În 1996-2000 România avea un PIB anual de aproximativ 40 de miliarde de dolari/euro, cu exporturi anuale de 8-10 miliarde de dolari/euro. Din 1996, odată cu schimbarea puterii, au început să intre timid investiţiile străine prin procesele de privatizare, iar acceptul informal de aderare a României la Uniunea Europeană de la Copenhaga din 1999-2000 a dus la accelerarea acestor investiţii străine până în 2008. Într-un deceniu, România a crescut de patru ori la nivelul PIB-ului şi de cinci – şase ori la nivelul exporturilor. Dar şi cu datorii externe, stat şi privat, de aproape 100 de miliarde de euro.
Modelul de creştere economică a fost: deschiderea economiei pentru multinaţionale, forţă de muncă ieftină şi bine pregătită, deschiderea pieţelor de consum, deschiderea sistemului bancar, liberalizarea contului de capital, ceea ce a atras miliarde de euro în România, scăderea inflaţiei şi a dobânzilor, stabilitatea preţurilor, privatizarea utilităţilor, liberalizarea treptată a preţurilor administrate etc.
Cu investiţii străine de aproape 70 mld. euro, România a înregistrat o creştere economică accelerată până în 2008, ceea ce a atras noi locuri de muncă mai bine plătite în multinaţionale, apoi creşteri salariale în celelalte companii şi mai ales majorări salariale la stat.
După 1990, România s-a trezit fără bani şi fără valută, cu acces închis pe pieţele financiare internaţionale şi de aceea au urmat două decenii în care cuvântul de ordine a fost: avem nevoie de banii investitorilor străini, de banii băncilor străine, de banii instituţiilor internaţionale – FMI, Banca Mondială, BERD, BEI. Acest model a funcţionat până în criză şi chiar în timpul ei, dacă ne referim la faptul că FMI şi Banca Mondială au salvat România şi sistemul bancar cu un împrumut peste noapte de aproape 20 mld. euro.
Problema este că acest model începe să se epuizeze, iar datele arată acest lucru: investiţiile străine s-au redus considerabil, multinaţionalele care s-au instalat pe piaţă încep să-şi repatrieze banii investiţi fie prin dividende, fie prin rambursarea împrumuturilor către firma-mamă (creditele intragrup), băncile străine au dat înapoi 13 mld. euro către băncile-mamă în opt ani (Document BNR: Băncile străine au retras 13 mld. euro din România. Finanţarea băncilor străine de la centru a fost înlocuită cu banii românilor economisiţi în criză), adică din decembrie 2008, aceste linii de finanţare externe fiind înlocuite cu banii românilor, atraşi prin depozite bancare.
Creditele pe termen lung au scăzut. Salariile mici şi forţa de muncă bine calificată, atuuri ale anilor ‘90 şi 2000, au fost înlocuite cu salarii mai mari şi forţă de muncă mai slab calificată, ceea ce începe să-i nemulţumească pe investitori. Mai mult decât atât, forţa de muncă a României s-a epuizat, odată ce 3-4 milioane de români muncesc în afară, punându-se în discuţie necesitatea de a importa forţă de muncă din altă parte.
Creditele corporate cu scadenţa mai mare de 5 ani, mai puţine decât în 2011. România are nevoie de un nou Pact Viena pentru creditele de investiţii pe termen lung acordate de bănci
În aceste condiţii, alte investiţii străine nu vor mai veni, ci doar cele punctuale (Ghetoizarea României. Viitoarele investiţii vor veni tot în zonele unde există infrastructură. „Salvarea regiunilor sărace nu se poate face fără o intervenţie masivă a guvernului pentru următorii 10 – 20 de ani.“), care vizează extinderea unor operaţiuni actuale ale unor companii deja prezente pe piaţa românească, în cel mai bun caz. Consolidarea pieţelor este cuvântul de ordine în multinaţionale. Aceasta este situaţia.
Din păcate, România nu are alt model de creştere economică pentru că nu şi l-a construit în anii de boom şi nici de criză. Având finanţare fie de la FMI, fie de la băncile străine – pe care le-au strâns cu uşa în criză să cumpere titluri de stat şi să finanţeze cheltuielile guvernului -, cei aflaţi la putere nu s-au gândit să construiască altceva.
Modelul unei creşteri economice bazate pe antreprenorii locali, ca în Polonia, pe investiţii interne are limite. Noile afaceri sunt puţin încurajate de stat, iar antreprenorii români care au apucat să-şi facă afaceri în ultimele două decenii oscilează acum între teama de viitor, de Fisc, DNA şi vânzarea a ceea ce au construit, ca să scape de toate problemele. De noi investiţii, de noi angajări, aproape că nu se pune problema.
Modelul de creştere economică bazat pe investiţiile statului în infrastructură este la pământ. Nu are cine să facă proiecte şi cine să le administreze. Bani sunt, dar forma instituţională de execuţie a dispărut, fie este coruptă, fie este incompetentă. Statul, cel mai mare investitor în economie, nu poate începe şi nici executa proiecte de utilitate publică în aproape niciun domeniu.
Modelul de creştere economică bazat pe reduceri de taxe şi creşteri de salarii la stat care să antreneze creşterea consumului în toată economia se epuizează şi el, ultimele gloanţe fiind trase în acest an. Guvernul nu mai are cum să impulsioneze economia prin măsuri fiscale.
În aceste condiţii, de unde vor veni următoarele creşteri economice, pentru că România pare să ardă intern?
