BusinessMagazin

Tag: actionari

  • ”Regele” blocurilor din Bucureşti: Are 1.500 de apartamente şi nu îl ştie nimeni

    Pedro Company, o firmă de con­struc­ţii cu afaceri de 5 mil. euro în 2015, controlată in­te­gral de Petre Niculae, a con­struit peste 25 de proiecte imo­bi­lia­re în Capi­ta­­lă, în special în sec­torul şase aco­lo un­de ZF estimează că cel pu­ţin 1.000-1.500 de locuinţe au fost ridicate de com­pa­nii în care Niculae figurează ca acţionar.
     
    „Pedro Company – bine cunoscută pen­tru punerea în operă şi consultanţa ofe­rită la reali­za­rea a peste 25 de pro­iecte imo­bi­liare, printre care se numără 19th Residence şi 20th Resi­dence“, este descrierea care apare pe site-ul pro­­iectului Cotroceni Poli­teh­nica Resi­dence, din campusul Poli­teh­nica din Capitală, aproa­pe de centrul co­mercial AFI Cotroceni, un bloc de 12 etaje cu 240 de locuinţe a cărui finalizare este prevă­zută pentru vara acestui an.
     
    Petre Niculae nu a răspuns la întrebările ZF legate de proiectele pe care le construieşte.
     
    Petre Niculae deţine acţiuni şi în alte com­pa­nii din domeniul imobiliar, precum Rezi­dent Suport (90%), Imob Construct Center (80%), Activ Global Construct (40%) şi Smart House Concept (32%). Şi aces­te fir­me au dezvoltat proiecte rezi­denţiale în Capi­ta­lă. Petre Niculae a fost ac­ţionar şi în com­pania Oscar Down­stream. Traderul de produse pe­tro­liere Oscar Down­stream este contro­lat de Alin Niculae, 46 de ani. Nici Petre Ni­culae şi nici Alin Niculae nu au răs­puns soli­ci­tării ZF pri­vind o eventuală legă­tu­ră de ru­denie între cei doi.
     

     

  • ”Regele” blocurilor din Bucureşti: Are 1.500 de apartamente şi nu îl ştie nimeni

    Pedro Company, o firmă de con­struc­ţii cu afaceri de 5 mil. euro în 2015, controlată in­te­gral de Petre Niculae, a con­struit peste 25 de proiecte imo­bi­lia­re în Capi­ta­­lă, în special în sec­torul şase aco­lo un­de ZF estimează că cel pu­ţin 1.000-1.500 de locuinţe au fost ridicate de com­pa­nii în care Niculae figurează ca acţionar.
     
    „Pedro Company – bine cunoscută pen­tru punerea în operă şi consultanţa ofe­rită la reali­za­rea a peste 25 de pro­iecte imo­bi­liare, printre care se numără 19th Residence şi 20th Resi­dence“, este descrierea care apare pe site-ul pro­­iectului Cotroceni Poli­teh­nica Resi­dence, din campusul Poli­teh­nica din Capitală, aproa­pe de centrul co­mercial AFI Cotroceni, un bloc de 12 etaje cu 240 de locuinţe a cărui finalizare este prevă­zută pentru vara acestui an.
     
    Petre Niculae nu a răspuns la întrebările ZF legate de proiectele pe care le construieşte.
     
    Petre Niculae deţine acţiuni şi în alte com­pa­nii din domeniul imobiliar, precum Rezi­dent Suport (90%), Imob Construct Center (80%), Activ Global Construct (40%) şi Smart House Concept (32%). Şi aces­te fir­me au dezvoltat proiecte rezi­denţiale în Capi­ta­lă. Petre Niculae a fost ac­ţionar şi în com­pania Oscar Down­stream. Traderul de produse pe­tro­liere Oscar Down­stream este contro­lat de Alin Niculae, 46 de ani. Nici Petre Ni­culae şi nici Alin Niculae nu au răs­puns soli­ci­tării ZF pri­vind o eventuală legă­tu­ră de ru­denie între cei doi.
     

     

  • De ce şefii de top vor să fie daţi afară?

    Când simt că a venit vremea, ei fac tot posibilul să ajungă în această situaţie astfel încât să fie rugaţi să plece pentru a-şi lua un pachet compensatoriu de „nerefuzat”, poate mai bun decât cel negociat la începutul mandatului.

    Nu are sens din punct de vedere financiar să-ţi duci mandatul până la capăt şi să-ţi iei salariul lunar când poţi pleca mai repede cu toţi banii până la finalul mandatului şi poate şi mai mult.

    Multinaţionalele preferă să ţină disputele cu directorii de top între patru pereţi şi evită, sub toate formele, ca scandalurile să fie făcute publice. Nu dă bine la imaginea companiei şi creează precedente. Aşa că preferă să încheie amiabil orice dispută cu un şef, chiar dacă ar putea să aibă dreptate sau costul final să fie mai mare. Peste tot în lume este la fel.

    Să nu fim ipocriţi: şefii fac totul astfel încât să fie daţi afară în modalitatea de şef, nu de angajat. Dacă ajung şi să se certe prin tribunal cu angajatorul, este varianta ideală pentru că, la final, dacă şi-au negociat bine contractul de angajare, pot să câştige chiar mai mult.

    Fiecare dintre voi cunoaşte cazuri în care directorii de top au plecat din companii în acest mod din motive personale sau pentru a fructifica alte oportunităţi care au apărut între timp.
    Varianta ideală pentru cei din „C class” este de a fi recrutaţi dintr-o altă companie pentru că atunci au posibilitatea de a-şi negocia pachetul de angajare, beneficiile şi „paraşuta” de plecare, capitol la care toată lumea este foarte atentă şi negociază la sânge.

    Când eşti adus ca un star să ocupi o poziţie de management, compania lasă de la ea în privinţa discuţiei pe pachetul salarial şi de plecare, dacă acesta se încadrează în parametrii generali stabiliţi „de la centru”.
    Varianta de a fi promovat din interiorul companiei pentru o poziţie de top este bună, dar cu posibilităţi mai reduse de negociere a pachetului salarial şi de plecare. În această variantă, eşti chemat la HR şi ţi se înmânează hârtia în care sunt scrise noile cifre. Practic nu există o negociere pentru că nimeni nu ar vrea să rateze noul job. Mai mult ca sigur, nici nu te primesc cu avocatul pentru a discuta pe marginea contractului propus.

    Pentru mulţi directori sau pentru cei care aspiră la această poziţie, dilema vieţii lor profesionale este dacă rămân în companie pentru a aştepta să fie promovaţi sau dacă acceptă pe parcursul anilor ofertele primite pentru a intra în circuitul de head-hunting.

    „Vânătorii de capete” vor împinge întotdeauna în faţă pe cei care sunt dispuşi să-şi schimbe jobul mai uşor, pe cei care au mai făcut acest lucru, pentru că este mult mai uşor de discutat cu ei şi cu firmele care vor să-i angajeze.
    Pentru poziţiile de top, o parte din multinaţionale preferă să apeleze la un proces de recrutare în piaţă, pentru că oamenii de la HR nu riscă prea mult în acest fel.

    Dacă ar promova pe cineva intern, iar acesta ar eşua, vina s-ar transfera către cei care l-au promovat şi susţinut.
    Aşa că multinaţionalele preferă să plătească un „fee” de recrutare pentru un outsider pentru că îşi reduce riscul. Nu multinaţionala, ci oamenii implicaţi în acest proces.

    Dacă persoana are şi un MBA în spate, un track-record la o altă companie, este candidatul ideal pentru a fi recrutat, pentru a fi vândut cu un preţ mai mare. Aproape niciodată un candidat intern nu va obţine un pachet financiar mai bun decât cel care este adus din altă parte.

    Sfatul head-hunterilor este să vă mişcaţi, să fiţi disponibili pentru a vă muta la o altă companie, chiar dacă vă este greu să lăsaţi în spate echipele pe care le-aţi construit, un brand poate mai puternic, o organizaţie mai bună.
    Pentru viitorul vostru financiar este mai bine să plecaţi, să găsiţi un alt job o dată la 4-5 ani.

    Mi-a rămas în minte declaraţia unui head-hunter care spunea că el are nevoie pe lista lui de recrutare şi de plasare de oameni pragmatici, care nu se uită în spate la ce lasă, ci dimpotrivă, se uită la ce vor câştiga, în primul rând ei şi head-hunterul. Un candidat ideal este cel care poate fi plasat/vândut de 5-6 ori pe parcursul carierei lui profesionale.

    Dacă acesta îşi forţează singur plecarea, fără scandal şi fără dezastre în urmă, pierderi şi procese prin tribunale, câştigul obţinut, golden parachute, poate fi chiar mai mare.

    Şi toată lumea este mulţumită: compania/multinaţionala plăteşte.

    Lumea executivilor – C class – este judecată şi preţuită altfel decât cea a angajaţilor.
     

  • ADEVĂRUL a ieşit la iveală: Cine sunt acţionarii din umbră ai RCS&RDS

    Principalul acţionar al RCS&RDS, antreprenorul Zoltan Teszari, şi-a majorat în ultimii trei ani participaţia în cadrul companiei de cablu, ajungând la finele lunii noiembrie a anului trecut să deţină 47,03% din acţiuni, urmat de Everest Trust, fond controlat de miliardarul Wayne Quasha, cu 14,61%.

    În urmă cu trei ani, în octombrie 2013, Teszari controla un pachet de 45,29%, iar Everest Trust avea 13,7% din capitalul operatorului, arată prospectele emisiunilor de obligaţini emise de operator în 2013 şi 2016.

    ADEVĂRUL a ieşit la iveală: Cine sunt acţionarii din umbră ai RCS&RDS

  • Cum să faci business fără să înfiinţezi o companie

    Un număr de industrii şi domenii fac cunoştiinţă cu modelul de sharing economy popularizat de către companii precum Uber sau Airbnb. Conceptul consumului colaborativ a devenit din ce în ce mai popular în ultimii ani, iar unele companii au profitat de asta şi acum sunt giganţi evaluaţi la miliarde de dolari. Transportul de persoane sau de colete, domeniul ospitalier şi chiar activităţi casnice precum spălatul hainelor (Electrolux are în desfăşurare un astfel de proiect) se află sub influenţa conceputului de sharing economy.

    Un domeniu care rămăsese neatins era procesul de pornire a unui business. Exact pe această nişă şi-a aşezat antreprenorul Slavko Ples firma sa, Winglio. Slavko Ples se află în peisajul tehnologic antreprenorial încă din 2012, când, alături de un partener de afaceri, a pornit o companie de dezvoltare de aplicaţii. Ples a mărturisit că era înconjurat de freelanceri şi antreprenori cu care „discutam des probleme cu care ne confruntam în afacerile noastre. Majoritatea problemelor erau legate de costurile de pornire a unei afaceri şi de birocraţie. Aşa că m-am gândit la o soluţie”, spune el. Probleme care se manifestă la nivel global, nefiind ceva caracteristic unei pieţe anume. În România, potrivit Cărţii Albe a IMM-urilor, dificultăţile cu care se confruntă frecvent firmele mici şi mijlocii sunt birocraţia (61,41%), fiscalitatea excesivă (54,74%), urmată de corupţie (45,16%) şi controalele excesive (44,98%).

    Aşa că antreprenorul propune împărţirea costurilor, înfiinţarea unui cadru legal pe care alţii l-ar putea folosi pentru afacerile lor. Asta s-a întâmplat în 2014, iar după un an de cercetare a trecut la punerea în practică a ideii. „Anumite costuri nu pot fi reduse sau eliminate complet, dar, cu siguranţă, pot fi împărţite”, spune Ples. „Winglio se ocupă de hârtii, contabilitate, taxe, astfel încât clientul se poate concentra doar pe afacere”, adaugă el.

    Sistemul funcţionează în felul următor: doritorul îşi creează un cont pe site-ul companiei, îşi adaugă clienţii şi creează contractele; apoi poate emite facturi clienţilor săi. Înainte de a da drumul la afacere, reprezentanţii Winglio verifică aplicaţiile depuse, proces ce poate dura până la 24 de ore. Serviciul este disponibil în 150 de ţări şi este adresat dezvoltatorilor de software, designerilor grafici, traducătorilor, scriitorilor etc.

    Odată produsul vândut, banii sunt trimişi prin intermediul Winglio, apoi utilizatorul poate scoate banii din contul bancar prin PayPal sau îi poate redirecţiona către cardul de debit Winglio. Toate plăţile primite în Winglio pot fi considerate venituri suplimentare sau dividende dacă devii acţionar al companiei. În ambele cazuri, plăţile primite prin Winglio sunt taxabile în ţările de rezidenţă ale utilizatorilor. Din suma care îi este transferată utilizatorului, firma antreprenorului croat reţine 6,60% comision plus 4,5 euro pentru fiecare tranzacţie. Suma minimă care poate fi retrasă de către utilizator este de 100 de euro. După ce venitul cumulat al unui utilizator ajunge la 500 de euro, el va fi invitat de către companie să intre în programul acţionarilor firmei întemeiate de Slavko Ples. Astfel, achiziţionând o acţiune preferenţială Winglio eşti considerat acţionar al companiei şi poţi păstra veniturile primite prin intermediul companiei sub formă de profit al Winglio care apoi este plătit prin dividende.

    Winglio operează prin intermediul a două companii, una aflată în Malaiezia şi alta în Irlanda, ambele putând fi folosite de către utilizatorii serviciului; în acest moment, şase persoane lucrează full time pentru Winglio. Majoritatea clienţilor Winglio sunt freelanceri din industria IT, consultanţi sau furnizori de diverse servicii. „Pentru ei, Winglio este o soluţie mai bună şi mai eficientă decât înfiinţarea propriei companii”, este de părere Ples. Acesta nu a vrut să dezvăluie câţi clienţi are compania, argumentând că „dacă faci afaceri bune şi dezvălui numărul de clienţi, trimiţi o invitaţie competitorilor. Dacă cifrele sunt mici, mai mulţi potenţiali clienţi ar putea fi îndepărtaţi din această cauză”, spune el. Pieţele ţintite de el sunt cele de pe continentul european şi cel asiatic; acestea sunt zonele din care vin peste 30 de clienţi, potrivit unei declaraţii a lui Ples pentru o publicaţie croată. Firma croatului are şi câţiva clienţi români, mărturiseşte el pentru Business Magazin.

    Deşi poate părea surprinzător, piaţa Statelor Unite ale Americii nu este de interes pentru Winglio, deoarece „cetăţenii americani pot factura uşor şi pot primi plăţi sub formă de dividende. În plus, cardul nostru de debit nu poate fi emis în Statele Unite”.

    Şeful Winglio susţine că, apelând la serviciile companiei pe care o conduce, un freelancer ar putea obţine cu până la 35% mai mulţi bani decât dacă şi-ar înregistra propria firmă. Dă şi explicaţii: dacă un freelancer din Croaţia ar fi înfiinţa o companie în Marea Britanie şi ar ajunge la venituri anuale de 10.000 de euro, după deducerea costurilor – de 2.500 de euro (costuri fixe precum contabilitate şi birou virtual)- şi după scăderea taxelor (care au o pondere de 20%), freelancerul ar putea retrage în jur de 6.000 de euro, sub formă de dividende taxabile (în ţara de reşedinţă), ceea ce pentru Croaţia ar însemna în jur de 720 de euro (12%). Aşadar, venitul net s-ar situa în jurul a 5.300 de euro. „Luând acelaşi caz, dacă ar folosi Winglio, ar plăti taxe de 1.156 de euro pe dividende, la o valoare de aproximativ 9.300 de euro. Astfel venitul lui net ar fi de 8.200 de euro”, explică Slavko Ples.

    Şeful Winglio nu a dorit să dezvăluie rezultatele financiare pe anul trecut, rezumându-se la a spune doar că la finalul lui 2015 „aveau un cashflow pozitiv”, fără să fi apelat la o investiţie externă. 2017 ar trebui să fie „interesant şi cu multe provocări”, totodată un an în care serviciul să devină unul mainstream; mai mult, Ples are în plan creşterea cu 300% sau chiar cu 400% a businessului faţă de 2016.

  • Cum au pierdut 2 milioane de euro doi antreprenori străini după ce s-au asociat cu un român

    „E limba gastronomiei, nu-i aşa?”, spune zâmbind Jean-Philippe Guilbert-Lassagne, unul dintre acţionarii Le Consul, explicând de ce denumirea preparatelor din meniu este mai întâi în limba franceză. Farmecul limbii franceze, spaţiul interbelic în care ne aflăm – o casă de lux compartimentată în mai multe saloane cu tavane înalte, pregătirea chef-ului Mihai Irimia în Franţa – sunt câteva dintre caracteristicile restaurantului Le Consul, poziţionat pe nişa înaltei gastronomii franceze, „haute cuisine”. Deschis în urmă cu mai puţin de jumătate de an, restaurantul este rezultatul unei investiţii de aproximativ 300.000 de euro, realizată de cei doi asociaţi – francezul Jean-Philippe Guilbert-Lassagne şi belgianul Patrick Andre Hofman. Adrian Oprea Hagiu este managerul general, iar Mihai Irimia este chef-ul responsabil de preparatele din meniu. Ce i-a adus împreună?

    Francezul Jean-Philippe Guilbert-Lassagne povesteşte că a venit în România în urmă cu peste 12 ani, după experienţe în restaurantele şi ciocolateriile belgiene. Anterior, a fost coproprietar al restaurantului Le Comptoir din Belgia: „Am văzut că este o ţară frumoasă şi am hotărât să rămân”, descrie el hotărârea de a alege România, pe care nu o regretă nici acum. Şi-a urmat instinctele şi, în asociere cu Andre Hofman şi românul Tudor Constantinescu, care acumulase şi el experienţă în domeniul HoReCa în Belgia, au lansat în anul 2006 lanţul de restaurante premium Chocolat. Acesta s-a dovedit un pariu reuşit: afacerea ajunsese la două restaurante (în Piaţa Dorobanţi şi în apropiere de Ateneu), câte un stand în centrele comerciale Băneasa şi Promenada, precum şi colaborări cu lanţul de supermarketuri Mega Image. Per total, un business cu afaceri anuale cuprinse între 4 şi 5 milioane de euro, din care Guilbert-Lassagne şi Hofman deţineau 50%.

    „S-a dovedit a fi o experienţă foarte proastă la final, dar am învăţat”, povesteşte zâmbind amar Guilbert. Operaţiunile zilnice ale afacerii erau conduse de Tudor Constantinescu, astfel că nu mică le-a fost mirarea partenerilor francezi când au înţeles că ajunseseră să fie acţionari într-o firmă care nu mai avea niciun activ: toate activele Chocolat fuseseră mutate într-o altă firmă, fără ca ei să îşi primească drepturile din acestea ori, cel puţin, să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte această decizie. Tudor Constantinescu a mutat activele firmei omiţând să îşi anunţe asociaţii, potrivit acestora. Guilbert-Lassagne rememorează evenimentele care au dus la pierderea a peste 2 milioane de euro: la data de 12 noiembrie 2015, DIICOT începea o anchetă referitoare la apartenenţa lui Constantinescu la un grup infracţional specializat în săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani. Potrivit DIICOT, aceştia foloseau un program informatic ce permitea dubla contabilitate pentru diminuarea bazei de impozitare. Acest program de contabilitate constă în existenţa a două registre de evidenţă contabilă de acelaşi tip, referitoare la bunuri şi valori: unul reflectă realitatea economică şi financiară a contribuabilului, la care accesul este restricţionat, şi unul falsificat, în care sunt înregistrate date şi operaţiuni ce relevă venituri inferioare celor reale pentru produsele livrate şi banii încasaţi.

    După câteva luni de la ştirea referitoare la anchetă, în mai 2016, Constantinescu a mutat activele firmei. Nici în prezent, cei doi asociaţi nu au ieşit din businessul Chocolat, însă acesta există strict în acte; restaurantele şi celelalte active aparţin noii firme. „Oficial, sunt şi astăzi acţionar al societăţii. Tudor Constantinescu a furat, a furat totul”, spune fără ezitări Guilbert-Lassagne. După ce au rămas fără businessul dezvoltat pe parcursul unui deceniu, au rămas fără drept de decizie asupra acestuia, dar fără ca această situaţie să fie reglementată în niciun fel sau discutată anterior într-un consiliu al acţionarilor. „După aceea, singurul lucru pe care îl aveam de făcut era fie să aştept rezultatele investigaţiei şi procesele, să pierd totul sau să facem o nouă afacere”, descrie Guilbert-Lassagne alternativele sale în contextul în care investigaţia referitoare la fostul asociat se află în derulare. Au ales a doua variantă.

    Împreună cu asociatul său, André Hofman, antreprenor belgian în domeniul imobiliar care a acumulat experienţă şi în HoReCa, a hotărât să înceapă un nou business, iar o parte din foştii lor angajaţi de la Chocolat au hotărât să li se alăture. Printre ei, Adrian-Oprea Hagiu, actualul manager general al Le Consul, cu experienţă de peste 30 de ani în mediul HoReCa; el a avut ca punct de plecare Casa Capşa, la care se adaugă experienţa acumulată pe nave de croazieră, precum şi şcoli culinare şi restaurante din SUA. La Chocolat, a fost manager şi a făcut echipă cu Mihai Irimia, chef executiv în cadrul afacerii. Irimia are peste 15 ani de experienţă şi a lucrat în Franţa şi Belgia în restaurante cu stele Michelin; s-a numărat şi printre iniţiatorii proiectului Dinner on the Sky. „Am renunţat la implicarea în Chocolat fiindcă aşa am simţit, nu era normal ceea ce se întâmplase”, descrie şi Hagiu decizia de a renunţa la activitatea de la Chocolat. „I-a tras pe linie moartă pe Jean Philippe şi pe Patrick printr-o acţiune care legală nu poate fi, în condiţiile în care şi pentru a face un leasing ai nevoie de semnăturile ambilor acţionari”, descrie şi Hagiu nedreptatea observată.

    „Pasărea Phoenix” în cazul lor a început să se contureze în iulie 2016 şi este un restaurant premium, axat pe înalta gastronomie franceză. Guillbert-Lassagne spune că eleganţa impusă de spaţiu, casa din perioada interbelică aflată lângă Piaţa Victoriei, precum şi colaborarea cu cheful Mihai Irimia, au fost principalele motive pentru care au ales această poziţionare. Investiţia de 300.000 de euro a fost direcţionată spre utilarea bucătăriei şi cumpărarea mobilei; lustrele, de pildă, sunt unice, până şi farfuriile sunt operele unor artişti. Ei previzionează un timp de recuperare a investiţiei de circa cinci ani, în condiţiile în care valoarea bonului mediu în cadrul restaurantului se situează între 150 şi 200 de lei.

  • Cum au pierdut 2 milioane de euro doi antreprenori străini după ce s-au asociat cu un român

    „E limba gastronomiei, nu-i aşa?”, spune zâmbind Jean-Philippe Guilbert-Lassagne, unul dintre acţionarii Le Consul, explicând de ce denumirea preparatelor din meniu este mai întâi în limba franceză. Farmecul limbii franceze, spaţiul interbelic în care ne aflăm – o casă de lux compartimentată în mai multe saloane cu tavane înalte, pregătirea chef-ului Mihai Irimia în Franţa – sunt câteva dintre caracteristicile restaurantului Le Consul, poziţionat pe nişa înaltei gastronomii franceze, „haute cuisine”. Deschis în urmă cu mai puţin de jumătate de an, restaurantul este rezultatul unei investiţii de aproximativ 300.000 de euro, realizată de cei doi asociaţi – francezul Jean-Philippe Guilbert-Lassagne şi belgianul Patrick Andre Hofman. Adrian Oprea Hagiu este managerul general, iar Mihai Irimia este chef-ul responsabil de preparatele din meniu. Ce i-a adus împreună?

    Francezul Jean-Philippe Guilbert-Lassagne povesteşte că a venit în România în urmă cu peste 12 ani, după experienţe în restaurantele şi ciocolateriile belgiene. Anterior, a fost coproprietar al restaurantului Le Comptoir din Belgia: „Am văzut că este o ţară frumoasă şi am hotărât să rămân”, descrie el hotărârea de a alege România, pe care nu o regretă nici acum. Şi-a urmat instinctele şi, în asociere cu Andre Hofman şi românul Tudor Constantinescu, care acumulase şi el experienţă în domeniul HoReCa în Belgia, au lansat în anul 2006 lanţul de restaurante premium Chocolat. Acesta s-a dovedit un pariu reuşit: afacerea ajunsese la două restaurante (în Piaţa Dorobanţi şi în apropiere de Ateneu), câte un stand în centrele comerciale Băneasa şi Promenada, precum şi colaborări cu lanţul de supermarketuri Mega Image. Per total, un business cu afaceri anuale cuprinse între 4 şi 5 milioane de euro, din care Guilbert-Lassagne şi Hofman deţineau 50%.

    „S-a dovedit a fi o experienţă foarte proastă la final, dar am învăţat”, povesteşte zâmbind amar Guilbert. Operaţiunile zilnice ale afacerii erau conduse de Tudor Constantinescu, astfel că nu mică le-a fost mirarea partenerilor francezi când au înţeles că ajunseseră să fie acţionari într-o firmă care nu mai avea niciun activ: toate activele Chocolat fuseseră mutate într-o altă firmă, fără ca ei să îşi primească drepturile din acestea ori, cel puţin, să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte această decizie. Tudor Constantinescu a mutat activele firmei omiţând să îşi anunţe asociaţii, potrivit acestora. Guilbert-Lassagne rememorează evenimentele care au dus la pierderea a peste 2 milioane de euro: la data de 12 noiembrie 2015, DIICOT începea o anchetă referitoare la apartenenţa lui Constantinescu la un grup infracţional specializat în săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani. Potrivit DIICOT, aceştia foloseau un program informatic ce permitea dubla contabilitate pentru diminuarea bazei de impozitare. Acest program de contabilitate constă în existenţa a două registre de evidenţă contabilă de acelaşi tip, referitoare la bunuri şi valori: unul reflectă realitatea economică şi financiară a contribuabilului, la care accesul este restricţionat, şi unul falsificat, în care sunt înregistrate date şi operaţiuni ce relevă venituri inferioare celor reale pentru produsele livrate şi banii încasaţi.

    După câteva luni de la ştirea referitoare la anchetă, în mai 2016, Constantinescu a mutat activele firmei. Nici în prezent, cei doi asociaţi nu au ieşit din businessul Chocolat, însă acesta există strict în acte; restaurantele şi celelalte active aparţin noii firme. „Oficial, sunt şi astăzi acţionar al societăţii. Tudor Constantinescu a furat, a furat totul”, spune fără ezitări Guilbert-Lassagne. După ce au rămas fără businessul dezvoltat pe parcursul unui deceniu, au rămas fără drept de decizie asupra acestuia, dar fără ca această situaţie să fie reglementată în niciun fel sau discutată anterior într-un consiliu al acţionarilor. „După aceea, singurul lucru pe care îl aveam de făcut era fie să aştept rezultatele investigaţiei şi procesele, să pierd totul sau să facem o nouă afacere”, descrie Guilbert-Lassagne alternativele sale în contextul în care investigaţia referitoare la fostul asociat se află în derulare. Au ales a doua variantă.

    Împreună cu asociatul său, André Hofman, antreprenor belgian în domeniul imobiliar care a acumulat experienţă şi în HoReCa, a hotărât să înceapă un nou business, iar o parte din foştii lor angajaţi de la Chocolat au hotărât să li se alăture. Printre ei, Adrian-Oprea Hagiu, actualul manager general al Le Consul, cu experienţă de peste 30 de ani în mediul HoReCa; el a avut ca punct de plecare Casa Capşa, la care se adaugă experienţa acumulată pe nave de croazieră, precum şi şcoli culinare şi restaurante din SUA. La Chocolat, a fost manager şi a făcut echipă cu Mihai Irimia, chef executiv în cadrul afacerii. Irimia are peste 15 ani de experienţă şi a lucrat în Franţa şi Belgia în restaurante cu stele Michelin; s-a numărat şi printre iniţiatorii proiectului Dinner on the Sky. „Am renunţat la implicarea în Chocolat fiindcă aşa am simţit, nu era normal ceea ce se întâmplase”, descrie şi Hagiu decizia de a renunţa la activitatea de la Chocolat. „I-a tras pe linie moartă pe Jean Philippe şi pe Patrick printr-o acţiune care legală nu poate fi, în condiţiile în care şi pentru a face un leasing ai nevoie de semnăturile ambilor acţionari”, descrie şi Hagiu nedreptatea observată.

    „Pasărea Phoenix” în cazul lor a început să se contureze în iulie 2016 şi este un restaurant premium, axat pe înalta gastronomie franceză. Guillbert-Lassagne spune că eleganţa impusă de spaţiu, casa din perioada interbelică aflată lângă Piaţa Victoriei, precum şi colaborarea cu cheful Mihai Irimia, au fost principalele motive pentru care au ales această poziţionare. Investiţia de 300.000 de euro a fost direcţionată spre utilarea bucătăriei şi cumpărarea mobilei; lustrele, de pildă, sunt unice, până şi farfuriile sunt operele unor artişti. Ei previzionează un timp de recuperare a investiţiei de circa cinci ani, în condiţiile în care valoarea bonului mediu în cadrul restaurantului se situează între 150 şi 200 de lei.

  • Profitul net al BRD a crescut cu peste 63% în 2016 faţă de 2015

    În 2016, activitatea de creditare pe piaţa românească nu a confirmat aşteptările de la începutul anului. Creditele acordate persoanelor fizice au crescut cu 4,5%, creşterea fiind determinată de creditele pentru locuinţe şi creditele de consum, denominate în lei. Programul guvernamental “Prima Casă” a continuat în 2016 şi a reprezentat un factor cheie al avansului înregistrat de creditele pentru locuinţe. Activitatea de creditare a companiilor a rămas modestă în ciuda mediului economic favorabil, stocul creditelor brute a scăzut cu -1,7%, fiind influenţat semnificativ de operaţiunile de curăţare a portofoliilor. Dinamica depozitelor a fost pozitivă în 2016 (+7,3% faţă 31 decembrie 2015), determinată în special de economiile populaţiei, se arată într-un comunicat al BRD.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cătălin Homor, şeful Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a fost revocat din funcţie

    Consiliul de Administraţie al Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR) s-a reunit la solicitarea Adunării Generale a Acţionarilor pentru a analiza activitatea şi realizarea obiectivelor contractului de mandat al Directorului General Cătălin Homor. În cadrul şedinţei, membrii CA au decis revocarea acestuia din funcţie.

    „În cadrul şedinţei, membrii Consiliului de Administraţie au constatat deficienţe de gestionare a activităţilor CNAIR din ultima perioadă şi au decis revocarea din funcţie a directorului general, Cătălin Homor”, se arată într-un comunicat transmis miercuri de Ministerul Transporturilor.

    Ministrul Transporturilor, Răzvan Cuc, a dispus Corpului de Control să efectueze la Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR) o verificare a existenţei mijloacelor şi materialelor necesare deszăpezirii (utilaje speciale şi starea de funcţionare a acestora, stocuri de material antiderapant şi combustibil), a situaţiei contractelor cu societăţi private pentru deszăpezire şi a modului de fundamentare a ordinului privind utilizarea nisipului la deszăpezire.

    „În data de 10 ianuarie 2017, Consiliul de Administraţie al CNAIR s-a reunit la solicitarea Adunării Generale a Acţionarilor pentru a analiza activitatea şi realizarea obiectivelor contractului de mandat al directorului general Cătălin Homor”, se mai arată în comunicat.

  • Tineri manageri de top 2016: Bogdan Roşu, director executiv Next Capital Group

    39 DE ANI   /   DIRECTOR EXECUTIV   /  NEXT CAPITAL GROUP

    VENITURI TOTALEALE COMPANIEI 2015: 15 milioane de lei
    PROFIT 2015: 3,3 milioane de lei

    Ca director executiv, Bogdan Roşu este responsabil cu supravegherea operaţiunilor zilnice, atragerea de capital şi relaţiile cu acţionarii şi partenerii strategici, dezvoltarea şi execuţia strategiei şi bugetului companiilor. În cadrul Next Capital Group, care are 255 de angajaţi, principalele companii sunt IFN Next Capital Finance SA şi Optima Solutions Services SRL. „Creşterea medie anuală din ultimii 5 ani a veniturilor pe grup a fost de 30% de la an la an.“

    Licenţiat în Finanţe, Asigurări şi Burse de Valori, la ASE, promoţia 2001, Bogdan Roşu a absolvit cursurile de Executive Management ale Universităţii Stanford (California) în 2010; este încă student la ACCA şi spune că nu a abandonat „dorinţa de dezvoltare academică, însă în acest moment am şi alte priorităţi în plan personal“.  Şi-a început cariera în vânzări, în industria auto, şi spune că „adevărata şcoală şi fundaţie pentru mine a fost Connex (acum Vodafone), unde m-am angajat chiar de la lansare, în aprilie 1997“.

    La 25 de ani era cel mai tânăr manager din companie, având în subordine aproape 70 de oameni, iar la 28 de ani era cel mai tânăr director, coordonând patru departamente şi aproape 180 de angajati. La 30 de ani a devenit director executiv al primului IFN specializat în factoring din România, autorizat de BNR în 2006; din 2010 este şi membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Române de Factoring. În 2006 a luat o decizie radicală: „Am hotărât să ies din confortul unui post bineplătit în multinaţională şi să încep viaţa în zona de antreprenoriat (Next Capital), alături de alţi doi membri fondatori şi acţionari. A fost şi o oportunitate de piaţă, dar şi o ambiţie personală să reuşesc într-un mediu total diferit de cel cu care eram obişnuit în ultimii ani şi consider că mi-a reuşit“. Cea mai dificilă perioadă din carieră a fost anul 2009, când s-au prăbuşit unele sectoare ale economiei, iar incidenţele la plată şi insolvenţele companiilor – în special de tip IMM – au explodat; „a fost nevoie de un efort uriaş pentru a închide expunerile cu pierderi minime.

    A fost un an în care s-a abandonat orice plan de creştere, iar focusul a fost pe recuperarea capitalului şi menţinerea în piaţă“. Despre aşteptările pe termen lung, Bogdan Roşu spune că este greu de spus cum vor evolua sectorul financiar- bancar sau cel al serviciilor BPO, „în care sunt acum implicat, sau cum va evolua piaţa muncii în contextul în care globalizarea dă semne de încetinire şi vulnerabilitate. Indiferent de domeniul în care voi activa, cred că acesta trebuie să fie dinamic, să aibă o notă importantă de inovaţie şi tehnologie şi să îmi acorde şansa interacţiunii cu clientul“.