu inflaţie, şi cu şomaj. Acum, în anii crizei, dezbaterea a fost reactivată. Au dispărut multe locuri de muncă şi, potrivit multor opinii, pentru a fi evitată o creştere masivă a şomajului… soluţia ar putea fi inflaţia. Dilema inflaţie sau şomaj poate fi însă discutată doar pe termen scurt. Pe termen mediu, lupta împotriva inflaţiei constituie cea mai bună soluţie a menţinerii locurilor de muncă. Dar lucrurile nu pot fi simplificate. În ecuaţie sunt mai multe necunoscute. Iar alternativa inflaţie-şomaj nu poate fi absolutizată.
La noi, lucrurile sunt şi mai complicate. Starea economică a ţării s-a caracterizat întotdeauna prin dificultăţi numeroase şi mari. Reţetele altora nu ne-au ajutat în niciun fel. Tiparele nu ni s-au potrivit. Orice fel de încercare de a aplica “etichete” s-a lovit, în cazul ţării noastre, de o sumedenie de particularităţi greu de definit. Şi cu atât mai greu de stăpânit. Ne-am convins, de-a lungul anilor, că de inflaţie nu putem scăpa uşor. Fiindcă în acest proces se reflectă cu deosebire problemele unui sistem economic ce n-a ajuns la eficienţa dorită. Dar şi o deflaţie, ce s-ar putea produce din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare, ar fi catastrofală. Ea trebuie evitată cu orice preţ. Dar tot cu orice preţ trebuie să fie evitate noi explozii inflaţioniste. Mai cu seamă, trebuie evitate şocurile tip anii ’90, cu salturi mari ale inflaţiei în sus, apoi cu salturi la fel de mari în jos, după care urmau alte urcuşuri.
Fără îndoială că este important să cunoaştem starea noastră actuală, în comparaţie cu realitatea care a devenit istorie. Dar este şi mai important să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim. În zona euro bunăoară, preţurile cresc cu 1-2 procente pe an. La noi se înregistrează o inflaţie apropiată de 5 la sută. Diferenţa de inflaţie dintre noi şi ţările din zona euro se reflectă în standardul de viaţă. Dar şi pe piaţa valutară. Un curs leu-euro echilibrat va fi greu de atins fără stabilizarea preţurilor. În anii cu rate mari ale inflaţiei până şi munca, în loc să aducă belşug, ne-a adus pagube. De aici şi deruta atâtor milioane de oameni care muncesc din greu şi sunt plătiţi… după buget. Ei nu înţeleg că singura legătură adevărată se stabileşte între venituri şi eficienţa muncii. Tendinţa lor însă e de a face o altă legătură, între venituri şi preţuri. Legătură ce nu poate fi decât falsă, fiindcă îi face să nu înţeleagă nimic din ce li se întâmplă. Din cauză că ei confundă efectul cu cauza. Dar atât veniturile lor modeste, cât şi preţurile din piaţă, mai mari, nu sunt decât instrumente cu care se ia temperatura în economie. Ambele termometre măsoară efecte: veniturile indică până la ce cote se poate urca plata muncii; în acelaşi timp, preţurile arată valoarea de piaţă a produselor, fie ele bunuri economice, fie servicii. Din acest raport lipseşte tocmai baza: munca însăşi. Aşa cum este în realitate: bine sau rău făcută. Veniturile vor face faţă preţurilor numai atunci când vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu faţa spre piaţă. Dacă pe piaţă nu se ivesc destui cumpărători care să aprecieze munca şi să poată plăti un preţ bun, de unde rentabilitate? Economia are o regulă de fier: suma încasată din vânzări să fie mai mare decât suma cheltuită în producţie. Altfel…
Dacă salariile cresc fără a fi însoţite de mai multă eficienţă, nu se mai poate obţine profit decât prin explozia preţurilor. Prin inflaţie, aşadar. Calea-i deci alta: creştere economică într-un climat mai puţin inflaţionist. Aşa că ar fi periculos dacă ar fi lăsată inflaţia s-o ia razna, în speranţa că vom scăpa de şomaj. Pentru că nu vom scăpa.
Soluţia e una singură: şi creştere economică; şi locuri de muncă; şi reducerea inflaţiei. E drept, acest drum e greu de parcurs. Greu, dar nu imposibil.