(credit foto: Alexandra Mercurian)
Când a început perioada de autoizolare, la jumătatea lunii martie, regizorul Chris Simion era în plin turneu cu spectacolele „Oscar şi Tanti Roz” de la Teatrul Bulandra şi „Cu ce vă servesc?”, producţie independentă Griviţa 53. Le-a amânat pentru toamnă, în speranţa că îşi vor putea relua activitatea. Totodată, se pregătea să deschidă oficial noul spaţiu de joc, sala The Institute by Griviţa 53, un spaţiu pop up pe Ştirbei Vodă 104-106 unde şi-au propus să joace până când vor construi teatrul independent ce îşi va avea casa, aşa cum îi spune şi numele, la adresa Griviţa 53. A pus o pauză tuturor acestor proiecte, iar creativitatea din zona teatrală s-a mutat în proiecte de altă natură. „În autoizolare am scris, am lucrat la romanul care închide trilogia începută cu ani în urmă. Primul volum a fost «Ce ne spunem când nu ne vorbim», apoi a urmat «40 de zile», iar acum lucrez la ultimul, «Ce n-am putut uita»”, îşi descrie regizoarea Chris Simion activitatea.
Cât priveşte teatrul – definiţia ei despre acesta este legată de prezenţa unei audienţe. „Teatrul există de la cel puţin un spectator în sus. Teatrul nu există altfel, nu are valoare. Lipsa de activitate cu publicul înseamnă daune: sufleteşti şi financiare. Poate că abia acum, când te simţi gol fără teatru (atât ca şi creator, cât şi ca spectator) îi realizezi importanţa”, crede Chris Simion. Ea observă că mulţi dintre colegii ei de breaslă „se desfăşoară” în mediul online, însă este de părere ca acest substitut nu are nicio legătură cu teatrul viu, concret. „Este doar o pseudoexperienţă, necesară şi binevenită ca joacă, dar atât. N-am văzut încă nimic făcut profesionist. Teatru online nu s-a făcut încă în România, dar se poate face. Şi teatru TV se face, de ce nu s-ar începe şi teatrul online? Chiar ar avea mult mai multă libertate decât TV-ul.” Or, crede regizoarea, aceasta s-ar traduce printr-un proiect gândit în formula online şi nu neapărat pornit din situaţia creată de pandemie care constrânge, ci să fie justificat şi artistic.
„Efervescenţa asta de pe net era inevitabilă. Oamenii s-au desfăşurat cum au putut, au făcut ce le-a trecut prin cap să supravieţuiască şi să rămână întregi la cap. Nu poţi judeca perioada asta. E tolerată. E îngăduită. Sunt colegi care nu au avut nicio problemă cu izolarea, dimpotrivă, s-au bucurat de ea. Şi alţii care au făcut depresie sau au scos din ei ce era mai umbrit. Ne cunoaştem şi ne definim în situaţii limită, habar nu avem cum reacţionăm nefiind în situaţie. Aşa că nu poţi comenta reacţiile unuia comparându-le cu ale altuia. Fiecare a fost cum a fost, a făcut ce a făcut să nu înnebunească şi să-şi gestioneze emoţiile”, descrie ea reacţiile care s-au născut în această perioadă.
Semnificaţia economică a pauzei luate de lumea spectacolelor este rezumată simplu de Chris Simion: „Nu joci, nu ai spectacole. Nu ai spectacole, nu câştigi”. Totuşi, în România, lumea celor din teatru se împarte în două categorii: cei angajaţi, cu salariu, şi cei care au contracte de colaborare. Cei care suferă cel mai mult sunt artiştii independenţi, care nu sunt apăraţi legislativ, ca în alte ţări. Şi printre ei se numără şi Chris Simion. Nu este angajata niciunui teatru, lucrează pe contract temporar, cât timp regizează un spectacol. Din rândul celor care sunt în aceeaşi situaţie, observă că unii au mai avut rezerve financiare, dar cei mai mulţi, nu. „Nu ştiu niciun caz care să ajungă pe stradă sau să fie muritor de foame, căci te mai ajută părinţii, colegii, prietenii dar asta nu e normal. Trebuie schimbat sistemul, trebuie schimbată legea în aşa fel încât parte din bugetul alocat culturii să fie direcţionat către ONG-uri cu activităţi culturale şi artişti independenţi”, crede regizorul. Ce se va întâmpla dacă nu se vor deschide teatrele? „Vom exista pe online, în formule estetice mai mult sau mai puţin contestate. Dacă se vor deschide şi vom fi obligaţi să păstrăm distanţarea socială vom juca probabil numai Beckett şi commedia dell’arte, cu măşti pe faţă.”
Dincolo de proiectele artistice, Chris Simion se înscrie şi în zona antreprenoriatului cultural, fiind iniţiatoarea proiectului Griviţa 53, un teatru independent în care ar urma să joace mai ales reprezentanţi ai noilor generaţii de actori. A pornit cu banii rezultaţi din vânzarea casei bunicii sale, iar apoi a continuat proiectul bazându-se pe strângeri de fonduri. Or şi la acest capitol a trebuit să pună o pauză. „Noi în mai am fi vrut să mai facem o campanie de strângere de fonduri şi în vară să dăm drumul la şantier. Mai avem nevoie de 250.000 de euro ca să dăm drumul la lucrare. Vom amâna tot demersul. În funcţie de noile măsuri care se vor lua, vom decide cât amânăm. În martie şi aprilie, era absurd ca noi să cerem bani să construim un teatru, în timp ce oamenii nu aveau echipamente medicale de bază. Dar toate la vremea lor. Căci nu vom rămâne la nesfârşit în starea asta şi cu răbdare se va naşte şi acest teatru care va întoarce multă bucurie celor care-l construiesc şi au nevoie de el”, spune Chris Simion.
Lecţiile acestei stări de izolare – atipice poate mai mult pentru cei care trăiesc din munca în faţa unui public – au ajutat-o să se afle printre cei care ies pe plus din această perioadă: „Am stat cu mine, mi-am închis ferestre, mi-am deschis uşi, am schimbat ritmul nebun cu tihna, mi-am testat imaginaţia şi umorul, mi-am reamintit că nu există imposibil, că poţi orice dacă vrei, poţi face ceea ce nu credeai vreodată că eşti în stare. Izolarea asta m-a făcut să -mi dau jos «papucii de casă», să ies din confort şi să mă simt provocată, vie”. Iar pierderile se văd atât în ceea ce îi priveşte pe cei care alcătuiesc industria, cât şi pe „consumatorii” de cultură:
„La fel ca în orice industrie, şi în a noastră sunt pierderi. Unii spectatori şi-au luat banii înapoi, alţii aşteaptă reprogramarea spectacolelor. Organizatorii care au închiriat săli, care au investit în promovare, au pierdut, sunt bani care nu au cum să fie recuperaţi. Unele spectacole online sunt monetizate, ca să ai acces la vizionare, plăteşti. Repet, teatrul făcut pe net nu are legătură cu cel din sala, oricât de bine ar fi filmat, deşi ce am văzut până în prezent e discutabil, chiar defavorizează. Este ca şi cum ai avea de ales între o floare de plastic, şi una naturală. nu le poţi compara, nu?”
