Tag: femei

  • Alte două femei şi un copil au murit din cauza virusului gripal. Numărul deceselor a ajuns la 82

    Pe 1 februarie, a fost înregistrat decesul unei femei în vârstă de 83 de ani, din judeţul Giurgiu, confirmată cu virus gripal tip A, nesubtipat, având condiţii medicale preexistente, dar nevaccinata anti-gripal.
     
    Luni, 4 februarie, au mai fost înregistrate două cazuri, respectiv cel al unei femei de 83 de ani, din judeţul Prahova, confirmată cu virus gripal tip A, subtip (H1)pdm09, care suferea şi de alte boli, dar nu era vaccinată anti-gripal, şi cel al unui copil de 2 ani, din judeţul Covasna, confirmat cu virus gripal tip A, subtip (H1) pdm09, şi el suferind de asemenea şi de alte boli.
     
    Numărul deceselor din cauza virusului gripal a ajuns la 82.
     
    Săptămâna trecută, ministerul Sănătăţii a declarat epidemie de gripă.
     
  • Strategie de business: Apple sponsorizează prima tabără de antreprenoriat din lume care se adresează exclusiv femeilor

    Apple a lansat unul dintre cele mai curajoase proiecte, prima tabără antreprenorială care îşi propune să ajute businessurile conduse de femei – însă doar pe acelea care au aplicaţie pentru iOS, potrivit CNN.

    În cadrul evenimentului de lansare, care a avut loc duminică, antreprenorii nu au primit foarte multe informaţii cu privire la ce urmează să înveţe de la Apple în următoarele două săptămâni de tabără.

    Apple a anunţat că aceste companii vor primi asistenţă în mai multe zone, precum modul în care să îşi trimită mai eficient produsul în piaţă şi îmbunătăţirile ce mai pot fi aduse produsului.

    „Nu ştim prea multe. Stăm foarte aproape de ei şi ştim că trebuie să fim aici dimineaţă, foarte devreme. Vom face tot ce spun ei că trebuie să facem”, spune Enric Pallares, CEO al LactApp – o aplicaţie de mobil care oferă asistenţă mamelor ce alăptează.

    Entuziasmul indică beneficiile pe care le pot avea companiile din relaţia cu Apple. Dezvoltatorii de aplicaţii de mobil au câştigat în total 120 miliarde doalri prin AppStore, de când a fost lansat în 2008.

    Pentru a fi acceptat în această tabără, companiile trebuie să fie fondate de femei din antreprenoriat sau conduse de femei, şi trebuie să aibă cel puţin un dezvoltator de sex feminin.

    Mai mult, companiile trebuie să deţină un model funcţional sau măcar un prototip al aplicaţiei lor.

    Apple nu a spus câte companii au aplicat pentru acest program, însă au fost aleşi zece finalişti pentru prima ediţie. Planul este de a organiza această tabără trimestrial, iar grupurile viitoare trebuie să fie de 20 de companii.

     

     

     

  • Femeile mai au de aşteptat 200 de ani pentru a avea salarii egale cu bărbaţii. Cum stă România la acest capitol

    Raportul anual Global Gender Gap a constatat că în ritmul actual va dura 202 de ani pentru ca diferenţa dintre veniturile bărbaţilor şi femeilor să dispară.

    În timp ce această cifră este în uşoară scădere faţă de estimarea de anul trecut, când termenul era de 217 de ani, raportul a constatat că drumul spre egalitate a stagnat totuşi, ca urmare a scăderii numărului femeilor care muncesc.
    În prezent, femeile câştigă, în medie, doar 63% din cât câştigă bărbaţii. Dintre cele 149 de ţări incluse în raport, în niciuna nu s-a înregistrat o remuneraţie egală sau superioară în cazul femeilor.

    Raportul a analizat paritatea de gen în patru domenii: participarea economică şi oportunitatea, nivelul de educaţie, sănătatea şi supravieţuirea şi împuternicirea politică. Domeniile de leadership politic şi economic sunt cele în care diferenţele rămân cele mai stricte.

    În ciuda inegalităţii persistente întâlnite în special în ţările din Orientul Mijlociu, ţările unde sunt înregistrate cele mai mari rate ale egalităţii de gen sunt Islanda, urmată de Norvegia, Suedia şi Finlanda. În clasament, SUA ocupă locul 51.

    Totuşi, potrivit datelor Eurostat din 2016, la nivelul Uniunii Europene România a înregistrat cele mai mici diferenţe salariale dintre femei şi bărbaţi (5,2%), urmată de Italia (5,3%), Luxemburg (5,5%), Belgia (6,1%), Polonia (7,2%), Slovenia (7,8%) şi Croaţia (8,7%). Explicaţia ar consta în faptul că în România există o lege care spune că, la muncă egală, plata trebuie să fie făcută egal, indiferent de sex, iar punerea în aplicare a acestei reglementări de către angajatori a condus astfel la un impact pozitiv pe piaţa muncii”, potrivit Virginiei Oţel, preşedintele PWN România (Professional Women’s Network), citată de ZF. 

  • În România, 1 din 4 cupluri divorţează. Cum s-a ajuns aici

     În România, raportul dintre căsătorii şi divorţuri este poate cel mai grăitor argument că o despărţire cu acte în regulă nu mai este privită ca un eveniment neobişnuit din viaţa unui adult: în 1990 se înregistra un divorţ la fiecare şase căsătorii, în vreme ce în 2017 s-a ajuns la un divorţ la fiecare 4,6 căsătorii. Care este explicaţia?

    „După 25 de ani, Jeff Bezos şi soţia o iau pe drumuri diferite“, „Şeful Amazon poate pierde jumătăte din avere“ sau mai simplu „Jeff Bezos divorţează“ au fost titlurile care au împânzit presa internaţională la începutul acestui an. „După o lungă perioadă de căutare a iubirii şi o încercare de separare, am decis să divorţăm şi să continuăm ca prieteni“, a declarat cuplul pe Twitter. Divorţul nu ar trebui să fie o ştire; divorţul celui mai bogat om din lume e însă cu siguranţă ceva care atrage atenţia.

    O discuţie purtată după aflarea ştirii în cadrul redacţiei ne-a făcut să ne întrebăm dacă divorţul nu a devenit, în societatea actuală, un trend. La prima vedere, divorţul ca fenomen social ocupă în România aceeaşi poziţie ca în urmă cu 15 sau 20 de ani: numărul total al divorţurilor nu s-a modificat semnificativ, iar rata divorţialităţii a fost, în 2017, mai scăzută decât cele din 1990 sau 2005. Semnele de întrebare apar însă atunci când corelăm aceste date cu cele privind căsătoria: rata de nupţialitate a scăzut de la 8,3 la 6,4 la mia de locuitori din 1990 încoace, iar numărul total al căsătoriilor a scăzut cu aproape un sfert, de la 192.000 la 142.000.

    Dacă această scădere a numărului total poate fi explicată şi prin fenomenul de emigrare, tot mai prezent în ultimii 5-10 ani, raportul dintre căsătorii şi divorţuri (la mia de locuitori) este poate cel mai grăitor argument că divorţul a devenit o normalitate a societăţii: în 1990 se înregistra un divorţ la fiecare şase căsătorii, în vreme ce din datele pentru 2017 reiese că s-a înregistrat un divorţ la fiecare 4,6 căsătorii. Ne-am propus, aşadar, să aflăm de ce oamenii divorţează mai des, care sunt motivele care îi împing în această direcţie şi cât de costisitor este un astfel de proces.

    Potrivit datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS), în anul 2017 numărul divorţurilor a ajuns la 31.147, în creştere comparativ cu anul 2016. Rata divorţialităţii a crescut de la 1,37 divorţuri la mia de locuitori în anul 2016 la 1,40 divorţuri la mia de locuitori în anul 2017.

    Majoritatea celor divorţaţi s-au aflat la prima experienţă: peste 90% atât în cazul femeilor, cât şi în cazul bărbaţilor. Cele mai multe divorţuri s-au înregistrat în mediul urban, iar grupa de medie cu cea mai mare rată a fost cea cuprinsă între 35 şi 39 de ani. În medie, divorţul apare cu cea mai mare frecvenţă în rândul bărbaţilor şi femeilor din grupa de vârstă 35-39 ani (19,1% dintre divorţuri în cazul femeilor şi 19,8% în cazul bărbaţilor), urmată în cazul femeilor de grupa de vârstă 30-34 ani (18,5% dintre divorţuri) şi de grupa de vârstă 40-44 de ani în cazul bărbaţilor (19,2% dintre divorţuri).

    Din cifrele prezentate de INS se poate observa că durata medie a unei căsătorii este de 9,2 ani în cazul bărbaţilor, respectiv de 8,8 ani în cazul femeilor.
    Divorţurile s-au pronunţat în 46,2% din cazuri din vina ambilor soţi, 11,6% din vina soţului, 3,8% din cazuri din vina soţiei şi 38,4% din alte cauze. La nivel european, rata divorţialităţii de 1,6 la mia de locuitori înregistrată în România în 2015 (ultimul an pentru care sunt date disponibile la nivel european) este una care ne plasează la mijlocul clasamentului. Mai exact, cele mai mici rate la nivel european s-au înregistrat în Malta (0,9‰) şi Slovenia (1,2‰), la polul opus aflându-se Danemarca (2,9‰) şi Lituania (3,2‰).

    Privind datele Eurostat din ultimii 50 de ani, spune sociologul Alexandru Dincovici, lucrurile nu mai par atât de dramatice. „Stăm bine faţă de alte ţări şi schimbările sunt relativ minore şi apar în ambele sensuri. Numărul divorţurilor sau al căsătoriilor a crescut în anumite perioade, a scăzut în altele, după care şi-a revenit. Şi avem de-a face cu o situaţie ceva mai complexă decât ne-o arată aceste simple cifre. Avem o structură a populaţiei care s-a mai schimbat, la fel ca în multe alte ţări din Europa, şi alternative la căsătorie care au devenit mai uşor de acceptat şi chiar instituţionalizate, ca să nu mai vorbim despre internet şi modul în care acesta a schimbat tiparele şi posibilităţile de comunicare şi de relaţionare, ceea ce influenţează cu siguranţă şi relaţiile sociale. Şi nu neapărat în mod negativ.”

    El crede că miza acestor schimbări este mai degrabă vizibilă în evoluţia natalităţii şi a structurii demografice a populaţiei, ceea ce este, în fond, o problemă politică şi una care trebuie gestionată din mai multe considerente prin politici publice adecvate.

    Carieră vs. căsătorie

    Programul de lucru încărcat, de 10-12 ore, termenele-limită, stresul, frustrările acumulate într-un mediu de lucru competiţional nu mai lasă loc pentru a fi disponibil şi atent la nevoile celuilalt, fiind principalele cauze care duc la divorţ, crede psihologul Lucica Ştefănescu. „Ceea ce este îngrijorător este faptul că tinerii aleg să îşi încheie căsnicia după un an sau doi. Aceşti soţi au un statut social şi financiar bun, pun pe primul plan realizarea profesională. Personal, aici cred că este definitorie lipsa de timp de calitate alocat familiei. Soţii uită că la baza căsniciei fericite stă o prietenie trainică, prin aceasta înţelegându-se respectul reciproc şi bucuria de a fi împreună cu celălalt, de a se cunoaşte îndeaproape, de a şti ce-i place sau nu îi place partenerului, care îi sunt trăsăturile de personalitate definitorii, ce speranţe şi ce visuri are.”

    În ceea ce priveşte prejudecata legată de persoanele divorţate, aceasta a dispărut în mediul urban, mai ales în rândul tinerilor, spune ea. „Ei acceptă cu uşurinţă orice schimbare de statut, au prieteni care îi susţin, propriii părinţi îi înţeleg, îi ajută, nimeni nu mai judecă pe nimeni. E un pas important.”
    La rândul său, Alexandru Dincovici crede că divorţul, cel puţin în mediul urban, nu mai este atât de încărcat de conotaţii negative şi este ceva mai uşor de acceptat. „Până la urmă, un divorţ funcţional ar trebui să fie preferat unui cuplu disfuncţional, nu?”

    În ceea ce priveşte echilibrul dintre carieră şi viaţa personală, sociologul este de părere că cele două devin din ce în ce mai greu de separat. El se referă mai ales la situaţia în care unul dintre parteneri lucrează ca freelancer: „Da, e frumos să îţi faci singur programul, dar nu să ai cinci activităţi diferite ca să poţi ajunge la un nivel de trai decent. Unde intră familia şi viaţa personală aici? E destul de greu de aproximat şi vorbim de situaţii în care noţiunea de carieră nu prea mai are sens. La fel şi în antreprenoriat, care este atât de valorizat în zilele noastre în anumite cercuri, deşi nu permite, cel puţin la început, aproape niciun fel de echilibru.”

    Pentru cei care au şansa să poată vorbi de o carieră – unde şansă înseamnă în primul rând că provin din medii familiale cu o situaţie materială decentă şi că îşi permit un anumit nivel de educaţie – viaţa personală poate trece în plan secund, cel puţin la început, spune Dincovici, pentru că o carieră înseamnă în cele mai multe cazuri ore multe petrecute la locul de muncă. „Dar nu ştiu dacă putem vorbi de tendinţe sau de schimbări majore în rândul tinerilor, ci mai degrabă în rândul anumitor categorii socio-economice destul de bine definite.”

    Alexandru Dincovici crede că există mult mai mulţi factori care duc la divorţ şi influenţează decizia de a face sau nu acest pas. „Unul dintre cei mai importanţi îl reprezintă, de exemplu, copiii. Cei din jur ar trebui să conteze mai puţin, dar depinde mult de contextul şi mediul social în care apare acesta. În comunităţile mai mici şi mai omogene cu siguranţă că există o presiune mai mare, care poate fi şi resimţită astfel, pe când într-un oraş mai mare situaţia poate fi complet diferită.”

    Elena Darie, psihoterapeut şi consilier vocaţional, spune că divorţul apare cel mai frecvent la grupa de vârstă 35-39 de ani, în rândul ambelor sexe. „Promiscuitatea, valorile de viaţă incompatibile, principiile de viaţă diferite, îndrăgostirea de altă persoană, lipsa maturităţii emoţionale şi a unor activităţi împreună pot conduce la decizia de a divorţa”, explică ea. Majoritatea partenerilor pe care i-a asistat în terapia de cuplu au studii superioare şi un salariu peste cel mediu; vîrsta medie este de 27 de ani, cea a femeilor care se adresează serviciilor psihologice fiind mai mică decât cea a bărbaţilor, cu diferenţe de aproximativ cinci ani.

    Care sunt însă cele mai frecvente motive pentru care oamenii ajung să aibă nevoie de consiliere? În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, Elena Darie spune că aceştia apelează la psihoterapie când traversează o perioadă îndelungată în care nu mai găsesc un sens suficient de puternic pentru a-şi continua viaţa, când partenera le este infidelă sau când se confruntă cu simptome care le afectează calitatea vieţii: insomnie, atacuri de panică, oboseală cronică, nemulţumiri multiple sau când simt un vid interior. În schimb, în cazul femeilor, acestea solicită sprijin psihologic când devin conştiente de traumele sau rănile lor interioare, sau în urma apariţiei durerii în relaţia de cuplu, din dorinţa de a se cunoaşte şi dezvolta personal sau profesional, din dorinţa de a-şi îmbunătăţi relaţia cu copiii, în urma apariţiei unor simptome de depresie sau de anxietate, din cauza neputinţei de a construi sau menţine relaţii interpersonale pe perioada divorţului, precum şi în urma pierderii unei persoane sau a unei relaţii semnificative.

    Psihologul spune că bărbaţii sunt cei care au devenit mult mai receptivi la serviciile psihologice: „În anii anteriori mi se adresau maximum 20 de bărbaţi anual, în prezent numărul lor l-a egalat pe cel al femeilor”. Cuplurile care îi trec pragul cabinetului vin pentru un număr mediu de 10-12 şedinţe şi investesc în general maximum 5-6 luni în terapia de cuplu, „apoi măcar unul dintre parteneri alege să înceapă terapia individuală pentru că devine conştient de bagajul personal care afectează vieţuirea în doi”.

    Elena Darie este de părere că divorţul a încetat să mai fie un stigmat, cum se întâmpla cu doar puţini ani în urmă, devenind un fenomen care face parte din societatea noastră, unul care ia amploare mai ales în Romania. „În zilele noastre femeile sunt mai puternice şi independente, iar acesta este unul dintre factorii care au contribuit la creşterea ratei divorţurilor. Aspiraţiile femeilor au evoluat, vor să fie fericite, nu doar să aibă un bărbat alături, şi se simt capabile să-şi crească singure copiii, dacă situaţia o cere. Prezenţa copiilor poate influenţa decizia cuplului cu privire la divorţ, mai ales că acesta presupune anumite etape şi implicaţiile sunt atât emoţionale, cât şi relaţionale, de statut şi materiale, însă în prezent soţii sunt mai responsabili şi mai capabili să ia decizii favorabile copiilor.”

    Psihologul spune că tinerii amânână construirea unei familii şi aleg în schimb să investească mai multe resurse în construirea unei cariere. Astfel, în prezent, „majoritatea oamenilor se căsătoresc între 30 şi 40 de ani, după ce au stabilitate financiară şi profesională”. Un alt motiv pe care Elena Darie îl remarcă pentru care tinerii întârzie căsătoria este „aviditatea după îndrăgostire, nu după maturizarea unei relaţii de cuplu, şi astfel au parte de o succesiune de relaţii care îi epuizează şi rămân o perioadă fără resurse active pentru a investi într-o relaţie cu potenţial sănătos şi armonios”.

    Fiind atât de ridicată în România, incidenţa divorţurilor a redus prejudecăţile oamenilor care îi blamau sau judecau pe cei care alegeau să-şi separe drumurile. „Gradul de autonomie personală a crescut şi în ţara noastră, iar oamenii nu se mai lasă atât de frecvent influenţaţi de părerea celor din jurul lor, oricât de apropiaţi ar fi acele persoane”, concluzionează psihologul.

    Divorţul, o afacere costisitoare

    Numărul divorţurilor a crescut, însă şi proporţia celor notariale faţă de cele judiciare, explică avocatul Bogdan Enescu. Cu alte cuvinte, tot mai mulţi oameni divorţează, dar finalizează pe cale amiabilă procedura. „Divorţurile sunt acum mult mai facile, iar asta se traduce în faptul că oamenii divorţează la vârste mai fragede”, remarcă avocatul. În ceea ce priveşte costurile, acestea se ridică la 2.000-2.500 de lei în cazul cuplurilor fără copii şi la 4.000-4.500 de lei în cazul celor cu copii, unde trebuie administrate anumite probe. Similar, în primul caz procesele pot dura între 6 şi 8 luni, iar în al doilea durata medie este de 3 luni.
    O altă tendinţă remarcată în rândul cuplurilor care divorţează este alegerea medierii pentru soluţionarea conflictelor existente, spune Gherghina Breniuc, mediator coordonator în cadrul Societăţii Civile Profesionale de Mediatori Barbu, Breniuc & Asociaţii. „Anul 2018 ne-a surprins şi pe noi, atingând cel mai înalt nivel al acordurilor de mediere încheiate privind desfacerea căsătoriei.”

    În general, cuplurile care apelează la servicii de mediere sunt cupluri bine informate, majoritatea au studii superioare, sunt nonconflictuale şi înţeleg că trebuie să îşi rezolve problemele astfel încât să afecteze cât mai puţin copiii şi familia, remarcă ea, adăugând că majoritatea cuplurilor care îi trec pragul au vârsta medie cuprinsă între 39 şi 45 de ani în cazul femeilor şi în jur de 50 de ani în cazul bărbaţilor.

    În opinia mediatorului, românii sunt reticenţi şi mai puţin informaţi cu privire la serviciile de mediere în comparaţie cu alţi cetăţeni ai UE: „Din experienţa biroului nostru, având cereri şi de la clienţi din alte ţări precum Italia, aceştia au acceptat medierea de la prima invitaţie şi toate întâlnirile s-au încheiat cu un acord, în comparaţie cu cetăţenii români, unde doar 70% din cazuri s-au soluţionat astfel”. În cazul proceselor pe care le mediază, Gherghina Breniuc spune că existenţa copiilor nu afectează decizia soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei, ci doar prelungeşte îndeplinirea formalităţilor de drept, mai ales că majoritatea cuplurilor sunt în fapt deja despărţite, dar locuiesc încă împreună doar pentru copii.

    Comparativ cu procedurile judecătoreşti, şedinţele de mediere vin cu o serie de avantaje printre care se numără timpul scurt de soluţionare şi flexibilitatea, data şi ora şedinţelor – comune sau separate – fiind stabilite împreună cu mediatorul. Breniuc menţionează şi confidenţialitatea, foarte importantă mai ales în cazul persoanelor publice, şi asta pentru că toate aspectele discutate în cadrul medierii sunt confidenţiale faţă de terţe persoane, în comparaţie cu un proces aflat pe rolul instanţelor de judecată, care este public.

    Gherghina Breniuc spune că în statele dezvoltate divorţul a devenit de mult un trend, acest fenomen fiind preluat şi în România. „În prezent, căsătoria este undeva pe locul trei, prioritare pentru tineri fiind cariera şi locuinţa”, spune ea. „Motivul pentru care sunt mai multe cereri de desfacere a căsătoriei faţă de acum 15-20 de ani îl reprezintă modernizarea gândirii românilor. Dacă în trecut era o ruşine să divorţezi, acum este normal. Dacă în trecut o femeie divorţată cu un copil nu era bine văzută în societate, iar a doua şansă la căsătorie era aproape inexistentă, acum este normală. În prezent, întâlnim peste tot în mediul informaţional principii încurajatoare conform cărora nu este bine să stai prea mult într-o relaţie toxică. Probabil că acum femeile au mai mult curaj să divorţeze chiar dacă au copii. Spun femeile deoarce iniţiativa privind desfacerea căsătoriei aparţine acestora, conform dosarelor noastre de mediere”, încheie ea.

    Laura Vartolomei spune că, în cazul biroului de mediere pe care îl reprezintă, solicitările de mediere a neînţelegerilor dintre cupluri au o pondere moderată, în jur de 25-30 de cazuri anual; numărul acestora este însă în creştere. Persoanele care solicită serviciile de mediere sunt în general instruite (intelectuali, antreprenori, corporatişti), iar într-o măsură mai mică solicitanţii sunt persoane cu studii medii şi venituri mai mici, vârsta medie a acestora fiind de 30-45 ani.
    Cauzele cel mai des întâlnite pentru care cuplurile apelează la mediere sunt, potrivit Laurei Vartolomei, „neînţelegerile privind continuarea căsătoriei, discuţiile privind partajul bunurilor comune şi al datoriilor contractate împreună sau neînţelegerile legate de programul de legături personale cu minorul/minorii”.

    „Românii încep să caute şi să recepţioneze mai multe informaţii despre alternativa oferită de mediere atunci când au un conflict. Au deschidere către această soluţie în măsura în care le este recomandată de către avocaţi sau prieteni care au apelat la serviciile de mediere”, spune Laura Vartolomei. Procedura de mediere familială se poate parcurge şi finaliza, în medie, în maximum două sesiuni de mediere, solicitarea de încuviinţare a înţelegerii de către instanţă fiind soluţionată rapid în cele mai multe cazuri. „Odată propusă de una dintre părţi prin intermediul mediatorului şi acceptată de către cealaltă parte, procedura de mediere are în general o rată de succes maximă. Nu la fel stau lucrurile atunci când doar una dintre părţi doreşte iniţierea medierii, iar cealaltă nu este de acord şi nu dă curs invitaţiei la mediere.”

    Din experienţa sa, existenţa copiilor nu influenţează decât într-o mică măsură decizia cuplului de a se separa sau a divorţa.

    Potrivit Laurei Vartolomei, un divorţ mediat costă în jur de 1.000-2.500 lei, cu o durată de circa o lună, comparativ cu procedura judecătorească, mai lungă şi mai costisitoare. Ea spune că un aspect important, pe lângă beneficiile aduse de timp şi costuri mai reduse, este reprezentat de faptul că, „prin procedura de mediere, poziţiile adverse pe care se situează iniţial soţii se transformă pe parcursul medierii în poziţii de conlucrare, ducând la o despărţire amiabilă”.

    Laura Vartolomei nu crede că divorţul a devenit un trend, ci dimpotrivă, într-o societate în care „glumim afirmând precum un autor că «dragostea durează trei ani», a crede împreună, ca şi cuplu, în căsătorie şi în angajamentul asumat poate fi o tendinţă relevantă. Pot presupune că oamenii divorţează mai des deoarece există mai puţine constrângeri sociale, există mai multă putere economică individuală decât în trecut şi există mai putine oprelişti de ordin religios”, concluzionează ea.

    „Nu ne mai înţelegem”

    Numărul cuplurilor care apelează la consiliere sau psihoterapie nu e relevant atât timp cât nu se face o centralizare la nivel macro sau un studiu statistic care să cuprindă date de la toţi psihologii sau consilierii şi, mai ales, aceste date să fie puse în raport cu numărul de divorţuri, consideră psihologul Lucica Ştefănescu. Important, spune ea, este că numărul cuplurilor a crescut şi că se conştientizează utilitatea consilierii înainte de a lua o decizie majoră privind viitorul căsniciei. „Cea mai frecventă frază, utilizată de mai toate cuplurile încă de la prima întrevedere, este «Nu ne mai înţelegem». Această expresie cuprinde o mulţime de situaţii stresante, permanente, repetitive la care cei doi soţi nu mai găsesc rezolvare.“

    Anual, între 40 şi 50 de cupluri trec pragul cabinetului Dianei Miron pentru terapie, iar cele mai frecvente cauze care îi aduc pe parteneri în faţa psihologului sunt lipsa comunicării autentice între parteneri, mai ales odată cu apariţia copiilor şi a legăturilor extraconjugale. Cei care apelează la servicii pentru terapie au vârste cuprinse majoritar între 30 şi 40 de ani pentru ambele sexe şi „se încadrează în categoria celor care îşi permit financiar să suporte costul”. În circa 95% din cazuri, e vorba de persoane cu studii superioare. „În ultima vreme am observat un aflux important, atât în cuplu, cât şi în terapia individuală, de persoane din domeniul IT”, spune Diana Miron, psihoterapeut în cadrul clinicii Oana Nicolau. În medie, un cuplu vine la 10-12 şedinţe înainte de a lua o decizie faţă de viitorul relaţiei.

    „Există diferenţe importante între mediul urban şi mediul rural, între studii universitare şi studii liceale sau mai jos, între genuri, între profesii. Românii din mediul urban şi cu studii universitare sunt mult mai deschişi decât cei proveniţi din mediul rural şi cu educaţie restrânsă; femeile sunt mai deschise decât bărbaţii. Profesiile care presupun multe procesări logice (domeniile IT, bancar) sunt mai rezervate la primul contact cu terapia. Per ansamblu, românii sunt încă temători, ruşinoşi şi necunoscători privitor la psihologie”, afirmă Diana Miron.

    Ea remarcă faptul că numărul celor care apelează la servicii de consiliere a înregistrat în ultimii ani o creştere foarte importantă, „dar suntem abia la începutul educării publicului în sfera psihologiei şi a apelării la terapie. Psihologia a plecat de jos în România”.

    Psihologul spune că rata de succes a cazurilor pe care le consiliază este foarte mare, de 80-90%, cu condiţia să existe implicare autentică şi din partea pacientului. „Pentru o terapie de cuplu succesul înseamnă clarificarea situaţiei între cei doi parteneri: merg înainte sau se despart. Şi o despărţire curată este un succes.”

    Înainte de judecata celor din jur, spune Diana Miron, este propria teamă de divorţ. „Când «divorţ» nu va mai fi egal cu «eşec», nu vor mai fi prejudecăţi – nici personale, nici ale celor din jur. Se vede clar în ultimii ani o mai mare uşurinţă a oamenilor de a divorţa, dar sunt diferenţe importante între mediul urban şi cel rural.”

    Emanciparea femeii a dus, într-o măsură importantă, la întârzierea căsătoriei, spune psihologul Diana Miron. Alţi factori identificaţi de ea sunt dificultatea de a avea o casă proprietate personală, prelungirea şederii cu părinţii ca urmare a accesului la studii universitare şi a lipsei unei case personale sau neputinţei de a face faţă unei chirii, dar şi accesul la călătorii şi distracţie. În ceea ce priveşte divorţul, ea nu crede că acesta „este un trend în mod autentic. Este mai degrabă posibil ca oamenii să braveze şi să încerce să transmită mesajul că «nu eşti cool» dacă nu eşti divorţat. Este doar o formă de a masca eşecul”.

    Psihoterapeutul de cuplu Ramona Covrig spune că românii sunt bine documentaţi în ceea ce priveşte serviciile de psihoterapie şi consiliere: „Aleg o anumită modalitate psihoterapeutică, un anumit tip de psihoterapeut. Accesul la informaţie oferă astăzi posibilitatea tuturor să se informeze în avans, la cine să apeleze pentru propria suferinţă”. Ea susţine că de prea multă vreme a devenit un mit faptul că ,,românii nu apelează la serviciile de consiliere şi psihoterapie”.

    Alegerile partenerilor nu se fac la finalul psihoterapiei, însăşi psihoterapia este un proces prin care, cu fiecare sesiune, şansele cresc, la fel de bine cum se pot diminua; majoritatea celor care apelează la psihoterapie trăiesc cu speranţa că ceva bun se poate întâmpla, spune Ramona Covrig.

    „În cazul despărţirii sau al divorţului, cei doi parteneri primesc îndrumare şi suport pentru a evita accentuarea conflictelor şi sacrificarea membrilor familiei. Pentru mine însă, în ultimii ani de practică, succesul terapeutic înseamnă să îi ajut pe cei doi să înveţe cum să fie împreună.”

    Cu cât alegerea unui partener pentru căsătorie este făcută la o vârstă mai avansată, cu atât mai mari sunt şansele ca cei doi să fie potriviţi sau suficient de maturizaţi psihologic pentru a întâmpina o sarcină atât de dificilă cum este astăzi cea a căsniciei, crede psihoterapeutul. 

    Divorţul nu este un trend, crede ea, ci rămâne unul dintre factorii de stres cu grad înalt de risc pentru tulburări psihologice precum depresia. „Mai des divorţează cei intraţi în instituţia căsătoriei devreme în viaţă. Totuşi, în timp ce femeile consideră divorţul un eşec, bărbaţii par să considere divorţul o nouă oportunitate.”

    Este important să se facă distincţia între un mediator şi un consilier matrimonial: un mediator este o persoană absolventă de drept, care mai apoi s-a specializat în medierea în caz de divorţ, punctează psihologul Simona Marin. Consilierul matrimonial este un psiholog (consilier psihologic sau psihoterapeut) care are studii de specialitate în ceea ce priveşte dinamica cuplului şi a familiei. „În principal, cuplurile apelează la mediator atunci când au luat deja decizia de a pune capăt căsniciei.” Cei care apelează la serviciile unui consilier matrimonial o văd ca pe o „ultimă şansă” dată căsniciei şi mulţi vin în cabinet cu speranţa că specialistul are un soi de „formulă magică” pentru ei, spune ea. Printre motivele cel mai des întâlnite pentru care cuplurile trec pragul cabinetului Simonei Marin sunt: relaţiile extraconjugale ale unuia sau ambilor parteneri, lipsa de încredere în partener, lipsa dorinţei sexuale, conflicte interminabile care îi epuizează, conflicte privind modul de creştere şi educare a copiilor sau lipsa de comunicare.

    „La noi în ţară nu există o cultură în ceea ce priveşte prevenţia în rândul divorţurilor. Din păcate, în cabinet ajung mult prea puţine cupluri pentru a se simţi o diferenţă reală în ceea ce priveşte rata divorţurilor. De obicei, când unul dintre parteneri sună să facă o programare la cabinet, fie o face pentru că încă încearcă să găsească o modalitate de a-şi salva căsnicia, fie o face pentru a-i demonstra celuilalt că «a încercat şi terapia, dar nu a funcţionat».”

    Simona Marin spune că, în general, persoanele care solicită serviciile unui psiholog specializat sunt persoane cu studii medii şi superioare, care îşi permit să susţină financiar procesul terapeutic; vârsta medie a clienţilor este cuprinsă între 25 şi 40 de ani. Ea observă că deschiderea de a veni în cabinetul psihologului este mai mare faţă de anii precedenţi: „Uşor, uşor, oamenii se informează mai atent, caută soluţii, cer îndrumări, caută recomandări pentru specialişti şi îşi fac programare”. Şedinţele de consiliere pot costa între 150 şi 400 lei, în funcţie de experienţa specialistului sau de locaţia cabinetului, iar o şedinţă poate dura între 50 şi 90 de minute, în funcţie de tipul de formare pe care o are specialistul.

    Psihologul nu crede că divorţul a devenit un trend, ci mai degrabă o consecinţă a stilului de viaţă modern. „Viaţa agitată, tot timpul contra cronometru, nu mai lasă timp pentru căsătorie. De asemenea, din ce în ce mai mulţi tineri locuiesc împreună, astfel că uniunea consensuală este de multe ori preferată în detrimentul căsătoriei. În timp, căsătoria şi-a pierdut din valoare”, spune Simona Marin.

    „Dinamica cuplului se modifică foarte mult, aşteptările partenerilor se schimbă, aşteptările sociale de la cuplul respectiv se schimbă în momentul în care partenerii fac pasul spre căsătorie. Acestea sunt unele dintre motivele pentru care ajungem să vedem cupluri care au stat împreună zece ani, dar se despart în primii cinci ani de căsnicie.”


    Şi milionarii români divorţează uneori

    După ce au pus bazele celei mai mari afaceri cu mobilă de pe piaţa românească, fondatorii Mobexpert, Dan şi Camelia Şucu, au ajuns pe primele pagini ale ziarelor din cu totul alt motiv: divorţul. În aprilie 2007, Dan Şucu devenea „cel mai îndatorat om din România“, iar fosta sa soţie, Camelia, era femeia de afaceri cu cele mai multe lichidităţi, în urma unei tranzacţii de circa 40 de milioane de euro – vânzarea a 40% din grupul Mobexpert. Asaltată de propuneri de afaceri, de bancheri şi de investitori, Camelia Şucu a preferat atunci să se concentreze pe afacerea sa principală – Class, fosta divizie de mobilier de lux a grupului Mobexpert.

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Ce job trebuie să ai ca să fii atrăgător? – VIDEO

    Potrivit lui, cinci dintre acestea sunt în topul căutărilor.

    1. Pilot
    2. Fondator/antreprenor
    3. Pompier
    4. Doctor
    5. Personalitate radio/TV

    Ce trebuie să facă milioanele de utilizatori care nu se încadrează în aceste categorii?

    „Fiţi voi înşivă”, spune CEO-ul Tinder. Pasiunile, lucrurile de care sunteţi interesat, contează.

    „Este important să arătaţi cine sunteţi cu adevărat şi să nu vă concentraţi doar pe imagine.”

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an

  • Povestea designerului care a revoluţionat industria modei

    Jean Paul Victor Raoul Gaultier s-a născut pe 24 apri­lie 1952, în Bagneux, într-o familie modestă din suburbiile pariziene, fiind singurul fiu al lui Paul Gaultier şi al Solangei Garrabé. Mama sa era secretară, iar tatăl său, contabil. În industria modei l-a introdus bunica, care l-a învăţat să coasă de la vârsta de 5 ani.

    Gaultier nu a urmat niciodată cursuri de designer; în schimb, el a început încă de la o vârstă fragedă să îşi trimită schiţele creatorilor de modă celebri. A trimis un dosar casei de modă Yves Saint Laurent, însă a fost respins. În cele din urmă, a fost remarcat de Pierre Cardin. Impresionat de talentul său, acesta l-a angajat ca stagiar în 1970, pe când Gaultier avea doar 18 ani.

    În următorii doi ani a lucrat cu alţi doi designeri  Jacques Esterel şi Jean Patou, apoi, în 1974, a revenit pentru a gestiona magazinul de modă al lui Pierre Cardin din Manila.

    Prima sa colecţie individuală a fost lansată în 1976, iar stilul care i-a caracterizat piesele, original şi ireverenţios, l-a transformat într-un enfant terrible al modei franceze. Cu toate că majoritatea oamenilor au considerat ţinutele sale ca fiind decadente pentru acele vremuri, mulţi editori notabili de fashion au fost impresionaţi de creativitatea şi măiestria de a croi, aşa că l-au ajutat să îşi dezvolte cariera.
    În 1985, Gaultier a revoluţionat industria modei prin lansarea unei colecţii de fuste şi kilturi pentru bărbaţi. A urmat un nou şoc când, în prezentările colecţiilor, designerul a folosit modele neconvenţionale, bărbaţi în vârstă sau femei corpolente, precum şi manechine cu tatuaje şi piercinguri sau cu părul grizonat. În pofida criticilor, acest lucru i-a adus o popularitate enormă.

    Pe lângă colecţia de ready-to-wear, în 1988 Gaultier şi-a extins brandul cu o nouă  linie de haine dedicate pieţei de tineret, cu preţuri mai scăzute  Junior Gaultier.

    Începând cu 1993, timp de cinci ani, designerul a fost coprezentator al show-ului francez de televiziune Eurotrash. Între 2003 şi 2010, el a deţinut funcţia de director creativ al Hermès. A proiectat, de asemenea, o serie de piese de mobilier pentru compania franceză Roche Bobois, iar în 2012 a creat rochia reprezentantei Franţei la finala Eurovision din Baku, Azerbaidjan. Colecţiile sale au ajuns inclusiv în Columbia, în cadrul unei expoziţii de la Cali. Gaultier a fost şi primul designer de modă invitat să ocupe un loc pe scaunul juraţilor la Festivalul de Film de la Cannes, în 2012.

    Paul Gaultier a lansat şi o linie de parfumuri în colaborare cu compania Puig. Primul parfum – Classique –, pentru femei, a fost introdus în 1993, urmat de Le Mâle pentru bărbaţi doi ani mai târziu. Ambele au avut un mare succes, iar în 2012 Le Mâle a fost ales parfumul masculin numărul unu în Uniunea Europeană ca vânzări; a deţinut, de asemenea, o poziţie puternică pe piaţă în Australia şi Statele Unite.

    De-a lungul anilor, Gaultier a creat ţinute pentru o multitudine de artişti, printre care se numără actriţele Marion Cotillard, Nicole Kidman şi Cate Blanchett, dar şi cântăreţele Madonna, Lady Gaga, Rihanna şi Beyoncé sau rockerul Marilyn Manson. De asemenea, el a fost designerul din spatele garderobei multor filme celebre, ca The Fifth Element, The Skin I Live In sau The City of Lost Children. Potrivit site-ului therichest.com, averea designerului se ridică în prezent la 100 de milioane de dolari.

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • Ţara unde politicieni şi poliţişti violează femei fără a păţi ceva. Mărturiile unor victime: ”La mila bărbaţilor”

    Abuzul sexual este atât de obişnuit în Coreea de Nord încât “a ajuns să fie acceptat ca parte a vieţii de zi cu zi”,  relatează Human Rights Watch (HRW) într-un raport privind violenţa sexuală.
     
    Oficiali nord-coreeni, printre care membri de partid de rang înalt, gardieni din închisori, poliţişti, procurori şi soldaţi comit abuzuri sexuale “fiind puţin preocupaţi de consecinţe”, potrivit organizaţiei care militează pentru apărarea drepturilor omului.

    Temându-se de răzbunare sau dezonoarea socială, femeile raportează rareori aceste abuzuri şi autorităţile rareori investighează sau instrumentează astfel de cazuri, potrivit HRW, care susţine că a intervievat 54 de nord-coreene care au fugit din ţară din 2011 şi opt foşti oficiali nord-coreeni.

    Majoritatea agresiunilor relatate HRW au avut loc când victimele erau în custodia autorităţilor sau când acestea se ocupau cu comerţul în pieţe, fiind atacate de paznici şi alţi oficiali, scrie stirleprotv.ro

    Femeile în custodie puteau face foarte puţine pentru a evita abuzul sexual, întrucât orice plângere putea duce la noi pedepse, inclusiv bătăi şi muncă forţată, precizează HRW.