BusinessMagazin

Tag: uitare

  • Opinie Cătălin Olteanu, FM România: Multitaskingul la improvements

    CĂTĂLIN OLTEANU este director general al FM România

    Se făcea că era odată o mare corporaţie, lider în zona de bunuri ambalate (CPG – consumer packaged goods). Aşa cum le zice şi numele, produsele respectivei organizaţii trebuia împachetate, de cele mai multe ori în cutii de carton.
    Pe o piaţă din ce în ce mai dură, mai crizată şi inovativă, cei menţionaţi nu ar fi putut rezista fără a fi preocupaţi în permanenţă de reducerea costurilor şi îmbunătăţirea performanţelor.

    Şi dacă tot am ajuns la subiectul reducerii de costuri, să elaborăm. La un moment dat, unul dintre cei responsabili de produse şi de costuri a făcut o socoteală şi i-a ieşit că dacă reduce rata de compresie a cartonului din care e făcută cutia (doar cu puţin), va plăti un carton mai ieftin, deci o cutie mai ieftină, iar la milioanele de produse livrate saving-ul (economia făcută) ar fi semnificativ.

    În paralel, un alt responsabil cu costurile, şi oarecum cu aceleaşi produse (sau familie de produse), a gândit că ar putea pune încă un strat de cutii pe palet. În condiţiile date, preţul logisticii ar fi dat un minus semnificativ, pentru că s-ar fi stocat mult mai multe cutii pe suprafaţa de depozit, s-ar fi cărat mult mai multe cutii în acelaşi camion etc. O altă economie importantă. Şi, în plus, deoarece la momentul în care produsele au fost scoase pe piaţă au fost ambalate în nişte cutii destul de rezistente, ideea era perfect viabilă.

    Fiecare din cei doi a făcut teste cu ideile lui şi cum testele au avut rezultate foarte bune, ideile au trecut la următoarea etapă: implementarea.

    Nimeni însă nu s-a gândit la faptul că niciunul dintre cei doi nu ştia de ideea celuilalt, că nu şi-au povestit ce vor să facă şi că ambele idei nu prea se puteau pune în practică în acelaşi timp, aşa că simultan cu subţierea cartonului s-a mai adăugat şi un rând de cutii pe palet.

    Rezultatul a fost pe măsură: clienţii au început să refuze paleţii de marfă ce ajungeau la destinaţie înclinaţi ca turnul din Pisa. Prima oară a fost reclamat modul defectuos în care este transportată marfa, dar prea erau toţi şoferii nebuni şi dărâmau paleţii; deci a început căutarea problemei în altă parte, după întrebarea: „Oare nu cumva fac cei din depozit vreo ghiduşie?“. Au fost deci monitorizaţi, ca să se observe cum se încarcă marfa. Evident că li s-au dat indicaţii preţioase despre cum trebuie manipulată marfa. Cei din depozit nu înţelegeau de ce brusc şi dintr-o dată tot ce făceau ei nu mai era bine, dar au observat că paleţii de marfă care stăteau mai mult timp pe raft prezentau acute semne de înclinare.

    Ca atare, cei din depozit au pus un palet de marfă pe un raft şi l-au observat o vreme. Rândul cel mai de jos de cutii se turtea de la o zi la alta, astfel încât după aproape o săptămână se deforma de tot.

    Ca acţiune de urgenţă, soluţia a fost ca marfa să fie repaletizată înainte de livrare, astfel încât rândul de sus ajungea jos, iar cel turtit de jos ajungea în vârful paletului, astfel încât marfa ajungea cât de cât în regulă la destinaţie. Asta a generat costuri suplimentare de operare, ca să nu mai pomenim că retururile de marfă nu au dispărut, pentru că nu întotdeauna repaletarea putea rezolva problema. În plus, clienţii nemulţumiţi s-au înmulţit, iar nemulţumirea lor a crescut, ca să nu mai spunem de cei ce trebuia să repaleteze tone de marfă şi care ajungeau după 2-3 săptămâni să reclame dureri de spate urmate de concedii medicale; ca urmare, au intervenit şi probleme de resurse umane.
    În cele din urmă s-a revizuit întreg procesul şi lucrurile s-au reparat, atât că de saving-urile aşteptate s-a ales praful, ba chiar au fost generate şi costuri suplimentare.

    Şi, cum o problemă nu vine niciodată singură, în timp ce o echipă se confrunta cu paleţii ce se prăbuşeau sub propria greutate, au apărut aceleaşi simptome şi în altă parte. Culmea! De data asta marfa era mai uşoară, nu se adăugase un rând suplimentar de cutii, iar cutia originală părea neschimbată. Acolo, cel de la procese avea un aliat pe la marketing şi amândoi au gândit saving-ul prin trecerea produsului de la ambalare în cutie individuală de carton (în care se găsea oricum şi o pungă de plastic) direct la ambalare în pungă de plastic, ceva mai deşteaptă şi mai colorată. Costul noii pungi era nesemnificativ pe lângă reducerea generată de eliminarea cutiei de carton individuale. Doar că nimeni nu l-a întrebat pe cel ce gândise iniţial tot ansamblul şi care considerase cutiile individuale de produs ca parte din structura de rezistenţă a paletului şi, ca atare, proiectase din start cutiile de regrupare mai puţin rezistente. Iar cutiile de regrupare au profitat de dispariţia celor din interior şi s-au lăsat sub greutatea paletului.

    Cum spunea un fost coleg de birou cu ani în urmă: „Nu-ţi fac pe gratis oricât mi-ai da“. Cam aşa şi cu partenerii din CPG, facem cost reduction oricât ne-ar costa!

  • Cum vor arăta stadioanele construite pentru Cupa Mondială din Qatar – FOTO

    Încercând să facă uitate controversele din ultima perioadă, autorităţile din Qatar au dezvăluit cele mai recente planuri ale stadioanelor ce urmează să fie construite pentru Cupa Mondială din 2022. 
     
    Stadionul Al Bayt va fi situat în mijlocul unui complex construit pentru eveniment, care va include magazine, restaurante şi zone de agrement precum ciclism sau călărie, relatează ei de la Business Insider.
     
    Designul, despre care autorităţile spun că “reflectă istoria şi cultura Qatar-ului”, este realizat de arhitecţi din statul arab. Fiind unul din stadioanele pe care se vor juca semifinalele, construcţia are o capacitate de 60.000 de locuri. 
     
    Responsabilii cu proiectul au dat asigurări că noul stadion va respecta toate normele de eficienţă energetică, răspunzănd astfel criticilor aduse faţă de lipsa de sisteme destinate reducerii consumului electric.
     
    Al Bayt este al doilea stadion prezentat, după Al Wakrah.

  • Opinie Cătălin Olteanu, FM România: Despre visual management

    CĂTĂLIN OLTEANU este director general al FM România

    Fiecare a luat-o în felul său: o ingineră s-a apucat să comande cutii colorate şi a pus componentele în cutii de altă culoare. S-a dovedit a fi o idee excelentă: astfel, dacă aveai nevoie de un rezistor – cutie albastră, un condensator găseai în cutia galbenă, şi aşa mai departe. Pentru toţi a devenit mai uşor să identifice materialele. O domnişoară manager a comandat uniforme de culori diferite; astfel ştiai imediat unde să găseşti un inginer (albastru) sau un şef de tură (portocaliu) sau dacă avem vizitatori în site (verde). Şi uite aşa, managementul vizual se dovedea util într-o grămadă de cazuri: bibliorafturile aveau culori specifice departamentelor sau înregistrărilor stocate, graficele şi sistemul de comunicare au început să capete culori diferite în funcţie de subiectul adresat, şi tot aşa…

    Şi pentru că am ajuns la comunicare, am ajuns şi la persoana desemnată să se ocupe de management vizual. Care după ce a încercat să scoată în evidenţă îmbunătăţirile enumerate mai sus, dar şi multe altele pe care le-am uitat între timp, s-a lovit de dorinţa şefului de trib (Lean), care avea un task nou: să scoată în evidenţă puterea lean în faţa potenţialilor clienţi.

    Şi uite aşa a apărut primul panou cu poze şi grafice slăvind marile realizări.

    A avut succes la managementul de top (care se afla în lipsa altei idei, dar era deopotrivă presat de nivelurile superioare să ia măsuri).

    Aşa a apărut al doilea panou cu realizări, cifre, tabele, grafice şi alte lucruri.

    Apoi au apărut galeriile foto (alte panouri).

    În cele din urmă, s-a format o alee, un labirint creat din panouri publicitare, ce slăveau măreţele realizări Lean, creşterile constante de productivitate, oamenii fericiţi care lucrau în firmă şi aşa mai departe.

    Şi dacă am avut aleea, am început să o folosim.

    Oricine venea în fabrică avea parte de o vizită la „managementul vizual“; indiferent ce întrebare aveau oamenii, se găsea drept răspuns un panou, un perete cu poze, grafice şi explicaţii. Voia vizitatorul să vadă linia de producţie? Aveam poze cu linia.

    Nu ştiu câţi dintre cei care veneau în vizită nu se simţeau realmente aburiţi de abordarea noastră; oricum cei curioşi să facă afaceri nu se lăsau până nu vedeau şi linia de producţie pe bune, ca să se convingă cu ochii lor de ce se întâmpla acolo.

    Vă întrebaţi, poate, ce am împotriva galeriei de artă menţionată. Păi în principiu mă deranja că era botezată management vizual şi nu galerie de reclamă. Şi mai aveam la ora aia o supărare: costul menţinerii celebrei galerii de artă, unde picturile, graficele şi alte cele se actualizau zilnic. Pe de o parte eram certaţi nonstop, ca să reducem costurile, să păzim pădurile şi să avem grijă la demersuri ecologice, să economisim hârtia şi curentul. Din această pricină inginerii ajungeau să recicleze din greu hârtie şi ar fi tipărit şi pe a treia faţă a paginii de ar fi existat. Dar, pe de altă parte, ei bine, departamentul de visual management avea în permanenţă hârtie de calitate superioară, imprimante color şi vreo cinci asistente care să pună afişe pe panouri.

    Şi degeaba se supăra managementul de top pe băşcălia la adresa celebrei galerii; nu poţi să ratezi prilejul de a face puţin mişto de cei care au comandat doar patru panouri pătrate ca să construiască un cub, cub ce ar fi trebuit să aibă câte un set de învăţăminte pe fiecare suprafaţă.

    Un alt aspect al visual management se leagă de… fericirea angajaţilor. Îmi amintesc de vizita unui guru în LeanSixSigma, care a remarcat că oamenii sunt cam trişti în fabrică. Era evident că exista ceva în neregulă cu condiţiile oferite. Cei din fabrică au recunoscut că le scapă ceva şi au cerut indicaţii. Urmare a acestei cereri, au primit şi o sugestie: faceţi ceva cu mediul înconjurător, înveseliţi-l. Puneţi, de exemplu, o mică fântână arteziană.
    Mă credeţi dacă vă spun că până a doua zi a fost montată o fântâniţă kitschoasă care se pune pe perete, are un mic bazin şi o pompiţă pentru a recircula apa? Undeva în holul principal, unde nu se potrivea cu nimic (decât dacă ar fi fost în vila vreunui manelist de soi).

    A apărut apoi omul cel mare şi ne-a văzut pe toţi zâmbind. Ce mai! Abia ne abţineam să nu râdem cu hohote din cauza inepţiei din hol. Dar, senin, el a declarat: „Vedeţi? O investiţie mică, o idee atât de simplă, şi uite cum oamenii au început să zâmbească!“

  • Toni Iordache, la BM Storytellers: “America a uitat ce suferinţă a produs sistemelor financiare din întreaga lume”

    Iată discursul lui Toni Iordache la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

    Voi aţi văzut filme, dar eu am trăit coşmarul 2008 pe viu, îmi trece şi acum prin faţa ochilor firul evenimentelor de atunci. A fost de departe cea mai interesantă perioadă din viaţa mea. A fost cea mai intensă perioadă din punct de vedere financiar din 1930 încoace.

    Este de ajuns să ne uităm la cifre: pe vremuri, la pierderi de 50 de milioane de dolari se închidea un trading desk, iar acum la pierderi de 50 de miliarde de dolari nu se închide o bancă. În 2008 s-a văzut pentru prima dată câţi bani erau expuşi la risc. Banii au fost tot timpul în piaţă. Dar dintr-o dată lumea nu mai avea unde să plaseze disponibilul de cash, pentru că nu mai exista yield. Aceasta a şi fost principala cauză a crizei, alături de leverage.

    În prima parte a lui 2008, până în iulie, am lucrat la New York; în august-septembrie am venit în România, care bubuia economic. Era recesiune peste tot în lume, dar casele din România se vindeau cu plusuri enorme de la o zi la alta. Eu veneam dintr-un loc unde se dădea ora exactă. Când am venit în 2008 în Bucureşti, Mugur Isărescu încă spunea că România nu are cum să intre în recesiune, că este bine protejată, că nu a investit în active riscante, că nu e niciun motiv să intrăm în recesiune, că nu este nevoie de bani de la FMI.

    Ulterior, şi-a modificat discursul, iar România a fost afectată direct proporţional, toată lumea a fost afectată. Nu putem să trăim singuri. Rulând deficit bugetar an după an, era normal să fim afectaţi. În anii de glorie, 2004-2008, creşterile spectaculoase acopereau greşelile, dar când nu a mai fost creştere greşelile au devenit foarte vizibile. Criza a durat mai mult în România decât în alte părţi pentru că motorul economiei mergea mai prost. Criza a avut însă şi părţile ei bune, pentru că a rezolvat problema inflaţiei; nu aş fi crezut vreodată că voi vedea în România inflaţie de 1-2%.

    Momentul de isterie a venit în ianuarie 2009, când s-a prăbuşit cursul leu-euro. Îmi amintesc că eram la schi. Toată bula de finanţare, toată bula imobiliară şi toate speranţele s-au prăbuşit, iar eu am revăzut un film pe care îl mai văzusem o dată, e drept că la scară mult mai mare. Dacă până atunci clienţii Deloitte aveau bugete serioase pentru consultanţă, în ianuarie 2009 acestea au dispărut şi nici nu au mai fost bugetate pentru anul care începea atunci.

    Momentul ianuarie 2009 a schimbat total optica, iar acesta a fost şi motivul pentru care am decis să mă întorc la New York. Am aterizat la NY pe 9 martie 2009, în ziua care a rămas în istorie ca „old time low“, ziua minimă, cea mai proastă zi din istoria bursei newyorkeze. Toată lumea era afectată, toţi indicii erau la pământ.

    A urmat încă un episod de business în stil american la Bank of America Merryll Lynch, unde am stat 2 ani şi puţin (2009-2011). Am fost tot pe zona de risc, aceeeaşi pe care lucrasem şi înainte de 2008. După 2008, în America a devenit mult mai importantă problema riscului, s-a ridicat ştacheta pentru tot ce înseamnă controale şi compliance pe zona de risc şi asta am făcut eu la Bank of America Merryll Lynch, eram reprezentantul băncii care discuta faţă în faţă cu reprezentantul FED. Spre deosebire de jobul meu anterior, acum mă raportam la întregul evantai de produse al unei bănci de investiţii cu tot ce însemna asta din punct de vedere financiar şi de reglementare.

    Când am plecat eu, în 2011, încă nu terminaseră fuziunea şi procesul îi depăşise cu mult: toate termenele erau decalate, nu reuşeau să termine o procedură pentru că intervenea ceva, nici FED nu ştia exact ce să le ceară, deoarece era o situaţie nouă şi pentru ei. În 2011, am plecat de acolo şi m-am întors în România a doua oară, de data aceasta în antreprenoriat. Am activat până de curând în sectorul studiilor clinice şi acum am un proiect de dezvoltare de software. Suntem o echipă care pregătim o aplicaţie pentru industria petrolului.

    Lumea are însă memorie scurtă. America a uitat ce suferinţă a produs sistemelor financiare din întreaga lume. Este adevărat că s-au mai schimbat proporţiile, departamentele de risc şi de compliance au acum un rol esenţial în organizaţiile financiare, FED este mai proactiv. Însă fundamental America se simte din nou bine.

  • REPORTAJ: Ştrandurile, multe cu investiţii de milioane de euro, “uitate” din cauza vremii capricioase

     Ştrandurile moderne existente în oraşele mari sau staţiunile din Transilvania, multe renovate recent cu milioane de euro, sunt o alternativă pentru cei ce nu-şi pot petrece concediul la mare. Vremea capricioasă din acest an a încurcat însă atât planurile turiştilor, cât şi socotelile administratorilor.

    Alba Iulia, un oraş fără ştrand, dar cu bazin olimpic modernizat cu trei milioane de euro

    Locuitorii din Alba Iulia au la dispoziţie un bazin olimpic acoperit, inaugurat în această lună, după ce a fost modernizat printr-o investiţie de aproape trei milioane de euro, în timp ce ştrandul municipal a fost închis din cauza costurilor ridicate de întreţinere şi modernizare.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Crapitalism. Poporul român se va maturiza când va fi în stare să judece cu mintea proprie

    Aşa că, în momentul în care am primit un mesaj pe pager – telefonul mobil încă nu apăruse! – despre faptul că ministrul, întors dintr-un voiaj care privea tocmai respectivul contract, vrea să stea de vorbă cu mine, am zbughit-o instantaneu din casă; eram jurnalist de agenţie de presă la momentul acela, mereu sub presiunea timpului. Ajuns în cabinetul ministerial, am băgat rapid nişte politeţuri, în pregătirea întrebărilor binecunoscute – cine, cum, când, unde etc. Dar omul a început să îmi povestească despre cât de frumos era acolo unde a fost şi despre ce şi-a cumpărat de acolo, ceva mare şi tehnic, să zicem. Am răbdat un pic, pe urmă am revenit la ale mele – cine, cum… Omul o ţinea pe a lui, îşi cumpărase ceva deosebit şi ţinea musai să îmi detalieze. „Bine, bine, dar contractul?“, am întrebat după altă rundă de detalii tehnice. „…a, da, şi contractul. Îl facem, îl facem“, a replicat ministrul meu.

    Am obţinut o ştire de trei rânduri, lipsită de entuziasm; pe drum m-am gândit că omul pur şi simplu nu avea nimic în comun cu contractul în cauză şi nu-i păsa de cine, cum, când, unde, decât în măsura în care respectivul document îi slujea interesele directe – achiziţia aceea minunată şi poate şi altele. Abordare de politician.

    Despre universalitatea acestei abordări m-am convins în cabinetul unui alt ministru al vremii, martor involuntar al unei discuţii demne de un film comic-absurd, pe care nu o reproduc din raţiuni de spaţiu. Destul să spun că am avut de-a face cu un ministru şi un secretar de stat, prospăt întors şi acesta de peste ocean, care, trimis acolo să rezolve ceva, se lăuda cu ce cămaşă de blugi a primit. Cu numele brodat! Ba a mai pomenit şi alte daruri, aşa că finalul a fost cu un ministru vag amuzat şi un secretar de stat care mi-a rămas în minte drept tipul pe care l-am văzut albindu-se la faţă cel mai rapid şi cel mai profund vreodată în momentul în care ministrul m-a prezentat drept jurnalist. La fel ca primul ministru, omul avea nişte interese, iar restul activităţilor erau menite a-i sluji strict interesele.

    Povestesc chestiile astea gândindu-mă la episodul MTO/reducerea CAS; prim-ministrul Ponta şi ministrul finanţelor au ieşit puternic şifonaţi din poveste, indiferent de pronunţia deficitară în engleză sau de foile cu cifre secrete care nu pot fi nici văzute, nici descrise. Ce nu mi-a plăcut mie este faptul că MTO şi reducerea taxei au fost doar o parte a unui simplu joc politicianist, abil pus în scenă dar lipsit de fundamente; nici lui Traian Băsescu, nici lui Victor Ponta şi nici ministrului Ioana Petrescu nu le pasă de ce înseamnă cu adevărat reducerea taxelor sau constrângerile bugetare din acordurile cu UE.

    Momentul maturizării, spunea cineva, este cel în care copilul începe să-şi vadă părinţii aşa cum sunt în mod real; nu o zână şi un zeu atotputernic, ci oameni cu griji, cu probleme, cu riduri, cu ticuri şi enervanţi. Şi măsura unui părinte adevărat este momentul în care îi cere copilului să îşi asume responsabilităţi. Poporul român se va maturiza, dacă e să facă asta vreodată, în momentul în care va fi în stare să judece rece, cu mintea proprie, fără umori şi resentimente, prestaţia tuturor, fără idei impuse de alţii. Şi să-i pună pe fiecare în colţul potrivit.

    Americanii au un termen pentru capitalismul dictat de interesele unora şi altora; îi spun „crapitalism“, capitalism de cumetrie. Îl folosesc şi eu, iată.

    Ilustrez cu un tablou care se cheamă „Baloane de săpun“ şi a fost pictat de un ins pe nume Jean Baptiste Simeon Chardin. Un balon de săpun este şi o formă de distracţie, dar şi un simbol al efemerului nostru, un lucru de care e bine să ne aducem aminte din când în când.

  • A învăţat meserie de la o româncă, iar acum are pe mână zece miliarde de dolari

    Directorul de cercetare al Novartis, companie care are pe mână anual un buget de 10 miliarde de dolari, povesteşte cum a învăţat să facă studiile clinice de la o cercetătoare româncă şi explică de ce ultimii ani au adus atât de puţine medicamente noi pe piaţă.

    În Basel, un mic oraş elveţian aflat la graniţa cu Franţa şi Germania, se află inima industriei farmaceutice mondiale, locul unde se cheltuiesc miliarde de dolari pentru descoperirea de noi pastile şi unde un american este de doi ani şi jumătate creierul din spatele unora dintre cele mai bine vândute medicamente.

    Medicul Tim Wright a fost numit în 2011 în poziţia de global head of development în cadrul Novartis, cel mai mare producător de medicamente din lume, care realizează vânzări de 60 de miliarde de dolari şi investeşte în cercetare şi dezvoltare 10 mld. dolari anual.

    Este unul dintre oamenii cheie în dezvoltarea mondială de noi medicamente, iar povestea sa este legată de o româncă, de la care a învăţat să facă studiile clinice (testele finale care validează acţiunea unui medicament înainte de a fi pus pe piaţă). Preferă să nu divulge numele româncei, însă este de părere că cercetătorii români au la fel de multe şanse ca şi alţii să descopere noi medicamente şi să colaboreze cu producătorii farmaceutici pentru a descoperi noi pastile.

    „Cred că mediul academic poată să aibă idei care să fie transpuse în noi produse prin colaborarea cu industria de medicamente (…) Cu siguranţă există speranţe pentru ca cercetătorii din România sau din alte state să vină cu idei care să fie puse în aplicare. Avem colaborări cu multe state din întreaga lume, atât colaborări clinice, cât şi colaborări de cercetare de bază. (…) Nu avem motive să excludem pe nimeni. Dacă cineva are o idee bună şi ne poate furniza cunoştinţe despre biologia umană sau deschide noi căi, atunci suntem deschişi să colaborăm“, spune Tim Wright.

    El lucrează de zece ani în cadrul Novartis, compania care s-a impus pe prima poziţie în topul producătorilor farma în funcţie de vânzări şi care are în portofoliu produse precum Glivec (din domeniul oncologiei, cu vânzări de aproape 5 mld. dolari), Diovan (cardiovascular, vânzări de 3,5 mld. dolari), Lucentis (oftalmologie, vânzări de 2,3 mld. dolari).
    Tim Wright explică faptul că pentru a aduce un nou produs pe piaţă este nevoie de cel puţin 11-14 ani şi de investiţii medii de 4,6 mld. dolari. În aceste condiţii, care ar fi şansa unei ţări cum este România să descopere noi produse în domeniu?

    „Când ne uităm la parcursul unei noi molecule, totul începe cu cercetare academică, iar o parte a acesteia se face în interiorul companiei, dar cea mai mare parte se face în afară.“ Şeful pe dezvoltare de la Novartis explică faptul că există colaborări permanente între instituţiile academice şi companie, iar oamenii din domeniul dezvoltării de la Novartis citesc lucrările ştiinţifice publicate de cercetătorii din toată lumea.

    „Avem abilitatea să lucrăm cu ei şi să preluăm un eseu pe care aceştia îl dezvoltă în laborator şi ne uităm în arhivă pentru a vedea dacă putem identifica elemente care să-i ajute în cercetare. Astfel am putea ajunge la colaborări, la drepturi de proprietate intelectuală, la înţelegeri cu universitatea pentru a achiziţiona aceste noi descoperiri.“
    Spre exemplu, din laboratoarele Novartis ar putea să iasă 33 de noi molecule (produse) până în 2018, alte 29 vor avea noi indicaţii (pe lângă bolile în care sunt folosite în prezent vor putea să fie tratate şi altele cu aceste produse), în timp ce alte două medicamente vor avea două noi formule.

    „Dacă cineva ia o descoperire şi o duce mai departe, asta necesită o investiţie majoră. Dacă ai o idee extraordinară şi sunt investitori dispuşi să o ducă mai departe, atunci poţi trece la nivelul următor (…). Complexitatea dezvoltării unui nou medicament stă mai mult în a face o cantitate mică care să fie testată iniţial pe animale şi apoi pe oameni.“

    În laboratoarele de cercetare ale marilor companii au fost descoperite tot mai puţine produse, astfel că majoritatea producătorilor au preferat să-şi crească afacerile prin intermediul fuziunilor şi achiziţiilor. Tim Wright spune că lucrurile se vor schimba, fiind doar un ciclu normal în etapa de cercetare-dezvoltare în industria farma.

    „Cred că ne apropiem de o fază de întinerire şi cred că această tendinţă va fi generată de o înţelegere mai bună a bolilor şi a genomului uman. Dacă ne uităm înapoi la ultimii zece ani cu siguranţă a fost o etapă în care numărul de molecule a fost în scădere sau în stagnare, dar în ultimul an, dacă analizăm aprobările (de punere pe piaţă – n.red.), vedem o inversare a acestui fenomen. Este însă dificil de spus dacă este sustenabil sau dacă va continua în următorul deceniu“, explică Wright.

    Unul din domeniile în care sunt aşteptate noi medicamente pe piaţă este cel oncologic, lucru explicat de directorul de dezvoltare al Novartis prin faptul că înţelegerea mutaţiilor care determină această boală este mult mai mare decât în cazul afecţiunilor nononcologice. Pe lângă produsele pentru cancer, de la Basel, un oraş cu numai 200.000 de locuitori, unde pe lângă Novartis îşi are sediul şi Roche, un alt gigant din industria farma, cu afaceri de peste 50 mld. dolari, sunt aşteptate noi terapii în domeniul cardiovascular, pulmonar sau a diabetului.

  • Replica liberalilor la clipul PSD “Dragă Crin…”: Dragă Victor, noi ştim ce am promis, tu ai uitat – VIDEO

     Materialul electoral debutează cu o imagine care prezintă sigla USL pe un banner suprapus imaginii de la mitingul USL organizat în 2012 pe Arena Naţională, iar o voce masculină citeşte textul: “Dragă Victor, când am făcut USL am promis oamenilor că vom schimba România şi politica ei”.

    Textul este continuat de o voce feminină, imaginea derulată fiind de la mitingurile USL, succedată de o imagine cu un ciocan de lemn de la o instanţă de judecată: “Am promis oamenilor că vom schimba sistemul lui Băsescu, nu că vom negocia şi împărţi judecătorii şi procurorii”.

     

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

     

     

     

  • Top 10 cele mai creative cărţi de vizită – GALERIE FOTO

    Majoritatea persoanelor acceptă cărţi de vizită din politeţe, însă le aruncă sau le uită printr-un teanc cu alte sute la fel. Cărţile de vizită din acest top sunt unele de ţinut minte – atât pentru ideea lor cât şi pentru mesajul pe care îl transmit.

     

     

     

     

  • 3.500 de semne care nu au avut loc în Cover Story

    Cum abordarea nu mi-a permis să mă implic prea mult în articol, am zis că e mai bine să scriu şi eu câteva observaţii adunate în cei aproape 20 de ani de jurnalism economic. Este un gest mai degrabă amical, prins în context, determinat şi de o mică dispută pe care am surprins-o, săptămâna trecută, în Ziarul Financiar. Vine la ZF Live o doamnă psiholog, care vorbeşte de starea de sănătate mintală din mediul de afaceri. A doua zi cineva scrie un text destul de supărat, iscat de titlul „Ca să fii CEO trebuie să ai profil de psihopat„ al articolului generat de discuţia din emisiune. „Psihologi obsedaţi de manageri psihopaţi„ s-a chemat comentariul şi m-am gândit cât de mult greşim că nu ştim sau nu avem răbdare să ascultăm pur şi simplu – doamna în cauză nu a pronunţat fraza respectivă şi nu s-a dovedit nicio secundă obsedată de cineva sau ceva.

    Aşa că zic, oricui este interesat să asculte, ca să nu mai greşească: învăţaţi să ascultaţi. Văd, de multe ori, la întâlniri sau evenimente, oameni care se risipesc pe prea multe planuri – al telefonului personal, al vecinilor, al genţii personale, abia pe urmă al evenimentului în sine – şi nu participă la niciunul. O să vă dezamăgesc, dar nu suntem multitasking, oricât ne-ar plăcea asta; lucrăm mai degrabă secvenţial, ca un calculator din anii ‘80, cu benzi magnetice, chiar dacă pare că putem purta o conversaţie, conduce maşina şi schimba mesaje pe mobil în acelaşi timp.

    Comunicaţi! Fiţi deschişi şi nu vă baricadaţi în spatele unor ziduri PR-istice, chiar dacă întrebările jurnaliştilor par a trece bariere. Cineva care îşi împărtăşeşte experienţele nu se expune, nu devine vulnerabil, ci se transformă într-un dascăl, într-un prieten, într-un sfătuitor. Spiritul antreprenorial nu se învaţă în şcoală, iar publicaţiile sunt din ce în ce mai puţine, şi putem creşte, putem găsi seminţe şi sol fertil doar în noi înşine, deschişi, chiar cu riscul de a intra în gura lumii. Sau a haterilor.
    Este o greşeală să confundăm încrederea în sine, grefată pe un soi de aroganţă şi o doză de narcisism, cu competenţa şi cu leadershipul. În context, zic că e bine să vă păstraţi, să ne păstrăm cu toţii, un vis de împlinit, un loc de văzut, un pariu de câştigat, un zâmbet de oferit, o operă de terminat.

    O operă de terminat a avut şi pictorul de săptămâna aceasta, care se numeşte Pavel Korin şi este rus. A trăit în perioada lui Stalin şi după, dar a pictat cu precădere teme religioase. Iar opera sa de căpătâi este tabloul neterminat pe care îl vedeţi, „Requiem pentru Rusia„, rebotezat mai apoi, din raţiuni de cenzură. Korin a lucrat la tablou mai bine de patru decenii. A produs zeci de schiţe, a comandat o pânză uriaşă şi a tot lucrat la pregătirea acesteia, preluând tehnici ale pictorilor de icoane sau ale vechilor maeştri. În cele din urmă, Korin nu a trasat nici măcar o pensulă de vopsea pe pânza cea mare, 42 de ani s-au dovedit prea puţini pentru capodopera pe care o avea în minte. Aţi citit în ultima perioadă ceva mai nebunesc şi mai frumos decât asta?