BusinessMagazin

Tag: bogati

  • Cum a ajuns una dintre cele mai bogate ţări, un paradis turistic, în RUINĂ totală economică şi socială

    Criticii guvernului şi membrii opoziţiei susţin că pro­blemele economice ale ţării au legătură cu anii de mana­ge­ment eronat al economiei şi de corupţie, însă susţinătorii guvernului dau vina pe preţurile petrolului, sancţiunile internaţionale şi elita de business a ţării.

    Când actualul preşedinte Nicolas Maduro a preluat preşedinţia ţării după moartea lui Hugo Chavez în 2013, economia dependentă de petrol a acesteia avea deja probleme. Când preţurile petrolului au scăzut în 2014, companiile nu au mai putut importa bunuri la aceleaşi rate, drept urmare inflaţia a urcat puternic.
     
    Într-adevăr, Venezuela are cea mai ridicată rată a inflaţiei, a doua cea mai crescută rată a şomajului la nivel internaţional şi al zecelea cel mai ridicat scor al corupţiei din lume. Fondul Mo­netar estimează că inflaţia ţării se situează la peste 1.100% în acest an, urmând să crească la peste 2.000% până la sfâr­şitul anului.
     

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Povestea GENIULUI român care a primit o distincţie acordată şi lui Einstein şi Stephen Hawking

    El este profesor de inginerie mecanică la Universitatea Duke. În 2001, profesorul Bejan s-a numărat în rândul primilor 100 cei mai citaţi autori în domeniul ingineriei din toată lumea. A primit 18 doctorate onorifice de la universităţi din 11 ţări. Este autorul a 30 de cărţi.

    Potrivit unui articol al publicaţiei Quartz, el pune la îndoială convenţiile şi autoritatea şi crede în conexiunile dintre teme şi discipline diferite.

    A inventat un principiu în fizică denumit „legea constructivă a evoluţiei şi organizării”, despre care el spune că are o aplicabilitate vastă în viaţă şi societate pentru a înţelege mai bine cum funcţionează lumea. Teoria constructală descrie un principiu de design din natură: sisteme de curgere, de toate felurile – oameni, râuri, copaci, plăci tectonice, pieţe – toate funcţionează la fel, dintr-un anumit punct de vedere. Pentru a supravieţui, toate aceste sisteme trebuie să se adapteze şi să acomodeze curenţii care le traversează şi toate evoluează urmând un tipar vascular.

    În 2018, profesorul Bejan a primit medalia Benjamin Franklin pentru inginerie mecanică acordată pentru teoria constructală. Alţi câştigători ai medaliei sunt Stephen Hawking şi Tesla, potrivit informaţiilor din presa internaţională.

    Aplicată economiei, legea constructală a fizicianului este cuprinzătoare şi controversată în acelaşi timp. Aceasta spune că bogaţii există nu din cauza unei erori a sistemelor economice, ci pentru că trebuie să existe.

    Populaţia lumii devine mai bogată per ansamblu, scrie compania de cercetare Inequality.org. Concluzia se bazează pe date ale Pew Research Center care arată că între 2001 şi 2011, procentul celor mai săraci oameni, care câştigă până la doi dolari pe zi, a scăzut de la 29%, la 15%. Clasa medie, a celor care câştigă între 10 şi 20 de dolari zilnic, aproape s-a dublat, de la 7%, la 13% în aceeaşi perioadă de timp.

    Raportul din 2015 al Credit Suisse arată că 71% din lume deţine 3% din averea globală.

    Chiar dacă mulţi ar vrea ca acest decalaj să fie redus şi o societate bazată pe egalitate să fie creată. Potrivit lui Bejan, acest lucru este imposibil, din punctul de vedere al fizicii.

    El a publicat o lucrare Jurnalul de Fizică Aplicată în care spune că inegalitatea socială este inevitabilă din cauza teoriei constructale. Asta fiindcă distribuţia tuturor lucrurilor – atât sociale, cât şi politice şi economice – sunt determinate de sisteme ramificate, precum cele ale ramurilor de copaci sau ale sistemului vascular.

    El a crescut în perioada comunismului în România şi a reuşit să scape de acest regim devenind jucător profesionist de baschet. Mai târziu, a studiat la Massachusetts Institute of Technology.  A început să lucreze la teoria care l-a făcut cunoscut în toată lumea după ce şi-a început cariera de profesor.

    Citiţi mai multe despre Adrian Bejan şi despre munca sa într-un articol viitor al Business Magazin.

     

     

  • Topul celor mai bogate familii regale din Europa. ”Monarhia” din Marea Britanie nu este nici măcar în top trei

    Averea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, de peste 500 de milioane de dolari, păleşte ca amploare în faţa averii celorlalte familii regale din Europa, potrivit Business Insider.
     

    În timp ce britanicii au cea mai populară familie regală din tot continentul, nu o au şi pe cea mai înstărită.

     
    Cea mai bogată familie regală din continentul european este cea a Prinţului Hans Adam II care conduce Liechtenstein, un stat cu aproximativ 30.000 de locuitori.
     
    Averea prinţului se ridică la 5 miliarde de dolari. Prinţul Hans Adam II primeşte o alocaţie de 270.000 de dolari pe lună în loc de salariul. Alocaţia îi este dată pentru cheltuieli, iar suma poate părea mică faţă de alte familii regale.
     
    Averea acestuia provine în mare parte din banca privată pe care o deţine – LGT Group şi din investiţiile pe care acesta le-a făcut prin Fundaţia Prinţului de Liechtehstein, care are în portofoliu imobiliare, păduri şi active viticole.
     
    Pe locul doi, se situează familia Marelui Duce Henri din Luxembourg, care se ridică la o avere de 4 miliarde de dolari.
     
    Marea Familie Ducală din Luxembourg nu primeşte salariu, dar încasează în fiecare an aproximativ 320.000 de dolari.
     
    Bugetul pe 2017 a cuprins şi suma de 12 milioane de dolari care a fost orientată spre renovarea locuinţei Marelui Duce. Aministrarea, controlul şi randamentele furnizate de averea regală a Casei Marelui Duce îi aparţin exclusiv deţinătorului coroanei.
     

  • Permanent în vacanţă! Ce înseamnă asta pentru copiii bogaţi ai Instagramului – GALERIE FOTO

    Copiii bogaţi ai Instagramului stârnesc zilnic invidia şi admiraţia urmăritorilor cu postări din destinaţiile exotice în care au mers de sărbători, în care mulţi nici nu îndrăznesc să viseze că vor ajunge.

    Fie că se relaxează cu băuturi sofisticate pe marginea piscinelor, petrec câteva ore citind reviste gossip în lounge-urile de clasa întâi ale aeroporturilor sau îşi fac poze pe plaje exotice şi în vârful zgârie-norilor, influencerii de top de pe reţelele sociale ştiu cum să capteze atenţia publicului! E şi normal, când, în locul unui mic dejun obişnuit, vezi moştenitorii imperiilor financiare sau antreprenori de succes savurând masa de dimineaţă în safari, alături de girafe şi elefanţi.

  • Unde şi-au ascuns bogaţii lumii banii de Fisc în 2018? Cele mai mari paradisuri fiscale din lume. Surpriza de pe locul 2

    SUA a urcat un loc în clasamentul paradisurilor fiscale faţă de 2015, ultima oară când a fost realizat acest studiu de către Tax Justice Network, agenţie americană care cercetează sistemele fiscale din lume.

    „În timp ce SUA a creat mijloace puternice de apărare împotriva paradisurilor fiscale străine, nu a lauta în serios rolul acesteia de a atrage fluxuri financiare străine şi de a susţine evaziunea fiscală”, spune raportul. Autorii au criticat SUA pentru abordarea unilaterală privind evaziunea fiscală  şi spălarea de bani.
     
    Delaware, Nevada şi Wyoming au fost scoşi în evidenţă ca fiind cele mai mari atrăgătoare pentru companii care desfăşoară activităţi financiare ilicite.
     
    Hong Kong este pe locul 4 pe lista paradisurilor fiscale, urmată de Singapore. Taiwan a fost inclusă pentru prima oară pe această listă, pe locul 8.
     
    Lista care este publicată la fiecare doi ani acordă un punctaj ţărilor în funcţie de legile fiscale, transparenţa sistemului fiscal şi a structurilor companiilor, legile de confidenţialitate din domeniul bancar.
     
    Lista paradisurilor fiscale publicată de Tax Justice Network:
     
    Elveţia

    SUA

    Insulele Cayman

    Hong Kong

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

     

  • Romania deţine 60% din rezerva totală din Europa a celei mai dorite RESURSE de pe PLANETĂ şi cu toate astea românii o ignoră

    Circa un milion de oameni mor, anual, din cauza utilizării apei infestate sau a lipsei acesteia şi 844 de milioane de persoane nu au acces la apă potabilă, deşi 70% din suprafaţa Planetei Albastre este acoperită de apă. Problemele legate de penuria de apă la nivel global nu mai reprezintă o chestiune ipotetică, ci o realitate concretă. 

    Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat

    4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.

    În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.

    Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.

    Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani. La fel, Australia a supravieţuit unei secete de aproape zece ani (2003-2012), considerată seceta mileniului, iar în 2015 Sao Paulo s-a confruntat, la fel, cu o criză a deficitului de apă datorată atât secetei, cât şi infrastructurilor ineficiente. Otto pune criza globală a penuriei de apă pe seama nepăsării autorităţilor: „Am investit prea puţin în măsuri şi am lăsat structurile existente să se degradeze”, declară ea.

    Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.

    Rebecca Keller, om de ştiinţă şi analist tehnologic la compania de informaţii Stratfor, spune că este extrem de important ca penuria de apă să fie tratată ca o problemă globală, deoarece oraşele ar trebui să lucreze la soluţii încă de pe acum. „Poate nu ne vom confrunta cu acelaşi scenariu ca în Cape Town. Ar putea fi altele: poluarea, seceta, schimbările climatice sau suprapopularea”, avertizează aceasta, exemplificând cu cercetările ştiinţifice care arată că despăduririle masive au schimbat ciclul hidrologic al râului Amazon.

    Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.

    Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.

    În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.

    Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie.  „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.

    La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”


    ■ Un scenariu îndepărtat

    Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.

    „Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.

    Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director general Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”

    Radu Dumitru, director general al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale (SNAM S.A.), declară că preocupările legate de lipsa apei pot fi subiective, şi că opiniile legate de penuria apei diferă de la caz la caz, în funcţie de persoană, deoarece vom primi un răspuns diferit „dacă ne adresăm cu această întrebare unui cetăţean din vestul Europei sau unuia din Kenya. Primul foloseşte zilnic în gospodărie în jur de 2.000 litri de apă, iar cel din urmă abia dacă are un minim pentru consumul necesar la limita supravieţuirii”. El adaugă că „problema apei se pune în două aspecte, legate oarecum unul de celalalt. Putem vorbi de apa necesară în consumul industrial, de exemplu în irigaţii, şi de apa potabilă. Al doilea aspect este cel cu efecte pe termen foarte scurt, deoarece organismul uman poate rezista, în medie, maxim trei zile fără apă. Ambele sunt însă de actualitate şi războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord stau mărturie”.

    Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.

    Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”

    Totuşi, aceştia nu exclud complet repetarea în viitor a unui scenariu asemănător celui din Africa de Sud şi la noi în ţară. „Apa poate deveni un lux în condiţiile schimbărilor climatice dramatice, în condiţiile în care creşte nivelul de poluare, sau a unei exploatări iresponsabile a resurselor. Şi, da, este posibil un asemenea scenariu. Soluţia, indiferent de termen, este să fim precauţi în consum”, afirmă Rada. El adaugă că: „Ne-am putea gândi la deşertizarea României, ca scenariu posibil, din cauza schimbării climei, a intervenţiilor umane haotice, cu defrişări masive, poluare şi dezvoltare industrială agresivă”.
    Pe de altă parte, Radu Dumitru susţine că la repetarea unui astfel de scenariu în România s-ar putea ajunge din „lipsa investiţiilor în acest domeniu, în sensul că vom fi în situaţia de a avea îndeajuns de multă apă, dar să nu o putem duce unde este nevoie.”

    Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”

    În opinia lui George Ristea, probabilitatea unui scenariu în care tariful apei potabile din Romania să crească atât de mult încât apa să devină un lux, accesibil doar celor cu venituri peste medie, ar insemna un dezastru. „Un guvern incapabil să rezolve problemele majore ale populaţiei cauzate de secetă (şi nu numai) ar duce la un declin social şi migrare în masă. Prin politicile guvernamentale poate fi crescut artificial preţul apei, prin introducerea de taxe (nejustificate), situaţie care poate îngreuna exploatarea resurselor de apă, ceea ce duce la limitarea accesului la această resursă pentru o largă parte a populaţiei. De aceea, va trebui să ne adaptăm, adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea reducerii riscurilor.”

    Reprezentantul Apa Calipso afirmă, de asemenea, că infrastructura nu a fost îmbunătăţită, aspect care contribuie la pierderi masive de apă, şi crede că o eventuală secetă poate fi deosebit de gravă; în consecinţă, raţionalizarea apei pe durata anilor de secetă ar deveni o realitate a vieţii cotidiene. „Populaţia cu venituri sub medie nu va avea suficiente resurse încât să platească scumpirea apei, ceea ce va duce la un alt decalaj social”, adaugă Ristea. Cu toate acestea, completează tot el, Romania are un sistem de gospodărire a apelor bun, cu specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim.

    O eventuală criză a apei ar avea un impact devastator asupra companiilor producătoare de băuturi, dar şi asupra economiei în general şi asupra vieţii sociale, consideră George Ristea. „Multe dintre companiile mici şi mijlocii şi-ar închide porţile, iar şomajul ar creşte semnificativ. Un număr tot mai mare de companii din întreaga lume încearcă să se adapteze la costurile ridicate ale apei şi la rezervele deficitare.

    Companiile sunt nevoite să cheltuie sume uriaşe pentru a îmbunătăţi sistemele de gestionare, conservare şi colectare a apei”, crede el. Spune că aşa i-a venit ideea de a înfiinţa Asociatia Producătorilor din Industria Apei (APRIA), pentru a sprijini industria la nivel naţional prin participarea la programele legislative şi pentru a facilita o mai bună comunicare între administraţia publică şi mediul de afaceri din domeniu, beneficiarul direct fiind populaţia.
    Horaţiu Rada crede, la rândul său, că impactul s-ar răsfrânge asupra tuturor, doarece companiile ar plăti taxe şi redevenţe mult mai mari iar acestea s-ar regăsi în costul produsului final, fapt care ar conduce, automat, la scăderea producţiei şi a consumului.

    Ristea susţine însă că vânzările de apă îmbuteliată, la nivel global, au crescut mult în ultimii ani, iar acest trend s-a resimţit şi în Romania, în ultimii ani consumul de apă de izvor crescând semnificativ. Şi reprezentantul SNAM declară că într-adevăr, consumul de apă a crescut în România în ultimii zece ani, dar că ţara noastră are rezerve suficiente pentru a face faţă oricăror provocări.

    În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada. 

    „Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.

    În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.

  • AVEREA românilor. Cât de bogaţi suntem: De la avuţia personală, la datoria pe persoană | INFOGRAFIC

    Populaţia din România a ajuns în primul se­mes­tru din acest an la active de aproape 1.929 de miliarde de lei (aproximativ 415 mld. euro), iar cea mai mare pon­dere, de 78%, revi­ne activelor imobiliare, potrivit datelor Băncii Naţionale, citate de ZF. 

    Fiecare român are, în medie, o avu­ţie netă de peste 21.000 de euro, în timp ce dato­ria pe persoană ajun­ge în România la aproa­pe 1.610 euro, potrivit datelor BNR din cea mai recentă ediţie a rapor­tului asupra sta­bilităţii financiare.
     
    Avuţia netă a populaţiei s-a majorat cu 4,6% în S1/2018 faţă de nivelul de la finele anului 2017, evo­lu­ţia fiind determinată atât de avansul activelor finan­ciare, cât şi de majo­ra­rea deţinerilor de active imo­biliare. În raport cu nivelul din aceeaşi perioadă a anului trecut, creş­terea avuţiei nete a populaţiei a fost de 8%.
     
    În acest an, avuţia netă a populaţiei a atins cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu şi se apropie de vârful din anul de boom economic 2008, când ave­rea urcase la 2.047 mld. lei.
     

  • Cum au ajuns două tinere de 33 de ani să aibă o avere de 10 miliarde de euro

    Cecilie şi Kathrine Fredriksen deţin împreună conducerea afacerii de familie, dar vor prelua controlul deplin al operatorului de cisterne Fontline abia atunci când tatăl lor, John, în vârstă de 73 de ani, va pleca de la conducerea companiei.  Familia lor are o avere de 8,05 miliarde de lire sterline şi a înregistrat o creştere 1,75 miliarde de lire sterline faţă de anul trecut, conform listei Rich Sunday Times, publicată de curând.

    Kathrine, care a studiat la Şcoala Europeană de Afaceri din Londra, a fost numită în divizia de transport maritim în 2008, lucru care i-a permis tatălui său să se concentreze mai mult pe alte divizii ale afacerii. Sora sa geamănă, Cecilie, lucrează, de asemenea, în compania tatălui, considerat cel mai bogat om din Norvegia. Ambele blonde, pasionate de fashion, locuiesc în Londra; aici statutul lor de moştenitoare al celei mai mari averi mondiale din transportul maritim poate trece neobservat printre ceilalţi miliardari expaţi ai Capitalei. 

  • Cine este omul care trăieşte într-un palat cu 1788 de camere şi are 7.000 de maşini

    Sultanul Hassanal Bolkiah este unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă şi conducătorul statului Burnei din 1967. Averea acestuia fiind estimată la 20 de miliarde de dolari.

    Familia lui Hassanal Bolkiah este una dintre cele mai bogate familii regale din lume şi renumită pentru extravaganţele ei. Totul emană bogăşie când vine vorba de Hassanal Bolkian, până şi numele lui este compus din 16 de cuvinte ( numele complet: Sultan Haji Hassanal Bolkiah Mu’izzaddin Waddaulah ibni Al-Marhum Sultan Haji Omar Ali Saifuddien Sa’adul Khairi Waddien ).

    Bolkiah trăieşte într-un palat cu 1788 de camere si 257 de bai, 18 lifturi,  o sală de bal ce poate acomoda până la 5.000 de oameni şi o moschee şi se întinde pe 200.000 de metri pătraţi, ceea ce-l face mai mare decât Vaticanul.  Potrivit Guiness World Records, Istana Nurul Iman, palatul sultanului, este considerat al cel mai mare palat din lume. Pentru a construi un asemenea palat, sultanul a cheltuit 350 de milioane de dolari. Construcţia are un garaj unde încap 110 maşini, un grajd prevăzut cu aparate de aer condiţionat pentru cei 200 de ponei şi cinci piscine.

    Sultanul este faimos pentru colecţia de automobile impresionantă. Se crede că are cel puţin 7.000 de maşini şi că a cheltuit în jur de 800 de milioane de dolari doar pe automobile de lux. Potrivit Guiness World Records, Bolkiah are în colecţia sa 600 de Rolls-Royce-uri, peste 300 de automobile Ferrari şi 134 de maşini Koenigseggs.