BusinessMagazin

Tag: trecere

  • FMI: Trecerea de pragul de 40% din PIB al datoriei publice creşte riscul de recesiune

    Datele FMI, bazate şi pe cele ale Băncii Naţionale ale României (BNR), indică un nivel al datoriei între 40% si 45% din PIB ca prag pentru o creştere semnificativă a riscului de recesiune, cu impact negativ asupra capacităţii guvernului de refinanţare a datoriilor. Nivel de 45% din PIB este, însă, considerat critic, riscul de recesiune crescând până la 50%.

    Această concluzie a fost prezentată şi în Raportul privind Stabilitatea Financiară din 2015 al BNR.

    Fondul Monetar mai atrage atenţia şi asupra faptului că, din punct de vedere istoric, riscul suveran (posibilitate neindeplinirii obligatiilor de plată externe din motive aflate sub controlul guvernului) a fost volatil chiar şi când datoria publică a avut o pondere mică în PIB.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Schimbări majore în sistemul bancar: băncile nu trebuie doar să devină digitale, ci şi să facă faţă start-up-urilor fintech, o ameninţare cum e Uber pentru taxiuri

    Bankingul trece printr-o serie de schimbări fundamentale, iar băncile nu numai că trebuie să devină digitale pentru a satisface pretenţiile tot mai ridicate ale clienţilor, ci trebuie să facă faţă şi start-up-urilor fintech, o ameninţare pentru bănci cum e Uber pentru taxiuri. O soluţie pentru bănci este utilizarea business inteligence pentru a putea oferi servicii personalizate, asemămătoare unor costume la comandă. 

    Hubul IT al ING de la Bucureşti este centrul de dezvoltare software al grupului olandez unde inginerii români dezvoltă aplicaţii şi soluţii software pentru sucursale ING din toată lumea în domenii precum core banking, software ATM, data management şi pieţe financiare. Anul acesta hubul IT din România a trecut printr-un proces de rebranding, schimbându-şi numele din ING Software Development Center în ING Tech Romania.

    Acum, aproape 500 de specialişti IT ai ING Tech dezvoltă soluţii şi aplicaţii software care să poată fi folosite în sucursalele din mai multe ţări în care este prezent grupul olandez, cu scopul de eficientizare a activităţilor la nivel de grup prin platforme comune. De fapt, unificarea este cuvântul de ordine la ING în prezent, deoarece, explică Michael Busch, head of IT la ING Tech, entităţile ING din diferite ţări funcţionau separat. „ING Olanda şi ING România aveau propria aplicaţie de banking, iar strategia este să devenim o structură compactă. De ce să avem procese diferite de back office sau sisteme IT diferite?”, întreabă Busch retoric.

    Anul acesta, hub-ul IT al ING din România a avut o creştere mare pentru soluţii din zona de management al datelor  extragere de date, modelare de date şi business intelligence, precum şi pentru soluţiile soft pentru pieţele financiare – produsele de trezorerie. „Dacă ar fi să privim la zona noastră de concentrare, per ansamblu, o zonă-cheie în care creştem şi cred că avem deja aproape 100 de oameni este managementul datelor; celălalt domeniu este bankingul, deci nucleul băncii, unde se administrează datele contului tău bancar, al produselor pentru economii, ipotecă, împrumuturi, plăţi între conturi sau calcule legate de toate activităţile zilnice pentru a păstra produsele la înălţime”, explică Busch. Anul trecut, ING Tech a înregistrat o creştere a cifrei de afaceri cu 47%, de la 19 milioane de euro în anul 2016 la 28 de milioane de euro în anul 2017.

    Business inteligence (BI) este procesul de analizare a datelor şi de  prezentare a informaţiilor care ar putea ajuta executivii şi managerii să ia decizii ce ar putea duce la creşterea profitabilităţii companiei, a satisfacţiei clienţilor şi aşa mai departe.

    De ani de zile, băncile adună date despre clienţi, însă până nu de mult aceste date erau abstracte, încurcate şi nu puteau fi analizate pentru ca managerii să ia decizii sau să creeze produse mai bune. Acum, odată cu avansul tehnologiei, datele nu numai că pot fi cumulate, ci şi analizate. „Primul pas din business intelligence, pentru mine, este să te asiguri că începi să foloseşti datele pe care le ai în organizaţia ta, spune Michael Busch, care explică că ING este în plin proces de consolidare a aşa-numitelor „lacuri de date”.

    Pentru ca ING să poată analiza datele, era nevoie ca toate entităţile ING să folosească aceeaşi „limbă”. Compania a pus bazele ING Esperanto, un vocabular de termeni de business comun, un model de schimb de date între acele „lacuri de date. „Acesta este un set de definiţii care caracterizează produsele sau serviciile comune în toate entităţile ING. Deci atunci când vorbim despre un produs de economii, vorbim despre acelaşi”, explică Busch. Astfel, compania poate lua decizii la nivel de grup şi poate analiza datele astfel încât să realizeze noi produse financiare şi să se adapteze la cerinţele clienţilor.

    „Avem aceleaşi definiţii, fie că vorbim despre un client din retail ori unul din industria financiară. Dacă avem aceleaşi definiţii de business, atunci, ca urmare, acestea sunt definite standard într-un set de date”, continuă el.

    „Data lake-urile” (lacurile de date) implementate de companie reprezintă cadrul de lucru care permite colectarea acestor date. „Odată ce ai lake-ul, poţi face două lucruri. Primul este să te uiţi la date. Iar asta ne permite să ne deplasăm către statutul de bancă care ia decizii bazate pe date, unul dintre scopurile noastre fiind să mergem către idealul de proces decizional bazat pe date, ceea ce înseamnă fundamentarea deciziilor pe date reale, în loc de sentimente sau supoziţii”, consideră Michael Busch.

    El spune că următoarea parte din strategia companiei este să „îmbunătăţească experienţa consumatorului, să crească relaţia primară cu clientul, dar şi să îmbunătăţească eficienţa”.

    Pentru a realiza acest lucru trebuie ca ING să înţeleagă clientul; obiectiv ce poate fi atins prin analiza datele disponibile cu ajutorul algoritmilor şi al altor mecanisme necesare identificării tiparelor. „Apoi poţi folosi acele tipare pentru îmbunătăţirea serviciilor, pentru a le da clienţilor consultanţă personalizată mai eficientă. Plecând de la baza datelor, poţi observa anumite tendinţe – dacă eşti tânăr, eşti student, ai anumite obiceiuri de consum. După ce treci de această etapă, ai un tipar diferit. Apoi te căsătoreşti, ai un copil, din nou, alte obiceiuri. Şi, analizând aceste comportamente, poţi da sfaturi personalizate mai bune”, spune Michael Busch, head of IT la ING Tech Romania. El explică faptul că pe viitor banca ar putea estima chiar câţi bani disponibili va avea un anumit client, bazat pe analiza datelor, cheltuielilor curente, plata ratelor etc.

    „Inginerii noştri nu au acces la date, pentru că sunt datele clientului. Doar oamenii din business care au acces la conţinutul consumatorului pe baza permisiunii acestuia, folosesc rapoarte reale pe care le prezentăm clientului”, adaugă el.

    90% dintre angajaţii ING Tech sunt ingineri care scriu cod în fiecare zi. Când a fost înfiinţat acest hub acum doi ani şi jumătate erau în jur de 40 de angajaţi. „Suntem foarte tineri şi neliniştiţi, aşa ni se spune. Scopul nostru este să ajungem undeva la 750-800 de oameni”, spune Busch.

    Potrivit lui, atingerea acestui nivel de angajaţi ar fi posibilă în aproximativ doi ani. „Creşterea ca număr nu este un scop în sine, ceea ce este foarte important pentru noi este să creştem în calitate sau în ingineri extrem de bine pregătiţi”, adaugă el.

    Deşi este un domeniu considerat a fi aproape exclusiv pentru bărbaţi, în cadrul centrului local de dezvoltare software al ING 32% din totalul angajaţilor sunt femei. În cazul echipei de management, procentul este şi mai mare, ajungând până la 50%.

    Întrebat dacă îi este greu să găsească personal calificat pe piaţa locală, Michael Busch spune că acum nu este foarte greu să atragă ingineri talentaţi deoarece consideră că „ceea ce facem aici este, într-un fel, unic pentru că le permitem inginerilor să se concentreze pe capabilităţi strategice, lucrăm cu cele mai avansate tehnologii, dar sunt implicaţi şi în întregul ciclu de viaţă al procesului de inginerie.”

  • ALERTĂ roşie înaintea cupei Mondiale: Cum a ajuns cea mai mare competiţie din lume să fie deturnată de interese şi corupţie. „Acesta este sfârşitul FIFA“

    Organizarea Cupei Mondiale de fotbal de anul acesta a fost câştigată de Rusia în 2010. Vladimir Putin, liderul autoritar al Rusiei, devine primul autocrat care găzduieşte competiţia de la junta militară din Argentina din 1978. Cum a pierdut Occidentul FIFA? Financial Times trece în revistă o colecţie de cărţi în engleză, franceză şi germană care oferă câteva răspunsuri.

    În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.

    În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

    Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

    „Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

    Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

    Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

    Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

    FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

    Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

    Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

    Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

    Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

    Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

    După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

    Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

    În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

    Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

    Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons… la plage (Sub crampoane… plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

    Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

    Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

    Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

    Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

    Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons… susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

    Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

    Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

    Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui
    să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

    Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

    Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

    Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.

  • Cum a ajuns Cupa Mondială în mâinile autocraţilor

    În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.
    În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

    Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

    „Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

    Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

    Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

    Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

    FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

    Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

    Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

    Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

    Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

    Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

    După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

    Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

    În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

    Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

    Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons… la plage (Sub crampoane… plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

    Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

    Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

    Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

    Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

    Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons… susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

    Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

    Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

    Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui
    să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

    Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

    Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

    Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.

  • Situaţia imigranţilor din SUA. Două baze militare, puse la dispoziţie de Pentagon, după afirmaţia lui Trump privind deportarea fără proces

    Jim Mattis nu a menţionat care sunt bazele militare care vor fi folosite pentru cazarea temporară a migranţilor, sau dacă acestea vor găzdui doar copiii migranţilor.

    Decizia vine la o săptămână de la anunţul făcut de Pentagon că va pune la dispoziţia migranţilor 20.000 de locuri de cazare în baze militare.

    Citiţi mai multe oe www.mediafax.ro

  • Cât de bogaţi sunt acum cei care conduc primăria unuia dintre cele mai oraşe din România

    Primarul Nicolae Robu, viceprimarii Dan Diaconu si Farkas Imre, precum si consilierii locali ai edilului sef si-au publicat toti declaratiile. Li se adauga o buna parte dintre consilierii locali. Insa mai sunt destui cei care nu au documentele inca la vedere, asa cum cere legea integritatii in exercitarea de functii ori demintati publice.
     
    Primarul Nicolae Robu a adus in familie 309.753 de lei, potrivit declaratiei de avere, venituri de la Primaria Timisoara (151.129 lei), de la Universitatea Politehnica (145.418 lei) unde are activitate didactica si de la AOSR (10.044 lei) unde e membru de onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta. Sotia sa Florica a castigat 3162 lei din niste diferente salariale de la Scoala Gen 30, dar si din pensie 24.000 de lei.
     
    Primarul are in conturile familiei 41.338 de lei, fata de aproximativ 3000 in urma cu un an, potrivit declaratiei de avere, iar la capitolul bunuri are trecute 2 apartamente in Timisoara, pe care le detine impreuna cu sotia, si 3 masini: un Daewo Cielo din 2003, un Renault Laguna 2 din 2001 si un Renault Latitude din 2013.
     
    Viceprimarul Dan Diaconu a castigat de la primarie anul trecut 101.822 de lei, iar in conturi are impreuna cu sotia aproape 100.000 de lei. Viceprimarul are insa si datorii, intrucat are un credit luat din banca, de 15.000 de euro. Dan Diaconu are un teren de 1000 mp in Giarmata Vii, comuna Ghiroda, pe care l-a mostenit, un apartament in Timisoara si o casa in Giarmata Vii, impreuna cu sotia.
     
    Viceprimarul Farkas Imre are un apartament in Timisoara si o casa de vacanta la Baia de Fier, un autoturism Hyundai din 2016 si un BMW din 2003. Nu are datorii si nici bani in conturi. Farkas Imre a castigat de la Primaria Timisoara 101.822 de lei, iar sotia, medic dentist, doar 2.084 lei. Din chirii, a mai incasat 9900 de lei.
     
    Si consilierii personali ai primarului Nicolae Robu si-au publicat declaratiile de avere.
     
    Cel mai nou dintre ei, Ciprian Trocan, nu are case, nu are masini. A castigat 10.000 de lei ca expert parlamentar in Parlamentul Romaniei si alti 1683 de lei din activitatea de agent de vanzari la o firma.
     
    Ioan Nasleu a castigat 37.571 de lei de la Primaria Timisoara si alti 19.980 lei ca membru in Consiliul de Administratie de la Retim. Nu are bani in conturi si nici locuinte ori terenuri. Are o datorie de 23.000 de euro la o banca. Are un Land Rover di 1993 si o motocicleta Yamaha din 2001, potrivit declaratiei de avere.
     
    Dorel Borza are impreuna cu sotia mai multe terenuri: unul in Ghiroda, unul in Urseni si altul in Arad, toate dobandite inainte de 2006, si o casa in Timisoara. Familia sa detine bijuterii de 9.300 de euro si obiecte de arta de 14.900 de euro.
    Dorel Borza noteaza ca a vandut o casa de vacanta de 15.000 de euro in comuna Balint.
     
    Cat priveste banii din conturi, la mai multe banci, are 508.091 lei, 16.900 de euro si 5.758 de dolari. Li se adauga actiuni la 2 firme.
     
    Consilierul personal al primarului are si datorii de aproximativ 300.000 de lei.
    Dorel Borza a castigat de la Primaria Timisoara 43.607 lei, alti 31.716 lei ca membru in CA al Retim, iar sotia Claudia Borza, ca profesor 136.176 de lei si ca medic alti 80.341 de lei. Acestor venituri li se adauga pensia lui Dorel Borza de 41.796 de lei si indemnizatia de senator 40.206 lei.
     

  • Cine este antrenorul vostru?

    A fost o formă de recunoaştere publică în faţa milioanelor de spectatori a importanţei şi meritelor antrenorului ei în câştigarea grand slamului de la Paris.

    Simona Halep are de toate – talent, determinare, energie, o ambiţie feroce, o putere fantastică de luptă. Dar pentru a ajunge numărul 1 în lume şi a câştiga un grand slam a avut nevoie şi de un antrenor pe măsura ei care să o facă, fizic şi în primul rând psihic, să câştige.
    Talentul nativ şi munca te aduce până aproape de un trofeu, dar pentru a câştiga ai nevoie de un antrenor, de o echipă, de un sistem.
    Aşa este şi în business.

    În fiecare zi ne întrebăm de ce individual, pe cont propriu, ajungem până la un anumit punct, iar după aceea ne blocăm şi nu mai putem creşte.

    În schimb, dacă acelaşi om este pus într-un sistem, cu toate constrângerile lui, face lucruri extraordinare, pe care însă pe cont propriu nu le-ar putea realiza.

    Contează atât de mult antrenorul şi sistemul?

    Probabil că da, având în vedere exemplele din jurul nostru.

    Foarte, foarte multe, chiar prea multe businessuri româneşti antreprenoriale s-au pierdut pe drum blocându-se pe undeva, printr-o mlaştină financiară organizaţională şi chiar umană.

    Deşi şi-au dorit, foarte mulţi dintre cei care au decis să intre în business, să facă o afacere, nu au reuşit să treacă dincolo de obţinerea unui câştig cât salariul dintr-o companie mare, dacă nu chiar mai puţin. Cei mai mulţi se consolează cu ideea că pot să-şi facă programul aşa cum vor, ca o compensaţie la faptul că nu au reuşit să treacă mai departe.

    Foarte puţini antreprenori români au ajuns sus cu afacerile lor, deşi au avut foarte multe condiţii favorabile. Mulţi au reuşit să creeze un business, dar foarte puţini au putut sau au vrut să creeze un sistem care să facă să meargă businessul de la sine. Nu au avut încredere să-l lase din mână, nu au avut încredere să angajeze oameni care să îi antreneze, nu au avut încredere în expertiza independentă „Cum poate să ştie el mai bine businessul decât mine?!“.

    Pentru că nu au avut antrenor şi o echipă profesionistă alături, antreprenorii români nu au trecut graniţa, preferând să se închidă în propria piaţă.

    Pentru că nu au angajat antrenori şi nu au lucrat în acest sistem în care fiecare face ce ştie cel mai bine – Simona Halep să joace, iar Darren Cahill să-i spună să intre pe teren şi să câştige pentru că este mai bună decât adversarele –, antreprenorii români nu au descoperit talente pe mâna cărora să-şi lase businessul.

    Cum poţi să cucereşti o altă piaţă, cum poţi să ridici un grand slam dacă eşti băgat operaţional până în gât în businessul propriu?

    Cum poţi să-i cucereşti pe alţii, cum poţi să dobândeşti experienţă dacă rămâi în judeţul tău, înconjurat de zidurile pe care ţi le-ai construit, în speranţa că vei rezista aşa tot timpul?

    Ne place sau nu ne place, recunoaştem sau nu, antrenorul te poate face să câştigi un trofeu, iar Simona Halep, cu tot talentul şi ambiţia ei, a recunoscut public acest lucru.

    România are talente şi toată lumea recunoaşte acest lucru. Are însă prea puţini antrenori, prea puţini manageri, prea puţine sisteme de organizare.

    Profesorul Daniel David, de la Cluj, spune în cartea „Psihologia poporului român” că România are copii talentaţi nativ mai mulţi decât alte popoare, dar pe măsură ce intră în sistemul de învăţământ – grădiniţă, şcoală, liceu, facultate –, care nu este pe măsura minţii lor, talentul lor se pierde. Lipsa de organizare, lipsa antrenorilor, lipsa profesorilor îşi fac simţită prezenţa.

    Simona Halep a fost o excepţie, deoarece, pe parcursul carierei, a putut „să cumpere” un sistem.

    Ion Ţiriac ar putea să facă cu banii, cu sutele şi miliardele de euro, orice. El spune că vrea să facă o academie pentru antrenori, pentru profesori, pentru manageri sportivi. Exact ce are nevoie România. Educaţia şi şcoala românească produc vârfuri, dar baza şi mijlocul scad an de an. Exact ca şi în business. Avem Dedeman, Altex, Ţiriac, Şucu, care au reuşit să treacă de un anumit nivel, dar în acelaşi timp avem 400.000 de antreprenori care au un business anual de sub 100.000 de euro pe an.

    Care este antrenorul vostru? 

  • Cea mai nouă strategie a hotelierilor să profite de turiştii pe care îi loveşte nostalgia vacanţelor trecute: Scot la vânzare obiecte care să-ţi amintească de hotel

    Nu puţini sunt clienţii care vor să ia cu ei ceva care să le amintească de şederea într-un hotel anume, fapt pentru care diverse hoteluri au la vânzare articole pe care le folosesc, cum ar fi saltele, perne şi aşternuturi, ori cristaluri de Murano şi veioze sau anumite piese de mobilier. 

    Unui brand din industria ospitalităţii i-a venit însă ideea de a crea o întreagă gamă de mobilier şi decoraţiuni precum cele folosite în unităţile sale pe care să o vândă celor care vor să se simtă ca şi cum şi-ar fi luat camera de hotel cu ei. Soho House, scrie Financial Times, a început anul trecut cu halate şi cu cristalurile folosite în barurile sale, trecând apoi la tapet, tapiţerie de comandă şi mobilă de exterior, urmând a-şi comercializa gama şi în SUA de anul viitor prin intermediul retailerului Anthropologie.

  • Ia-ţi hotelul la pachet

    Unui brand din industria ospitalităţii i-a venit însă ideea de a crea o întreagă gamă de mobilier şi decoraţiuni precum cele folosite în unităţile sale pe care să o vândă celor care vor să se simtă ca şi cum şi-ar fi luat camera de hotel cu ei. Soho House, scrie Financial Times, a început anul trecut cu halate şi cu cristalurile folosite în barurile sale, trecând apoi la tapet, tapiţerie de comandă şi mobilă de exterior, urmând a-şi comercializa gama şi în SUA de anul viitor prin intermediul retailerului Anthropologie.

  • Oraşul din Europa care a fost distrus aproape în totalitate, dar a reînviat şi a ajuns un paradis turistic. Este o minune a ambiţiei locuitorilor

    Dzien dobry, tak şi dzieki. Adică „Bună ziua”, „da” şi „mulţumesc”. Atât am reuşit să învăţ şi să reţin din toată limba poloneză pe care am auzit-o în cele câteva zile pe care le-am petrecut în Varşovia. Culorile, atmosfera prietenoasă şi cerul cristalin în majoritatea timpului au dat auspicii de vis frumos acelor zile, un vis în care se făcea că mă plimbam fascinată printre clădirile care mai de care mai pastelate din centrul vechi al oraşului.

    Faţadele multicolore ale oraşului sunt dovada succesului polonez de a reconstrui după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în care toată Varşovia a fost victima bombardamentelor Germaniei naziste. Iar procesul este în derulare, multe clădiri fiind încă în reconstrucţie. Chiar şi aşa, centrul istoric al oraşului este deja o bijuterie arhitecturală.

    Centrul vechi este al turiştilor, asta o ştie şi o poate remarca oricine trece pe acolo. Localnicii au alte zone, ceva mai moderne în arhitectură şi în atmosferă, apropiate de zona istorică. Astfel, terasele din piaţa centrală sunt înţesate de turişti din toată lumea, în vreme ce în restaurantele puţin mai depărtate, mai aerisite, predomină limba poloneză. Simbolul pieţei destinate turiştilor este statuia Syrenka, o sirenă despre care se spune că este sora celei mult mai celebre din Copenhaga.

    Dezvoltarea ţării se vede şi în zgârie-norii din jurul Palatului Culturii din Varşovia, o clădire asemănătoare celei cunoscute drept Casa Presei din Bucureşti. Turnul din Varşovia a fost un cadou de la Uniunea Sovietică pentru polonezi, astfel că arhitectura este strâns legată de mulţi zgârie-nori similari construiţi în Uniunea Sovietică în secolul XX. Una dintre clădirile ameţitoare din jurul palatului este un bloc de locuinţe, Zlota 44, unde chiria pentru o garsonieră de 75 de metri pătraţi depăşeşte 3.000 de euro.

    Segmentul de real estate din Polonia s-a dezvoltat considerabil în ultimii ani, la fel cum s-a întâmplat cu multe alte domenii, de la producţia de mere la cea de autobuze, tramvaie, trenuri sau materiale de construcţii. Companiile poloneze nu s-au mulţumit să se dezvolte pe piaţa locală de acolo, ci au trecut graniţele, ajungând şi în România.

    Peste 450 de milioane de euro au investit în România cele mai mari companii poloneze, această ţară aflându-se între cei mai mari 20 de investitori străini de pe piaţa locală după valoarea capitalului plasat.

    Firme precum Maspex (care deţine brandul de sucuri Tymbark), Ciech Soda (fostele Uzine Sodice Govora), Cersanit (producător de obiecte sanitare), Porta Doors (producător de uşi), Barlinek (producător de pardoseli şi parchet din lemn) şi Can Pack (producător de ambalaje) au creat împreună, de la intrarea pe piaţa din România, circa 3.000 de locuri de muncă, după cum arată datele Agenţiei Poloneze de Investiţii şi Comerţ. În sens invers însă, prezenţa românilor cu businessuri în Polonia este aproape nesemnificativă.

    De altfel, româna se aude rar – eu nu am auzit-o aproape deloc – pe străzile Varşoviei, spre deosebire de alte capitale europene. Poate şi pentru că Varşovia nu se regăseşte pe lista de destinaţii a multor turişti, care nu-şi imaginează cât de bine şi frumos s-a putut ridica acest oraş din cenuşă, ca o pasăre Phoenix a estului. Surpriza plăcută, spre deosebire de alte oraşe europene, este că aici toată lumea – de la comercianţii de îngheţată până la funcţionarii de la bancă – vorbeşte engleza cel puţin la nivel conversaţional, astfel că nu e prea greu să interacţionezi cu localnicii.

    În 2016, Varşovia a devenit primul oraş din Polonia în care contribuţia turismului la Produsul Intern Brut a atins 15 miliarde de zloţi (3,5 miliarde de euro), potrivit unui studiu al Biroului Turistic al Varşoviei. În acel an, capitala Poloniei a primit 9,6 milioane de vizite turistice, dintre care 2,7 milioane din străinătate. Dacă în calcul sunt incluse şi vizitele de o zi, totalul depăşeşte 20 de milioane. Britanicii au reprezentat cel mai mare grup de vizitatori, iar în urma lor s-au situat nemţii şi francezii. Străinii au cheltuit de trei ori mai mult decât polonezii – 1.482 de zloţi (345,5 euro), după cum subliniază acelaşi studiu.

    Ce i-a impresionat cel mai mult pe turişti a fost arhitectura, monumentele, oamenii prietenoşi şi mâncarea bună, mai arată acelaşi studiu.

    Aş putea spune aşadar că mă încadrez în profilul robot al turiştilor din Varşovia, doar că pe mine m-a mai impresionat şi muzica lui Chopin, cea care se aude când treci pe lângă băncile împrăştiate peste tot în oraş; este suficient să apeşi un singur buton.