BusinessMagazin

Tag: Cover story

  • Sătul de Bucureşti? Locuri din ţară unde puteţi începe o viaţă nouă

    Dacă în 2009, primul an al crizei, numărul celor care şi-au schimbat domiciliul a fost în media obişnuită, de circa 350.000 de oameni, în 2010 valoarea a crescut la un uluitor 458.995 de persoane, practic un judeţ de dimensiunea Aradului, a Buzăului sau Botoşanilor s-a mutat. Ce opţiuni are un bucureştean sătul de aglomeraţie, de şmecheri, de poluare sau de orice altceva, unde poate merge şi ce afaceri poate să pornească? Cam 25.000 de oameni fug anual din Capitală, chiar dacă pentru unii schimbarea de buletin este la o aruncătură de băţ distanţă de marele oraş, în Ilfov, de exemplu. Împlinirea visului de a pune pe picioare o afacere proprie, o viaţă mai liniştită, un aer mai puţin poluat sau pur şi simplu o oportunitate în carieră sunt motive la fel de bune pentru a părăsi Capitala şi a construi o nouă viaţă într-un alt oraş.

    “Am fost surprinsă de firma de consultanţă care mi-a propus o întâlnire (…) Am ales atunci repede, dar numai după ce am aflat toate informaţiile disponibile. N-am regretat niciodată”, povesteşte Camelia Dragomirescu, director de marketing la Ambient, afacere dezvoltată de antreprenorul Ioan Ciolan. Pentru această slujbă, Camelia Dragomirescu a dat Bucureştiul pe Sibiu, deşi în 2010, după cum spune chiar ea, avea o slujbă complexă în top management la Pepsi – execution performance manager, “o funcţie cu nume încâlcit, care practic însemna că auditam respectarea regulilor de marketing şi mercantizare de către colegii din vânzări şi distribuitori”. Ea este numai unul dintre cei şase manageri pe care antreprenorul român i-a convins să meargă în oraşul din inima ţării, venind din poziţii de conducere în companii din Capitală.

    Directorul de resurse umane al Ambient, Judith Kis, are o experienţă aparte: deopotrivă a statutului de angajat care s-a relocat, dar şi a antreprenorului, întrucât soţul ei, Alex Balog, a renunţat la funcţia de director general la firma de betoane a concernului Strabag pentru a pune pe picioare o afacere de familie la Sibiu.”În octombrie 2009, după naşterea celui de-al doilea copil, am început să fim mai deschişi către oportunităţi care să ne aducă mai aproape de familie şi de cultura germană”, povesteşte ea. În Bucureşti, cred ei, le-ar fi fost mai greu cu doi copii, iar oportunităţile de a găsi o bonă vorbitoare de limba germană erau reduse. Or, acest lucru era foarte important pentru ei: “Vorbim trei limbi în familie: germana, maghiara şi româna”. În acea perioadă, Alex Balog a primit câteva contracte de consultanţă în zonă, Judith era în concediu pentru creşterea copilului, iar schimbarea a fost uşoară.

    Pe lângă Sibiu, pe lista oraşelor care trezesc interesul celor care vor să se relocheze se plasează la loc fruntaş Timişoara, fapt deloc neaşteptat, din prisma PIB-ului zonal mare (al doilea la nivelul întregii ţări), a numărului ridicat de investiţii străine atrase, a şomajului scăzut, a apropierii geografice de Vest. Judeţul Timiş este fruntaş în clasamentul noilor locuri de muncă create prin investiţii în 2011, cu 1.052 de slujbe noi, urmat de Prahova (928), Satu Mare (960), Tulcea (686) şi Caraş-Severin (659). Judeţul mai are, aşa cum arată datele transmise de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, cel puţin un atu important: zece capitale europene sunt situate pe o rază de aproximativ 500 km.

    Alegerea unui loc anume pentru cei ce vor s-o ia de la zero ţine, în general, de ce anume îşi doreşte fiecare, spun, la unison, atât cei care au făcut acest pas, cât şi profesionişti din domenii variate – de la transport şi logistică până la real estate. Recomandarea antreprenorului Adrian Crivii, care a clădit firma de evaluare Darian, are două componente.

    Pentru cei dornici să facă afaceri, tot oraşele mari – cum sunt Cluj,Timişoara, Braşov, Oradea – vor constitui o alegere potrivită, având o calitate a vieţii mai bună decât la Bucureşti şi condiţii de dezvoltare potrivite. “În general, oraşele din Vestul ţării sunt mai dezvoltate şi pregătite pentru investitori însă şi preţurile imobiliarelor sunt mai ridicate”, apreciază Crivii.

    “Oportunităţi mari, dacă avem în vedere valorile proprietăţilor imobiliare, sunt în sud şi estul ţării, dar aici mentalităţile, societatea, autorităţile sunt mai puţin pregătite pentru investiţii.” Pe de altă parte, continuă Crivii raţionamentul, avantajul evident al oraşelor mai mici este faptul că timpul are viteza mai redusă, în concordanţă cu dimensiunea oraşului. “Bucureştiul oferă cea mai trepidantă şi provocatoare viaţă, oportunităţi profesionale mai mari, evenimente culturale şi de petrecere a timpului liber, dar şi preţuri pe măsură”, spune Crivii.

    În privinţa unei destinaţii alese pentru relocare, “în general, un răspuns aşteptat ar fi Timişoara, Cluj, Constanţa sau orice oraş mare care are potenţial de dezvoltare, dar unde nu prea văd care ar fi diferenţa faţă de Bucureşti – aglomeraţie mai mică, stres mai puţin, acces mai uşor la infrastructură şi la network”, spune Cătălin Olteanu, director general al firmei de logistică FM Logistic. El punctează însă că în aceste situaţii, nou-veniţii trebuie să înfrunte concurenţa din partea celor care au crescut şi s-au format în acele oraşe.

    Eşti sătul de Bucureşti?

    Ce oraş ai alege ca să începi o nouă viaţă?

  • Cum ar fi să-ţi tipăreşti ficatul acasă? Revoluţia imprimantelor 3D

    Este deja folosită în producţia mondială şi începe să-şi facă loc acum şi în viaţa de zi cu zi, în medicină sau în artă. Impactul şi efectele pe care le-ar putea avea asupra lumii şi asupra felului în care se produc şi se cumpără obiecte sunt însă nebănuite.

    ,,Ceai, Earl Grey, fierbinte.” Cu siguranţă vă amintiţi celebra replică a căpitanului Jean-Luc Picard din Star Trek atunci când cerea computerului băutura preferată şi apoi aştepta ca aceasta să se materializeze din nimic. Replicatorul, căci aşa se numea computerul cu pricina, primea comanda vocală şi o procesa prin intermediul unei aplicaţii software, putând crea practic orice obiect cerut. Oricât de imposibil sună, scenariul demn de orice film sau serial SF este mai aproape de realitate decât vă imaginaţi.

    Tehnologia de imprimare tridimensională, folosită la nivel industrial în lume de mai bine de un deceniu, începe acum să-şi facă loc la o scară mai mare, inclusiv în casele oamenilor. {i vă poate furniza nu ceaiul, dar ceaşca din care să vă beţi ceaiul în fiecare dimineaţă. Chiar şi casele în sine ar putea fi tipărite cu o asemenea imprimantă de mari dimensiuni, după spusele unui inginer profesor de la University of Southern California. Behrokh Khoshnevis vorbea anul trecut, cu ocazia unei prezentări susţinute la TEDx, despre o imprimantă de mari dimensiuni care ar putea să tipărească o locuinţă personalizată până la cel mai mic detaliu pentru a corespunde pretenţiilor viitorilor proprietari. Nimic nou, prototipul imprimantei create de el a tipărit încă din 2005 un perete de un metru şi jumătate lungime, un metru înălţime şi 15 centimetri grosime, “cel mai marcant perete din istorie de la Marele Zid Chinezesc încoace”, aşa cum l-a numit chiar Khoshnevis. O casă cu suprafaţa de aproximativ 200 de metri pătraţi ar putea fi tipărită astfel în mai puţin de o zi.

    Posibilităţile sunt, cel puţin teoretic, nelimitate. Nu numai că pot fi tipărite cu o imprimantă 3D obiecte dintre cele mai variate, de la componente pentru avioane, automobile sau dispozitive electronice şi până la căni sau obiecte decorative, dar tehnologia este regăsită inclusiv în medicină, unde se experimentează în prezent tipărirea de ţesut moale şi, într-un viitor nu foarte îndepărtat, chiar şi de organe. Prin urmare, o nouă revoluţie industrială este la un pas de realitate şi are toate şansele să atragă după sine şi o revoluţie a inovaţiei.

    Înainte de toate însă, trebuie explicat cum funcţionează tipărirea în format tridimensional. De la sine înţeles, procesul porneşte într-un soft din calculator (nume precum AutoCad, 3D Max, Rhino sau SketchUp fiind printre cele mai des întâlnite) unde are loc modelarea tridimensională a obiectului care se vrea tipărit. Pasul următor este tipărirea propriu-zisă, cu o imprimantă specială.

    Există în prezent mai multe tehnologii prin care un obiect oarecare poate fi realizat 3D. Una dintre ele, cea mai frecvent întâlnită de altfel şi totodată şi cea mai ieftină, este tipărirea cu material plastic, cunoscut de specialişti sub numele de ABS (acrilonitril-butadien-stiren). Imprimanta modelează plasticul şi îl picură strat cu stat în forma dorită. O alta, mai costisitoare atât din punct de vedere financiar, cât şi al timpului necesar realizării produsului finit, dar şi mult mai precisă şi detaliată, este tipărirea în format tridimensional folosind un praf compozit pe care imprimanta îl modelează cu ajutorul unui aditiv. Şi nu în ultimul rând, mai există şi posibilitatea prelucrării unor răşini speciale cu ajutorul luminii sau laserului. Orice obiect care poate fi desenat într-o aplicaţie software sau chiar scanat cu un scanner 3D, care fotografiază practic obiectul din mai multe unghiuri pentru a crea o imagine tridimensională, poate fi tipărit cu o imprimantă 3D. Nenumărate companii au adoptat în ultimii ani tehnologia în producţia pe care o desfăşoară, fie şi numai pentru prototipuri realizate într-un timp infinit mai scurt decât prin metode tradiţionale, lucru care nu face decât să grăbească procesul de producţie, fie chiar pentru diverse componente încorporate în produsele pe care le comercializează.

  • Economia hipsterului. Analiza unui fenomen social şi cultural

    În The Hipster Handbook, cartea de căpătâi care mai risipeşte cât de cât din ambiguitatea pe care o generează hipsterii, hipsterul e socotit drept o persoană cu preferinţe, atitudini sociale şi opinii socotite a fi cool de către cei cool. Deşi, după cum susţine documentul, cool nu mai e un cuvânt prea folosit de hipsteri, noul său sinonim fiind deck. Deşi îşi consumă existenţa în rândul maselor mari de oameni, nu consideră că ar face parte din ele şi cataloghează drept kitsch tot ce e pe gustul mulţimii. Finalmente, se spune despre hipsteri că nu ar avea un procent mai mare de 2% de grăsime din masa corporală.

    Asta ar fi definiţia din manual. De aici şi până la ce e pe teren e totuşi cale lungă. Spuneam că liniile în care s-ar putea încadra tinerii din această categorie sunt cât se poate de ambigue pentru că, asemeni masonilor, însăşi esenţa de a fi hipster e aceea de a nu-ţi recunoaşte apartenenţa la categorie. La hipsteri e ceva mai greu, dat fiind că îi trădează tocmai stilul lor de viaţă. Ascultă acelaşi gen de muzică, mai ales indie, frecventează aceleaşi locuri şi au cam aceleaşi gusturi vestimentare. Iar profilurile lor de Facebook sunt pline de poze bizare, dar care, bineînţeles, contribuie la crearea identităţii lor, mai ales în faţa celorlalţi.

    Cristina împlineşte în vară 25 de ani. A absolvit Matematica, dar a înţeles, după patru ani de facultate, că nu e tocmai pe gustul ei şi că trebuie să facă altceva, aşa că s-a apucat de litere. Nu a lucrat niciodată pentru că nu ştie exact ce vrea. Este înaltă şi slabă, poartă ochelari şi spune că a moştenit “fashion sense-ul” de la mama ei. Pare mereu răvăşită, însă îşi alege atentă hainele de fiecare dată când iese în oraş. Locuieşte într-o mansardă vintage de pe lângă Arcul de Triumf şi se arată încântată de parcurile din nordul oraşului şi de liniştea de pe străduţa pe care locuieşte. Spune chiar ea că să fii hipster e relativ ieftin, din punct de vedere economic, şi chiar simplu, din cel social, pentru că te îmbraci şi comporţi de parcă n-ai niciodată bani. “Să n-ai într-adevăr bani într-o zi e chiar un avantaj. Te scuteşte de disimulare”, spune ironic Cristina. La nici un an de la startul masterului, şi-a dat seama că România nu mai e pe gustul ei. Aşa că a decis să plece cu o bursă de un an în Slovacia, unde să cunoască oameni noi, o cultură diferită şi să iasă, măcar temporar, din rutina tot mai apăsătoare din ţară. Şi după pozele care însoţesc cea mai recentă postare a sa de pe Facebook – “în sala de calculatoare a intrat o fată care miroase puternic a iarbă. M-a făcut să-i zâmbesc frumos” – pare că şi-a găsit locul în noua sa casă. Spune că hispterii îşi petrec o bună parte din timpul liber în Photoshop pentru că nu postează imagini needitate. Şi, da, vorbeşte despre ei la persoana a treia: “îşi pierd vremea în Photoshop şi citind cărţi dubioase, dar fără de care nu-şi pot lărgi cercul social. Hipsterii pierd mai mult vremea prin baruri decât prin cluburi. în cluburi e prea gălăgios şi nu pot povesti despre cărţile pe care le-au citit”.

    Spune că nu e scump să fii hipster şi că singurul efort financiar pe care l-a făcut a fost să-şi cumpere un aparat foto D-SLR ca să facă poze frumoase. Mulţi s-au plictisit însă de pixeli perfecţi şi şi-au cumpărat o cameră foto pe film la cinci lei de la ruşi: “Toate pozele arată varză acum, dar sunt cool în repere hipstereşti”. Cristina încă trăieşte din banii părinţilor, dar şi-a construit un stil de viaţă care să-i permită să nu aibă nevoie de prea mulţi. Foloseşte doar transportul în comun, merge mult pe jos, nu fumează şi evită ieşirile în localuri prea scumpe. îşi completează ţinuta cu tenişi şi nu ezită să intre în magazine second-hand pentru a-şi găsi îmbrăcăminte vintage. După cum puncta Anca, designer de la un nou brand, Bipolar, care a lansat o linie de tricouri retro-cool, pentru revista The One, hipstereala se mulează perfect pe tânărul român, ca o cămaşă în carouri pe un trup slab de purtător ironic de mustaţă, ce se distrează în stil new age infuzat cu puţin vintage. “Totul e ironic şi la zeflemea. E cu haz de necaz, cum ne place nouă românilor. De la mustăţile ironice de porn star de anii ’80 şi colanţii neon, hidoasele borsete sau cămăşile de tăietor de lemne şi până la ochelarii de vedere purtaţi ca accesoriu, totul e un regal de ironie.” Cristina e convinsă de crezul în care se regăsesc cei de vârsta sa – “Munca te îndobitoceşte” – de aceea sunt mult mai preocupaţi de dezvoltarea lor personală. Hipsterii citesc mult, deci ştiu multe. De aceea, spune Cristina, toţi vor să se angajeze la librăria Cărtureşti, deşi salariile sunt de nimic: “Ei stau prost cu principiul conservării, dar dacă ar avea bani, i-ar cheltui pe multe chestii care ţie poate ţi s-ar părea dubioase şi inutile”.

  • Cine ar putea fi noul director al Renault şi care e strategia francezilor pentru România

    Articolul a fost publicat în luna ianuarie 2012.

    Strategia Renault pentru România e să rămână aici, să-şi consolideze poziţia şi să-şi folosească eficient capacităţile de producţie, afirmă Carlos Tavares, directorul de operaţiuni al grupului Renault: nu numai că nu se pune problema ca francezii să plece, dar România e un exemplu de urmat pentru celelalte uzine ale grupului, iar locul ei în strategia grupului va rămâne foarte important.

    Subţire, cu ochi albaştri sfredelitori şi economie de gesturi, pare mai curând un neamţ ori austriac. După vorbă, ar fi sigur născut în Franţa. În realitate e de origine portugheză, îl cheamă Carlos Tavares şi vara trecută a preluat conducerea operaţiunilor grupului Renault din toată lumea, între care şi cele din România, unde a venit acum pentru prima dată, ca să cunoască direct mersul lucrurilor. “Am avut plăcerea ca în această dimineaţă să felicit echipa de la Dacia pentru excelenţa muncii sale”, spune ceremonios portughezul, pentru ca mai târziu în cursul interviului cu noi să revină la idee, felicitând iarăşi angajaţii pentru faptul că Dacia e cea mai vândută marcă din România, cu 35% din piaţă, iar Renault e pe poziţia a treia: “Acestea sunt rezultatele talentului şi ale muncii încordate depuse de români, precum şi ale calităţii produselor fabricate aici şi recunoscute de piaţă”.

    CARTE DE VIZITA PENTRU RENAULT (GALERIE GRAFICE)

    Noul COO a fost numit în funcţie după demisia, în aprilie anul trecut, a lui Patrick Pélata, care şi-a asumat pierderile de imagine după scandalul de spionaj industrial legat de maşinile electrice ale Renault, în cursul căruia compania şi-a concediat nejustificat mai mulţi directori. “Numirea lui Carlos Tavares e primul pas spre întărirea managementului Renault. El ştie industria auto în toate dimensiunile ei”, suna comunicatul lui Carlos Ghosn ulterior deciziei de a-l aduce de la Nissan pe inginerul Tavares, responsabil de divizia pentru pieţele americane, în mandatul căruia compania a ajuns de pe al treilea pe primul loc în Mexic după cota de piaţă.

    Vizita lui Tavares s-a întâmplat concomitent cu publicarea de către companie a primelor fotografii oficiale cu versiunea de serie a viitorului model Dacia Lodgy, contemplat în aceeaşi zi şi de preşedintele Traian Băsescu la Centrul de Design Dacia Renault. Lodgy, care va fi lansat oficial la Salonul Auto de la Geneva din martie şi disponibil pe piaţă în a doua parte a anului, e al şaptelea model din gama Dacia lansat după de la venirea în 1999 a Renault în România. E însă primul model care nu va fi produs la Mioveni, ci la noua uzină de la Tanger, în Maroc, unde grupul francez a investit în acest scop circa un miliard de euro.

    Comparaţia inevitabilă cu România, unde toată investiţia de până acum a Renault e de până în 1,8 miliarde de euro, precum şi faptul că în Maroc (de data aceasta la Casablanca) se mută şi o parte din producţia modelului Sandero au fost deja de-ajuns pentru ca o parte a publicului de la noi să fie încercat măcar de regrete, dacă nu de-a dreptul de spaime: nu cumva, după Nokia, pleacă din România şi Renault? Iar obişnuinţa de a pune răul înainte a umplut forumurile de pe net cu lamentaţii anticipate, având în vedere nu doar că Dacia e unul dintre puţinele branduri româneşti care s-au dezvoltat după 1989, dar mai ales că Automobile Dacia este principalul exportator al ţării, susţinând circa 10% din exporturile României, în condiţiile în care acestea au preluat rolul de motor al economiei în anii de criză.

    DINASTIA DE LA MIOVENI (GALERIE FOTO)

    Carlos Tavares exclude ferm ideea că Renault ar putea părăsi România. “Strategia noastră pe piaţa românească e să rămânem şi să ne consolidăm poziţia, pentru că suntem credibili, pentru că Dacia e o marcă românească şi pentru că e normal ca prin calitatea şi competitivitatea produselor să atragem clienţi”, afirmă el. “Locul României în strategia Renault va rămâne foarte important, iar echipa de aici are o mare răspundere, atât prin prisma rezultatelor obţinute pe piaţă, dar şi pentru că este un exemplu de performanţă pentru restul uzinelor grupului, prin atitudinea de campioni şi dorinţa de a face lucrurile mereu mai bine”, eclară Tavares. Concret, “vom continua să folosim în modul cel mai eficient capacităţile industriale pe care le avem aici, astfel încât să fie menţinut un ritm de producţie de circa 300.000 de unităţi pe an”.

  • Va fi 2013 anul furtunii perfecte?

    DUPĂ CE AU PĂCĂTUIT ANI LA RÂND PRIN OPTIMISM EXAGERAT, economiştii şi analiştii financiari s-au apropiat tot mai mult de extrema cealaltă din 2009 încoace, prezicând pentru fiecare an care a urmat evenimente care nu au avut loc – fie depăşirea crizei printr-o întoarcere la creştere economică durabilă, fie diverse catastrofe – destrămarea zonei euro, revolte sociale de proporţii, prăbuşiri ale pieţelor financiare, căderea SUA în recesiune, intrarea Chinei în criză, conflicte militare multilaterale. Sau măcar pomenind de eventualitatea lor, ca să nu rişte să rateze ocazia de a le fi prevestit.

    Comună în toate aceste previziuni eronate a fost, mai mult decât dorinţa de a se impune pe piaţa ideilor cu câte un scenariu de efect, speranţa nerostită că anul care urma să vină (respectiv 2010, 2011, 2012) ar fi putut aduce, în fine, o tranşare a problemelor crizei, cu o cotitură decisivă, fie ea şi violentă, dincolo de care Criza cu C mare să poată fi depăşită prin înlocuirea vechii paradigme (creştere pe deficit şi datorie, economia financiară prosperând în dauna economiei reale, uniuni monetare disfuncţionale) cu una nouă, mai sănătoasă.

    Acum, pentru prima oară de la începutul crizei, nu am mai văzut nicio previziune care să anunţe ceva decisiv pentru 2013. Atât analiştii, cât şi publicul au înţeles că nerăbdarea din anii trecuţi nu mai are obiect: pe de o parte, nimeni nu mai crede că schimbarea de paradigmă mai sus pomenită mai poate avea loc în doar câteva luni, fie ele şi 12 luni; pe de altă parte, acţiunile Rezervei Federale, ale Băncii Centrale Europene, depăşirea “piscului fiscal” în SUA şi primii paşi concreţi spre Statele Unite ale Europei au făcut să dispară frica de un nou crah bursier ori de o explozie de proporţii a tensiunilor sociale acumulate din cauza austerităţii, dar în acelaşi timp au făcut să dispară şi speranţa că dezechilibrele rezultate din anii de dinainte de criză s-ar mai putea rezolva fără continuarea corecţiilor dureroase în nivelul de trai al cetăţenilor din Europa şi America.

    UN AN DE TRANZIŢIE. Noţiunea de “furtună perfectă” a fost an de an vehiculată de pesimiştii din categoria lui Nouriel Roubini, înţeleasă drept o iminentă combinaţie distructivă între mai mulţi factori de risc care lovesc în acelaşi timp (intrarea în incapacitate de plată a mai multor ţări din zona euro, intrarea SUA în recesiune ca efect al crizei fiscale, un război în Orientul Mijlociu, o încetinire marcată a creşterii în pieţele în curs de dezvoltare). Acum însă, din discursul casandrelor a dispărut prevestirea unei “furtuni” iminente pe pieţele financiare, devenită improbabilă graţie abundenţei de bani virtuali produşi de băncile centrale şi graţie faptului că Germania, nu doar pentru că în 2013 are alegeri generale, a arătat clar că vrea să apere cu orice preţ unitatea zonei euro.

    “Riscul unei ieşiri a Greciei din zona euro sau al pierderii accesului pe pieţele financiare pentru Spania şi Italia s-a redus pentru 2013. Dar criza fundamentală din zona euro nu a fost rezolvată şi încă un an de tergiversări ar putea reînvia aceste riscuri într-o formă virulentă în 2014 sau mai târziu”, scria în decembrie Nouriel Roubini într-un comentariu pentru Project Syndicate. Problema n-ar mai fi deci acum de a vindeca o boală acută, ci de a trata una cronică, întrucât criza din zona euro va persista şi în următorii ani: cum chestiunea datoriilor, recuperarea competitivităţii, restructurarea băncilor şi unificarea fiscală şi bancară a Europei au nevoie de timp, creşterea economică va continua să fie frânată de politicile de austeritate, de lipsa de resurse a băncilor pentru împrumuturi şi de moneda euro prea puternică, crede Roubini. “Mai mult, recesiunea de la periferia zonei euro s-a întins acum spre centrul zonei euro, cu o reducere a creşterii în Franţa şi stagnare în Germania, din moment ce economia în pieţele ei de export fie cade (restul zonei euro), fie încetineşte (China şi restul Asiei).”

  • Personalitatea anului 2012: EXPANTREPRENORUL

    Simplu spus, 2012 a fost poate unul dintre cei mai cenuşii ani ai capitalismului post-revoluţionar. La finele anului trecut ne exprimam credinţa că anul 2012 va fi primul an de capitalism adevărat în România. După atâţia ani de scădere, de ajustări, de reduceri, ar fi fost de aşteptat ca şefii de companii şi antreprenorii să încerce să câştige bani. Să câştige bani din afaceri şi nu din falimentarea companiilor sau din alte artificii apărute în criză. Să regăsească ideile de bază ale unei afaceri, să motiveze echipe, să creeze şi să impună produse. Nu a fost aşa, din păcate.

    Dar am descoperit, în 2012, câteva poveşti excepţionale ale unor oameni care au venit în România şi au dezvoltat aici afaceri. Oameni pe care nu i-a descurajat nici mediul social, politic sau economic nu foarte prietenos, nici lipsa de corectitudine, nici jocurile de culise, ca să nu mai vorbim de amănunte cum sunt cunoaşterea limbii sau a cutumelor societăţii. Şi au reuşit.

    Este vorba de cei pe care i-am denumit pe copertă “expantreprenori”, antreprenorii de origine străină din România. Am descoperit hotărâre, iniţiativă şi optimism. Au poveşti interesante şi au îmbogăţit vocabularul limbii române. Sunt dovada vie a globalizării şi pionierii unei lumi fără graniţe. Criticii ne vor reproşa că o parte din expantreprenori lucrează în zona gri a economiei sau în interiorul unor enclave, al unor grupuri de interese. Le răspundem că nici procentul românilor care lucrează aşa nu este de neglijat. Şi nu sunt aceştia eroii textului nostru.

    Dar ce se poate spune despre Jabbar Kanani, libanez de origine azeră, care a clădit cea mai interesantă formă de companie agricolă pe care am întâlnit-o şi care pune în mişcare o cincime din agricultura românească? Compania sa este un model pentru alţi antreprenori, veriga lipsă care, activată şi multiplicată, ar transforma agricultura dintr-un clişeu, un concept golit de sens, într-o afacere veritabilă. Agricover, compania lui Kanani, face legătura dintre fermieri şi procesatori. Pe de o parte sunt 3.000 de fermieri, cărora le asigură cele necesare activităţii – bani, seminţe, carburant, animale de crescut. În cealaltă parte, avem 110 procesatori care cumpără produsele. Între ei, Kanani şi o cifră de afaceri care a crescut în mod constant chiar în perioada crizei şi care va ajunge în curând la un miliard de lei.

    Sau Wargha Enayati, fondatorul reţelei de clinici private Regina Maria, acum acţionar minoritar al businessului evaluat la circa 35 de milioane de euro pe an. Nu a venit în România ca să facă afaceri. Deşi a crescut în Germania, la scurt timp după începerea facultăţii şi-a spus că vrea altceva, că vrea să aibă un drum diferit de al celorlalţi. “Mi-am zis să vin în România pentru că primul cap încoronat care a aceeptat religia Bahá’í a fost Regina Maria.” În primul an a stat în Suceava. Era 1983, iar şocurile au venit unul după altul. “Aveai apă numai de două ori pe săptămână, stăteai pentru o bucată de caşcaval ore în şir la coadă.”Wargha Enayati îşi aminteşte că se înghesuiau patru studenţi într-o garsonieră şi bifau zilnic pe un calendar câte zile mai au de stat în România. A prins schimbarea din 1989 ceva mai optimist. “Dacă nu venea revoluţia, aş fi plecat”, spune Wargha Enayati, menţionând că aşteptările sale au început să scadă după anul 1995. Mijlocul anilor ’90 l-a surprins făcând tranzacţii în domeniul imobiliar, iar ulterior a decis să-şi deschidă un cabinet în piaţa Unirii din Bucureşti. “Cu imobiliarele mergea foarte bine, aşa că primul cabinet a fost mai mult o distracţie. După criza din ’95, am insistat mai mult pe partea medicală”. Între timp, Wargha Enayati a fost medicul ambasadelor Germaniei, SUA, Canadei şi al comunităţii de expaţi. În scurtă vreme, la cabinetul său se arondau firme străine şi mai apoi româneşti. “De la un cabinet de cardiologie şi interne, avem acum peste 20 de policlinici în Bucureşti şi în ţară. Am fost pionierul în dezvoltarea sistemului medical din România”, rezumă Enayati traseul parcurs în cei 17 ani pe care CMU îi împlineşte în acest an.

  • Vrei să te faci bancher? Cum vede Henk Paardekooper viitorul sistemului bancar

    Probabil cel mai des repetat termen în discuţia de la MEET THE CEO ce l-a avut ca invitat pe Henk Paardekooper a fost “a se reconstrui”, cu varii sinonime – cariere care se reinventează, companii care se transformă, strategii care trebuie reajustate, sfatul de a se reconstrui pe sine adresat tinerilor manageri, fie ei bancheri sau din orice alt domeniu. “Companiile care nu-şi ajustează strategiile sfârşesc prin eşua. Li s-a întâmplat şi companiilor mari, cu istorie de zeci de ani, pentru că nu s-au adaptat, nu s-au reconstruit”, afirmă şeful RBS România. “Acelaşi lucru e valabil şi pentru oameni: dacă nu vă reinventaţi, reconstruiţi sau cum vreţi să-i spuneţi, atunci cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla e să rămâneţi fără slujbă sau să nu fiţi capabili să vă găsiţi una nouă, iar cel mai puţin rău lucru e să aveţi în continuare de lucru, dar să vă aflaţi într-un post plictisitor, de unde e greu să scăpaţi.” Astfel de spuse pot fi citite prin prisma culturii extrem de competitive din bankingul de dinainte de criză, dar sunt cu atât mai relevante în raport cu efectele crizei financiare şi cu uriaşul proces de transformare a industriei bancare care are loc în prezent şi la capătul căruia Paardekooper vede un sistem global cu alte standarde de evaluare a riscurilor şi cu bănci mult mai prudente.

    Procesul respectiv a afectat şi profesiunea de bancher, în primul rând în ţările unde statele au fost nevoite să salveze băncile cu bani publici sau să le naţionalizeze (cum a fost şi cazul grupului RBS, naţionalizat de Londra în 2009) sau acolo unde fraudele au dus la o percepţie negativă asupra bancherilor în general. “În 25 de ani de carieră în banking, au fost epoci când a fost la modă să lucrezi în domeniu şi altele când n-a mai fost la modă deloc. Acum există într-adevăr această percepţie negativă şi poate fi dificil, mai ales pentru un student care termină facultatea şi îşi doreşte o carieră într-o bancă. Însă trebuie să privim lucrurile pe termen lung. Dacă sunt 1-2 bancheri din Europa sau SUA care au ajuns în închisoare în urma unor scandaluri, 99%, poate 99,99% dintre cei care lucrează în sistemul bancar sunt oameni care muncesc din greu şi încearcă să-şi facă treaba cât pot de bine”, comentează Paardekooper. Cât priveşte grupul RBS, “din moment ce familia regală britanică face în continuare banking cu noi, cred că oferim într-adevăr servicii bune”.

    Ca să-i facă pe cei prezenţi la MEET THE CEO să înţeleagă mai bine “ce-l mână în luptă” – ori în carieră – pe un bancher, Henk Paardekooper insistă că pentru un om care lucrează în industria financiară, motivaţia principală nu sunt banii, sau nu ar trebui să fie banii, ci dezvoltarea personală: să se afle permanent în postura de a învăţa ceva nou, de a fi incitat să-şi folosească la maximum inteligenţa şi ceea ce ştie. “Când acest factor se epuizează, atunci apar rutina, plictiseala şi intervine nevoia de schimbare. Nu-ţi dai seama însă de asta peste noapte, ci în luni de zile, poate într-un an. Trebuie să-ţi recunoşti propriile semnale – cel puţin aşa e în cazul meu. De aceea şi fac comparaţia cu companiile: unora le ia mai mult să-şi dea seama că trebuie să-şi ajusteze strategiile, indiferent cât succes ar fi avut în trecut. Cu cât îşi dau seama mai repede, cu atât pot evolua mai bine.” De aici şi recomandarea lui stăruitoare pentru tinerii manageri de a-şi găsi în carieră mentori şi de a-şi forma echipele astfel încât “să poată fi provocaţi”, stimulaţi să-şi depăşească propriile automatisme de gândire şi, dacă e cazul, aduşi la realitate.

    SUNT ROMÂNII BUNI BANCHERI?

    “Nu toţi”, răspunde diplomatic olandezul. “Dar România are bancheri de calitate foarte bună. Bineînţeles, în primul rând dl. Isărescu, care e <tatăl> nostru”, adaugă apoi cu simpatie. Exemple nu dă, însă, întrebat dacă ar avea în vedere pe unii dintre ei cu care ar vrea să lucreze la RBS, replică: “Sunt aici de un an, am avut prilejul să întâlnesc mulţi bancheri şi… am o memorie bună”. Cert e că, în interiorul băncii, a avut ocazia să numească manageri noi, tineri, iar unii dintre ei au urcat astfel chiar două trepte ierarhice dintr-un foc.

    Paardekooper califică sistemul bancar din România ca fiind “stabil”, în special prin raportare la ceea ce se întâmplă pe pieţe dezvoltate din Vest unde bula creditării a avut mult mai mult timp să se extindă, precum Spania, Grecia, Irlanda. Sectorul bancar românesc este acum pe pierdere, din cauza provizioanelor în creştere: după primul trimestru, pierderea cumulată se situa la 192 mld. lei (43 mil. euro), în timp ce anul 2011 s-a încheiat cu o pierdere de aproape 777 mil. lei. La jumătatea anului, 18 bănci erau pe profit, 23 pe pierdere, iar creditele clasificate ca pierdere reprezentau 16,76% din total. “Ceea ce vedem e însă că băncile au devenit mai prudente şi iau măsuri de a remedia ceea ce e nesustenabil, iar calitatea supravegherii bancare este foarte bună, graţie profesionalismului înalt al BNR, care se bucură de o reputaţie excelentă în Europa”, spune şeful RBS România. Cu 41 de bănci, dintre care o bună parte au veleităţi de bancă universală, e de aşteptat însă ca structura sistemului să se schimbe: “Dacă vă uitaţi în jur la alte ţări, la pieţele dezvoltate, există doar câte 4-5 bănci universale mari, iar celelalte sunt de nişă, cu specializări diverse. Se va ajunge în cele din urmă şi în România la o astfel de structură”.

  • Am avut dreptate? Ce nu v-au spus politicienii în campanie

    Articolul a fost publicat în numărul din 12.11.2012 al Business Magazin.

    Adriean Videanu, potenţialul viitor premier al ARD, a calificat drept “colecţia de minciuni de toamnă-iarnă” programul economic al USL, susţinând că acesta ar duce deficitul bugetar la 15% încă din primul an, în timp ce Victor Ponta a replicat că programul ARD e mincinos, fiindcă are nevoie în 2013 de o sumă de 11 mld. lei neaflătoare în buget. În schimb, şi Videanu, şi Ponta au explicat că propriul lor program e realist, fiindcă nu are termene fixe de aplicare, întinzându-se până în 2016. “Planurile fiscale ale alianţei social-liberale sunt similare cu cele ale opoziţiei. Diferenţa semnificativă este dată de orizontul de implementare gândit pentru următorii patru ani, în vreme ce opoziţia anunţă intenţia tăierii impozitului pe venit şi profit la 12% începând cu 1 ianuarie 2013”, remarcă Mihai Ţânţaru, analist al ING Bank România. E drept, aici ARD are un avantaj faţă de USL, fiindcă alianţa dreptei nu e favorită în sondaje, aşa încât îşi permite să promită mai mult fără să-i dăuneze. Puteţi să ignoraţi, aşadar, liniştiţi ambele programe: nici cota unică de 12% a ARD, nici impozitarea diferenţiată cu un maxim de 16% a USL nu vor fi adoptate în 2013, după cum nici tăierea CAS cu 5% nu intră în vigoare la anul.

    Ce nu vă vor spune politicienii este însă că nu din realism fiscal au eşalonat măsurile propuse, ci de frica FMI, care nu numai că a respins deja acum câteva luni proiectele de reduceri de taxe ale guvernării USL, dar a mai şi sugerat o majorare cu 1% a impozitului pe venit, a CASS şi a TVA, pe motiv că nivelul primelor două e prea mic faţă de cel din alte state din UE şi că astfel s-ar putea reuşi o majorare a ponderii în PIB a veniturilor bugetare. Indirect, Victor Ponta a recunoscut dependenţa de FMI când a explicat că singura măsură certă pentru 2013 e rambursarea a 15% din TVA pentru producătorii agricoli, pentru că “FMI nu a spus niciodată că se opune” şi pentru că, în concepţia Guvernului, principalele două sectoare cu potenţial de creştere în 2013-2014 sunt agricultura şi energia.

    FMI va rămâne şi de acum înainte consilierul nostru nr.1, având în vedere proaspăt anunţata intenţie a autorităţilor (Traian Băsescu, Victor Ponta şi Mugur Isărescu) de a încheia la anul încă un acord preventiv cu Fondul. Motivaţia noului acord este aceeaşi ca şi pentru precedentele, din 2009 şi 2011: România are nevoie de un certificat de disciplină în faţa creditorilor, iar FMI nu vrea să rişte repetarea scenariului din 2005 de rebeliune fiscală a guvernului Tăriceanu, rebeliune ale cărei consecinţe le-am suportat din 2009 încoace tot strângând cureaua.

    STRATEGII FĂCUTE DE ALŢII

    Dependenţa faţă de sfaturile FMI e benefică pentru politicienii noştri, care au ajuns treptat să-şi delege complet către instituţiile creditoare capacitatea de a gândi, dezobişnuindu-se atât să mai aibă idei, cât şi să poarte răspunderea pentru măsurile pe care le iau, atâta vreme cât majoritatea acestora se iau pentru că “aşa ne cere FMI”, lăsând astfel o mulţime de timp liber politicienilor pentru campanie. Acesta e unul dintre motivele de frustrare pentru oamenii de afaceri cu care a vorbit BUSINESS Magazin. “Mi-aş dori ca noii guvernanţi de după 9 decembrie să fie în stare să comunice ce fac, astfel încât oamenii să înţeleagă rostul unor măsuri, şi nu în ultimul rând să adreseze problemele şi nu persoanele. Pentru că azi văd nesfârşite atacuri la persoană, dar nu văd viziune, nu văd un obiectiv clar de atins. Mi-aş dori ca în loc să spună <ne-a zis FMI să…> să îi aud spunând <ne-am propus ca România să… şi asta înseamnă că…>, iar pentru FMI tot ce propun ei să fie un model de urmat”, spune Cătălin Olteanu, managerul companiei de logistică FM România.

    Surprinzător sau nu, viziunea de ansamblu dorită de Olteanu e aşteptată cu acelaşi interes şi de politicienii care ar trebui s-o construiască. “Ceea ce lipseşte României este o viziune economică, o viziune de dezvoltare pentru următorii ani”, declara premierul Ponta zilele trecute, adăugând că “trebuie să stabilim dacă România are într-adevăr un potenţial în zona de energie, în zona de agricultură şi dacă o reindustrializare a României prin investiţii, în zona productivă, făcută în special de marile companii internaţionale, reprezintă doar iluzii ale noastre sau o realitate”. Ponta s-a mândrit, în context, cu ceea ce el a numit “reforma structurală” din energie făcută de guvernul său, începând cu insolvenţa Hidroelectrica şi continuând cu proiectul de listare la bursă a unor pachete din Transgaz, Romgaz şi Petrom undeva în 2013. Acestea nu echivalează însă cu o viziune de dezvoltare, ci doar cu o cale de a face rost de bani la buget, după cum e şi viziunea lui Traian Băsescu de a mărita cât mai repede resursele de aur sau de cupru.
    Un pas mai departe ar fi cererea FMI ca Guvernul să facă o listă cu companiile unde vrea să rămână acţionar şi una cu celelalte, care urmează să fie vândute sau lichidate, pornind de la premisa că ponderea companiilor de stat în economie (10% din forţa de muncă şi 9% din PIB anual) e prea mare faţă de alte state din Est şi grevează eficienţa colectării şi a cheltuirii veniturilor. Întrebat de BUSINESS Magazin ce politici economice ar evita cu orice preţ dacă ar fi în viitorul guvern, economistul Mircea Coşea a răspuns decis: “Vânzarea activelor statului (greşit numită privatizare) în actualele condiţii de criză econmomică şi ale procesului de disoluţie a instituţiilor statului român”, adăugând că actualul acord cu FMI ar trebui renegociat, prin amânarea sau sistarea privatizărilor în sectorul energetic, prin includerea în acord a unei “strategii româneşti de revizuire a fiscalităţii” care să mizeze pe crearea de locuri de muncă şi investiţii care vor asigura în timp recuperarea pierderilor temporare de venituri la buget şi prin alocarea unor resurse suplimentare pentru agricultură, chiar cu riscul creşterii deficitului bugetar.

    În schimb, Dragoş Dinu, fostul şef al A&D Pharma, critică tocmai reticenţa de până acum a guvernelor faţă de privatizări, enumerând ca politici de evitat “sprijinirea discriminatorie a companiilor de stat in detrimentul celor private, lipsa de decizie in ceea ce priveste privatizările parţiale sau integrale şi lipsa de sprijin pentru piaţa de capital, în primul rând prin listarea a cât mai multe companii de stat. Ar fi aici un dublu beneficiu: cash-ul încasat imediat, dar mult mai important, transparentizarea operaţiunilor acestor companii.” El se declară însă împotriva majorării propuse de FMI a impozitelor, estimând că ea ar duce “la stagnare sau chiar recesiune”, în timp ce chestiunea veniturilor la buget se poate rezolva mai curând cu amnistii fiscale şi combaterea evaziunii.

    Aproape în acelaşi timp cu sfaturile FMI, în octombrie, au apărut şi listele de recomandări ale celor mai puternice organizaţii care apără interesele investitorilor străini – Consiliul Investitorilor Străini şi AmCham, cele care în trecut au definit în unele cazuri chiar până la detaliu strategia şi politicile guvernului Boc (fără ca acesta să recunoască vreodată care e originea lor), iar acum au început să bată în cuie agenda viitoarei guvernări. CIS cere grăbirea numirii de manageri privaţi la companiile private, o nouă legislaţie a holdingului, cadru juridic pentru piaţa de obligaţiuni garantate şi o nouă structură birocratică – o agenţie guvernamentală care să ierarhizeze investiţiile publice. AmCham, la rândul său, propune ca prioritate lupta contra corupţiei şi a evaziunii fiscale, prin reforma serviciilor publice şi a administraţiei, acceptarea de audituri externe ale bugetelor publice, selecţia etică a companiilor la achiziţiile publice şi “implicarea activă” a organizaţiilor de business în luarea deciziilor de schimbări legislative.

    În fine, săptămâna trecută a venit cu un plan propriu şi Institutul Aspen, susţinut şi el de CIS şi AmCham, cerând statului român “menţinerea stabilităţii sistemului bancar”, “privatizarea unor companii de stat”, facilităţi fiscale pentru cercetare-dezvoltare, mai ales în domeniile considerate prioritare – “industria medicală, auto, IC&T, antreprenoriat web”, ajutoare de stat pentru IMM, “dezvoltarea unei reţele de transport feroviar, rutier şi naval care ar permite României să devină un nod pe Coridorul Euro-Asiatic”, dezvoltarea producţiei agricole bio, precum şi “reducerea costurilor forţei de muncă”. La acest ultim capitol, ceea ce iarăşi nu vor spune politicienii e că după 2008, raportul dintre salarii şi productivitate a fost corectat doar parţial, iar “pentru a avea o competitivitate externă adecvată, creşterile salariale nu trebuie să depăşească în anii următori câştigurile de productivitate şi aprecierea în termeni reali a cursului de schimb”, după calculele prezentate de Ionuţ Dumitru, şeful Consiliului Fiscal.

  • Gangnam Style: dansul controversat care produce milioane de euro

    Cristian Dumitru are 29 de ani şi este actor, showman şi comediant. A absolvit facultatea de teatru, iar acum are, printre alte câteva proiecte sporadice şi un one man show de stand-up comedy, pe care îl perfecţionează de opt ani în localurile din Capitală. Într-o seară bună adună 150 de oameni, număr record pentru publicul lui, iar show-ul care îi face să râdă mai nou este unul în “stil Gangnam”. Întrebaţi dacă au văzut videoclipul, doar câţiva dintre spectatori au recunoscut că ştiau ceva despre acest stil. Dumitru constată că acesta este modul în care sud-coreeanul s-a evidenţiat: “Sunt două moduri prin care te poţi face remarcat: să fii foarte inteligent sau să fii penibil la maximum. Cred că Psy face parte din cea de-a doua categorie”. Dumitru este unul din cei aproape un miliard de oameni care au asistat la isteria Gangnam Style.

    Este şi una dintre “afacerile” din mediul artistic care au speculat succesul lui Psy, deşi Dumitru spune că “faptul că ies şi bani din acest lucru este un bonus pe lângă aplauzele de la final”. Parte din aplauze se datorează sud-coreeanului Psy şi celui mai urmărit videoclip din toate timpurile: Gangnam Style. “Viral” este termenul folosit pentru modul în care acesta s-a răspândit, ajungând numărul unu în clasamentele muzicale din peste 30 de ţări, printre care Anglia, Australia şi SUA. Iar virusul de origine sud-coreeană este un produs al tehnologiei de azi, care generează nu numai recorduri în materie de vizualizări, like-uri şi rezultate la căutarea pe Google, ci şi afaceri de milioane. Veniturile aduse strict de piesă erau estimate cu o lună în urmă la 13,4 milioane de dolari. Impactul depăşeşte însă mult graniţa milioanelor de euro şi este chiar imposibil de calculat. Pe scurt, videoclipul oficial va ajunge la un miliard de vizualizări în curând, fiind prima piesă care atinge acest prag pe YouTube.

    Cum văd oamenii performanţa lui Psy? I-am întrebat pe Facebook (căci cum altfel să vorbeşti despre un produs al onlineului decât online!?). Ei ne-au răspuns: este “un semnal de alarmă al intelectului oamenilor de pe întreg mapamondul”, “nu are rimă, nu are ritm, dacă nu ar avea videoclip, probabil te-ai plictisi îngrozitor ascultându-l”, Psy “este un maimuţel care sare haotic şi pare şi aritmic”, dar “trebuie să fi ieşit din grotă ca să nu fi auzit de el” şi “este un videoclip care scrie istorie, partea neagră a istoriei”. Madonna a realizat un mash-up cu artistul sud-coreean în timpul unui concert, iar preşedintele Google, Eric Schmidt, a avut o încercare nereuşită de imitare a dansului în timpul unei vizite la Seul. Nici politicienilor nu le este străin: presa internaţională relatează că Psy a fost numit de secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ban Ki-moon, “o forţă a păcii mondiale”, iar în dimineaţa alegerilor din SUA, Barack Obama a declarat la o staţie locală de radio că i-ar ieşi mişcările lui, dar că “balul inaugural nu este momentul potrivit, aş încerca mai degrabă să fac un dans privat pentru Michelle”. Politicienii britanici au încercat deja stilul “Gangnam” pentru soţiile lor: prim-ministrul britanic David Cameron şi primarul londonez Boris Johnson au executat un dans special pentru soţii într-o adunare privată din septembrie, când s-au retras pentru relaxare. Publicaţia The Independent vorbeşte despre cum biletele la un discurs al lui Psy, susţinut la Universitatea Oxford, au avut o cerere atât de mare încât au fost acordate prin tragere la sorţi, metodă care nu a fost folosită în cazul discursului candidatului la preşedinţie John McCain şi nici când Dalai Lama, Michael Jackson sau Maica Tereza au vorbit studenţilor. Aşa că în sala unde au reverberat mai demult vocile lui Gladstone, Salisbury şi Winston Churchill, Psy a vorbit despre cum a muncit timp de 30 de nopţi pentru a găsi dansul pe calul invizibil: “Am încercat să imit totul: elefantul, maimuţa, cangurul, soarele şi luna. A existat o presiune mare pentru că în Coreea inventasem deja cinci mişcări celebre”. Imediat după, ziarul The Guardian se întreba dacă poate cineva omorî stilul Gangnam.

  • Cum se fac 200 de milioane de euro pe an din ŞAORMA

    Vineri, aproape de ora 12 noaptea, in zona Gara de Nord. Cinci pusti discuta zgomotos la o bere. Sau mai exact, la patru beri si o cola. “E cea mai buna. De asta am venit de la Ploiesti”, spune soferul grupului, cel care bea cola si infuleca de zor din saorma.

    Locul unde se petrec toate acestea se numeste “La Haleala” si are una dintre cele mai cautate saorma din Capitala, potrivit celor aproape 600 de pagini de comentarii ale topicului de discutii “Saorma si Pizza / Peregrinari prin Bucuresti”, deschis in urma cu aproape opt ani pe forumul computergames.ro. Astfel de discutii sunt insa frecvente pe toate forumurile romanesti, incepand cu cele generaliste si pana la cele dedicate tehnologiei, (xtrempc.ro sau softpedia.com), masinilor (daciaclub.ro) sau chiar nutritiei (GetFit.ro).

    De altfel, prin intermediul forumului l-am abordat si pe Razvan, administratorul firmei care detine saormeria. “Prietenii mi-au zis ca sunt nebun, dar eu cred ca am o nisa: o saorma, dar nu ieftina, ci asa cum am vazut eu in Siria sau in alte tari arabe pe unde am mai fost. Sunt, cred, singurul care foloseste ketchup Heinz. Si ei s-au mirat cand le-am spus ca il folosesc pentru saorma. Ba, mai mult, pe langa cele patru sosuri obisnuite (ketchup dulce si picant si maioneza cu sau fara usturoi – n. red.), mai am inca noua ale caror retete le-am adaptat eu “, spune Razvan, care pare ca ar putea sa vorbeasca ore in sir despre modul cum se prepara o saorma si sosurile cu care trebuie combinata.

    Cu astfel de ingrediente, “La Haleala” vinde cam 300-400 de saorma pe zi, cu un varf vinerea seara. La un pret de 14 lei, aceasta inseamna mai bine de 1.000 de euro pentru micutul spatiu comercial de 60 de metri patrati in care lucreaza patru oameni.


    “Cel mai mult am vandut 700 de saorma intr-o zi, dar suntem departe de ce vinde Dristor, Genin sau Maverick”. Cele trei nume mentionate de Razvan – situate in unele dintre cele mai dense zone din Capitala – sunt deschise in urma cu cel putin 10-15 ani, nu doi, precum micutul spatiu de 60 de metri patrati al lui Razvan, si sunt recunoscute de aproape toti jucatorii din domeniu ca fiind printre cele mai prolifice saormerii, avand clienti chiar si tarziu in noapte. De fapt, mai corect ar fi sa spunem ca au clienti mai ales tarziu in noapte, caci, pentru acest model de business, intervale orare precum 21.00-24.00 sau 03.00-04.00 inseamna un varf de clienti.

    “Sunt tineri care ies in oras, se intorc din cluburi si li se face foame sau taximetristi si alti muncitori care ies sau intra in tura. Iar saormeriile le ofera exact ceea ce isi doresc: un fel de mancare ieftin si la indemana”, crede sociologul Mircea Kivu.