BusinessMagazin

Tag: oameni

  • Ascensiunea Regelui Ciocolatei – cum a ajuns magnatul Poroşenko preşedintele Ucrainei

    Părea puţin probabil în urmă cu nici şase luni, dar magnatul Petro Poroşenko, cu afaceri importante în producţia de dulciuri, a fost ales preşedintele Ucrainei. Întrebarea rămâne, însă: este Poroşenko un oportunist sau un vizionar? Cei care ar vrea să-l înţeleagă pe Poroşenko ar trebui să viziteze Vinnîţea, reşedinţa unei regiuni la circa 200 de kilometri de Kiev. Oraşul, situat pe râul Bug, are 370.000 de locuitori şi o universitate de medicină.

    Timp îndelungat, oraşul a avut două atracţii turistice. Prima este casa lui Nikolai Pirogov, cel care a fondat medicina de război în Rusia. Pirogov a murit în 1881, iar în prezent se află îmbălsămat la Vinnîţea. Cealaltă atracţie este sediul “Werwolf” al lui Hitler, construit în 1942 şi situat într-o pădure la 8 kilometri de oraş. Dar de circa trei ani, Vinnîţea are şi o a treia atracţie turistică: cel mai mare spectacol cu fântâni arteziene muzicale, scrie revista germană Der Spiegel. Turişti din toată Ucraina vizitează oraşul pentru a vedea spectacolul, considerat printre cele mai impresionante 10 de acest fel din lume.

    Sau cel puţin aşa se spune în cele două fabrici de ciocolată din Vinnîţea, ambele deţinute de conglomeratul Roshen, al lui Poroşenko. Roshen este cel mai mare producător de ciocolată din Ucraina, iar Poroşenko unul dintre cei mai bogaţi ucraineni, cu o avere estimată de Forbes la 1,6 miliarde de dolari înaintea crizei.

    Fântânile arteziene au fost un cadou al miliardarului pentru locuitorii din Vinnîţea, pe care îi reprezintă în parlamentul de la Kiev. În Vinnîţea nu sunt semne ale luptelor din alte regiuni ale ţării. Este un oraş calm şi modern. Transportul în comun funcţionează permanent şi există chiar şi o linie telefonică la care locuitorii se pot plânge primarului când nu funcţionează ceva.

    Piaţa în stil Poroşenko. Cu câteva zile înaintea alegerilor, Poroşenko a vizitat oraşul pentru a convinge populaţia să-l susţină. Miile de oameni care l-au aşteptat nu au fost greu de convins, potrivit Der Spiegel. Şi nu doar pentru că 5.000 dintre locuitori lucrează în fabricile lui, ci şi pentru că plăteşte salarii mai mari decât în alte locuri. Recent, a deschis o a treia fabrică în oraş.

    Oamenii s-au adunat în centrul oraşului, cu baloane în culorile naţionale ale Ucrainei şi steaguri cu sloganul “Trăieşte într-un nou mod – Poroşenko!”. Fiul de 28 de ani al miliardarului, Aleksei, reprezentant în parlamentul regional, l-a aşteptat lângă podium.

    Candidatul la prezidenţiale a întârziat 20 de minute. Poroşenko, în vârstă de 48 de ani, purta un costum albastru, cu cravată cu dungi. A compensat pentru întârziere printr-un discurs înflăcărat. “Nu vom mai permite niciodată cuiva să tragă Ucraina înapoi în trecut. Vom înfiinţa o nouă armată, capabilă să apere suveranitatea ţării noastre. Şi nu mai putem trece niciodată printr-o ruşine precum anexarea Crimeei”, a strigat el către mulţime.

    Oamenii adunaţi în centrul oraşului au răspuns scandându-i numele. Poroşenko a promis tot ce au vrut oamenii să audă: o poliţie “care să apere drepturile fiecărui cetăţean”; pace pentru ca oamenii de afaceri să revină; sprijin pentru clasa de mijloc; perspective pentru tineri. “Ceea ce am făcut la Vinnîţea vom face şi în restul ţării. Vom fi mândri să trăim în Ucraina.”
    andidatul surpriză. În prezent, nimeni nu este mândru că trăieşte în Ucraina. Şi nici măcar Poroşenko, între timp ajuns preşedinte, nu a explicat cum va face toate aceste lucruri într-o ţară aproape în faliment.

    Dar fabricantul de ciocolată este un personaj care inspiră, aflat într-o stare permanentă de nelinişte, de impulsivitate. “Nu este lipsit de forţă”, spune o persoană care îl cunoaşte. Alţii îl descriu pe cel care afirmă că vrea să salveze Ucraina ca pe un om exploziv, isteric, răzbunător şi, câteodată, ciudat şi nebun. Oportunitatea organizării alegerilor prezidenţiale a fost pusă sub semnul întrebării de boicotul din regiunile Doneţk şi Lugansk, controlate de separatişti, dar şi de incertitudinile privind poziţia Rusiei. În acelaşi timp, însă, Ucraina avea nevoie de un şef de stat.

    Deşi în urmă cu jumătate de an nimeni nu‑şi imagina o candidatură a miliardarului, care pe lângă producţia de ciocolată are şi fabrici auto, un şantier naval şi un post TV, într-o perioadă de câteva săptămâni notorietatea acestuia a crescut la un asemenea nivel, încât i-a permis să câştige alegerile din primul tur.

    Lungul drum către avere. Poroşenko este originar dintr-un mic oraş la sud-vest de Odesa, aproape de graniţa cu Republica Moldova. Tatăl său a lucrat ca inginer agronom în perioada sovietică, iar mai târziu a devenit director al asociaţiei antreprenorilor Ukrprominvest. În arhivele statului există unele indicii că tatăl lui Poroşenko ar fi petrecut doi ani în închisoare pentru că ar fi furat de la stat.

    Petro era destul de neastâmpărat în şcoală şi, chiar dacă avea note bune în general, a avut media scăzută la purtare. A practicat sporturi, mai ales judo, iar după ce s-a bătut cu patru cadeţi la comisariatul militar a fost trimis să facă armata în Kazahstan. După serviciul militar obligatoriu, Petro a studiat relaţii internaţionale şi drept internaţional la Kiev. În timpul facultăţii s-a întâlnit cu Marina, care avea să-i devină mai târziu soţie.

    Primul copil al celor doi, un băiat s-a născut în 1985, urmat de două fete gemene în 2000 şi un alt fiu în 2001. În timp ce Poroşenko îşi termina studiile la începutul anilor ‘90, URSS se destrăma. La fel ca mulţi oameni cu studii superioare, a ales să-şi deschidă o afacere, în comerţul cu boabe de cacao. În anii í90 a început să cumpere fabrici de ciocolată din Ucraina, Rusia, Lituania şi Ungaria.

    Poroşenko a organizat aceste fabrici în grupul Roshen, după partea din mijloc a numelui său. Roshen se situează, după venituri, pe locul 18 în lume între companiile producătoare de dulciuri, nu cu mult în urma unor nume precum Haribo, Lindt şi Arcor. Succesul lui Poroşenko, adus de vânzările mari din Rusia, a devenit însă un blestem odată cu înrăutăţirea relaţiilor dintre cele două ţări.

  • Cel mai greu job din România: 60% dintre angajaţi nu rezistă în companie mai mult de un an

    La început era studentă la ASE, dar a înţeles repede că sistemul educaţional din România nu i se potriveşte. După ce a studiat la Veneţia şi New York, unde a refuzat şi un job la celebra casă de modă Valentino, Mădălina Pascu s-a întors în ţară unde face sute de mii de euro învăţându-i vânzări pe angajaţii din companii. Cât de buni vânzători sunt românii?

    60% DINTRE OAMENII DE VÂNZĂRI DIN ROMÂNIA REZISTĂ MAI PUŢIN DE UN AN. ESTE UN PROCENT ENORM”. Mădălina Pascu este cea care coordonează activităţile Salestrust.eu în România, filiala locală a unei companii din Marea Britanie, organizaţie care certifică profesional oamenii de vânzări, denumită Institute of Sales and Marketing Management (ISMM). A adus programul în România anul trecut – “de regulă cererea vine din partea companiilor dintr-o anumită zonă sau din iniţiativa unui prestator de servicii cum suntem noi” – şi recunoaşte că alte certificări au ajuns mai devreme, cum ar fi cele pentru audit, marketing, contabilitate sau din domeniul financiar-bancar.

    A început facultatea de comerţ din cadrul ASE Bucureşti, dar a plecat să studieze comerţ la universitatea Ca’ Foscari din Veneţia. Ulterior, a făcut doi ani de specializare într-un departament de comerţ exterior din Italia şi a primit, prin intermediul facultăţii, un internship în vânzări la Valentino la New York. “Te duci acolo, vezi cât de mult se munceşte şi vezi lucrurile mai închegate. Acolo, dacă greşeşti de trei ori, un mail, un raport greşit şi o eroare gramaticală – eşti concediat”, spune tânăra de 32 de ani. A refuzat o ofertă de salariu de 7.000 de dolari la New York după terminarea intenshipului şi a revenit în România.

    “Când vezi cum sunt oamenii de acolo, începi să apreciezi foarte mult România şi modul în care noi acordăm timp tradiţiilor şi familiei. Stilul nostru de viaţă este foarte diferit. Americanii sunt foarte reci, iar succesul lor stă în disciplina pe care o impun şi lipsa de permisivitate”, explică Mădălina Pascu.

    PASCU A LUCRAT ÎN ULTIMII NOUĂ ANI TOCMAI PENTRU TOATE CERTIFICĂRILE PROFESIONALE – “am dezvoltat ACCA (certificarea din contabilitate – n.red.) de la cinci companii care investeau la 350” – şi admite că despre vânzători nu ştia mare lucru până când ISMM a venit în ţară. “Nu este tocmai o franciză, este un parteneriat în care se cedează o marjă către cei din Marea Britanie”. Firma a avut până acum circa 40 de cursanţi, preţul calificării fiind de 16.000 de euro pentru o perioadă de trei ani. Companiile aleg să îi înscrie pe cei mai buni dintre vânzători, pentru a-i motiva suplimentar să nu părăsească angajatorul, cei pe care îi trimiteau în trecut la MBA-uri în afara ţării.


    RADIOGRAFIA PIEŢEI DUPĂ APROAPE UN AN ŞI JUMĂTATE DE LA STARTUL BUSINESSULUI CONTUREAZĂ ÎN ROMÂNIA DOUĂ TIPURI DE COMPANII: câteva care investescîn programe interne regionale printr-o academie de vânzări, de regulă multinaţionale cu afaceri de sute de milioane de euro; altele care cheltuiesc bani în mod episodic în funcţie de nevoi pentru traininguri de vânzări, tocmai pentru că riscul pierderii investiţiei e mai mic dată fiind fluctuaţia mare de personal în rândul angajaţilor din domeniu.

    “Firmele consideră că aceste programe au ca scop cunoaşterea produselor şi nu formarea stabilă a angajaţilor. E o problemă în toate pieţele logica «Cu cât cunoşti produsul mai bine, cu atât îl vinzi mai bine». Fals”, spune Pascu. O cercertare statistică a Salestrust.eu arată că majoritatea românilor cred că oamenii de vânzări buni sunt nativi şi nu construiţi pe parcursul vieţii – “cei mai descurcăreţi, sociabili şi muncitori”. Fluctuaţia mare de personal se explică prin faptul că marea majoritatea a angajaţilor renunţă nu numai la jobul respectiv, ci şi la cariera în vânzări, pentru că ajung să înţeleagă că nu sunt făcuţi pentru asta. “Un om ajunge întâmplătorîn vânzări.

    Se angajează, învaţă trei luni produsul, după care trebuie să îşi îndeplinească ţintele. Nefiind bine pregătit şi fără să înţeleagă că încrederea în client se câştigă în timp, renunţă”, spune Mădălina Pascu. În mare parte, oamenii de vânzări sunt absolvenţi de ştiinţe economice atraşi de iluzia unei slujbe în care interacţionează cu alţi oameni şi sunt feriţi de rutinele pe care le impun joburile din bănci sau audit. “Partea cea mai dificilă e tocmai interacţiunea cu oamenii, pentru că interacţiunea nu înseamnă să convingi omul să cumpere, ci să construieşti o relaţie cu clientul, să cunoşti bine piaţa şi percepţiile”.

    Piaţa românească înseamnă mai degrabă abordarea regulii “sună o sută de oamenişi s-ar putea să cumpere zece”iar cei care nu îndeplinesc obiectivele se demotivează rapid. Salariile pleacă de la 350 de euro şi ajung la 4.500 de euro pentru un director de vânzări, în timp ce “preţul talentelor”, sub o zecime din oamenii de vânzări din România, s-a menţinut constant în ultimii ani.

    O bună parte din venitul lunar al angajatului din vânzări este variabilă, mai mult în cazul angajaţilor responsabili de găsirea de noi clienţi, o activitate mult mai dificilă în 2013, şi mai puţin în cazul celor care trebuie să păstreze baza de clienţi deja existentă.

    IN NOUA REALITATE ECONOMICĂ, MĂDĂLINA PASCU SPUNE CĂ ABILITĂŢILE DE VÂNZĂRI CONTEAZĂ ŞI MAI MULT. În scenariul în care clientului în plac produsul şi omul de vânzări, dar nu are bani să cumpere, Pascu vorbeşte despre găsirea de priorităţi. “De exemplu, cu toţii spunem că nu avem timp, dar dacă e ceva cu adevărat important nu dormim noaptea ca să rezolvăm problema. Asta este adevărata valoare a oamenilor buni din vânzări”.

  • Un american bogat a lansat o vânătoare de comori pe Twitter

     Peste 5.000 de dolari au fost astfel donaţi la San Francisco de o persoană anonimă, care se ascunde în spatele hashtagului @HiddenCash (bani ascunşi).

    Revista americană Time, care l-a găsit pe filantrop, fără să îi dezvăluie însă identitatea, precizează că acesta a făcut avere în domeniul imobiliar şi că are pur şi simplu intenţia “de a face să apară zâmbete pe chipurile oamenilor”, oferind bani acelora mai puţin norocoşi în viaţă.

    Într-un interviu acordat revistei Time, filantropul îi îndeamnă pe ceilalţi oameni bogaţi din lume să îi urmeze exemplul.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: “God bless România!” şi aveţi grijă la oamenii răi

    INDIRA CRASNEA este redactor-şef adjunct al Mediafax.

    La acest timp, Joseph “Joe” Biden, vicepreşedinte al SUA, se află în Cipru şi la Bucureşti se citeşte o moţiune de cenzură la adresa guvernului Ponta, iar păzitorii Constituţiei i-au dat liber preşedintelui Băsescu să se afişeze pe plajă în tricou cu mărul ispitei populare. Este o dovadă că zilele nu seamănă între ele şi lumea se mişcă atât de repede, încât într-o viaţă trăim de fapt mai multe.

    Nu ştiu cât de adânci vor fi urmele trecerii pe la Bucureşti ale vicepreşedintelui SUA. Ar trebui să fie, pentru că mesajele sale au fost concise, dincolo de solemnitatea şi limbajul instituţional obligatorii trimisului de soi al unei superputeri.

    În discursul de “la revedere, dar suntem cu ochii pe voi!”, susţinut la sediul Preşedinţiei, în faţa unui auditoriu atent ales şi care îi avea în primul rând pe apărătorii legii şi directorii intelligence-ului românesc, vicepreşedintele Biden a pronunţat de atâtea ori cuvântul “corupţie”, încât a părut că vorbeşte în faţa oamenilor unei orânduiri sud-americane turbulente, nicidecum ale unei ţări din inima Europei şi membră de mare nădejde a Alianţei Nord-Atlantice. De fapt, în bunul stil american, vorbele lui Biden au fost pentru urechile marelui public. Un îndemn repetat obsedant, aproape ultimativ: fiţi corecţi şi luptaţi pentru asta ca pentru un aer curat!

    Vicepreşedintele Biden nu a pus la îndoială democraţia românească, dar a spus înţelept că aceasta este un lung drum pe care tot trebuie să mergem şi în niciun caz să o luăm îndărăt. Şi pentru un asemenea drum, de la care nu trebuie să ne abatem, avem nevoie de păzitori de felul judecătorilor fără frică, poliţiştilor curajoşi şi procurorilor care muncesc până cad sub masă. Este enumerarea lui Biden.

    Rezultatul ar trebui să fie o ţară sigură. După tonul lui Biden, ar trebui să fie şi mai mult: un spaţiu aseptic, aproape ideal. Greu de atins! Oricum, vicepreşedintele SUA ne-a lăsat această temă de rezolvat.

    Având în vedere frământările din jurul nostru, vicepreşedintele Biden şi-a împărţit inima şi vorbele între dreptate şi arme. Neprecupeţindu-şi – pe bună dreptate .afecţiunea pentru românii curajoşi în uniforme. De altfel, înainte de toate, primul său drum a fost la o bază militară. Unde Biden a spus cuvinte bine alese şi simţite, iar ministrul apărării, Mircea Duşa, a reuşit să fie doar un provincial timorat. Diferenţa vizibilă de prestanţă dintre cei doi a fost aproape comică.

    Pentru că armele şi justiţia nu sunt îndeajuns ca şi certitudini, înaltul sol american a vorbit şi de resurse, în speţă de resursele energetice care ne fac dependenţi de maica Rusie cea rea. Şi a lăsat să se înţeleagă că SUA ne poate ajuta să scăpăm de aceste lanţuri.

    Nu în ultimul rând, incursiunea vicepreşedintelui american a fost un tonic binevenit şi binemeritat pentru Traian Băsescu, un preşedinte aflat la sfârşit de mandat şi pentru care viitorul nu arată prea roz. Ca şi în cazul soldaţilor plini de curaj, Joseph “Joe” Biden nu a făcut economie la vorbele şi gesturile de inimă, adresate unui Traian Băsescu care părea marcat de o suferinţă ascunsă şi îmbătrânit cu acceleraţie.

    Ce a lăsat în urmă trecerea prin România a vicepreşedintelui american? Mesajele, care vor fi folosite acerb ca arme politice tăioase sau care vor fi îngropate deliberat în uitare.

    O marcare pregnantă a teritoriului, impusă de contextul extern dătător de mari dureri de cap. Impresia că aici este tărâmul unde fără dubiu ultimul cuvânt îl au marii noştri aliaţi de peste ocean. Şi că România este ultima frontieră. Dincolo de această linie este fragila Moldova şi mai încolo încep haosul şi ameninţarea permanentă.

    Pentru “agenţiile de aplicare a legii”, cum le place americanilor să spună, vizita şi semnalele transmise de vicepreşedintele Biden au fost o mare întărire a moralului şi un brânci înainte. De altfel, taman înainte ca Joseph “Joe” Biden să calce, din nou, pe pământ românesc, procurorii au înhăţat dintr-o lovitură o marfă de soi: patru judecători. După ce vicepreşedintele a plecat a fost înhăţată o altă marfă de soi: miliardarul Adamescu.

    Altfel, dincolo de graniţă zaverele îşi urmează neabătut cursul. Ucraina rămâne sfâşiată de un război ciudat, Rusia îşi vede netulburată de ale sale, delimitarea lumilor continuă, prin apariţia noului Război Rece.

    Va dobândi România un alt rol în toate aceste tulburări de durată? Probabil. Datorită conjuncturii, nu pentru că am demonstrat ceva în ograda noastră sau pentru că ne-am spus, prin forţe proprii, cuvântul influent în afară. Suntem în continuare, din veşnice motive, problematici, iar rezolvările nu se pot servi “par avion”.

    Este vreun regret după vizita vicepreşedintelui SUA? Da. Acela ca domnul Biden a făcut de atâtea ori trimitere la corupţie, încât a părut că se adresează unei naţii de copii răi. Şi acela că nu a venit preşedintele Obama. Care ne-a ocolit elegant, alegând Varşovia.

    Dar poate, pentru noi, este suficient simpaticul Joseph “Joe” Biden.

  • Ce trebuie să ştii când începi un business. Sentimente şi atitudini în afacerile antreprenoriale

    LAVINIA RAŞCA

    (ESTE MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    CU TOŢII AU CEVA ÎN COMUN: LE LIPSEŞTE CEVA ŞI CRED CĂ DOAR AFACEREA LA CARE SE GÂNDESC POATE SĂ LE ADUCĂ ACEL CEVA. Majoritatea sunt convinşi că ştiu tot ce trebuie şi sunt exact cum trebuie pentru a reuşi. Nu este tocmai aşa, de vreme ce s-a demonstrat statistic că, oriunde în lume, peste 85% dintre iniţiativele antreprenoriale sunt sortite eşecului – fie prin lichidare, fie prin anonimat.

    În acest context, apare natural întrebarea: cum trebuie să fie o afacere, astfel încât pericolul de faliment sau de anonimat să fie cât mai mic?

    Să pornească prin exploatarea imediată şi rapidă a unei oportunităţi valoroase (cu cerere durabilă, generoasă, în creştere şi cu potenţial mare de profit) care, mai presus de toate, i se potriveşte întreprinzătorului; să funcţioneze  într-un context favorabil; să atragă la momentul oportun resursele necesare, care sunt apoi folosite cu mare chibzuinţă şi maximum de eficienţă şi eficacitate; să păstreze o structură organizatorică plată şi flexibilă.

    DE LA PASIUNE LA COMPETENŢE ŞI LA AVANTAJ COMPETITIV.

    Lipseşte ceva? Cu siguranţă: nu m-am referit încă la oameni, pentru a putea acorda acestora atenţia specială pe care o merită, fie că e vorba despre antreprenori, fie despre angajaţi sau despre partenerii lor. Pentru succesul afacerii, este nevoie ca oamenii să exceleze în competenţele cheie specifice afacerii (când spun competenţe, mă gândesc la cunoştinţe, abilităţi şi atitudini), adică în acelea cuprinse în răspunsul la întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice întreprinzător: ce să fac şi ce să nu fac, astfel încât clienţii să cumpere de la mine şi nu de la concurenţii mei?

    Antreprenorul trebuie să reflecteze serios şi să răspundă corect la această întrebare. Doar identificând bine competenţele necesare le va putea dezvolta prin exerciţiu, pentru a atinge măiestria. Când clientul va recunoaşte această măiestrie, avantajul competitiv va fi aproape sigur.

    Aţi urmărit vreodată un tangou dansat cu virtuozitate, de profesionişti? Mă fascinează sincronizarea perfectă a paşilor executaţi cu uşurinţă şi în totală armonie de cei doi parteneri, dar şi pasiunea, energia şi bucuria din privirile lor. Când nu am văzut pasiune, energie şi bucurie în ochii dansatorilor, nu am văzut nici virtuozitate în mişcările lor. Nu este întâmplător: ritmul, uşurinţa execuţiei şi sincronizarea au în spate enorm de multă trudă, curajul de a înfrunta oboseala extremă, durerea şi pericolul, încrederea în partener. Pentru a atinge perfecţiunea prin exerciţiu, este necesar în primul rând ca dansatorii să-şi definească viziunea asupra a ceea ce înseamnă dansul perfect. Abia apoi se cer eforturi şi sacrificii, care sunt imposibile dacă nu există pasiune şi energie.

    Afacerile antreprenoriale sunt la fel ca tangoul: pentru ca întreprinzătorul să obţină avantaj competitiv, este nevoie de viziune, dar şi de eforturi şi de sacrificii, care nu pot fi susţinute în timp fără pasiune. Mă refer aici atât la pasiunea întreprinzătorului, cât şi a tuturor angajaţilor săi.

    ÎMI PLACE SĂ URMĂRESC PRIVIRILE OAMENILOR. Dincolo de cuvinte, ele îmi spun dacă cel cu care vorbesc despre business este cu adevărat pasionat de ceea ce face. Fiţi atenţi şi veţi vedea pasiunea şi energia în ochii antreprenorilor de succes, atunci când vorbesc despre afacerea lor, aşa cum le vedeţi la virtuozii tangoului. Antreprenorii pasionaţi de produsul şi de compania lor nu precupeţesc eforturi şi îşi asumă riscuri pentru a înainta în direcţia viziunii lor, la fel cum dansatorii pasionaţi au puterea să exerseze mai presus de suferinţă şi pericol, pentru a realiza dansul perfect pe care şi l-au imaginat. Cuvintele antreprenorilor sunt captivante şi convingătoare, pentru că exprimă substanţa competenţei şi a încrederii lor în reuşită, a credibilităţii dobândite în timp, la fel cum paşii dansatorilor care urcă pe scenă după exerciţii îndelungate sunt uşori şi precişi.

    Acum înţelegeţi de ce spuneam mai sus că, mai presus de orice, oportunitatea trebuie să fie potrivită pentru antreprenor? Pentru că numai astfel îi va plăcea şi-l va pasiona. Altfel, nu poate apărea pasiunea, iar fără pasiune nu există excelenţă şi avantaj competitiv durabil.

  • Germanii vor să muncească mai puţin de 8 ore pe zi

     Potrivit sondajului, 45% dintre persoanele intervievate vor o săptămână de lucru de 35 de ore, 18,5% vor să muncească între 21 de ore şi 34 de ore, iar 4,8% mai puţin. În prezent, 17,9% dintre participanţii la cercetare muncesc 35 de ore, iar circa 9% mai puţin.

    Oficial, săptămâna de lucru din Germania este de 40 de ore.

    “Oamenii vor un nou echilibru între muncă şi viaţa privată”, a declarat preşedintele sindicatului, Detlef Wetzel, în timpul unei conferinţe la care au participat aproape 1.000 de membri, pentru a asista la prezentarea rezultatului sondajului, la Frankfurt.

    Wetzel a spus că acesta va fi unul dintre subiectele de discuţie ale societăţii în anii următori şi a cerut ca munca să se adapteze vieţii oamenilor şi nu invers.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Germanii vor să muncească mai puţin de 8 ore pe zi

     Potrivit sondajului, 45% dintre persoanele intervievate vor o săptămână de lucru de 35 de ore, 18,5% vor să muncească între 21 de ore şi 34 de ore, iar 4,8% mai puţin. În prezent, 17,9% dintre participanţii la cercetare muncesc 35 de ore, iar circa 9% mai puţin.

    Oficial, săptămâna de lucru din Germania este de 40 de ore.

    “Oamenii vor un nou echilibru între muncă şi viaţa privată”, a declarat preşedintele sindicatului, Detlef Wetzel, în timpul unei conferinţe la care au participat aproape 1.000 de membri, pentru a asista la prezentarea rezultatului sondajului, la Frankfurt.

    Wetzel a spus că acesta va fi unul dintre subiectele de discuţie ale societăţii în anii următori şi a cerut ca munca să se adapteze vieţii oamenilor şi nu invers.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • IMAGINI dramatice: Cele mai grave inundaţii de peste un secol din Bosnia, Serbia şi Croaţia

     Zeci de mii de oameni au fost evacuaţi şi zeci de localităţi au fost devastate de alunecări de teren.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Mihaela Nicola, CEO The Group: Regula 365

    Mă aliniez însă la obiceiul aproape general de a conversa despre proces şi despre instrumentele care îl însoţesc. Cu diferenţa că încerc să mă refer la consumatori spunându-le „oameni„ – e un cuvânt pe care adresarea profesională aproape că îl exclude, dar judecata emoţională care însoţeşte elaborarea mesajelor în campanii are, în fapt, de-a face cu felul în care oamenii (fie ei consumatori atunci când ajung la raft) vibrează la promisiunile brandurilor către ei.

    Cu vreo două decenii în urmă aveam câteva luni la dispoziţie pentru elaborarea unei campanii publicitare. Agenţiile însoţeau atent toţi paşii deciziilor de marketing pentru justa şi aprofundata analiză. Petreceam săptămâni în evaluări sociologice, testam fiecare slogan, ambalaje şi denumiri ale produselor noi. Între momentul scenariului pentru spotul TV (eroul campaniei în ultimele 5-6 decenii) şi întâlnirea de preproducţie se scurgeau săptămâni destinate reglajelor fine. Filmam mai apoi pe îndelete, petreceam zile multe în postproducţie şi pentru efecte speciale.

    Agenţiile de media ponderau între investiţia radio-televizată, consumul de presă şi expunerea în mediul stradal. Agenţiile de relaţii publice gestionau monologul către jurnalişti (mai stiţi instrumentul acela passé numit „comunicat de presă„?) şi adăugau câteva evenimente subtil destinate unor publicuri specializate. Existau la început, preluate din modelul agenţiilor multinaţionale, agenţii full-service, în care „accounţii„ erau specializaţi în managementul relaţiei cu clienţii şi nimic altceva, în spatele lor erau designeri şi copywriteri, planneri, strategi, regizori, producători, fiecare contribuind cu propriile competenţe la articularea unui efort integrat de comunicare. Iar eroul campaniei publicitare era mereu produsul promovat, brandul şi atributele lui de valoare erau „vedeta„ fiecărei campanii.

    E prea colorată tranziţia către astăzi ca s-o evoc detaliat, dar suntem cu toţii de acord că peisajul arată complet diferit.
    Astăzi avem în România mai mult de 7 milioane de „jurnalişti/reporteri„ sau chiar „broadcasteri„, căci fiecare deţinător de cont în reţele sociale poate difuza opinii, analize, fotografii, mesaje sau filmuleţe conforme cu propriul interes sau discernământ. Segmentarea între ceea ce era „campanie adresată consumatorilor„ şi „campanie destinată jurnaliştilor/publicului specializat„ a apus cu mai mulţi ani în urmă. Nu mai există aşadar diferenţierea profesională între rolul agenţiilor de publicitate şi cel al agenţiilor de relaţii publice.

    În plus, acestora li s-au adăugat agenţiile de digital care se întâmplă să includă doi-trei oameni entuziaşti, ireverenţioşi cu rutina arhaică a procesului şi care sunt la acelaşi moment accounţi, copywriteri, planneri, producători şi regizori ai unor virale care suscită mai mult interes decât campanii elaborate cu vechea metodologie, în agenţii care se încăpăţânează să rămână clasice. Aceste companii de digital, deseori „one man show„ sau, oricum, „few people show„, au acumulat cota de piaţă preluată şi de la agenţii de media, şi de la agenţii clasice de creaţie sau PR.

    Şi pentru că industria n-a ştiut unde să le aşeze în panelul de competitori le-a socotit multă vreme „haiduci profesionali„ care vor fi asimilaţi vechiului proces. N-au fost! Sunt astăzi parte din echipele agenţiilor „clasice„ şi mai au foarte puţin până când vor deveni dirijorii unor orchestre altfel aşezate şi care interpretează partitura comunicării în cu totul altă cheie. E drept că există şi funcţionează încă agenţiile robuste cu tradiţia de a se numi agenţii de creaţie, agenţii de media, agenţii de public relations, iar asta se întâmplă pentru că structuri masive ale unor companii multinaţionale cotate la bursă se reinventează greu şi fac paşi precauţi către transformare.

    Dar realitatea din teren este aceea că agenţiile din felurite discipline au aceeaşi unică preocupare: comunicarea. Aceasta nu mai are reţete prestabilite pentru proces şi specializări desuete, iar procesul nu mai are răbdare să se intituleze diferit şi glamorous pe cărţile de vizită.

  • Povestea uneia dintre cele mai puternice femei din energie. De ce a renunţat la antreprenoriat şefa Nuclearelectrica

    Daniela Lulache este o femeie de carieră. Te lămureşti de acest lucru destul de repede după ce o cunoşti, din acel ansamblu de mesaje, gesturi şi priviri greu de descris, dar uşor de înţeles, din ştiinţa de a spune – nu mereu, ci doar când trebuie – „nu”, din felul cumpănit în care îşi alege cuvintele şi îşi exprimă ideile.

    A terminat ASE, în urmă cu două decenii, şi visa să lucreze în comerţul exterior, un domeniu la modă în acea perioadă. A prins în facultate trecerea de la comunism la capitalism, iar comerţul exterior era o dovadă a libertăţii şi a deschiderii dobândite atunci de societatea românească. „Ulterior părea că e foarte important să lucrezi în zona financiar-bancară. Cert este că nu mi-am dorit deloc să lucrez în finanţe, deşi am terminat facultatea de finanţe şi am lucrat mare parte din cariera mea în acest domeniu. Apropo de cine sunt eu, sunt un om care a constatat, în timp, că trebuie să fac bine tot ceea ce nu am vrut să fac.”

    Primul job a fost de contabil la întreprinderea de transporturi turistice auto, iar primul salariu de 1.200 de lei, unul dintre cele mai mici salarii care existau pe piaţă la acel moment. „La acest job am renunţat, următorul a fost businessul meu, o firmă de contabilitate, iar primul client a fost un coleg de facultate. După aceea, am deschis cu soţul meu un alt business. Ne-am gândit că putem aduce aici produsele Disney, dar s-a dovedit că nu este chiar aşa. Drepturile de autor erau foarte scumpe, iar România s-a dovedit nepregătită la ora aceea să plătească produse licenţiate real şi corect, competiţia era cu produsele chinezeşti, iar preţurile nu puteau fi comparate. N-a fost cea mai bună afacere a noastră.”

    În acel moment s-a terminat şi „cochetăria” cu zona antreprenorială. Cu doi copii mici, a decis să îşi ia o slujbă „de la 9 la 5″, iar soţul să rămână în zona antreprenorială. „Nu mi-a ieşit, niciodată nu am reuşit să am un job 9 to 5, dar am constatat că mă simt mult mai bine în organizaţiile mari, care pot avea un alt fel de impact decât cele din zona antreprenorială.”

    LECŢIA 1: CRIZA DE SUPRACREŞTERE

    A început să lucreze într-o organizaţie relativ mică, în investment banking. Se numea Expandia şi era o bancă de investiţii cehească. „Era o perioadă în care în partea asta de lume descopeream investment bankingul, prin 96 sau 97. Expandia nu cred că mai trăieşte acum decât în Cehia, iar lecţia pe care am învăţat-o de la ei se numeşte criza de supracreştere. Creşterea trebuie să fie şi ea controlată, trebuie să ştii întotdeauna în ce etapă eşti, pentru că s-ar putea să creşti spectaculos şi să nu faci faţă creşterii.„ A avut trei interviuri pentru ocuparea postului, cu analistul-şef, CEO-ul şi country managerul. „E un job de care sunt foarte mândră, pentru că noţiunea de investment banking atunci am întâlnit-o. M-am gândit: cu câtă contabilitate ştiu ar trebui să pot să fac şi analiză financiară, informaţia este acolo; s-a dovedit că este aşa pentru că la un interval de 6 luni am devenit analist-şef, iar la un an după aceea country manager şi singura femeie membru în boardul companiei-mamă.„

    Prima tranzacţie la care a lucrat a fost cea prin care AIG a intrat acţionar în Luxten. Cum lucra pe atunci un investment banker? „Era o plajă mare de clienţi potenţiali şi te duceai din uşă în uşă.„

    După Expandia s-a mutat la Erste, divizia din România, care a existat până la finalul anilor ‘90. Formal, a mai existat o perioadă, dar a fost unul din momentele dramatice ale acestei industrii, care aproape dispăruse. Rămăseseră doi sau trei jucători în piaţă.

    La sfârşitul anilor ‘90, investment bankingul nu traversa cea mai fericită perioadă şi a urmat o nouă schimbare de direcţie în carieră. „Din punctul meu de vedere, în perioada aia commercial bankingul era în expansiune. AVAB a fost trecerea de la investment banking la commercial banking, apoi Raiffeisen, apoi Fondul Proprietatea. La Raiffeisen m-am ocupat de restructurare şi recuperare.„