BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Diferenta e ca de data asta avem rate de platit la banca

     

    Cu zece ani in urma, am trait pe viu aparitia crizei din Rusia si propagarea ei rapida in toata lumea, cu consecinte directe asupra Romaniei. Trei ani ne-am zbatut sa tinem capul deasupra apei, am inceput sa ne revenim doar din 2002 si am accelerat din 2005.
     
    Stiu ca evenimentele economice – cresterile si caderile – revin ciclic, nu ai cum sa te opui pentru ca nu depind de tine, dar ma gandeam ca mijloacele de aparare se diversifica si poti sa te aperi mai bine. Individual poti face fata cu brio tavalugului, dar ca tara nu.
     
    Cred ca Rusia a fost un mic copil fata de ce se intampla acum pe pietele financiare. Peste noapte au disparut titanii de pe Wall Street, iar marii bancheri au ajuns sa se roage de stat sa fie cumparati ca sa nu intre in cartea de istorie ca falimentari.
     
    Ironia vremurilor, capitalistii se intorc sa pupe mana statului. Iar Ion Iliescu primeste o minge la fileu in plina campanie electorala cum nici prin vis nu i-a trecut. Ce tema de dezbateri va fi in campanie falimentul capitalismului?! Toti urasc, public, capitalismul, cand ii vad pe “imbogatiti” , dar individual sunt cei mai feroci capitalisti.   
     
    Acum, unde se afla Romania? Ne loveste taifunul financiar sau am devenit imuni la cate crize au trecut peste noi? Cum spunea un coleg de-al meu, noi traim permanent in criza, in cea a infrastructurii, a sanatatii, a invatamantului, a resurselor umane, iar una in plus sau in minus chiar ca nu mai conteaza. 
     
    Singura diferenta este ca acum ne prinde criza avand datorii mari la banca, pentru masina, pentru casa, de consum, vacanta, pentru afaceri imobiliare sau bursa. Suntem indatorati pana in gat. Acum 10 ani nu eram si am fost salvati.
     
    Presiunea ratelor si mai ales majorarea lor din cauza cresterii dobanzilor si a cursului valutar ii va lovi pe romani direct in fata.
     
    Ce spuneti daca euro depaseste 4 lei si se indreapta spre 4,2 lei? Sunteti pregatiti pentru acest scenariu? Banii capsunarilor incep sa se reduca, pentru ca tarile unde muncesc au probleme. Spania, Italia, Irlanda, Franta, Germania sunt deja in recesiune, iar de munca nu mai este, deci nici bani de trimis acasa. Daca din 10 miliarde de euro – 7 miliarde oficial, restul cu sacosa -, cat trimit romanii de afara in tara pe an, dispar numai jumatate, deficitul extern explodeaza si odata cu el si cursul.    
     
    Saptamana trecuta in patru zile cursul valutar a urcat cu aproape 6%. Ce imi e acum un salt de la 3,8 la 4 lei pentru un euro? Nici nu-ti dai seama cand ajunge acolo. Dar la o rata de 500 de euro, trebuie sa mai faci rost de 200 de lei ca sa o acoperi. Daca dobanda creste si ea, mai adaugi inca 200 de lei. Adica in final 400 de lei, adica 100 de euro in plus pe luna, suma pe care nu multi isi vor putea permite sa o plateasca.
     
    Daca criza financiara nu se linisteste curand, pregatiti-va pentru cel mai rau scenariu, cu un curs de peste 4 lei si dobanzi mult mai mari la lei. La criza de lichiditate din piata, nu mai dureaza mult si vom vedea ca bancile platesc dobanzi de 15% pe an ca sa atraga lei de la clienti (oricum pe piata interbancara dobanzile au urcat pe termen scurt la 15-18%) si sa ridice ratele la credite la peste 25%.
     
    Salariile nu vor mai creste in ritmul de acum doi – trei ani si nu vor putea sa absoarba noua factura bancara. Asta daca nu lucrezi la stat, care tinde sa devina, daca nu cumva este, cel mai bun angajator ca nivel de plata a salariilor. 
     
    Mancarea este mai scumpa, utilitatile au un cost mai mare, iar benzina tine pasul cu pretul titeiului. Toate aceste lucruri adunate se vor traduce intr-un necesar de bani al fiecaruia peste nivelul actual. Poate fi acoperit ? Acum zece ani, daca nu aveai bani, schimbai 100 de dolari. Acum poate vinzi un teren! Daca il mai cumpara cineva.  
     
    Singurul lucru bun pe care il va aduce criza este ieftinirea imobiliarelor. Atunci cand pretul apartamentelor va ajunge la nivelul la care romanii vor putea sa ia din nou credite sa le cumpere, criza e deja istorie. 
     
     Dorin, cel pe care il cititi saptamanal in aceasta rubrica, crede ca in realitate ceea se petrece acum este doar o curatare a sistemului financiar si nu avem de fapt o criza reala, de productie, pentru ca marile companii stau pe un munte de bani si au cum sa se dezvolte.
     
    Este corect, dar numai ca, vrem – nu vrem, totul trebuie sa treaca pe la bancheri, care se vor intoarce la reguli ca in urma cu un secol. Din pacate, banii vor fi mai scumpi si mai greu de obtinut. Dar datoriile la banca trebuie platite.  

     

  • Business Magazin sărbătoreşte 200 de ediţii

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Cand trebuie/este bine sa pleci din functie?

    Mai exact, pentru A&D Pharma a fost un an cand profitul a scazut dramatic (minus 90%), iar actiunile grupului s-au prabusit la Londra, saracindu-i pe actionarii principali cu 250 de milioane de euro (nu de lei, ci de euro!!!). Daca acum un an toti actionarii aveau in buzunar peste 500 de milioane de euro, acum mai au 75-80 de milioane de euro.

    Oau!! Sa dispara toti acesti bani subit, peste noapte? Cine sa mai inteleaga Bursa?!! Dragos Dinu, personal, avea un pachet ce valora 10 milioane de euro, iar astazi face numai 1,5 mil. euro. Intr-un an de zile pentru el situatia s-a schimbat dramatic. Era extrem de bogat pentru un executiv local, era invidiat, era pe val, era cel mai important director din toata industria farmaceutica locala, era ravnit de alti proprietari de companii.

    Toate acestea au disparut. A ramas consultant al companiei pentru care a lucrat 13 ani si ii ureaza succesorului sau sa obtina mai mult decat a realizat el. Cazul lui Dragos Dinu este cel mai dramatic prin prisma pozitiei lui si a banilor care sunt implicati. Dar in lumea corporatista locala astfel de schimbari/ demiteri au inceput sa se intample din ce in ce mai des. Competitia este mult mai dura, iar numarul celor care se bat pe aceeasi piata este tot mai mare.

    Timp de 15 ani a fost practic de ajuns sa existi, sa oferi ceva indiferent cum si erai dus inainte de cerere. Multi manageri credeau ca este numai meritul lor. Nu mai este asa. Am avut si avem antreprenori si executivi pentru perioadele de tranzitie, de capitalism salbatic, dar avem lideri pentru vremurile de competitie dura, cand concurenta iti ia angajatii si vine peste tine investind mai mult? Pot ei sa faca fata multinationalelor, care desi sunt birocratice si se misca greu, dispun de resurse financiare nelimitate ce pot sa faca diferenta?

    Cati executivi romani se pot reinventa si pot face fata noilor vremuri care nu le mai apartin lor, ci cumparatorilor, care sunt din ce in ce mai pretentiosi? Si mai mult decat atat, mai au ei energia de a lua totul de la capat la peste 40-45 de ani? Multi sau chiar toti isi pun intrebarea cand este bine sa plece din functie si sa accepte o alta oferta (se spune provocare) astfel incat sa nu ajunga in situatia de a fi schimbati. Exact ca la Bursa – cand trebuie sa cumperi o actiune care va creste si cand trebuie sa o vinzi, chiar inainte sa scada. Pentru ca nu poate creste continuu.

    Probabil ca asta nu a stiut Dragos Dinu. Cred ca in companii se petrece o schimbare dramatica de generatie la nivel de executivi. Va veni randul celor ce pot gestiona stagnarile si restructurarile, adica cei care se ocupa de partea de cheltuieli si pot obtine profit din reduceri de costuri. Ce este interesant e ca si aceasta scoala va fi invatata la locul de munca, pentru ca Romania nu a mai trecut prin aceasta situatie (perioada 1990-1996 nu se pune, pentru ca atunci a cazut o economie intreaga).

    Ce se va intampla cu cei care vor renunta sau vor fi schimbati din functie? Care-i viitorul lor? Vor cauta sa isi gaseasca o pozitie similara pentru a-si mentine adrenalina si a ramane in top, in lumina reflectoarelor? Vor deveni consultanti, mici antreprenori sau se vor bucura sa cheltuiasca ce au agonist, fara sa mai faca nimic? Poate ca “Romania, tara consultantei” ar fi un bun brand de tara.

    Cineva imi spunea ca a descoperit ca viata este frumoasa dupa ce nu a mai fost executiv, cand nu mai trebuia sa dea raportul lunar sau sa faca rost de cash pentru a plati TVA-ul si salariile. O viata fara stresul conducerii. Pe de alta parte, stiu executivi care pur si simplu s-au “ofi lit” dupa ce au parasit puterea. Nimeni nu i-a mai bagat in seama pentru ca nu mai aveau ce sa ofere. Iar asta a fost foarte dureros.

    Acum cativa ani am citit intr-un articol ca dupa sase ani intr-o pozitie (oricare ar fi ea) este bine sa cauti/sa accepti altceva pentru a putea sa o iei de la capat. Daca ne uitam la cel mai mare manager al Americii din secolul trecut – Jack Welch, legendarul CEO al General Electric – care a stat in functie 18 ani, afirmatia nu este valabila. Ce-i drept, el nu a raportat niciodata doua trimestre la rand scaderi ale profitului si nici nu s-a confruntat cu o prabusire a pretului actiunilor in cateva luni. Oricum, intrebarea pentru toti executivii ramane: “Cand trebuie si este bine sa pleci din functie pentru a nu fi schimbat?”

  • So facem








    “Birds do it / Bees do it / Even educated fleas do it / Let’s do it.” Un refren vestit dintr-un cantec al lui Cole Porter, cu tente filozofice in ciuda simplitatii. Marturisesc sincer ca nu stiu suficient argou englezesc, daca de argou e vorba in cazul puricilor educati, asa ca am luat textul ca atare si am incercat sa-l traduc cu ajutorul utilitarului dedicat de Google acestui scop (este activ de putin timp si tin minte ca a prilejuit chiar olecuta de iures pe la noi). Am obtinut urmatoarele: “Pasari sa il / Albinuta sa il / Chiar fleas educati sa il / So facem”.




     

    De prisos sa mai spun ca am respectat grafia si punctuatia. M-am gandit ca ce naiba, la o companie asa de mare si cu angajati asa de fericiti si asa de inventivi? Pe urma, fara a sti realitatea, care, de altfel nici nu ma intereseaza, am scornit urmatoarea poveste: pentru Google, Romania nu conteaza foarte, foarte mult; de aceea de serviciul translate s-a ocupat cineva asa, de rang mai redus. Cinevaul a luat dictionare romanesti si manuale si tot ce a gasit in format electronic, poate si site-uri si bloguri si comentarii pe forumuri si tot asa, le-a mixat in blenderele soft googlelistice si a rezultat serviciul beta pe care l-am folosit, adica un fel de nou vorba cu nuante urmuziene. Este evident ca serviciul are minusuri si de aceea cinevaul acela, cu bun-simt de altfel, a introdus intr-un colt de pagina un indemn ca sa sugerezi o varianta mai buna a traducerii.

     

    Am studiat indelung traducerea pe care mi-a oferit-o motorul de cautare numarul unu al lumii si am conchis ca alta varianta mai buna nu exista. In acest moment trebuie sa explic ca avalansa de milioane de dolari de mai sus reprezinta cheltuielile administratiei americane pentru servicii de distrugere a documentelor. De altfel pe usaspending.gov pot fi gasite, in amanunt, nu numai valoarea cheltuielilor cu tocatorii de hartii, ci si multe alte amanunte: ce companii si ce agentii guvernamentale sunt in top, cu ce sume, ce state au beneficiat de sumele in cauza, ba un grafic detaliaza si in ce masura au fost respectate principiile competitivitatii. Pe langa latura oarecum funny, este un model de transparenta, de notat si de respectat.

     

    Pentru ca in doua secunde poti gasi destinatia banilor contribuabilului in orice forma imaginabila, pe categorii de activitati, pe institutii sau pe companii. Sunt convins ca usaspending ascunde destule contracte cu cantec, chiuvete de 5.000 de dolari si cauciucuri de masina de un milion; pe de alta parte, nu pot sa nu remarc faptul ca americanului de rand i se ofera, de catre politicieni dedicati, cu scoala si background, iluzia extrem de realista a implicarii si controlului asupra actului de guvernare. Si ca niste capete chiar se sparg incercand sa faca iluzia respectiva cat mai realista.

     

    La noi nimeni nu face vreun efort in privinta numitei iluzii: in materie de cheltuieli guvernamentale trebuie sa sapi, serios si rabdator, prin mii de pagini de pdf-uri ca sa te lamuresti asupra destinatiei banului public, si mai trebuie sa cunosti si o tara de contabilitate. Iar orice nelamurire se pierde in hatisul dilemei “este sau nu informatie publica?”.

     

    Care este legatura cu versurile lui Cole Porter? E simplu, la ei pasarile, albinutele si puricii educati fac ceea ce se pricep ei mai bine, iar indemnul “let’s do it” se refera, in graiul smecheresc al lui Porter (cantecul a fost scris in pudicul an 1928), strict la ce ce stiu pasarile si albinutele.

     

    Spre deosebire de Porter si albinutele sale, la noi toata lumea pare a se pricepe la orice. Si atunci, nu cred ca dupa modelul Google, dar in aceeasi maniera oricum, se iau varii personaje si situatii, se amesteca bine, si ta-da, obtinem candidati-politicieni pentru colegii, si ta-da, obtinem o noua clasa politica, ba mai mult, ta-da, vom avea o noua Romanie, mai buna.

     

    Numele pentru uninominal si colegii sunt alese in functie de notorietate, de priza la public, de numarul de minute petrecute pe ecranele televizoarelor sau de numarul milioanelor de euro castigate. Sforarii din spatele lor sunt niste persoane rudimentare, care nu se mai obosesc sa se gandeasca nici macar la iluzia pe care ar trebui sa mi-o ofere; nu mai spun cum cred eu ca isi imagineaza ei ca sunt.

     

    Se comporta cam cum s-a achitat de sarcina cinevaul acela de la Google: nu te obosesti sa definesti un serviciu de prima clasa pentru un public pe care il categorisesti de mana a doua.

     

    Mi-ar fi placut ca in locul persoanelor publice fluturate pentru candidaturi in Romania sforarii sa fi luat ilustri seminecunoscuti, ca Barack Obama, pe care sa-i propulseze in prima linie dupa toate regulile jocului, fara sa-mi accentueze starea de lehamite si fara sa ma categoriseasca necuvenit.

     

    Asta pentru ca in lume pasarile ar trebui sa pasareasca, gazele sa gazeasca, iar puricii sa se preocupe de educatie si sa sara cat mai sus.

    In regula, so (sic!) facem si o sa vedem ce iese.




  • Voi unde sunteti?

    Anul trecut, la sfarsitul lunii mai, regizorul Cristian Mungiu a luat unul dintre cele mai ravnite premii cinematografice – Palme d’Or pentru fi lmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Premiul poate fi atribuit celei mai numeroase generatii din istoria Romaniei, asa-numitii “decretei”, nascuti intre 1967 si 1969, care treptat, treptat si-au facut loc acum in societate prin merite proprii, profesionale, obtinute in vremuri capitaliste, dupa 1989 si nu inainte.

    1,5 milioane de oameni s-au nascut in acea perioada, iar forta lor se vede acum cel mai mult in economie (vezi in www.zf.ro articolul “Generatia ’68 a regizorului Cristi Mungiu restarteaza Romania”). Voi sunteti cei care conduceti zilnic marile businessuri, incepand de la cele proprii, ale multinationalelor, pana la afacerile proprietarilor romani care au mai obosit, vremurile s-au schimbat si e nevoie de minti mai tinere adaptate acestor ani. Multi dintre voi chiar v-ati parasit patronii, “mentorii” si v-ati deschis propriile afaceri, devenind chiar mai buni ca ei. Voi ati luat primii tranzitia in piept si ati reusit sa va impuneti prin profesionalism.

    Daca aceia care au luat puterea in afaceri dupa ’90 au fost, cum se spune, securisti, fostii directori din comertul exterior, nomenclaturistii, copiii sau ginerii fostilor lideri comunisti, treaba de zi cu zi ati facut-o voi, cei din esalonul doi, trei. Ei au fost cu afacerile, importurile, privatizarile, relatiile, spaga, dar voi ati tinut companiile si ati fost responsabili cu implementarea deciziilor. Singurul domeniu unde voi, cea mai puternica generatie a Romaniei, nu v-ati impus la conducere este politica (si fotbalul, bineinteles). Aici aveti un esec total. Foarte putini dintre voi ati dorit sa intrati aici, iar cei care ati facut acest pas ati esuat (vezi Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe, sau Tudor Chiuariu la Justitie. Poate Catalin Predoiu va avea mai mult succes).

    Intre ceea ce se intampla acum in economie si clasa politica actuala este o diferenta uriasa. Romania a fost dusa inainte in ultimul deceniu de lumea afacerilor. Ati investit si ati construit ceva palpabil. De partea cealalta, clasa politica a mers cu frana trasa, intrarea in Uniunea Europeana si NATO tinand mai degraba de nevoile practice – de aparare si de forta de munca – ale acestor organizatii decat de dorinta si convingerea liderilor politici. Daca in afaceri generatiile s-au mai schimbat, in clasa politica nu. Tara este in continuare condusa de cei care au preluat puterea in 1989, iar exceptiile – vezi Radu Mazare de la Constanta – se bazeaza pe show. Totusi, problema nu este aici. Cei de la putere nu o lasa si nu o vor lasa de bunavoie.

    Asa cum se spune, din politica si din serviciile secrete se iese numai cu picioarele inainte. Iar indemnul “Sa ne mai lase (Iliescu, Vadim, Nastase, Mitrea, Voiculescu, Hrebenciuc, Basescu, Berceanu, Stolojan, Videanu, Vacaroiu, Tariceanu si cine mai vreti voi)” nu-si va gasi niciodata un raspuns in realitate. Ei nu vor lasa puterea din mana, fi e ca o au la vedere sau ca o controleaza din umbra. Pentru ei, cuvintele retragere sau demisie nu exista. O clasa politica nu se poate schimba sau reforma de pe margine, din fata televizorului sau protestand filozofic prin absenta de la vot. Trebuie sa fii acolo, sa te lupti in mocirla politicii, sa stii cum functioneaza sistemul si cum se trag sforile, sa duci la inceput servieta si sa faci cafeaua unuia de rang mai inalt (in romanul “Patul lui Procust” de Camil Petrescu trebuie sa duci “oala de noapte”), sa lipesti afi se, sa fii ipocrit, populist, sa promiti 1.000 km de autostrada sau pasaje suspendate in Bucuresti pe la etajul 3, sa te duci in strada, sa promiti salarii si pensii ca-n Vest si dupa aia sa iti iei injuraturile de rigoare, sa te trezesti in fiecare dimineata desfiintat in presa si sa rezisti la critici.

    Dar sa preiei puterea pentru ca fara ea nu schimbi nimic. Voi ati impins Romania inainte din punct de vedere economic, iar acum tot voi trebuie sa schimbati clasa politica actuala, cea pe care o dispretuiti, o huliti, o injurati si de care va e scarba, pentru ca nu va reprezinta, pentru ca nu puteti, prin ceea ce ati realizat profesional, sa stati la masa cu ea, pentru ca va e rusine si va compromite. Dar nu o puteti schimba de pe margine. Acum aveti ocazia sa dati inapoi societatii ce v-a dat in afaceri, implicandu-va in alegerile parlamentare. Poate nu veti reusi sa fiti alesi din prima, dar e un inceput. Ati pus prima caramida la un brand, cel personal. Daca tot stati deoparte, politica romaneasca nu se va reforma de la sine, iar timpul nu sta in loc.

    Aveti bani, sunteti deja milionari si poate nu vreti sa va imbogatiti ca si cei vechi, nu sunteti datori nimanui si, cine stie, poporul va aprecia acest lucru cand va pune stampila la vot. Dar daca nu sunteti acolo in politica, in atentie, in lumina reflectoarelor, gata sa veniti sa curatati voi mizeria, sigur altii nu vor veni sau se vor instala mediocrii, daca nu cantaretii, cei care nu pot pune in CV nicio realizare.

    Deci unde sunteti? Si ma adresez celor care au fost nominalizati in ZF, in articolul mentionat mai sus: Dan Ostahie (Altex); Lorand Szarvadi (Domo); sotii Fughina (K-Tech Ultra Pro); Dragos Cinca (Flamingo); Simona Fatu (Volksbank); Ioana Curtali (Raiffeisen); Denisa Mateescu (Mastercard); Radu Lucianu (Eurisko); Adrian Dura (ADDV EURORSCG); Dan Balotescu (Media Investments); Alin Tapalaga (Porsche Romania); Dragos Damian (Zentiva); Laurentiu Scheusan (Sindan Actavis); Cornel Marian (Oresa Ventures) sau Florentin Tuca (Tuca si Asociatii). Si voi toti ceilalti care ati aparut in topurile BUSINESS Magazin – “100 de tineri manageri de succes”. Si au fost trei editii pana acum.

  • Sa-l tragem pe Videanu. La sorti




    Unele au fost si au ramas improbabile. De exemplu, cea in care munca la computer este etichetata drept toxica sau aceea cu fabricantii de lenjerie barbateasca care vor realiza, intr-un tarziu, diferentele anatomice dintre un mascul si altul.








    Pe de alta parte, o predictie m-a facut sa ridic sprancenele (nu pot numai una, am exersat): oamenii ar deveni asa de rezervati in privinta procesului electoral, incat participarea la vot scade sub doua procente; in final procesul democratic de participare la vot este abandonat in favoarea unui soi de loterie.

    Foarte buna idee, nu? Intr-o lume murphyanista, trasul unui biletel, al unui pai sau datul cu banul se pot dovedi actiuni mult mai intelepte decat sfatul oricarui consultant, pentru ca divinitatea divinatiei este, fundamental, echilibrata si altruista. Si oricum campania electorala nu-ti prezinta toate fatetele unui candidat, asa ca, in loc de dispute sterile de genul “cine are dreptate si cine este idiot”, mai bine un oftat de “…ghinion, poate tura urmatoare”.

    Ma gandeam la toate astea citind comentariile multe ale cititorilor editorialului de saptamana trecuta, scris de Cristi Hostiuc. Oamenii au reactionat, unii violent, altii blazat, altii sfatosi, la probleme comune, ce tin de dezvoltarea Romaniei sau de traiul in Bucuresti – salarii, imobiliare, comert, trafic, spatii verzi. Toata lumea a ignorat, insa, din cauza grabei, a reflexului umoral pe care ti-l trezeste simpla evocare a unui nume sau a unei situatii, au ignorat sau au atins tangential, ziceam, fundamentele situatiei.

    Fundamentele sunt, de fapt, unul singur: in ultimele doua decenii Romania a avut parte de o administrare asa de rahitica, incat si daca recurgeam la solutia lui Brian Eno cu trasul la sorti, cred ca rezultatele ar fi fost mai bune. Iar cu cei care cred ca politicienii sunt oglinda natiei, incompetenti generati de incompetenta populara nu sunt de acord, pur si simplu pentru ca, personal, cred ca multi oameni au un simt al ridicolului, o buna-cuviinta mult mai dezvoltate decat altii.

    Stiti cum a fost in Romania, asa ca nu insist; as vrea insa sa dau cateva exemple de ceea ce cred eu ca inseamna conducere, administrare responsabila.

    Din ianuarie si pana in iunie 2008 Slovenia a asigurat presedintia Uniunii Europene. Este ceva ce i se intampla unei natiuni odata la un deceniu si jumatate, intr-o Europa cu 27 de membri. Pregatirile slovenilor au inceput insa din 2005: organizare, resurse umane, finantare, logistica, contacte la nivel politic pentru stabilirea prioritatilor si a aliantelor necesare. Cum administreaza Romania relatia cu Uniunea si cum se pregateste, cu cat timp inainte, nu pentru presedintie, ci pentru reuniunile uzuale, vedem cu totii.

    Sa trecem oceanul si sa contabilizam: in New York sunt un milion de elevi. Din milionul de elevi pomenit, 37% nu termina liceul. Jumatate din cei 37% sunt minoritati. In randul minoritatilor sunt mai multi tineri in puscarii decat in licee sau scoli generale. In plus, avem de-a face cu o generatie idiot-tehnicizata, cum ii spun eu, care comunica pe internet, dar este lipsita de abilitati practice si care crede ca mancarea apare singura in frigider.

    Departamenul pentru Educatie s-a aliat, in aceste conditii, cu Verizon si cu Samsung si au iscat programul “Million”, un experiment care isi propune sa atraga tinerii de partea luminoasa a fortei folosind un accesoriu drag tinerilor, telefonul mobil. Tinerii primesc un telefon special conceput, care devine un instrument de comunicare intre elevi si profesori, folosit pentru lucrul la teme si pentru testarea cunostintelor elevilor, totul ambalat intr-un program cu recompense in puncte sau mesaje de la rapperi cunoscuti. Programul poate avea sau nu rezultate favorabile; important este ca oamenii aceia au incercat. Din acest punct de vedere newyorkezii au tras paiul cel bun.

    In alte parti oamenii orbesc. In India, de exemplu, tara care in urma cu doua decenii a aplicat ceea ce se numeste Revolutia Verde, un program de eficientizare a agriculturii bazat pe irigatii, tratamente si selectionarea soiurilor de plante; rezultatul a fost inzecirea productiei de orez intre 1968 si 1998 si triplarea productiei de cereale, cresteri care au eliminat orice temeri de foamete. Mai tarziu autoritatile au deveni mai preocupate de alte domenii, renuntand la sustinerea irigatiilor sau a creditarii fermierilor undeva spre finele deceniului opt. Rezultatul: foametea se face iar simtita, aceasta si pe fondul temerilor de criza alimentara aparute pe plan international. New York Times vorbeste de reducerea suprafetelor cultivate si de sinucideri in randul fermierilor coplesiti de datorii.

    Guvernarea responsabila inseamna sa eliberezi si nu sa ingradesti, sa sustii si nu sa impovarezi, sa anticipezi si nu sa astepti miracole. Suna banal, dar la fel de banal pe cat este si realitatea: mancarea nu creste in frigider, iar comunicarea inseamna mai mult decat un schimb de SMS-uri.

    Cristi a denumit textul sau “Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari”; titlul meu a ramas in aceeasi zona, dar este numai strategie de marketing.

     

  • Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari

    Adriean Videanu a fost pus la zid pentru modul in care a administrat Bucurestiul. Circulatia infernala, santierul rutier fara sfarsit, bordurile, “hidoasele cladiri din sticla” care au luat aerul unor cladiri istorice de acum 100 de ani (nerenovate, mucegaite, pline de molii si gata sa-ti cada in cap, ce-i drept), aprobarile de constructii fara un plan general al Capitalei etc., etc. – toate s-au aruncat in capul lui Videanu. Lucruri adevarate, judecate in absolut. Iar fostul primar si partidul lui, PD-L, au platit in alegeri.
    Eu as vrea sa schimb putin perspectiva.

     

    Credeti ca Bucurestiul s-ar fi dezvoltat atat de mult, daca nu s-ar fi dat aceste aprobari de constructii, ca sa dau un exemplu? Credeti ca investitorii ar mai fi venit daca nu ar fi putut sa-si faca supermarketul in mijlocul orasului? Credeti ca salariile in Bucuresti ar mai fi crescut exponential in ultimii patru ani daca nu ar fi aparut toate aceste cladiri mari de sticla? Credeti ca ar mai fi aparut clasa de milionari din real estate daca nu ar fost date aceste aprobari “permisive”? Credeti ca primariile sau Fiscul ar mai fi strans bani din impozite si taxe daca nu ar fi explodat Bucurestiul ?

     

    Conform statisticilor Bancii Nationale, Capitala a atras 64% din investitiile straine din Romania (45 de miliarde de euro pana acum, din care 35 de miliarde de euro intre decembrie 2004 si aprilie 2008). Nu cred ca in Europa mai este vreun oras care sa se fi dezvoltat atat de mult intr-o perioada de timp atat de scurta. Dar, din pacate, datele statistice nu conteaza in alegeri.

     

    Ganditi-va putin. Suntem cei mai acerbi critici de pe margine, stand relaxati la o terasa noua, cu 1.000 de euro pe luna in buzunar, discutand cu nonsalanta despre o oferta de job dubla (si te gandesti ca neamtul are 1.500-1.700 de euro) si vrem acum sa traim numai langa parcuri, cu verdeata in fata ochilor, fara masini in jur, fara blocuri de sticla, fara manele si numai cu muzica simfonica la geam.

     

    Pai cine sa ne faca oferta daca nu un alt angajator, care tocmai a putut sa gaseasca birouri noi in centru, pentru ca un dezvoltator a primit aprobare sa construiasca acolo si sa “distruga” fie un loc cu verdeata, fie sa obtureze vederea unor locatari.

     

    Avem salarii mai mari pentru ca Bucurestiul si cei care l-au condus si-au asumat, inconstient, o dezvoltare haotica. Adica au permis, sau mai bine zis nu s-au impotrivit unei cresteri desantate, fara un plan, care ar fi trebuit “aprobat de toata lumea”, ca sa nu iasa scandal dupa aia. Si acum ne-am fi certat pe “plan” daca ar fi trebuit sa punem in dezbatere ceva. Haideti sa facem un referendum. O crestere a salariului cu 10% contra unei cladiri in fata Casei Presei. Ce votati?

     

    Daca am fi trimis mall-urile si supermarketurile in afara orasului, cati dintre noi s-ar mai fi dus pana acolo? Oare am fi vrut sa mergem la serviciu (sau am fi mers) daca birourile de sticla ar fi fost la marginea Bucurestiului si nu in buricul targului? Unde sa intre in centru, in casele vechi dar cu “valoare istorica inestimabila” 1.000 de angajati, cati are o multinationala sau un call-center? Am fi avut centre comerciale care pot rivaliza cu orice proiect similar din lume, daca ar fi ramas livada si campul plin de buruieni in locul proiectului Baneasa? Unde sa vina IKEA, in plin camp, fara nimic in jur? Cine aduce mai multi bani? In patru ani Baneasa a devenit un proiect care face cat Casa Poporului, care s-a construit in 15 ani si care nu produce nimic.

     

    Ca sa ai parcuri, sosele bune, facturi mai mici la utilitati, magazine cu toate marcile din lume, salarii mai mari si oferte de job din care sa alegi, trebuie mai intai sa accepti un pret. Sa lasi antreprenorii, dezvoltatorii sa isi ridice afacerea, sa creeze locuri de munca, sa faca business si dupa aia sa incepi sa ai cerinte de dezvoltare publica, comunitara.

     

    Ministrul muncii Paul Pacuraru a afirmat saptamana trecuta la un seminar al Ziarului Financiar ca exista doua Romanii: una a Bucurestiului, care a decolat din punctul de vedere al cresterii economice, si cea a oraselor de grad doi si trei unde nu exista investitii straine. Acest lucru se vede in salarii. In Capitala, salariul minim pentru muncitorii calificati a ajuns la 2.400 de lei, iar in orasele fara investitii salariul sta la 500 de lei.

     

    Pentru Romania nu exista alta sansa de a ajunge din urma, in aceasta viata, Europa Occidentala decat dezvoltarea cu orice pret. Trebuie sa fim realisti. Nu putem fi Elvetia sau Germania sau Franta, unde edilii, guvernantii isi pot permite sa respinga o investitie “poluanta”, o cladire care nu se incadreaza in mediu. Cei din Vest sunt deja bogati, noi nu.

     

    Iar investitorilor le este indiferent daca se duc in Cehia, Polonia, China, Romania sau Bulgaria, Ucraina sau Moldova. Se duc acolo unde gasesc portite si lacune sa poata sa faca afaceri. Pana la urma asta-i atuul nostru.

  • Marele jaf al timpului

    Cei pasionati de science fiction vor fi stiind despre Aelita si povestile ei. Aelita este o printesa de pe Marte si s-a nascut in 1923, creatie a scriitorului rus Alexei Tolstoi. Mie cartea, o istorie despre dragoste si lupta, mi-a oferit mai mult decat nave spatiale, lupte si monstri stelari, m-a facut constient de trecerea timpului.

    Aelita ii povesteste inginerului Los, eroul cartii, doua istorii de dinainte de Herodot, despre cetati omenesti, rase ce se infrunta si despre cum inving nu cei sleiti, ci aceia care au in vine sange tanar, proaspat, dornic, care aleg sa lupte. Cetatile Aelitei au fost stapanite de valuri si valuri de cotropitori, fiecare natie dorindu-si sa traiasca, sa reziste, sa castige timp. Nu valori, nu putere, ci timp. Lupta aceasta a marcat copilul care eram, iar acum, la maturitate, mai regasesc inca sclipiri din povestile Aelitei, pentru ca pun timpul inaintea oricarui alt castig.

    Niko Bellic este eroul principal al recent lansatului joc “Grand Theft Auto IV”, marele titlu al anului 2008, care a fost notat de majoritatea criticilor de specialitate cu note maxime, a stabilit noi standarde intr-o industrie care sufera din ce in ce mai mult de marketing agresiv si de lipsa de imaginatie. In prima zi GTA IV s-a vandut in 3,6 milioane de exemplare, iar valoarea incasarilor a fost de peste 300 de milioane de dolari (specialistii se asteapta ca jocul sa se vanda in 16 – 19 milioane de exemplare in total).

    Sa ne gandim ce inseamna asta pentru sarbi. Grand Theft Auto este una din cele mai de succes povesti ale industriei jocurilor, in ciuda criticilor permanente pe care le-a iscat, din cauza povestilor violente din cele noua editii ale jocului; si nu a fost vorba numai de violenta, ci si de conotatii sexuale sau de lipsa de respect fata de autoritati, ceea ce a iscat valuri tsunami in zona puritana a Americii.

    Am jucat GTA in vreo trei sau patru variante, dar nu este, pentru mine, Jocul. Cu toate acestea trebuie sa recunosc ca am gasit personaje pe care le-am agreat si mi-am dat seama unde castiga creatorii seriei GTA, de unde vine succesul jocului. Este vorba nu de grafica, de scenariu sau de violenta sau de latura sexuala, ci de emotii. GTA ofera jucatorului emotii: o felie de viata, cu dragoste, cu ura, cu conflicte, cu empatie; asta nu stiu puritanii revoltati.

    Pe acest fond cred ca Niko, un personaj construit aparent rece si rau, de fapt prietenos si grijuliu, poate oferi sarbilor, printr-un soi de osmoza sociala greu de explicat dar usor de intuit, un plus de simpatie, de imagine favorabila. O precizare importanta, autoritatile de la Belgrad nu au nici un amestec in poveste si, cunoscand mentalitatile balcanice, nici nu cred ca ar socoti un avantaj prezenta intr-un joc, fie el si cel mai dintre cele mai, a unui element antisocial de origine sarba. Daca facem, insa, necesarele distinctii intre cetateni, autoritati si jucatori, acestia din urma, cei mai multi, oameni normali (retineti, 3,6 milioane intr-o saptamana, aproape 20 de milioane pe durata de viata a jocului) si care probabil habar n-au ce va sa zica Serbia, Croatia sau razboiul din Bosnia, castigul mi se pare a fi evident. Intriga din GTA IV este, desigur, o conventie, in fond scenarisii puteau alege orice alta natie furnizoare de emigranti – de la rusi la asiatici sau sud-americani, iar importante sunt actiunea, feelingul, jucabilitatea jocului si mai putin nationalitatea eroului principal. Daca insa numai un sfert din jucatorii GTA IV vor ramane cu o impresie favorabila despre Bellic si se vor simti indemnati sa caute in plus date despre istoria Balcanilor si nu vor privi cu circumspectie un cetatean sarb in momentul in care il vor cunoaste, se va dovedi ca GTA IV are un neasteptat efect social. Aceasta fara investitii in campanii de imagine, in branding sau rebranding.

    Scriu toate acestea in timp ce radioul imi susura in ureche despre decizii ale guvernului italian legate de emigranti, de expulzari, de tabere ilegale si de oameni cinstiti care sufera din cauza prostiei, a nesimtirii sau a emfazei politicianiste.

    Morala povestii nu este ca magicii softisti romani sa conceapa un joc despre romanii cei cool, joc pe care sa-l distribuim gratuit pentru a ne imbunatati imaginea. Voiam numai sa va aduc aminte ca avem la dispozitie tare putin timp pentru trait si ca ar trebui sa luptati si sa va bucurati de orice moment bun.

    Va doresc sa ajungeti in situatia de a nu mai trebui sa urmariti timpul: creatorul elvetian de ceasuri Romain Jerome vinde cu 300.000 de dolari un ceas care nu indica ora exacta, ci numai daca este zi sau noapte. Isi merita banii, este un obiect frumos, complex, realizat dintr-un amestec de otel recuperat din epava Titanicului combinat cu metal furnizat de santierul unde marea nava a fost construita. Ideea realizarii ceasului vine din faptul ca 80% dintre oameni apreciaza ca timpul este luxul suprem (sunt un individ comun, nu?), dar aproape 70% nu se uita la ceas pentru a afla ora exacta. Numai un consumator cu discernamant poate cumpara ideea elvetienilor – luxul suprem de a nu-ti pasa ce ora este. Intreg stocul de ceasuri Day & Night s-a epuizat in 48 de ore de la lansare.

  • Pearl Harbour si becul

    Dar ati da bani cuiva, unor straini, daca acestia v-ar promite ca ii dau inapoi numai dupa ce muriti? Numai daca esti in urechea cealalta, vor raspunde oamenii.

    La data de 14 aprilie, autoritatile braziliene anuntau descoperirea unui zacamant de petrol, al treilea ca marime, in largul coastei brazilene. Agenta braziliana a petrolului estima la 33 de miliarde de barili rezervele descoperite, ceea ce ar fi plasat zacamantul Carioca dupa terenurile Gawar din Arabia Saudita si Burgan din Kuweit. Pe 16 aprilie un analist al grupului Credit Suisse estima, in cadrul unei conferinte cu clientii, ca o valoare rezonabila pentru zacamant este cu 98 de procente mai mica, adica 600 de milioane de barili fata de cele 33 de miliarde anuntate initial. Haroldo Lima, directorul Agentiei Nationale a Petrolului din Brazilia, care a facut anuntul initial, a precizat doua zile mai tarziu ca estimarea valorii zacamantului a luat-o dintr-o publicatie, iar compania Petrobras a anuntat ca are nevoie de cel putin trei luni pentru a determina cantitatea disponibila. Carioca a devenit o “afacere” in numai doua zile, cu preturi de actiuni care cresc si se prabusesc, cu procurori care ancheteaza declaratii, cu avocati care apara si cu analisti care analizeaza. Indiferente la declaratiile oficialilor, ale procurorilor si ale analistilor, pietele o tin una si buna, declarandu-se emotionate de scaderea dolarului si de un “neasteptat” declin al rezervelor de benzina si de titei din Statele Unite. Rezultatul: la 17 aprilie, petrolul ajungea si la New York si la Londra la peste 115 dolari/baril, un “all time high” care, desigur, va fi depasit de mai multe ori in perioada scursa intre momentul scrierii textului meu si data la care il veti citi.

    Cred ca a venit momentul sa va explic ce e cu intrebarile de mai sus. Aceasta pentru ca situatia aceea cu o ureche sau alta se schimba radical daca inlocuim zecile de mii de kilometri de mai sus cu distanta de la pamant la luna si terenul de fotbal cu suprafata explorata de Neil Armstrong si Buzz Aldrin la prima aselenizare, in 1969.

    Si datele problemei cu bani sunt altele daca precizez ca este vorba de o asigurare de viata. Diferenta o fac identitatile si identificarile, o face contextul, este generata de gradul de interes al individului/grupului si modul in care ii este/le este afectata viata.

    Si chestiunea este valabila si in Brazilia, unde, daca apreciem ca toata lumea a fost de buna credinta si ca procurorii se agita de pomana, putem intelege si exaltarea lui Haroldo Lima si prudenta celor de la Petrobras, si lipsa de reactie a pietei.

    Sa ma ierte Haroldo Lima, dar ii spun ca are un mod rudimentar de gandire, caracteristic de altfel lumii grabite, nervoase, nerabdatoare si idioate in care traim. Problema lui Lima nu era sa se bata cu arabii in valori de zacaminte, ci sa anunte, sa se bucure cu masura, sa administreze, intr-un cuvant, situatia. Problema pe care am regasit-o la recenta “ora a Pamantului”, adica momentul acela cand ar fi trebuit sa stingem becurile in casa. Unii grabiti, nervosi, nerabdatori sau idioti au contestat actiunea, invocand faptul ca nu cred in in¬calzirea globala sau in cei ce propovaduesc ecologismul, si ca atare aprinsul becurilor ar fi de fapt miscarea potrivita. Le zic ca stinsul sau aprinsul becului la ora fixa nu are nici o importanta si nici fronda aiurea; aici este vorba de relatia individului cu planeta intreaga si mai este vorba de privitul propriului copil in ochi, peste ceva timp. Petrolul lui Haroldo Lima este, oricat ar fi el, un depozit descoperit prea tarziu. Asa cum prea tarzie mi s-a parut, la vremea ei, descoperirea titeiului caspic.

    Piata va decide pretul petrolului, iar mana aceea invizibila a lui Adam Smith va actiona (chiar daca Stiglitz o tine de maneca, zic cu un zambet). Adevarata problema nu este daca pretul este prea mare sau prea mic, daca brazilienii au sau nu al treilea zacamant al lumii sau daca o conducta va strabate Baraganul, ci relatia individului cu petrolul. Cu restul lumii.

    Cum certitudinile vin de regula prea tarziu, inutil de tarziu, democratie reala este cand alegi sa stingi becul cate un pic in fiecare zi pentru ca este posibil ca planeta sa se incalzeasca, fara sa-i bagi pe gat asta cuiva. Altfel ar fi o amestecatura la care se pricep prea multi, dar din care putini ar intelege ceva. Cam ca in istorioara urmatoare: Doi insi intr-un bar, unul tocmai fusese martor la atentatele din 11 septembrie. “A fost ca la Pearl Harbour”, zice acesta. “Ce-i asta, Pearl Harbour?”, intreaba celalat. “A fost cand vietnamezii au bombardat un port si asa a inceput razboiul din Vietnam”, replica celalalt, doct.

  • Iadul si increderea

    Am citit undeva ca iadul este un loc al dezmatului culinar – o mare masa plina cu toate bunatatile posibile, la care oamenii stau cate doi, fata in fata. Fiecare are o furculita suficient de lunga pentru a-l hrani pe cel din fata, dar prea lunga pentru a se putea hrani pe sine. Mancatul devine o chestiune de incredere, pentru ca ar trebui sa-i dai hrana celui din fata pentru a fi satul. Iar in iad nimeni nu are incredere in cel din fata si fiecare sufera de foame in fata mesei incarcate.

    Mi-am adus aminte de istorioara aceasta ascultand la radio toata tevatura cu flacara olimpica si protestele pe care politica chineza din Tibet le-a iscat in drumul flacarii aprinse o singura data de soare si in restul timpului de la torta de rezerva. Pentru ca relatia China – restul lumii se bazeaza in prezent pe un soi de incredere in care sunt implicate seturi de furculite cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valuta veti fi vrand. Pe increderea iscata din credinta naiva ca un vocabular comun este un fundament la fel de puternic ca si convingerile, ca interlocutorul din fata gandeste la fel ca tine, dar numai pentru simplul fapt ca il ai in fata si pentru ca la un moment dat sau altul ai colaborat cu el. Voi evita sa spun care este opinia mea in legatura cu acest subiect, pentru ca nu sunt persoana publica si, ca individ, nu contez.

    Voi spune in schimb ca inaltatoarele cuvinte de la inceputul textului ii apartin lui Adolf Hitler, care comenta astfel deschiderea Jocurilor Olimpice de vara de la Berlin din anul 1936. Si atunci s-a vorbit de boicot in Statele Unite, asa cum boicotul a aparut si in ecuatia Olimpiadei de la Moscova din 1980 pentru invazia din Afganistan, asa cum boicotate au fost, pentru varii motive si de catre varii state, si olimpiadele din 1956, 1964, 1968, 1972, 1976 sau 1984 (o editie de exceptie pentru Romania, singura tara din blocul estic care a avut o delegatie la Los Angeles).

    Pentru unii este simplu – cei de la influentul blog Huffington Post cred ca jocurile nu vor fi boicotate. Pentru ca printre sponsorii Olimpiadei se numara mari corporatii internationale, care platesc milioane pentru a-si face publicitate la Beijing, care au in China unitati de productie si care au nevoie si de colaboratorii si de consumatorii chinezi. Observatia unui analist de la BBC pune punctul pe i: “Chinezii au ajuns la concluzia ca interesele economice ale Vestului primeaza in fata democratiei, si cine poate sa-i blameze pentru asta?”. La mijloc, un Dalai Lama care, conform relatarilor din ziua in care scriu acest text, sprijina desfasurarea jocurilor in China; afirmatia nu poate fi interpretata decat prin permanentul mesaj pacifist al budismului si functia spirituala a liderului sau.

    Nu poti sa nu le dai dreptate tuturor, ba chiar poti sa intelegi atat demersurile marilor corporatii implicate in jocurile economice din spatele Olimpiadei, cat si actiunile politicienilor care asaza propriile interese inaintea oricarei actiuni.

    Si nu putem ignora, chiar daca suntem sau nu de acord cu ea, si optica autoritatilor chineze; as invoca in acest sens amintirile unui politician roman care povestea undeva despre intalnirea dintre un ministru de externe chinez si regretatul Ion Ratiu undeva la inceputul deceniului trecut. La un moment dat liderul taranist a inceput sa discute despre piata Tien An Men, iar ministrul a replicat scurt ca in fiecare an populatia Chinei creste cu 20 de milioane de oameni, cat populatia Romaniei. Si ca toti acesti oameni au nevoie de locuri de munca, de locuinte si de mancare si ca autoritatile chineze nu-si permit sa scape lucrurile de sub control.

    Discutiile despre politizare si cele despre interesele economice din spatele olimpiadelor nu-si mai au rostul; capitalismul a schimbat nu numai spectacolul intrecerii sportive, ci si ideologii care pareau de neclintit. Guvernul chinez a anuntat ca, dupa protestele iscate la trecerea flacarii olimpice prin Londra si Paris, va recurge la serviciile unei agentii de relatii publice, care sa imbunatateasca imaginea Chinei pana la deschiderea jocurilor in luna august. Greu de crezut ca va exista vreo companie care sa tina un asemenea pariu si sa incerce sa cosmetizeze imaginea Chinei. Si, cosmetizata sau nu, dar luminata de flacara olimpica si de ceea ce competitia olimpica trebuia sa marcheze, adica transformarea statului asiatic intr-o putere economica conectata la sistemul capitalist al valorilor, imaginea Chinei nici macar nu mai apartine Beijingului.

    Cel care trebuie sa se schimbe este chiar capitalismul.