BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Dragoş Dragoteanu, Euroinvest: Consumul estimat, un jaf organizat! Povesti cu afaceri reale

        Pandemia ne-a tinut in casa, ca intr-un arest la domiciliu. Din cand in cand, aveam voie sa iesim, cu declaratie pe propria raspundere. Orice militian putea sa ne opreasca si sa interpreteze situatiile in care puteam sa ne deplasam pe strada. Frica indusa in viata cotidiana a permis guvernului sa comande milioane de doze de vaccin. Toate au fost cumparate din banii nostri. Multe au ramas nefolosite si au expirat. Altele au fost donate. De ochii lumii sau din interes national. Consumul estimat a fost eronat. Acum, cand pandemia s-a sfarsit, nimeni nu mai calculeaza pierderile. Responsabili ioc. Bucuria libertatii sterge memoria tuturor!

     

        Vrei sa faci o casa. Daca lucrezi legal, o firma iti face un deviz estimativ, cu vrute si nevrute. Oferta include si un consum estimat de materiale de constructie, plus cheltuieli indirecte. Na, doar lucrezi cu niste ”profesionisti”, care stiu sa faca un normativ corect. Corect ramai doar tu, in calitate de beneficiar, pentru ca platesti si astepti sa vezi rezultatul final. Nimeni nu stie exact cat se pierde/strica/arunca, cat se fura, etc. Nici macar antreprenorul general (daca exista!) nu poate sa cuantifice exact consumul estimat. Cel mai bine constati asta atunci cand ti se spune ca mai trebuie sa-i dai niste bani in plus pentru ”neprevazute”. Si nu putini!

     

        Te duci la un magazin care vinde ceva usor perisabil. Poate nu stiti, dar sunt sanse mari ca un consum estimat al vanzatorilor/patronilor sa nu se potriveasca cu consumul real. Credeti ca tot ce a expirat se arunca? Uneori, ce se mai poate vinde din estimarea gresita se mai tine pe raft sau se amesteca cu o noua transa de produse proaspete. ”Nimic nu se pierde, totul se recicleaza” este o vorba care, din pacate, in multe cazuri ramane valabila, mai ales la produsele alimentare care se amesteca si au cerere permanenta. Si in acest caz, consumul estimat este o chestiune mult prea relativa!

     

        O tara condusa de lideri intelepti nu-si vinde niciodata companiile care livreaza materii prime catre populatie. Consumul acestor produse de baza este vital in orice imobil, intrucat se folosesc zilnic.  Bomboana de pe ”coliva” afacerilor girate de stat este in directa legatura cu consumul estimat. Astfel, o firma privata care a preluat de la stat o afacere cu materii prime poate sa estimeze consumul pe multe luni in avans, cum numai ea stie si poate sa o faca. Nu conteaza daca, in final, regularizarea demonstreaza ca ai platit enorm anticipat, doar ca sa fie. Important este ca noi, in calitate de beneficiari, suntem obligati sa ne supunem estimarilor ”specialistilor” si ulterior vedem care-i consumul real. Sa-i spunem:”ghinion”!

     

         Pentru cei care se intreaba care este afacerea cu consumul estimat in acest gen de situatii, va supun atentiei faptul ca se incaseaza multe miliarde de lei in avans si aceste sume raman luni de zile in conturile companiilor, exclusiv in baza consumului estimat…gresit. Banii respectivi produc dobanzi si, cand e vorba de sume colosale, acestea sunt maxime. O plus-valoare doar din tinerea banilor in banci, de la cateva milioane de utilizatori, inseamna un castig fabulos, pe spatele cetatenilor/beneficiarilor pusi in fata unei situatii fara iesire.

     

         Un ziarist bun ar putea sa fie mai curios decat mine si sa descopere cate milioane de euro se castiga, exclusiv din dobanzile aferente banilor incasati in baza consumurilor estimate, la nivel national. Doar nu se asteapta cineva ca statul roman sa ne dea aceasta informatie, dupa ce s-a ”debarasat” de materiile prime. Nimic nu e intamplator intr-o firma care regleaza piata dupa bunul plac!

     

     

     

    Dragos Dragoteanu

    Manager Euroest Invest

     

  • Urmează cele mai dificile două trimestre – T4 şi T1 – pentru cei care au credite ipotecare/imobiliare legate la IRCC. În T1/2023 DAE ajunge la nu mai puţin de 8%, o dobândă care va fi destul de greu de plătit. Creşterea accelerată a ratelor care va urma poate fi acoperită doar printr-o majorare salarială de 20%, fără a include inflaţia

    Totul a pornit de la o discuţie pe care am avut-o săptămâna trecută cu cineva care avea un credit ipotecar luat anul trecut în septembrie şi care a pornit cu o rată de 1.450 de lei pe lună, iar acum plăteşte 1.700 de lei. De la 1 octombrie va plăti mai mult (banca încă nu i-a comunicat noua rată), iar de la 1 ianuarie va plăti şi mai mult. Întrebarea a fost ce să facă, cum poate plăti această creştere, dacă băncile au soluţii şi care ar fi ele. Greu de răspuns, mai ales că nu poate jongla din scadenţă, pentru că nu are suficienţi ani de plată pentru ca banca să-i poată majora scadenţa cu anii pe care i-a plătit deja, astfel încât rata să-i rămână aproape la fel şi să nu fie lovit atâ de mult de creşterea IRCC.

    Nu ştiu dacă multă lume este pregătită pentru şocul creşterii IRCC din trimestrul al IV-lea şi trimestrul I al anului viitor, care implică o majorare substanţială a ratei de plată la bancă.

    Acum IRCC este 2,56%, de la 1 octombrie creşte la 3,9%, iar la de 1 ianuarie se va duce la 5,7%, pe baza calculelor de până acum privind dobânzile tranzacţionate pe piaţa interbancară (în iulie dobânda medie a fost de 4,72%, în august a fost de 6,21%, iar până pe 15 septembrie dobânda medie de tranzacţionare a fost de 6,05%).

    Pentru cineva care a luat un credit ipotecar anul trecut în perioada octombrie-noiembrie-decembrie, când a fost cel mai mic IRCC, de 1,08%, creşterea de acum şi mai ales ce va urma este ucigătoare.

    Ca un exemplu: pentru un credit de 60.000 de euro cu un IRCC, 1,08% în momentul acordării creditului, plus marja băncii de 2%, plus taxele şi asigurările aferente de 0,3%, a rezultat un DAE de 3,38%, cu o rată lunară de 1.678 de lei.

    Acum, IRCC este de 2,56% plus marja băncii de 2%, plus 0,3% taxele, rezultă DAE de 4,86%, care implică o rată de 2.048 lei pe lună.

    De la 1 octombrie, odată cu noul IRCC de 3,9%, cu marja băncii şi taxele, rezultă DAE de 6,2%, care implică o rată lunară de plată de 2.383 de lei.

    De la 1 ianuarie, cu noul IRCC de 5,7%, plus marja băncii, plus taxele, rezultă DAE de 8%, ceea ce implică o rată de 2.833 de lei pe lună.

    Este foarte greu de acomodat o asemenea creştere în numai un an, mai ales în condiţiile actuale, cu explozia inflaţiei, creşterile generalizate de preţuri şi facturile la energie.

    În momentul în care a fost luat creditul de 60.000 de euro, salariul net era de 5.600 de lei pe lună, un salariu destul de bun. Rata reprezenta 30% din salariu, rămânând disponibili 3.900 de lei.

    De la 1 ianuarie, care este numai peste trei luni şi două săptămâni, noua rată de 2.833 de lei înseamnă 50% din salariu, rămânând disponibili 2.760 de lei. O bună parte din bani sunt deja mâncaţi de creşterea preţurilor, aşa că ceea ce va rămâne disponibil este mult mai puţin.

    Va fi un şoc pentru mulţi corporatişti care anul trecut, când au luat creditul la cea mai mică dobândă, nu puteau să-şi închipuie ce va fi în doar un an. Foarte mulţi îşi calculau că după plata ratei rămân cu 3.900 de lei, bani care puteau acoperi utilităţile, benzina, şi mai rămâneau bani pentru city-break, ieşit la restaurant şi achiziţia de haine.

    După cele două majorări de IRCC, de la 1 octombrie şi de la 1 ianuarie, suma care ar rămâne disponibilă va fi mult mai mică şi va implica o reducere dramatică a city-break-urilor, ieşirilor la restaurant/terase şi a schimbării hainelor.

    Nimeni nu este pregătit pentru acest lucru.

    Ceea ce va urma va fi o frustrare extraordinară, care se va îndrepta către bănci (deja profiturile pe care le obţin băncile încep să atârne greu, într-un sens negativ), împotriva guvernului şi a partidelor, iar politicienii vor da vina pe Banca Naţională pentru modul în care a gestionat inflaţia şi politica de dobânzi. Explicaţiile logice legate de evoluţiile economice şi financiare din lume şi de la noi nu vor mai ţine.

    În urmă cu un an, când a fost cea mai bună perioadă de IRCC, băncile au dat credite ipotecare/imobiliare cu toate mâinile. Nimeni nu lua în considerare această creştere de dobândă, care va da toate bugetele celor care au luat împrumuturi peste cap.

    Problema corporatiştilor cu credite ipotecare/imobiliare este că nici nu prea au marjă de manevră, pentru că au numai un an de plată la credit, care nici nu s-ar vedea dacă banca ar prelungi scadenţa în încercarea de a menţine rata la fel.

    Pentru cei care au luat credite în urmă cu mai mulţi ani, o soluţie ar fi majorarea scadenţei cu anii care s-au plătit deja, astfel încât să se păstreze rata, iar creşterea care va urma în T4 şi T1 să fie mai uşor de suportat.

    Pentru exemplul de mai sus soluţia ideală ar fi ca angajatorul celui care a luat creditul să-i majoreze salariul cu 20% numai pentru a-i acoperi creşterea ratei. Dar este greu de crezut că sunt companii care pot majora salariile de la anul cu 20% în condiţiile actuale. Iar acest lucru nu implică şi o majorare care să acopere creşterea preţurilor, adică a inflaţiei.

    Aşa că vor urma două trimestre de şoc pentru care lumea nu este pregătită, dar care vor aduce o nemulţumire generală, mai ales în rândul corporatiştilor.

  • Companiile româneşti încep să ridice glasul: Dacă avem cel mai bun an economic din istorie (PIB va atinge 280 de miliarde de euro), de ce dobânzile – ROBOR-ul – sunt aşa mari, de ce cresc taxele şi impozitele?

    Marţi, 6 septembrie, la Brăila, am avut Conferinţa ZF România irigabilă, organizată împreună cu Banca Transilvania, unde au fost cei mai importanţi fermieri din Brăila, Galaţi, Constanţa, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Tulcea, adică zona de sud-est a ţării.

    Tema principală a fost legată de cum se poate dezvolta sistemul de irigaţii din România astfel încât anii secetoşi, cum este cel de acum, să nu aducă pierderi atât de mari.

    Pentru cei care şi-au dezvoltat sisteme de irigaţii proprii, anul agricol 2022 a fost bun, chiar foarte bun, pentru că au avut recolte iar preţurile au crescut foarte mult, astfel încât la finalul anului vor avea mai mulţi bani în conturi. Bineînţeles, au crescut şi inputurile, ceea ce înseamnă că vor avea şi o creştere de cheltuieli, dar şi aşa rezultatul este pozitiv.

    Pentru cei fără irigaţii anul agricol 2022 a fost foarte prost, aproape nu au recoltat nimic, mai ales cei care au avut porumb, care a fost cea mai afectată cultură.

    Estimările indică că în 2022 România va avea 23-24 de milioane de tone de cereale, sub anul 2021, care a fost cel mai bun din istoria agricolă a României, cu 33-34 milioane de tone de cereale, dar peste 2020, care a fost cel mai prost an agricol din ultimul deceniu, cu numai 19 milioane de tone de cereale.

    Irigaţiile revin în atenţie atunci când este secetă, cum este în acest an. După distrugerea sistemului de irigaţii creat în comunism s-a pus prea puţin în loc, iar cine este de vină pentru acest lucru revine tot timpul în atenţie. Nici acum nu se ştie clar ale cui sunt canalele, cine trebuie să aducă apa, ce facem cu energia, cine o plăteşte, unde sunt pompele etc.

    În acest moment România are sisteme de irigaţii pentru numai 500.000-600.000 de hectare de teren agricol. Într-un mod realist, se poate crea un sistem de irigaţii pentru numai 2 milioane de hectare din cele 9-10 milioane de hectare de suprafaţă arabilă pentru simplul fapt că există apă numai pentru 2 milioane de hectare.

    Conferinţa ZF România Irigabilă. România poate iriga doar două din cele zece milioane de hectare din suprafaţa arabilă, însă efectiv doar 500.000 de hectare văd apa pe canalul de irigaţii

     “Visăm să irigăm 3 milioane de hectare în sezon, dar dacă fiecare fermier foloseşte minimum 200 ml/mp, nu ne ajunge debitul. N-au fost irigate niciodată 3 milioane de hectare, 2 milioane de hectare sunt fezabile la debitele din România de astăzi. Şi dacă nu facem lacuri de acumulare, nu putem iriga. Dacă vrem să irigăm 2 milioane de hectare cu 6 ml pe zi, o să ne speriem ce costuri avem”, a spus Nicuşor Şerban, de la Grup Şerban Holding, unul dintre cei mai mari fermieri din România, care exploatează peste 13.000 de hectare.

    El a venit cu ideea ca ANIF – Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare – să devină o societate comercială de stat, să fie listată la Bursă ca să poată să atragă capital şi credite, astfel încât să dezvolte infrastructura de irigaţii din România, aşa cum face Transelectrica cu reţeaua de energie electrică sau Transgaz cu reţeaua de gaze, iar fermierii să cumpere apă de la ea, ca oricare alt produs. Ideea lui nu prea a fost împărtăşită de toată lumea. De ce să plătim pentru apă, dacă apa vine din ploaie?

    Până să se facă o strategie naţională în domeniul sistemului naţional de irigaţii (irigaţiile nu sunt incluse în PNRR şi lumea întreabă de ce), fiecare fermier încearcă să-şi rezolve problemele pe cont propriu.

    Inevitabil, discuţiile au ajuns şi la partea financiară, respectiv la dobânzile din piaţă, la liniile de finanţare acordate de bănci, la asigurări (companiile de asigurări nu prea vor să facă asigurări la secetă), la subvenţiile pe care statul ar trebui să le acorde fermierilor care produc mâncare (omul poate trăi fără energie, dar fără apă şi mâncare nu), la preţurile produselor agricole şi nu în ultimul rând la procesare (Noi suntem fermieri, noi nu ştim să facem procesare, aici trebuie să vină cineva care ştie acest lucru).

    Având credite în spate, fermierii sunt loviţi de creşterea dobânzilor – ROBOR a crescut de la sub 3% anul trecut la 7-8% în acest an, deci suma plătită pe dobânzi este de trei ori mai mare. Spre exemplu, Banca Transilvania acordă credite cu o marjă de 3-3,5% peste ROBOR.

    În ultimii 4-5 ani dobânzile nu erau o temă la aceste conferinţe pentru că erau mici, dar acum au revenit în prim-plan, iar lumea este foarte nervoasă.

    Tiberiu Moisă, director general adjunct (vicepreşedinte) la Banca Transilvania a încercat să explice că ceea ce se întâmplă acum cu această creştere exponenţială a dobânzilor reprezintă un dezechilibru care vine de fapt dintr-un dezechilibru anterior, când dobânzile au fost mult prea mici faţă de cât ar fi trebuit să fie, iar ceea ce se întâmplă acum este o încercare de a se ajunge al un echilibru. Dobânzi de referinţă ca acum doi ani, de 1-2%, nu vor mai fi, iar dobânzile reale, de echilibru, ar trebui să fie între 5-6%.

    Dacă răspunzi că dobânzile la ROBOR ţin cont de dobânda la care se împrumută statul, de peste 8%, imediat întrebarea este de ce statul se împrumută la o dobândă atât de mare? Pentru că are deficit bugetar şi are nevoie de bani cu care să-l acopere, si îi ia din piaţă. Dar de ce are deficit? Pentru că dă subvenţii în agricultură ca să acopere anul agricol secetos!

    Mai toată lumea se gândeşte mai degrabă la o conspiraţie mondială, locală, care a dus la această creştere a dobânzilor, decât la un rezultat care vine dintr-o situaţie din piaţă.

    Bineînţeles că toată lumea se întreabă unde este BNR în acest peisaj şi de ce permite creşterea atât de mult a dobânzilor, pentru că firmele nu pot să să plătească aceste creşteri de dobândă.

    O parte dintre fermieri se uită către euro şi văd că acolo dobânzile sunt mult mai mici, chiar foarte mici comparativ cu ROBOR şi se întreabă de ce România nu a adoptat euro, că oricum toţi folosim şi calculăm în euro.

    Aceleaşi întrebări retorice sunt şi pe partea de energie: dacă noi avem gazul nostru de ce preţurile trebuie să crească, dacă noi producem energie de ce preţurile trebuie să crească?

    Inevitabil, remarca este că ne-am vândut energia şi gazele şi băncile la străini, care fac preţurile, şi noi nu mai avem nicio putere. La fel şi în agricultură, noi muncim, dar traderii, care sunt străini, fac jocurile pe piaţă.

    Unde este statul român?

    În ciuda anului agricol secetos, pentru mulţi fermieri nu este un dezastru, mai ales pentru cei care au sisteme de irigaţii, iar conturile lor sunt pline, la fel cum parcările sunt pline de maşini străine din import, care contribuie la creşterea deficitului comercial.

    Paradoxal, în plină criză, cu cea mai mare inflaţie din ultimii 20 de ani, 2022 va fi cel mai bun an economic din istoria României, cu un PIB care va atinge 280 de miliarde de euro, de şapte ori mai mult ca în urmă cu 20 de ani, şi cu 150% mai mare faţă de momentul intrării în Uniunea Europeană.

    Dar fermierii, ca de altfel toată lumea, au întrebări simple: dacă avem cel mai bun an economic din istorie, de ce cresc dobânzile, de ce ROBOR-ul este aşa mare, de ce cresc taxele şi impozitele?

    Băncile, BNR, economiştii explică mult prea puţin care este situaţia actuală, de ce am ajuns aici şi ce se poate face astfel încât situaţia să se îmbunătăţească. Adică cum pot să scadă dobânzile, cum poate să scadă inflaţia, cum vom ieşi din această criză.

  • Bianca Vuţă, HR Design Consulting: Nu se poate creşte „pe spinarea angajaţilor”, ci doar prin satisfacţia lor

    Deficitul de forţă de muncă, anunţat de Eurostat în luna mai a acestui an, era de aproape 1,3 milioane de oameni, iar cele mai recente date INS indicau că în primul trimestru al acestui an, rata şomajului a fost de 6%, în creştere cu 0,1 puncte procentuale faţă de trimestrul anterior. Ce e de făcut?

     

    Piaţa forţei de muncă, puternic zguduită de pandemie şi de actualul context, face ca multe companii să se confrunte cu provocări mari pentru a găsi şi menţine angajaţii. Aşteptările şi cerinţele candidaţilor şi salariaţilor s-au modificat semnificativ în ultimii ani, iar companiile trebuie să aibă planuri solide de creştere a satisfacţiei angajaţilor pentru a se putea dezvolta. Potrivirea reciprocă între candidaţi şi companii, importanţa emoţiilor în profilarea eficientă a angajaţilor şi utilizarea tehnologiei în gestionarea resurselor umane sunt doar câteva soluţii care vin în ajutorul companiilor.

    „Potrivirea” reciprocă între candidaţi şi companii – o provocare care începe de la anunţul de recrutare

    Pentru anul 2022, principala schimbare din piaţa forţei de muncă este la nivelul selecţiei oamenilor, acolo unde „potrivirea reciprocă” este importantă atât pentru companii, cât şi pentru candidaţi. Chiar dacă o companie doreşte să angajeze un expert sau un junior, este important să existe o potrivire la nivel de atitudine şi valori, pentru că experienţa în muncă vine ulterior. Totodată, candidaţii care îşi caută un loc de muncă sunt deja selectivi atunci când aleg compania pentru care doresc să lucreze: se uită la renumele în piaţă şi la posibilităţile de dezvoltare pe care firmele le oferă. Din acest motiv, recrutarea clasică doar pe bază de CV nu mai oferă rezultate pe termen lung. Este nevoie de alte instrumente cu care se pot identifica valorile, motivaţia sau atitudinea faţă de muncă, iar acestea trebuie aplicate începând chiar din textul anunţului de recrutare.

    Companiile au probleme similare, de la selecţie şi recrutare, la retenţie, dar soluţiile sunt unice

    Problemele sunt aceleaşi, însă, sunt răspândite diferit sau cu intensităţi diferite de la o companie la alta. Indiferent de sectorul de activitate, criza forţei de muncă pune presiune suplimentară pe companiile care găsesc tot mai greu salariaţi pregătiţi. Chiar din faza de selecţie şi recrutare, cea mai mare problemă este găsirea omului potrivit pentru locul oferit. Apoi, după ce îl găsim şi ajunge în organizaţie, apare problema includerii sale în echipă şi în cultura companiei. Am observat că mulţi candidaţi, proaspăt angajaţi, părăsesc locul de muncă în primele trei luni din cauza lipsei unei culturi de coeziune şi includere, care este înlocuită în schimb de o cultură a competiţiei toxice şi a individualismului. O altă problemă, des întâlnită, este cea a alinierii angajaţilor la viziunea fondatorului din cauza lipsei unor obiective coerente transpuse de la nivel de organizaţie către echipă şi individ. De multe ori întâlnim şi o lipsă a unei viziuni şi a unei strategii pe termen lung sau a unei structuri care să ajute implementarea acestora.

    Nu se poate creşte „pe spinarea angajaţilor”,
    ci doar prin satisfacţia lor

    Retenţia angajaţilor, evitarea plecării oamenilor din motive preponderent legate de nemulţumiri la locul de muncă, este o provocare la care tot mai multe companii trebuie să găsească soluţii. Totuşi, acest lucru nu este uşor pentru că fiecare companie este unică, la fel cum este şi valoarea fiecărui om. Doar companiile care îşi doresc să crească prin satisfacţia angajaţilor şi nu „pe spinarea” lor sunt cele care se vor descurca. Noi ajutăm companiile să îşi schimbe mentalitatea, chiar de la vârf, oferind consiliere şi mentorat.

    Tehnologia ne ajută şi în gestionarea resurselor umane, dar nu este soluţie universală

    Tot mai multe companii folosesc AI pentru selecţia CV-urilor, dar şi software-uri de gestionare a resurselor umane. Cu siguranţă tehnologia ajută, dar, nu este suficientă. Avem atâtea canale de comunicare în ziua de azi, dar tot este nevoie să ştim să exprimăm o nevoie, o apreciere sau un sfat, în mod autentic şi benefic. Chiar dacă avem sisteme de monitorizare, sisteme de calcul şi eficientizare a muncii, tot este nevoie de empatie, înţelegere şi respect pentru a ajunge la rezultatele propuse. Specialistul de resurse umane trebuie să fie capabil să folosească tehnologia, să ţină pasul cu progresul, dar mai ales trebuie să poată să aducă în vieţile angajaţilor şi ale companiilor ceea ce au nevoie pentru a-şi desfăşura munca şi activitatea în mod performant şi plăcut.

    Ce lecţie ar trebui să înveţe afacerile din România, când vine vorba de angajaţi?

    Ultimii ani au însemnat schimbări majore de mentalitate cu privire la modul în care muncim. Fiecare a putut să înveţe ceva care să îl facă mai competitiv în acest nou context. Toate firmele ar trebui să conştientizeze că orice organizaţie începe şi se termină cu fiecare post de lucru, deci în esenţă cu fiecare om. Aşa putem învăţa împreună, oameni, companii şi specialişti în industria resurselor umane, lecţia ultimilor doi ani: cât de important este să ne concentrăm cu adevărat pe satisfacţia, bunăstarea şi dezvoltarea oamenilor pe care îi angajăm, astfel încât ei să genereze plus valoare pentru companii.

  • Opinie Daniel Dăianu. Razboiul şi energia: când costul/preţul marginal explodează ce faci?

    Manualele de economie spun ca echilibrul pe piata inseamna egalizarea cererii cu oferta. Totodata, ca producatorii livreaza pe piata pana ce costul marginal de productie nu depaseste pretul energiei pe piata. Se presupune de asemenea concurenta care sa stimuleze producatorii sa lucreze cu costuri cat mai mici astfel incat marje de profit sa fie mai mari, fie pentru a supravietui. Cererea de energie este influentata de nivelul preturilor; preturi mai inalte descurajeaza cererea, desi elasticitatea de raspuns al consumatorului poate varia in functie de venit. Pe piata energiei competitia se da intre diverse forme de energie (combustibili fosili, hidro, energie nucleara, energie verde), a caror obtinere poate avea costuri foarte diferite. Chiar la aceeasi sursa/forma de energie costurile pot varia, ceea ce creeaza rente pentru unii producatori avand in vedere pretul de pe piata. Uneori rentele sunt foarte mari.

    In UE competitia intre sursele diverse de energie este gandita si din perspectiva tranzitiei energetice, care urmareste eliberarea in timp de combustibili fosili, reducerea emisiilor de carbon. Logica costului/pretului marginal sta la baza design-ului pietei comune a energiei. Miscarea preturilor pe piata ar trebui sa incurajeze investitii in surse nepoluante de energie. 

    Dar ce scrie in manual, cele mentionate mai sus, se lovesc de o realitate dura, mult mai complicata, ilustrata de efecte al razboiului din Ucraina. Europa (UE) este actualmente sub dictatul unui pret al gazului indus de sistarea livrarilor de catre Rusia. Iar pretul la gaz influenteaza copios pe cel la electricitate. Daca alte state furnizoare de gaz natural, de alte forme de energie, ar compensa diminuarea drastica a livrarilor din Rusia, piata s-ar echilibra cat de cat la un nivel mai rezonabil. SUA a incercat sa ajute statele europene cu LNG, dar este o alternativa nu ieftina si nu suficienta. OPEC+ (cartelul tarilor exportatoare de titei) a raspuns slab la solicitari ale UE si ale SUA. Iar acorduri recente intre Franta, Italia, etc cu Algeria, de pilda, nu pot schimba fundamental situatia foarte dificila pe piata energiei pentru europeni. Cotatiile la gaz natural erau in august, a.c, de cca 10 ori mai mari fata de perioada corespondenta de acum un an. 

    Este impropriu sa vorbim de pret de echilibru pe piata energiei. Stricto sensu, poti sa spui ca opereaza asa ceva. Dar este un echilbru fortat, rezultat din diminuarea deliberata a unor livrari (de catre Rusia), care a dus pretul la gaz mai sus cu mult –cu reverberatii in toata piata energiei. Cifrele pentru costul unui MWH la burse graiesc singure. Consecinte ale Pandemiei (ale lockdown-urilor) si tranzitia energetica au crescut foarte mult costul energiei dupa 2020, dar conduita Rusiei, care foloseste gazul ca arma de confruntare pe fondul razboiului din Ucraina, a bulversat si mai mult piata (in martie a.c cotatiile la gaz crescusera cu 40% fata de inceputul anului).

    Despre ce echilibru putem vorbi cand preturile/cotatiile la burse europene  cresc subit atat de mult? Ce echilbru este acela care este dictat de utilizarea unor livrari de gaz natural ca instrument de confruntare, santaj? Ce echilibru pe piata poate fi numit cel care este insotit de rationare (distribuire limitata de cantitati), rationalizare (impunere de repere de eficienta in consum), exhortatii adresate cetatenilor de a consuma mai putin, posibile inchideri de furnizare de energie pe anumite perioade ale zile etc. Toate acestea se intampla in Europa, in UE, in zilele noastre.

    Logica costului/pretului marginal este deci de reinterpretat in context de razboi si sunt constatari de facut:

    • Pretul de piata la gazul natural este dictat in prezent de limitarea livrarilor de catre Rusia, care nu pot fi inlocuite rapid de NLG (gaz natural lichefiat) si alte resurse la costuri convenabile;
    • Este puternic afectat pretul la electricitate intrucat in UE exista o cuplare intre acesta si pretul la gaz natural; 
    • Unii producatorii beneficiaza, in grade diferite (in functie de costurile de productie), de rente exceptionale — asa numite windfall gains;
    • Suirea preturilor la combustibili fosili poate accelera trecerea la surse de energie verde si poate stimula investitii, dar acest proces dureaza, nu se poate intampla peste noapte in privinta rezultatelor dorite;
    • In acest timp, cresterea butala a preturilor la energie este foarte greu de suportat de consumatori casnici si portiuni mari din mediul de afaceri; economii si sisteme sociale pot fi profund destabilizate;
    • Cresterea preturilor la energie, cresterea pretului relativ al energiei (in raport cu restul preturilor), echivaleaza cu o scumpire a costului vietii si are puternice efecte distributionale in interiorul economiilor si intre state; cel mai sever afectate sunt tarile care importa multa energie pe net. Ironia este ca, desi livreaza mai putin statelor din UE, Rusia are venituri mai mari din titei si gaz (si pentru ca a suplimentat exporturi catre alte piete).
    • Pentru societatea moderna, cresterea masiva a pretului la energie creeaza o mare problema de repartizare a costului ajustarii;
    • Are sens sa fie supraimpzitate companiile producatoare de energie care obtin castiguri exorbitante (windfall gains tax) –pentru a ajuta pe cei mai vulnerabili din societate (cetateni si firme)

    Constatarile de mai sus sunt valabile, mai mult sau mai putin, peste tot in Europa, mai ales in tari care importa energie masiv. 

    In UE, au iesit la iveala insuficiente ale pietei comune a energiei, care au fost trecute sub tacere mult timp. Criza energetica (declansata inainte de invadarea Ucrainei de catre Rusia) a aratat ca nu exista stocuri/rezerve suficiente (prevala filosofia “just in time”’, a unor piete bine interconectate si cu costuri de ajustare mici), ca inter-conectarea intre grid-uri nationale este precara (piata UE este segmentata), este subestimata diversitatea mare de resurse din statele membre si preferinte nationale diferite (ex: energie nucleara vs alte surse), interese nationale nu pot fi adesea conciliate sub flamura solidaritatii europene, dependenta excesiva de Rusia, etc. Este de repetat ca piata energiei nu este precum piata dulciurilor; fara dulciuri se poate trai, fara energie nu! De energie depinde totul. Asemenea hibe ale design-ului pietei energiei in UE au fost reliefate pregnant de Razboi. 

    UE, ca bloc geoeconomic, este considerabil mai putin inzestrata cu resurse naturale de baza (combustibili, metale rare, etc) decat SUA, China, Rusia. Acest handicap este de vazut in conditiile in care constrangerile de resurse naturale se vor simti mai intens in competitia globala. Avantaje competitive generate de tehnologii de varf, capital uman inalt calificat, pot contrabalansa handicapul mentionat, dar tari din Asia in special (inclusiv China si India) au progresat  mult in industrie, in domeniul inteligentei artificiale, privind capital uman cuinalta calificare. Asezarea  puterii economice se misca in spatiul global.

    Privind piata energiei din Romania nu se intelege nici acum ca liberalizarea pietei trebuie sa fie insotita de o buna “organizare”, de reguli si norme adecvate. Liberalizarea nu echivaleaza cu dereglementare! O piata financiara dereglementata orbeste (light touch regulation) a favorizat marea criza financiara izbucnita in 2008. Pe piete in general, prin reglementare, se incearca limitarea abuzului de pozitie dominanta, coluziuni (intelegeri neloiale), speculatii fara limita (inclusiv vanzari in lipsa/short-selling), inselatorii, etc. Am auzit un inalt oficial al ANRE care sublinia ca piata inseamna speculatie; este un adevar foarte partial. Piata, alias economie libera, inseamna in primul rand productie si competitie, inovatie. Speculatia nu trebuie sa fie trasatura de baza. Iar acolo unde este trebuie sa intervina autoritatea de reglementare, alte institutii. 

    Fara reglementari adecvate, o piata o ia razna, este impedicata chiar functionarea economiei. Iar acum in Europa avem cvasiregim de razboi, cel putin in domeniul energiei. Sa fie lasati traderii sa faca legea pe piata, la propriu si la figurat? In Romania, ANRE nu este agentie pentru dereglementare, asa cum BNR si ASF nu sunt autoritati pentru dereglementarea sistemului financiar, ci pentru o buna reglementare. Oricum, trebuie sa economisim energia, alte resurse. Acest deziderat reclama preturi care sa incurajeze economisirea, chiar si atunci cand se recurge la plafonari. Iar schema de compensare a facturilor trebuie sa fie sustenabila pentru bugetul public, care are inca deficit structural mare.

    Presedintele Frantei  a vorbit recent de sfarsitul unei “epoci a abundentei”; altfel spus, se intra intr-o era de penurie. Aceasta formulare in sine pune in discutie conceptul de pret de echilibru, fiindca acesta ar trebui sa egalizeze ca tendinta cererea cu oferta in mod inexorabil. Dar, in lipsa unor politici publice adaptate, ar face-o cu multa excluziune sociala si economica. De aici rezulta nevoia de a redefini consumuri, de a schimba moduri/stiluri de viata si productie, de a repara relatia cu natura. Cum se poate realiza aceasta intr-o societate/economie libera, democratica, prezinta dileme si provocari  majore. Presedintele Macron nu  poate fi perceput cu un Malthusian, insa este de prezumat ca judeca  tranzitia energetica, schimbarile climatice (seceta, arsita, incendii, uragane—evenimente extreme tot mai frecvente si apasatoare), pandemia, etc, care au modificat radical mediul in care traiesc concetatenii sai, alti cetateni europeni, lumea in ansamblu. In plus, noul razboi rece in care s-a intrat poate accentua utilizarea accesului la materii prime, la resurse naturale in general, ca mijloc de confruntare –cu efecte majore in privinta costurilor de productie, a inflatiei, standardelor de trai. Politica accesului la resurse de baza este parte a politicii de securitate nationala. In epoca moderna marile puteri au fost, de altfel, constant preocupate de acest obiectiv si au actionat in consecinta.

    Asa cum energia, pe fondul razboiului din Ucraina, a devenit mare obsesie acum, in termeni analogi poate fi gandita hrana, costul ei de obtinere (in afara de cazul cand ajungem sa culegem fructe din padure si sa mancam aproape orice); pentru a avea hrana este nevoie de energie.

    Romania, spre deosebire de alte tari din UE, are resurse naturale considerabile, inclusiv pamant arabil. Dar nu am stiut sa le capitalizam cum se cuvine, in folosul principal al cetatenilor romani. Uniunea are reguli, exista libertatea de miscare a factorilor de productie, economia noastra este deschisa. Dar nici sa fim naivi, sa ignoram ca nu putine tari din UE reusesc sa practice politici industriale si agricole, de creare de avantaje competitive, de succes. Valoare adaugata superioara nu cade din cer, numai din simplul joc al fortelor pietei. Iar cei puternici ii domina in mod inerent pe cei slabi. Aceasta este o lectie a istoriei economice. Pentru politici publice cu impact sunt necesare insa bugete publice robuste, venituri fiscale adecvate. 

    Controlul resurselor vitale (inclusiv apa) este o miza geopolitica, geostrategica, formidabila. Ruperea/dereglarea lanturilor de aprovizionare si productie, regionalizarea (deglobalizarea) acestora din ratiuni strategice si geopolitice (“friendshoring”) se reflecta in costuri de productie si preturi. Gasim in aceasta stare de fapt inclinatia tot mai mare a unor guverne de a interveni in economie, de a construi politici industriale –exemplul cel mai elocvent fiind finantarea cu sume mari in SUA si UE a industriei de semiconductori. Ai putea spune ca s-a intors umbra lui Clyde Prestowitz, mare sustinator al politicilor industriale/comerciale strategice, care, intre altele, avea in vedere ascensiunea economica a Asiei, a Chinei.

    Momentul de sinceritate al lui Macron exprima probabil ce se afla si in mintile altor lideri europeni. Comisia Europeana a recunoscut ca este necesara o regandire a pietei comune a energiei. Nu numai razboiul din Ucraina trebuia sa provoace aceasta modificare de atitudine. UE este acum precum un boxer care se trezeste din pumni. Si totusi, trebuie sa reziste la socuri adverse teribile cu limitarea daunelor. 

    Castigarea rezilientei in domeniul energetic cere  masuri extraordinare pentru vremuri iesite din comun, investitii adecvate pentru anii ce vin (ceea ce NGEU, Planul european de redresare si rezilienta, avea in vedere, dar acum si acest program este de actualizat). 

    Franta, Spania, Portugalia, alte tari, sustin ideea ca este intelept sa fie rupta legatura aproape mecanica intre tariful la electricitate si cotatiile la gaz (mai ales in momente de cumpana). Este necesar sa fie protejati consumatorii cei mai vulnerabili, ceea ce inseamna ca plafonare de preturi la energie are sens in anumite conditii. Si trebuie descurajata speculatia destabilizatoare pe piete (de amintit ce facea Enron, ca fond de risc/hedge fund pe piata energie in SUA), etc. Crearea de stocuri/rezerve adecvate este o urgenta.

    Cand costul/pretul marginal al energiei explodeaza, cand ai un razboi in proxima vecinatate, nu te poti rezuma la enunturi de manual simpliste, care pot suna ridicol in conditii de mare vitregie. Aceasta au inteles si comisarul UE pentru energie, alti oficiali, este de presupus.

    Sa vedem care vor fi rezultatele reuniunii speciale a ministrilor energiei din UE, din 9 septembrie, dedicata problematicii energetice.

    PS. Acest text nu implica institutiile cu care autorul este afiliat.

     

  • Scăderea cursului valutar leu/euro produce victime: cei care şi-au plasat economiile în euro mizând pe creşterea cursului, mai ales după invadarea Ucrainei de către Rusia, dar şi cei care au preţurile de vânzare în euro şi care sunt legate de evoluţia cursului leu/euro. Câştigătorii din acest an sunt cei care au mizat pe dolar, având până acum o creştere de 10%

    Cu preţurile la energia electrică şi gaze şi cu inflaţia (15% în România; 8-9% în Europa) nu a putut să se bată nimeni în acest an, aşa că le scoatem din calcul. Dar au rămas investiţiile în euro, preţurile în euro şi dolari.

    Vineri la Bucureşti BNR a stabilit un curs oficial de 4,8344 lei pentru un euro şi 4,8383 pentru un dolar. Anul a început cu un euro la 4,9481 lei şi un dolar la 4,3707 lei. Euro a scăzut cu 2,2%, iar dolarul a crescut cu 10%.

    Duminică, la casele de schimb din centrul Capitalei euro era cotat la 4,79 lei la cumpărare şi 4,81 lei la vânzare.

    Puţină lume s-a aşteptat la o asemenea evoluţie a cursului valutar leu/euro după toate crizele prin care trecem şi mai ales după atacul militar al Rusiei asupra Ucrainei, care a început în noaptea de 24/25 februarie.

    La BNR cursul a urcat spre 4,95 lei pentru un euro, o creştere invizibilă. Probabil că BNR a vândut câteva miliarde de euro în primele săptămâni de după invazie pentru a nu scăpa cursul de sub control, în condiţiile în care lumea îşi retrăgea leii şi euro din bănci sau îşi schimba leii în euro.

    La casele de schimb valutar, acolo unde populaţia se duce să schimbe banii, euro a urcat la 5,1 lei la cumpărare şi 5,2-5,4 lei la vânzare. În prima săptămână de după invazie aproape nimeni nu mai vindea euro la casele de schimb, iar băncile, prinse pe picior greşit, nu prea aveau suficient euro ca să liniştească piaţa.

    Acel episod a trecut iar piaţa a început să se liniştească, dar toată lumea a continuat să mizeze pe creşterea cursului valutar leu/euro, considerând că era doar o chestiune de timp până când cursul se va duce la BNR şi va trece de 5 lei pentru un euro.

    Toate prognozele CFA – Asociaţia Analiştilor Financiari – indicau o creştere a cursului peste 5 lei pentru un euro.

    Nimeni nu a prevăzut ce se întâmplă acum, când în ultimele săptămâni cursul valutar a scăzut de la 4,94 la 4,83 lei pentru un euro, la BNR.

    Intrările investitorilor străini de protofoliu pe piaţa titlurilor de stat în lei a adus mai multă valută în ultimele săptămâni. Investitorii străini pariază pe faptul că dobânzile la titlurile de stat în lei, de 7-8%, le aduc un randament mult mai mare decât dacă ar cumpăra titluri de stat în euro sau chiar în dolari.

    Mai sunt intrările de valută ale românilor care lucrează în străinătate, mai sunt vânzările de valută ale exportatorilor agricoli, mai sunt vânzările de valută ale Ministerului de Finanţe fie din obligaţiunile vândute în euro, fie din banii din PNRR.

    BNR nu prea a intervenit în piaţă prin cumpărarea de valută, pentru că acest lucru ar fi însemnat să injecteze lichiditate în lei în piaţă, dereglând programul monetar de control a lichidităţii prin care încearcă să ţină inflaţia sub control şi chiar să o scadă începând cu această toamnă.

    Pe de altă parte, analiştii nu văd cu ochi buni această scădere a cursului valutar leu/euro, în condiţiile în care România se confruntă cu un deficit comecial imens, diferenţa dintre exporturi şi importuri urmând să depăşească 30 de miliarde de euro la finalul acestui an, chiar 32 de miliarde de euro, conform previziunilor Comisiei de Prognoză. Deficitul de cont curent, care include deficitul comercial atenuat de excedentele din servicii, este estimat să ajungă la 22 de miliarde de euro, un deficit dublu faţă de 2020.

    Banca Naţională pare destul de relaxată când se uită la scăderea cursului valutar şi la aceste deficite pe care la un moment dat România va trebui să le plătească cumva.

    Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, crede că dacă guvernul îşi va reduce deficitul bugetar de 7-8%, acest lucru va însemna şi o reducere a deficitului de cont curent. Până una alta, deficitul bugetar nu se reduce, ci doar este ţinut pe perfuzii, să nu sară în aer prin neplata plafonărilor din energie.

    În privinţa cursului valutar, BNR crede că această scădere este doar de moment, iar pe măsură ce vom intra în toamnă cursul va reveni imediat la 4,95 lei/euro.

    BNR judecă macroeconomic evoluţia cursului, uitându-se la inflaţia din România şi Europa plus creşterea economică din România faţă de cea din Europa. La o inflaţie de 15% în România comparativ cu 10% în Europa, rezultă o diferenţă de 5%, dar dacă se ia în considerare creşterea economică din România, estimată la 5%, versus creşterea economică din Europa de 1%, aceşti indicatori se egalizează, deci cursul ar trebui să rămână pe loc, la 4,94-4,95 lei/euro.

    Între timp, evoluţia cursului leu/euro produce “victime”.

    Cei care au mizat pe creşterea cursului şi şi-au plasat leii în euro au pierderi în acest an. O dată prin scăderea cursului: la cursul oficial de la BNR avem o scădere de 2,2% faţă de începutul anului, iar pe piaţa caselor de schimb valutar avem o scădere de 8% dacă luăm în considerare că foarte mulţi s-au repezit să cumpere euro în primele zile de război în Ucraina, iar atunci cursul ajunsese la 5,2-5,4 lei/euro. Iar a doua oară prin faptul că dobânzile la lei au crescut cu mult peste dobânzile la euro.

    Dobânda la euro este între 0-1%, într-un caz fericit, iar dobânzile la lei sunt cuprinse între 6-7%.

    Pe lângă cei care îşi numără pierderile prin plasarea banilor în euro, mai sunt şi cei care au preţurile de vânzare ale produselor şi sericiilor în euro şi sunt legaţi de evoluţia cursului valutar leu/euro de la BNR.

    Foarte multe contracte din România au la bază euro şi sunt plătite în lei, în funcţie de evoluţia cursului la BNR.

    Preţurile de vânzare la apartamente, la case, la maşini, la telefonie mobilă, ca să dau doar câteva exemple, sunt în euro. Multe companii înregistrează acum pierderi pentru că plăţile se fac în lei la cursul BNR şi primesc astfel mai puţini lei. Nimeni nu s-ar fi gândit la o asemenea situaţie.

    Este mai uşor să creşti preţurile produselor şi serviciilor în lei decât să le creşti în euro.

    Multinaţionalele au preţurile în euro pentru că le este mult mai uşor să raporteze la centru şi să nu sunt legaţi de evoluţia cursului. Dar acum euro a scăzut, iar multinaţionalele au multe costuri în lei care au crescut, mai ales că inflaţia este de 15% şi toată lumea profită de acest lucru, creşterile procentuale în România fiind duble faţă de creşterile din Europa.

    Istoric, preţurile din România sunt legate la euro. Pe asta mizează şi BNR în scăderea inflaţiei, dar să nu ne trezim ca în toamna lui 2008 şi în primăvara lui 2009, când cursul valutar a crescut cu 30% din cauza pierderii liniilor de finanţare externe şi a deficitului comercial şi de cont curent foarte mari. Este adevărat că acum finanţarea în România este în proporţie de 70% în lei, iar pentru ce este în valută nu sunt probleme. Dar rămân deficitul comercial şi de cont curent, care nu vor fi rezolvate atât de uşor şi, la un moment dat, tot vor presa pe cursul valutar.

    Dacă cei care au mizat pe plasamentele în euro sau au preţurile în euro sunt pierzătorii acestui an, cel puţin până acum, cei care au fost legaţi de dolar sunt marii câştigători.

    De la începutul anului dolarul a crescut cu 10% la Bucureşti, de la 4,37 lei până la 4,83 lei, ceea ce a însemnat că cei care au avut banii în dolari au câştigat cu mult peste cei care şi-au ţinut banii în euro, depăşind chiar şi pe cei care au mizat pe lei şi pe dobânzile în creştere la lei.

    Dacă pe plan extern dolarul mai creşte faţă de euro, aşa cum sunt analizele, există şansa ca cei care au avut banii plasaţi în dolari să ajungă la nivelul inflaţiei şi să nu piardă.

    Cei care au avut preţurile produselor şi serviciilor în dolari şi legate de evoluţia cursului leu/dolar au câştigat mult mai mult decât au câştigat prin creşterea vânzărilor. Dacă ai o creştere a vânzărilor de 2%, prin creşterea cursului dolarului cu 10% poţi să raportezi o creştere a cifrei de afaceri cu 12% în lei. Dar sunt foarte puţine companii care au preţurile legate de dolar, aşa că nu avem prea muţi câştigători.

    La finalul anului, când tragem linie, vom vedea cine sunt câştigătorii şi pierzătorii acestui an, dar până acum cei care au mizat pe creşterea euro au piedut. Ar trebui ca euro să crească mult prea mult la Bucureşti pentru a recupera pierderile.

  • Opinie Leonardo Badea, BNR: Provocări globale generate de noua realitate economică

    În mediul economic şi financiar internaţional sunt încă puternice ecourile celor mai recente discuţii dintre reprezentanţii principalelor bănci centrale din statele dezvoltate, care au avut loc la evenimentul găzduit de Rezerva Federală a SUA la Jackson Hole, la fel ca în fiecare an. Principalele elemente care au atras atenţia sunt legate de determinarea cu care atât Banca Centrală Europeană, cât şi Rezerva Federală s-au manifestat pentru acţiunile menite să tempereze inflaţia şi să o readucă, în cele din urmă, în apropierea ţintei.

    Tonul ferm al declaraţiilor a satisfăcut aşteptările pieţei şi ţine încă prima pagină a publicaţiilor de specialitate, fiind subiectul preferat al comentariilor şi opiniilor analiştilor economici. Cred totuşi că el nu ar trebui să constituie o surpriză pentru nimeni, din multe motive care au fost discutate pe larg anterior: nevoia de consolidare a credibilităţii băncilor centrale, evoluţiile şi informaţiile disponibile în ultimele trimestre care au demonstrat în mod evident caracterul persistent al inflaţiei în opoziţie cu anticipările care puteau fi formulate pe baza datelor disponibile anterior, riscul de dezancorare al anticipaţiilor şi observarea tot mai pregnantă a efectelor nocive ale acestora asupra funcţionării economiei etc.

    De aceea, nu la aceste declaraţii aş vrea să mă refer, ci aş încerca să (re)aduc în prim plan, foarte pe scurt, alte câteva nuanţe ale opiniilor exprimate de economişti de renume şi unele preocupări la nivel global reiterate în declaraţiile din ultimele zile care nu au prins primele pagini ale ziarelor, dar care, în esenţă, sunt cel puţin la fel de importante pentru viitorul nostru şi pentru întreaga comunitate internaţională, atât din perspectivă economică şi financiară, cât şi socială. Ele sunt complementare cu declaraţiile de prima pagină de la Jackson Hole şi au o importanţă pe termen mediu cel puţin la fel de ridicată.

    Din această perspectivă, este de remarcat în primul rând faptul că în discursurile principalilor bancheri centrali în continuare au lipsit elemente ferme şi clare de „forward guidance”. În opinia mea, aceasta arată că persistă o atitudine prudentă a majorităţii bancherilor centrali de a se ancora în ţinte ferme privind nivelul viitor al ratelor dobânzilor de referinţă. Eu văd această abordare ca o confirmare a faptului că băncile centrale rămân perfect conştiente de nivelul ridicat de impredictibilitate pe termen scurt şi mediu, ceea ce argumentează preferinţa actuală pentru o abordare de tip „văzând şi făcând” în funcţie de ceea ce vor arăta datele şi informaţiile ce vor deveni disponibile în perioada următoare privind mersul economiei şi al preţurilor.

    Totodată, numeroşi economişti atenţionează asupra faptului că abordarea politicii monetare în lupta cu inflaţia trebuie să fie diferită în funcţie de particularităţile fiecărei economii. Cea mai importantă diferenţiere se face între situaţia din SUA şi cea din Zona Euro, dar la fel de mari sunt diferenţele şi între economiile dezvoltate şi cele emergente. În vreme ce în SUA situaţia actuală la nivel economic şi structura dinamicii preţurilor arată că creşterea ratei dobânzii de politică monetară ar putea acţiona destul de eficient pentru frânarea pe termen mediu a ascensiunii preţurilor, în Zona Euro legătura puternică dintre inflaţie şi factori aflaţi în afara influenţei instrumentelor clasice ale politicii monetare (cum sunt preţurile la energie) implică, probabil, cel puţin din perspectivă teoretică, o amploare mai redusă a creşterii totale a ratei dobânzii de politică monetară.

    Un element important din perspectiva economiilor emergente (cum este şi cazul nostru), dar care are implicaţii pentru stabilitatea financiară globală este acela că măsurile luate recent de băncile centrale din economiile dezvoltate vin după o perioadă considerabilă de timp în care băncile centrale din economiile aflate în dezvoltare deja au majorat semnificativ şi în numeroase etape dobânzile de referinţă pe plan local. Acest fapt este mai puţin menţionat de analiştii financiari, dar are o importanţă crucială pentru prevenirea unei crize financiare la nivel global. Aşadar, deşi bancherii centrali din economiile dezvoltate sunt adesea acuzaţi ca au acţionat cu întârziere (la fel cum de acelaşi lucru sunt acuzaţi şi cei din economiile emergente), faptul că economiile emergente au avut răgaz să-şi întărească semnificativ politica monetară anterior mutărilor băncilor centrale din economiile dezvoltate reprezintă un mare câştig pentru stabilitatea globală, cu atât mai mult cu cât timpul aflat la dispoziţia economiilor emergente a fost suficient chiar şi pentru ca majorările ratelor de dobândă să fie graduale, deci mai uşor de absorbit la nivel local. O referire recentă în această direcţie a avut-o şeful Băncii Reglementelor Internaţionale, Augustin Carsten, care a afirmat că băncile centrale trebuie să aibă o abordare realistă faţă de eficienţa politicilor de influenţare a cererii pe termen scurt pentru combaterea inflaţiei, în actualul context economic.

    O altă preocupare importantă din ultima perioadă care s-a simţit, chiar dacă uneori numai printre rânduri, în discursurile economiştilor din ultimele zile este cea faţă de nevoia de a regândi modele economice actuale care sunt bazate în esenţă pe principiul echilibrului dinamic şi cel al anticipaţiilor raţionale. Economistul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, remarca săptămâna trecută că aceste modele au şanse mai reduse să fie de ajutor în calibrarea politicilor economice în prezent şi în viitorul apropiat, din moment ce suntem într-o situaţie de evidente dezechilibre ce vor continua probabil să se manifeste cel puţin pe termen mediu, iar noi şocuri pe partea ofertei sunt foarte probabile în anii ce vor urma, atât timp cât tensiunile geopolitice vor continua să fie prezente.

    Aşa cum se ştie, starea de echilibru este un concept teoretic. Există întotdeauna forţe dinamice care nu permit unei economii să atingă şi să susţină această poziţie echilibrată, iar în mod realist, suntem întotdeauna într-o stare de dezechilibru care tinde către un echilibru teoretic. Cu toate acestea, pot exista anumite situaţii în care dezechilibrul devine mai pronunţat. Teoria economică des uzitată şi consacrată sugerează că toate pieţele lucrează spre echilibrul pieţei, unde cererea şi oferta îşi găsesc echilibrul şi nu există supraproducţie sau subproducţie. Este evident că astfel de echilibre sunt greu de atins într-un mediu economic care va rămâne dominat de incertitudine şi riscuri ridicate în viitorul previzibil şi care va continua probabil să fie afectat de noi şocuri externe. De aceea, ar fi util un demers de investigare a unor modele bazate pe adaptarea permanentă a agenţilor economici la noi realităţi în schimbare pe fondul unei stări prelungite de dezechilibru, în condiţiile în care aşteptările şi prognozele acestora sunt lipsite de acurateţe din cauza informaţiilor incomplete disponibile. Joseph Stiglitz mai notează că într-un astfel de cadru conceptual, au o importanţă deosebită politicile menite să sporească flexibilitatea economiei şi capacitatea sa de adaptare rapidă la noi condiţii, în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu resurse de producţie şi oferta în general. În acest context, flexibilitatea pieţei muncii are la rândul ei o importanţă foarte mare, dar şi mecanismele stabilizatorilor automaţi care sunt deja consacrate în teoria şi practica politicilor publice.

    Principiile de mai sus sunt susţinute, în linii mari, şi de declaraţiile din ultimele zile ale unui alt laureat al Premiului Nobel pentru economie, Lars Peter Hansen, care pledează pentru un rol mai mare al politicii fiscale în stabilizarea economiei şi combaterea inflaţiei, precum şi pentru regândirea modelelor economice de prognoză utilizate în deciziile de politici. Într-o lucrare publicată împreună cu Michael Barnett şi William Brock, aceştia argumentează în favoarea conexării modelelor economice cu cele climatice, având în vedere legătura bidirecţională evidentă dintre sustenabilitatea economică şi cea de mediu, precum şi influenţele ambelor asupra bunăstării sociale.

    Scurta enumerare de mai sus prezintă doar câteva dintre preocupările fundamentale ale economiştilor la momentul actual, dar cu profunde implicaţii la nivel local pentru toate economiile lumii. Unele dintre ele nu sunt deloc noi, de exemplu reiterarea rolului important al politicii fiscale în complementaritate cu politica monetară şi reformele structurale pentru combaterea efectelor negative ale crizelor suprapuse cu care ne confruntăm în prezent, dar şi pentru transformarea economiei prin adaptare la noile realităţi. Nici nevoia de regândire a modelelor de analiză şi prognoză utilizate pentru calibrarea politicilor amintite nu este nouă, dar este din ce în ce mai pregnantă în contextul dezechilibrelor şi şocurilor exogene anticipate să persiste pentru o perioadă semnificativă în viitor. Transformarea digitală, provocările climatice, combaterea inegalităţilor şi promovarea echităţii sociale sunt de foarte multă vreme pe agenda decidenţilor, dar acutizarea acestor externalităţi majore ale crizelor actuale le transformă într-o prioritate tot mai acută. Toate aceste preocupări fundamentale rămân dominante şi vor continua să constituie fundalul oricăror discuţii privind decizii punctuale de politici.


     

     

  • După ce a anunţat că urmează scăderea inflaţiei, Isărescu începe să vadă primele semne de stabilizare a dobânzilor: Ministerul Finanţelor, cel mai mare aspirator de bani din piaţă şi care a dat peste cap piaţa dobânzilor, se împrumută acum mai ieftin, iar băncile trebuie să scadă ROBOR

    După un an de creştere exponenţială de la 2% la 15% (nici cea mai neagră previziune nu lua în calcul o inflaţie de 15%, iar dacă nu ar fi plafonarea preţurilor la gaze şi energie inflaţia ar depăşi 20%), BNR pariază că inflaţia se stabilizează în T3 şi începe să scadă din T4.

    Din “vorbe” – băncile au cam sărit calul cu creşterea ROBOR-ului – Isărescu a scăzut ROBOR-ul sub 8%.

    Când băncile mergeau mai degrabă către un ROBOR de 8,5%-9%, intervenţia publică a guvernatorului BNR din conferinţa de presă din 8 august, după şedinţa BNR când a majorat dobânda de referinţă de la 4,75% la 5,5%, a întors piaţa, iar în următoarele şedinţe băncile au fost nevoite să ducă ROBOR sub 8%.

    BNR nu poate interveni direct şi să lovească în cotaţiile celor 10 bănci care cotează ROBOR aşa cum poate interveni pe piaţa valutară interbancară, dar poate interveni public şi prin declaraţii, să dea un semnal. Şi această formă reprezintă un instrument de politică monetară aflat la dispoziţia Băncii Naţionale. Isărescu a semnalat faptul că nu mai vrea cotaţii de peste 8% pentru ROBOR, în condiţiile în care dobânda Lombard a BNR, la care pot să se împrumute băncile, este de 6,5%.

    Acum ROBOR este cotat la 7,9%, în scădere de la 8,3% – cât era înainte să intervină Isărescu.

    Ecartul a fost şi mai mare pentru că, înainte de ultima majorare de dobândă la BNR, la un ROBOR de 8,3%, dobânda Lombard era de 5,75%.

    Pe 5 august BNR a crescut dobânda de referinţă cu numai 0,75%, faţă de 1% cât se aştepta piaţa. Conform minutei BNR publicată vineri, 19 august, la şedinţa Consiliului de Administraţie votul a fost de 6 la 3 pentru creşterea dobânzii cu numai 0,75% în loc de 1%.

    Principala motivaţie a fost că inflaţia dă semne de stabilizare şi de scădere din T4, iar BNR nu mai trebuie să pună presiune atât de mare pe creşterea dobânzilor, mai ales că economia începe să scadă, iar creşterea dobânzilor, în special a ROBOR-ului, începe să se simtă în business, provocând mânia companiilor dar şi a persoanelor fizice care au credite legate la ROBOR.

    IRCC-ul, noua dobândă de referinţă pentru creditele ipotecare şi de consum, este încă la 2,56% şi încă nu se simte în rata de plată a clienţilor. Dar se va simţi în T4, când creşte la 3,9% şi în T1/2023, când va creşte spre 5,5%.

    BNR mai are până la finalul anului două şedinţe de politică monetară, dar cel mai probabil creşterea dobânzilor va fi mai mică, pentru că până atunci inflaţia ar trebui să intre pe un trend în scădere, iar piaţa monetară nu mai are nevoie să fie atât de strânsă ca acum.

    Mai ales că băncile au ridicat dobânzile la depozite, ceea ce viza Banca Naţională, în încercarea de a readuce din nou banii în bănci, iar economisirea să înceapă să crească din nou.

    Dacă băncile, în special cele mari, au dobânzile la depozite între 6%-7,2% (cum are CEC Bank), BNR este mulţumită, pentru că politica monetară începe să-şi facă efectul.

    Cel mai probabil, BNR va duce dobânda de politică monetară la 6,5% la finalul anului, cu un Lombard de 7%, vizând ca pe piaţa bancară ROBOR-ul să fie la 7% sau chiar sub, într-o variantă mai fericită.

    Piaţa monetară s-a mai relaxat după ce Ministerul Finanţelor, cel mai mare aspirator de bani din economie, a reuşit să se împrumute la dobânzi în scădere în ultima lună – de la 9,3% la 7,4%-7,6% -, datorită revenirii investitorilor străini pe piaţa titlurilor de stat româneşti.

    În ultimii doi ani, după apariţia Covid, explozia inflaţiei şi războiul din Ucraina, investitorii străini şi-au redus achiziţiile de titluri de stat româneşti, lăsând băncile locale să preia finanţarea guvernului, a bugetului de stat şi în special a deficitului în creştere. Băncile locale şi Pilonul II de Pensii au fost cei mai mari cumpărători de titluri de stat în aceşti ultimi doi ani.

    De altfel, băncile care operează în România au cea mai mare expunere pe datoria publică a României dintre toate pieţele din Uniunea Europeană.

    Practic, Ministerul Finanţelor nu prea are alternative când trebuie să vândă titluri de stat. Bineînţeles că dobânzile au fost bune în ultimele şase luni, dar băncile din România nu pot împrumuta la infinit guvernul, mai ales că expunerea lor este deja la limita maximă de risc.

    Acum, că investitorii străini şi-au refăcut apariţia pe piaţa titlurilor de stat, băncile locale beneficiază de o lichiditate mai mare, ceea ce le va ajuta în gestionarea surselor de finanţare. Scăderea creditării din cauza dobânzilor mari le lasă o lichiditate suplimentară, ceea ce, în final, se va vedea în scăderea presiunii pe creşterea dobânzilor.

    Deşi economia a crescut în T2 peste aşteptări (2,1% faţă de T1 şi 5,8% în S1), când toată lumea se aştepta la o stagnare sau o cvasistagnare, cum a spus BNR, economia tot va simţi efectele crizei în T3 şi T4, când ritmul de creştere economică va scădea. Mai ales că anul agricol este prost.

    T1 şi T2 din 2023 vor fi nişte trimestre critice pentru că ajung la scadenţă deficitele din acest an, iar eliminarea plafonării preţurilor la energie şi gaze şi în final scăderea puterii de cumpărare (inflaţia este mai mare decât creşterea salariilor) îşi vor face simţite efectele.

    Aşa că T1 şi T2 trebuie să prindă BNR într-o poziţie de schimbare a politicii monetare, în sensul scăderii dobânzilor, pentru a da un impuls businessului şi economiei.

    Aprecierea monedei naţionale din acest moment (de la 4,95 lei/euro cursul a scăzut la 4,87-4,88 lei/euro) ajută inflaţia, dar nu cred că ajută economia, pentru că dă un mesaj fals. Şi această creştere economică din T2, peste aşteptări, dă un mesaj fals, pentru că ea este obţinută prin amânarea unor plăţi (compensarea plafonării la energie şi gaze costă bugetul 30 de miliarde de lei, adică 6 miliarde de euro, bani pe care guvernul nu-i are), prin creşterea datoriilor, prin amânarea plăţii facturilor de către toată lumea, atât de către stat, cât şi de către sectorul privat, prin creşterea importurilor (deficitul comercial la şase luni este de 14 miliarde de euro şi este estimat să ajungă la 31 de miliarde de euro pe tot anul).

    Dacă economia Europei intră în recesiune din cauza crizei preţurilor la gaze şi energie electrică, România nu are suficiente resurse interne pentru a susţine creşterea economică anul viitor. Mai ales că PNRR, colacul de salvare pe care îl aşteaptă toată lumea, nu dă semne de viaţă.

    Isărescu va încerca să reducă presiunea pe dobânzi şi chiar să scadă dobânzile începând de anul viitor, dar această scădere nu va fi mare, ci doar la un nivel de avarie.

    Dobânzile la lei nu vor mai ajunge la nivelurile din anii anteriori, iar piaţa trebuie să se obişnuiască, într-o variantă fericită, cu dobânzi de 5%-6% – dobânzile de 1%-2% au fost nişte excepţii.

  • Opinie Leonardo Badea, viceguvernator BNR: Preocupări recente la nivel global privind echitatea socială

    Problema inegalităţii nu este deloc nouă în istoria omenirii. Studiul cauzelor şi efectelor sale precum şi căutarea de mijloace pentru a o combate eficient şi durabil reprezintă de multă vreme una dintre preocupările importante ale economiştilor şi specialiştilor în politici publice. În vremurile pe care le trăim, profund marcate de dezechilibre la nivelul categoriilor sociale şi pe plan internaţional între ţări, accentuate în ultima perioadă de deteriorarea conjuncturii economice globale pe fondul şocurilor generate de multiple crize suprapuse (la care am făcut referire pe larg în alte materiale), această problemă se înscrie printre priorităţile factorilor de decizie la nivel mondial.

    Inegalitatea este asociată, în general, cu o distribuţie neuniformă a veniturilor, fiind astfel legată de decalajul dintre cei bogaţi şi cei săraci. Acest fenomen poate fi, însă, determinat şi de un acces inegal la oportunităţi sau la beneficiile generate de activitatea economică. Dacă, la nivel teoretic, o astfel de distribuţie inegală este, de regulă, corelată cu abilităţile dobândite prin învăţare, alegerile importante făcute de-a lungul vieţii sau cu efortul propriu depus de fiecare persoană, în practică poate fi de multe ori generată de acţiunile unor structuri instituţionale care au ca efect indirect apariţia sau accentuarea unor bariere la nivel social, bazate pe diverse variabile care definesc condiţiile indivizilor, precum vârsta, sexul/genul, statutul social ş.a.

    World Inequality Database prezintă diferenţele dintre totalul veniturilor cumulate de către persoanele aflate între primii 10% şi cel cumulat de persoanele aflate în a doua jumătate a distribuţiei. Datele arată că în majoritatea ţărilor, inegalitatea veniturilor a crescut în perioada 1990-2019, inclusiv în România, cu diferenţa că în economiile de piaţă dezvoltate inegalitatea era în 1990 deja mai mare în comparaţie cu România, iar ulterior a crescut într-un ritm mult mai lent. Pentru România, tendinţa de creştere a inegalităţii veniturilor a fost mai rapidă imediat după căderea regimului comunist şi până la declanşarea crizei financiare globale (2007).

    Un alt factor ce poate contribui la intensificarea inegalităţilor îl constituie evoluţiile tehnologice care, în ciuda indiscutabilelor efecte pozitive privind creşterea economică, generează şi unele dezechilibre, cum ar fi: recompensarea mai bună a nivelului înalt de calificare (de regulă în sectoarele economice cu valoare ridicată, precum IT), concentrarea activităţilor economice şi, implicit, a locurilor de muncă care presupun o mai mare calificare în anumite zone (crescând discrepanţele geografice şi sociale) sau automatizarea, care are ca efect, între altele, înlocuirea lucrătorilor din anumite domenii. Aceste tendinţe se manifestă adesea atât de rapid încât lasă foarte puţine şanse de reorientare şi reconversie pe termen scurt persoanelor din anumite categorii de vârstă şi venituri cu acces redus la resurse de învăţare pe parcursul vieţii sau pentru care este dificilă/costisitoare relocarea în alte zone geografice unde oportunităţile de angajare ar fi mai ofertante.

    Prin urmare, inegalitatea reprezintă o provocare multidimensională, însă principalele concepte vizează aspecte precum inegalitatea veniturilor (care se referă la modalitatea în care veniturile obţinute într-o economie sunt distribuite populaţiei) sau inegalitatea de şanse (garantarea faptului că toate persoanele au şanse egale să reuşească).

    În unele situaţii, un anumit nivel al inegalităţii ar putea fi considerat un stimul pentru a investi în capitalul uman, pentru a promova mobilitatea sau pentru a stimula cercetarea şi inovarea. Însă, dacă se ajunge la un grad ridicat de inegalitate, apar numeroase consecinţe nefaste la nivel economic şi social, precum discriminarea, creşterea tensiunilor sociale, capcanele sărăciei sau dezechilibrele regionale, putând fi pusă în pericol inclusiv sustenabilitatea creşterii economice. Nu în ultimul rând, inegalitatea aduce atingere echităţii sociale, astfel încât o distribuire prea inegală a resurselor economice poate afecta coeziunea socială.

    Economistul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, afirma că inegalitatea duce la o creştere (n.a. economică) mai scăzută şi la o eficienţă mai redusă. Potrivit acestuia, lipsa oportunităţilor înseamnă că cea mai importantă valoare a unei ţări – oamenii săi – nu este utilizată pe deplin.

    În acest context, pe fondul tendinţei generale de creştere a acestor inegalităţi, se impune o reevaluare şi o adaptare a modelelor şi politicilor economice şi sociale la complexitatea şi dinamica contextului global actual, care probabil va rămâne pentru o lungă perioadă de timp marcat de evoluţii rapide (precum cele tehnologice) şi imprevizibile (precum cele generate de crize, războaie, pandemii ş.a.).

    Prevenirea şi, pe cât posibil, reducerea inegalităţii depind în principal de politicile, reformele şi acţiunile întreprinse la nivelul fiecăreia dintre ţări, ţinând cont de factorii specifici precum: structura sectorială a economiei şi a pieţei muncii, sistemul instituţional, legislativ, fiscal şi de protecţia socială etc.

    Tocmai de aceea, consider relevantă o analiză a celor mai recente evoluţii în materie de reglementare şi de politici la nivel global din perspectiva reducerii inegalităţilor şi a creşterii solidarităţii şi echităţii sociale, în condiţiile în care severitatea crizelor şi repercusiunile multidimensionale ale acestora pun o presiune foarte mare asupra ţărilor, atât din punct de vedere economic, cât şi social. Această necesitate creşte în contextul în care economia mondială, care era oricum puternic afectată de efectele pandemiei, a fost lovită în continuare de o multitudine de alte şocuri precum: o inflaţie peste aşteptări la nivel internaţional şi european, care a impus înăsprirea condiţiilor financiare; o încetinire a creşterii economice mai mare decât se anticipase şi, nu în ultimul rând, consecinţele umane teribile ale războiului din Ucraina, inclusiv efectele economice şi sociale indirecte ale acestuia.

    În scopul amintit mai sus, voi face referire în cele ce urmează la câteva exemple privind modul în care unele economii avansate, cu sisteme fiscale robuste, au abordat această problemă prin reglementarea şi implementarea unor pachete complexe de măsuri în domeniul politicii fiscale, economice şi sociale.

    În condiţiile actuale de deteriorare a conjuncturii economice globale şi ţinând cont de trendul inflaţionist, chiar şi cele mai mari economii ale lumii sunt expuse unor riscuri semnificative din perspectiva încetinirii creşterii economice, a scăderii puterii de cumpărare şi a înăspririi condiţiilor pe pieţele financiare. Mai mult, luând în considerare faptul că unele riscuri inflaţioniste s-ar putea accentua, de exemplu pe fondul tensiunilor de pe pieţele petrolului şi gazelor naturale sau a celor de pe piaţa cerealelor şi a produselor alimentare, este firesc ca unul dintre principalele obiective ale factorilor de decizie la nivel mondial să fie legat de atenuarea inflaţiei.

    • Inflation Reduction Act – SUA

    În SUA, încă de anul trecut autorităţile au urmărit să consolideze eficienţa politicii monetare de combatere a inflaţiei prin măsuri la nivel economic grupate în pachetul legislativ promovat sub numele Inflaţion Prevention Act of 2021 (Legea pentru prevenirea inflaţiei din 2021). Acesta stabileşte un mod de acţiune la nivelul instituţiilor implicate în conduita fiscală pentru situaţia în care rata anualizată a inflaţiei depăşeşte un anumit prag. În principiu, se prevede că Senatul SUA nu mai poate adopta proiecte legislative privind rectificări bugetare în sensul suplimentării cheltuielilor.

    Această lege se pare că nu a avut în practică efectele scontate din perspectiva dinamicii inflaţiei, astfel încât în anul 2022 a fost iniţiat un nou pachet legislativ, denumit Inflation Reduction Act (Legea pentru reducerea inflaţiei). Noile măsuri având ca scop reducerea inflaţiei au fost adoptate de Camera Reprezentanţilor din SUA chiar săptămâna trecută, pe 12 august, după ce fuseseră aprobate în prealabil de Senatul SUA în data de 7 august, în contextul procesului de reconciliere pentru reducerea deficitului bugetar federal al SUA.

    Această iniţiativă legislativă confirmă rolul important în temperarea inflaţiei pe care îl au reducerea deficitului bugetar şi temperarea, în condiţii de raţionalitate economică, a tendinţei de creştere a cheltuielilor populaţiei generată de avansul preţurilor. Totodată sunt incluse măsuri prin care marile corporaţii şi persoanele care realizează venituri anuale peste un anumit plafon să contribuie în mod echitabil la acest efort. Sunt avute în vedere mai multe paliere ale politicilor economice şi o gamă largă de reforme şi investiţii, precum:

    • implementarea de măsuri fiscale pentru reducerea deficitului bugetar;
    • prevenirea creşterii cheltuielilor cu serviciile medicale prin prelungirea facilităţilor oferite de unele prevederi legislative anterioare;
    • reforma modului de stabilire a preţului medicamentelor, instituind posibilitatea de negociere a preţurilor cu companiile farmaceutice;
    • investiţii majore în domeniul energetic (investiţii pentru creşterea eficienţei energetice a amplasamentelor industriale, dar şi soluţii pentru a produce energie curată şi a facilita tranziţia verde), care ar putea reduce pe termen lung cheltuielile consumatorilor;
    • reforme în domeniul schimbărilor climatice care vor reduce emisiile de gaze cu efect de seră, cu impact în timp asupra preţului asigurărilor.

    Aşa cum se discută şi în România de foarte mult timp, noua iniţiativă legislativă promovată în SUA confirmă nevoia de reforme structurale şi proiecte de anvergură în sectoare reprezentative, precum cel energetic sau cel al schimbărilor climatice, dar şi acordarea de finanţare şi promovarea de programe de dezvoltare în numeroase alte domenii, precum muncă, sănătate, educaţie, îngrijirea copilului ş.a.

    De remarcat faptul că acest program complex presupune implicarea guvernului federal alături de banca centrală prin susţinerea din perspectivă fiscală a măsurilor de politică monetară, punând în practică (prin literă de lege) ideea de acţiune concertată şi sincronizată a mixului de politici în vederea atingerii unor obiective economice şi sociale majore (lucru despre care, de asemenea, se discută şi în România de mult timp). Mai exact, promovarea şi implementarea acestui pachet legislativ în SUA presupun o cooperare între politica monetară şi cea fiscală, prin întărirea politicii monetare a FED dar şi prin realizarea de reforme structurale şi prin compensarea cheltuielilor bugetare prin noi surse de venituri şi prin alocări specifice.

    Se poate observa, de asemenea, faptul că o componentă majoră a pachetului legislativ are în vedere corectarea inegalităţilor (obiectiv de la care am pornit în analiza prezentă). Consider că demersul actual la nivel legislativ din SUA este o recunoaştere în practică a faptului că sistemul de impozitare şi de prestaţii sociale reprezintă una dintre cele mai importante pârghii pentru a combate inegalitatea veniturilor. Redistribuirea veniturilor este un deziderat al politicilor publice în general dar se realizează, de regulă, prin intermediul politicii fiscale şi printr-o mai bună direcţionare a programelor sociale şi prin revizuirea şi corectarea legilor care generează inegalităţi.

    De menţionat în acest context faptul că principala sursă de venituri necesare pentru a susţine programele, reformele şi investiţiile prevăzute în pachetul legislativ recent adoptat de Congresul SUA este generată de măsura privind instituirea unui nivel minim de impozitare de 15 la sută pentru companiile cu venituri de peste un miliard USD, menită a împiedica astfel de companii mari şi profitabile să utilizeze anumite facilităţi conferite de legislaţia fiscală (deduceri, scutiri, credite fiscale ş.a.) sau de posibilitatea localizării unor activităţi în alte jurisdicţii (paradisuri fiscale) pentru a plăti un nivel mai redus al impozitului pe profit. Aşa cum ştim, o astfel de preocupare există în prezent inclusiv la nivel european şi internaţional, dar demersul legislativ actual din SUA reprezintă un exemplu de abordare practică la nivel naţional a acestei probleme. Alte măsuri adoptate pentru asigurarea veniturilor necesare pentru acoperirea cheltuielilor aferente programelor prevăzute în plan vizează aspecte precum consolidarea capacităţii administraţiei fiscale pentru a asigura un nivel mai crescut de conformare fiscală a contribuabililor într-o perioadă în care decalajul fiscal este în creştere sau impozitarea veniturilor din câştigurile de capital (teme de mare interes şi în România, cel puţin în ultimii ani). Aceste reforme fiscale au un dublu scop: pe de o parte, reducerea deficitului bugetar şi a presiunilor inflaţioniste asupra economiei, iar pe de altă parte, asigurarea unei echităţi şi a unei solidarităţi la nivelul societăţii în ceea ce priveşte impozitarea şi alocările bugetare.

    O altă componentă importantă a acestui pachet, relevantă prin prisma reducerii inegalităţilor are în vedere accesul populaţiei la asistenţă medicală. În conformitate cu noile reglementări, componentele sistemul public de asigurări de sănătate dedicate persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani şi celor cu venituri mici vor dobândi capacitatea de a negocia preţurile unor medicamente direct cu companiile farmaceutice, obţinând astfel preţuri mai accesibile acestor categorii de persoane. Totodată, noua legislaţie va obliga companiile farmaceutice să ofere consumatorilor reduceri pentru unele medicamente, dacă preţul acestora va creşte mai mult decât inflaţia.

    Alte exemple de măsuri adoptate prin acest amplu pachet legislativ care vizează, între altele, aspecte precum reducerea inegalităţilor şi echitatea socială se referă la acordarea de facilităţi pentru a veni în sprijinul persoanelor vulnerabile în contextul tranziţiei energetice, precum credite fiscale pentru achiziţionarea de maşini electrice sau acoperirea unei părţi a cheltuielilor pentru instalarea panourilor solare pe acoperiş.

    • Pouvoir d’achat – Franţa

    Revenind puţin mai aproape de noi atât geografic cât şi ca modele economice şi instituţionale, pe continentul European, un alt pachet legislativ elaborat în acelaşi context internaţional privind necesitatea combaterii inflaţiei şi denumit sugestiv Pouvoir d’achat, a fost adoptat recent în Franţa, tot în luna august a anului curent şi are în vedere în principal trei dimensiuni: protejarea nivelului de trai al gospodăriilor, protecţia consumatorilor şi suveranitatea energetică.

    • Fondul pentru modernizare economică şi protecţie a mediului – Germania

    Experienţa recentă a Germaniei arată că numeroase obiective de actualitate pentru politicile publice, de exemplu cel privind reducerea afectării mediului înconjurător sau eficientizarea economiei în noul context internaţional şi tehnologic, pot fi atinse prin pachete de măsuri gândite să aibă, chiar şi indirect, efecte benefice pentru reducerea inegalităţii şi combaterea efectelor negative ale inflaţiei asupra categoriilor defavorizate ale populaţiei.

    Astfel, guvernul german subvenţionează o serie de măsuri întreprinse pentru a reduce consumul de energie al clădirilor, cum ar fi schimbarea ferestrelor sau instalarea unei pompe de căldură. Aproximativ 20 de milioane de case din Germania sunt încălzite cu gaz, încălzirea spaţiului şi a apei reprezentând în prezent aproximativ 30% din consumul final de energie al Germaniei şi o mare parte din emisiile sale. Având în vedere situaţia energetică tensionată şi criza climatică, guvernul german acţionează pentru înlocuirea rapidă a tehnologiilor fosile în sectorul construcţiilor, orientându-se către energiile regenerabile şi către soluţii de creştere a eficienţei energetice. În termeni concreţi, înlocuirea ferestrelor cu altele mai bine izolate este subvenţionată cu 15%, iar trecerea la o pompă de căldură cu până la 40% din preţul acesteia. Optimizarea sistemului de încălzire este şi ea subvenţionată cu 15%. Estimările Ministerul Acţiunii Climatice din Germania arată că, în total, se vor aloca subvenţii prin schema federală de subvenţii pentru clădiri eficiente de aproximativ 13 până la 14 miliarde EURO.

    Dincolo de efectul pozitiv asupra mediului şi a creşterii eficienţei energetice, aceste măsuri guvernamentale ale Germaniei conduc la reducerea în timp a costurilor pentru populaţie, oferind o protecţie faţă de creşterea preţurilor la energie şi scăderea puterii de cumpărare generată de avansul inflaţiei, reprezentând un ajutor important pentru categoriile cu venituri reduse şi contribuind la temperarea adâncirii inegalităţii sociale generate de criza economică.

    • NextGenerationEU – amplu proiect european cu numeroase beneficii la nivel naţional

    Nu în ultimul rând, la nivelul Uniunii Europene dimensiunea socială este considerată o prioritate a răspunsului politicilor europene la problemele cu care se confruntă statele membre. NextGenerationEU (NGEU), iniţiat în contextul Cadrului Financiar Multianual European (CFM) 2021-2027, poate fi considerat un simbol şi un model al solidarităţii şi al echităţii sociale la nivel european. Utilizarea instrumentelor aferente Mecanismului de redresare şi rezilienţă al Comisiei Europene, care este piatra de temelie a NextGenerationEU, permite crearea unor domenii emblematice, precum cel al investiţiilor şi cel al reformelor în sectoare precum infrastructură, digitalizare, sănătate, educaţie ş.a., cu beneficii concrete pentru economie, dar şi pentru cetăţeni.

    Privit din această perspectivă a coeziunii sociale, NGEU îşi propune reducerea inegalităţilor şi a disparităţilor sociale, sprijinind investiţiile şi reformele care promovează rezilienţa socială la nivelul statelor membre ale UE, printr-o serie de mecanisme vizând, între altele, susţinerea incluziunii, echitatea şi reducerea decalajelor sociale.

    Facilităţile şi instrumentele europene trebuie însă coordonate cu politicile fiscal-bugetare interne, eventual, printr-o regândire a modelelor de dezvoltare şi printr-o utilizare eficientă a instrumentelor menite să consolideze stabilitatea macroeconomică şi financiară.

    Aceste demersuri legislative la care am făcut referire cu titlu de exemplu sunt, evident, departe de a fi perfecte, însă amploarea şi complexitatea lor reflectă nivelul ridicat de preocupare, în contextul internaţional pe care îl traversăm, faţă de reducerea inegalităţilor şi promovarea solidarităţii şi a echităţii sociale.

    Dincolo de toate aceste lucruri, un rol important îl vor avea şi implicarea factorului uman, alături de nivelul de educaţie şi capacitatea de înţelegere a realităţilor economice, acestea fiind necesare pentru a reduce decalajele existente, fiindcă aşa cum spunea Plutarh, „un dezechilibru între bogaţi şi săraci este cea mai veche şi mai gravă slăbiciune a tuturor republicilor”.

     

  • Opinie Dragoş Dragoteanu, Euroest Invest: Realitatea imobiliară e dură. De ce să vinzi mai ieftin când totul costă mai mult

    Ce prostie o fi si asta? Cum adica sa vinzi, daca nu iei cat ti-ai propus? Adica, toate s-au scumpit si eu sa fiu fraierul de serviciu? Atentie! Acest articol nu este pentru cei care nu vor sa vanda sau aceia care nu-si mai doresc nimic si-i dau banii afara din casa. Pentru acesti romani fericiti, citirea prezentului material este o pierdere de timp si poate produce frustrari. Ar fi pacat!…

    Hai sa incepem cu o prima varianta. Ai vreo 2-3 apartamente. Le-ai luat cu cat le-ai luat. E problema ta. Pe unul poate l-ai luat cu un pret bun. Pe altul poate l-ai luat cu credit si ai platit de te-a uscat. Nu vreau sa ma gandesc ca inca ai un credit si te-a cocosat ROBOR, de nu te mai poti bucura de viata. Ce te faci daca ai nevoie urgent de bani mai multi? Nu cunosc o motivatie mai mare de a vinde! Nici pierderea jobului, nici e atat de motivanta. Nimeni nu te imprumuta daca pierde din valoarea banilor!

    Alta perspectiva! Pleci din tara. Ai gasit un job mai bun si te-ai saturat de tara noastra. Nu pleci sa fugi. Pleci la mai bine. Cat de motivat esti sa ramai cu o proprietate, greu gestionabila, in Romania? Acolo, indiferent unde te-ai duce, cel putin la inceput, daca nu ai pusi bani suficienti deoparte, risti sa ramai fara cash. Sa nu uiti ca un imobil nu se vinde chiar de pe o zi pe alta si, in niciun caz, la pretul dorit de tine. Orice cumparator va avea pretentiile lui financiare.

    Cazul cel mai nedorit. Ai ceva bani, dar nu prea multi. Te paleste o boala de nu-ti mai trebuie nimic. Afli ca exista un tratament revolutionar care costa o mica avere. Sau trebuie sa faci o operatie in strainatate si banii tai pentru zile negre nu sunt suficienti. Ce faci, numeri casele si le iei cu tine in pamant sau incerci sa vinzi sub pretul pietei, cat mai repede posibil? Doar intreb, nu-ti doresc asta!

    Sa-ti mai dau o ultima varianta, inainte sa te plictisesti. Acum ceva timp, ti-ai luat o casa de vacanta. Un apartament la mare sau la munte. Sau undeva unde ti-a facut mare placere sa tragi in weekend-uri. Vine criza economica, preconizata de mult si de multi. Ce faci daca ai nevoie de bani, din orice motiv? Trimiti prietenii in “pelerinaj” turistic in locul tau, dupa ce te-ai plictisit de achizitia de sezon? Ai facut vreodata calculul cat timp te-ai bucurat pe an de imobilul cumparat, cu atata drag? Daca nu, fa-o repede si…vinde si mai repede. Casele de vacanta sunt cea mai riscanta achizitie imobiliara.

    Ultima perspectiva si gata!…Daca ti-a scazut nivelul de trai atat de mult incat tu stai cu casele din dotare goale (fara chiriasi, dar cu costuri mari) si incepi sa faci reale sacrificii din lipsa de cash, adu-ti aminte de acest articol. Lasa orgoliul imobiliar deoparte si obisnuieste-te cu gandul ca viata e scurta si merita traita frumos. Vinde chiar daca pierzi putin. Sau mai mult. Nu e nicio diferenta daca ai nevoie de bani. Mai important este sa ai cui sa vinzi! Ce incasezi iti poate asigura un trai decent, o viata sanatoasa, lipsa de grija, rezolvarea unei probleme medicale serioase sau alte oportunitati financiare. De tine tine sa faci diferenta dintre a avea si a fi.