BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Dragoş Damian, Terapia: Este vorba despre bani şi putere. Să vă îngrijoreze că se închide combinatul siderurgic Arcellor Mittal din Hunedoara, nu că România nu a fost invitată la reuniunea de la Paris

    Ştirea despre închiderea Combinatului siderurgic Arcellor Mittal din Hunedoara din cauza preţurilor energiei electrice este o ştire pe care nu dau doi bani cei care ne povestesc despre inteligenţă artificială, robotizare şi automatizare, din birouri de clasa A sau săli de conferinţă din hoteluri de 5 stele din Bucureşti.

    Adică de ce le-ar păsa că un combinat deschis pe vremea imperiului austro-ungar stă pe tuşă şi că 500 de angajaţi, din cei 20.000 câţi erau odată, pleacă în şomaj tehnic? De ce le-ar pasa consultanţilor de 30-40 de ani cu MBA-uri de la universităţi de prestigiu, care ne dau lecţii despre inteligenţa artificială, robotizare şi automatizare, despre un combinat deschis în 1882? Astăzi suntem la revoluţia industriala 4.0., de ce ne-am uita la relicve din revoluţia industriala 1.0.?

    De ce le-ar pasa că, din cauza preţului la energie, riscă să se închidă toate combinatele de materiale de construcţii, de chimie, de metalurgie, de siderurgie, de construcţii de maşini grele? Acum când, după pace, ar fi fost nevoie de ele, pentru că începe reconstrucţia Ucrainei care are la dispoziţie bani echivalentul a două, daca nu chiar trei PIB-uri ale României?

    Aud politicieni la televizor care ne spun că suntem în mare pericol, avem cea mai mare graniţă cu Ucraina dintre ţările din UE şi, foarte probabil, vom avea în curând şi graniţă directă cu Rusia.

    Păi singurul pericol care ne paşte este că nu mai avem combinate de materiale de construcţii, de chimie, de metalurgie, de siderurgie, de construcţii de maşini grele, toate acestea ar fi putut să contribuie la refacerea Ucrainei. Şi ne-ar fi adus o groaza de bani.

    În timp ce UE, eleganta şi sofisticata, aşa cum o ştim, creează ”The Competitiveness Compass”, cu exprimările rafinate cu care ne-a obişnuit – Closing the innovation gap / A joint roadmap for decarbonisation and competitiveness / Reducing dependencies and increasing resilience and security, ce document va ieşi! – SUA scoate din desagă ”Drill Baby, Drill!” şi îşi intensifică industrializarea în domeniile strategice.

    Aici fac o pauză ca să mă înjuraţi, după care eventual să recităm, stând în picioare cu mâna pe inimă, povestea cu crezul nostru privind apartenenţa la valorile europene, etc.

    Aici fac o pauză pentru ca cei 5-6 hipsteri – profesori, analişti şi consultanţi în economie – să declare imposibile planurile de reindustrializare ale guvernului.

    Aici fac o pauză pentru ca să ne trezim la realitate, să cream un ecosistem industrial, să ne sprijinim combinatele de materiale de construcţii, de chimie, de metalurgie, de siderurgie, de construcţii de maşini grele (cate mai sunt), să le pregătim pentru a fi competitive pentru reconstrucţia Ucrainei.

    România, este momentul tău de ”Drill Baby, Drill!” –  gata cu frustrările că n-ai fost invitată la reşedinţa şefului NATO în decembrie sau acum, la Paris, că eşti tratată periferic, că Europa nu a înţeles puterea ”zidului galben” de la München. Pune-te pe exploatarea gazelor şi petrolului, pune-te pe industrializare, pune-te pe sprijinit combinatele de materiale de construcţii, de chimie, de metalurgie, de siderurgie, de construcţii de maşini grele.

    Miza este refacerea Ucrainei, sunt peste 1.000 miliarde de Euro in joc. Nu va lăsaţi ameţiţi de pissing contest-ul pe teme militare al politicienilor. Este vorba, aşa cum a fost dintotdeauna, despre bani şi putere.

  • România la extreme – creşterea economică scade, producţia industrială scade, investiţiile străine scad, IT-ul stagnează, dar salariile cresc, deficitul bugetar creşte, dobânzile cresc, datoria publică creşte, datoria externă creşte. Cât o mai putem ţine aşa?

    Dacă ne uităm la tabloul macroeconomic al anului 2024 vedem mai multe lebede negre decât lebede albe şi mă întreb cât ar mai putea să reziste economia şi businessul, în condiţiile în care creşterea economică se reduce, industria scade în continuare, investiţiile străine se reduc, fondurile europene bat pasul pe loc, dar în schimb salariile cresc, dobânzile cresc, bugetul public este găurit, datoria internă şi cea externă cresc. 

    Datele macroeconomice în euro arată bine pentru că acest curs valutar leu/euro este stabil, mult prea stabil faţă de deteriorarea indicatorilor macroeconomici externi – deficit comercial, deficit de cont curent, datoria externă. 

    1. Creşterea economică s-a redus semnificativ anul trecut, de la o prognoză de 2,8-3% la începutul lui 2024 la un rezultat final de plus 0,9%, ceea ce este cu mult sub aşteptări, cu mult sub potenţialul şi necesarul României de o creştere economică de 5% pe an. Cu toate că guvernul Ciolacu a injectat bani în creşterile de salarii şi pensii şi creşterea investiţiilor publice, acest lucru nu a oprit reducerea creşterii economice. În schimb, a majorat importurile, deficitul comercial şi deficitul de cont curent. Oricum, bine măcar că nu am avut o scădere economică care ne-ar trimite în recesiune. 

    2. Producţia industrială s-a redus anul trecut cu 1,5%, fiind al treilea an consecutiv în care suntem pe minus. Toate sloganurile guvernamentale de reindustrializare a României par mai degrabă nişte vise decât nişte realităţi. Dacă industria Germaniei nu merge bine, atunci nici industria din România, care este puternic legată de Germania şi Europa, nu merge bine, ceea ce înseamnă că, cel puţin până acum, nu avem capacitatea internă de a acoperi scăderile prin proiecte industriale interne. 

    3. Pentru că industria scade, a scăzut şi producţia şi furnizarea de energie electrică/termică şi gaze, ceea ce arată încă o dată că nu avem cu ce să compensăm intern dacă industria merge prost, nu avem proiecte care să poată consuma resursele interne.  Asta apropo de proiectul de gaze din Marea Neagră unde, în lipsa dezvoltării unui consum intern industrial şi la nivelul populaţiei, gazele se vor duce în altă parte.  În trei ani ar trebui să se dezvolte ceva sau să se reindustrializeze ceva care există pentru a putea consuma intern gazele din Marea Neagră. 

    4. Investiţiile străine directe au scăzut anul trecut la numai 5,7 miliarde de euro de la 6,7 miliarde de euro în 2024 şi de la aproape 12 miliarde de euro în 2023. Toată această încetinire economică,  discuţiile legate de modificările fiscale, la care acum s-au mai adăugat şi semnele de întrebare privind alegerile prezidenţiale şi cine va fi noul preşedinte al României, au făcut ca investiţiile străine să se reducă, cu toate că avem poate cel mai favorabil pachet de stimulente din zonă pentru a atrage investiţii străine. Această scădere a investiţiilor străine nu este bună deloc, deoarece capitalul românesc, atât cel privat cât şi cel de stat, nu este atât de puternic încât să compenseze scăderea ISD-urilor şi plecarea unor investitori mari. 

    5. Serviciile externe de IT, adică ce vindem în străinătate, au început să bată pasul pe loc. Anul trecut soldul serviciilor de IT (ieşiri şi intrări) a fost de 6 miliarde de euro, faţă de 6,1 miliarde de euro în 2023. IT-ul este un exportator net de valoare, dar după cum arată lucrurile şi schimbările care se produc s-ar putea ca IT-ul din România să fi intrat deja pe un platou de stagnare, dacă nu chiar de scădere. 

    6. Serviciile externe de transport, o activitate extrem de puternică în România, a început să scadă, soldul înregistrat anul trecut coborând la 4,6 miliarde de euro de la 5,5 miliarde de euro în 2023. 

    7. Turismul, în schimb, bubuie pe plan extern, anul trecut deficitul (plecări externe – intrări) a fost de 4,3 miliarde de euro, faţă de 3,6 miliarde de euro în 2023. 

    8. Deficitul bugetar a crescut anul trecut la 152 miliarde de lei, reprezentând 8,65% din PIB, depăşind toate estimările. În 2023 deficitul bugetar a fost de 89,9 miliarde de lei. O creştere cu 60 de miliarde de lei într-un an a deficitului bugetar este imensă.

    9. Cheltuielile cu salariile la nivelul sectorului bugetar au crescut anul trecut la 164 de miliarde de lei faţă de 132 de miliarde de lei în 2023, plus 26%. 32 de miliarde de lei în plus într-un an înseamnă foarte mult.

    10. Cheltuielile cu dobânzile pentru datoria publică au crescut anul trecut la 36 de miliarde de lei, exact cât este impozitul pe profit plătit de toate firmele din România. În 2023, cheltuielile cu dobânzile au fost de 30 de miliarde de lei. Din păcate, cheltuielile cu dobânzile vor creşte pentru că rata dobânzii creşte şi datoria publică creşte.

    11. Investiţiile publice (cheltuielile de capital) au crescut anul trecut la 65 de miliarde de lei, reprezentând 3,7% din PIB faţă de 38 de miliarde de lei în 2023, ceea ce a însemnat 2,5% din PIB. Măcar aici suntem pe plus.

    12. Deficitul comercial a crescut anul trecut la 32,8 miliarde de euro, de la 29 de miliarde de euro în 2023. Importurile au crescut la 119 miliarde de euro anul trecut, de la 115 miliarde de euro în 2023, în schimb exporturile au scăzut la 86, 3 miliarde de euro, de la 86,5 miliarde de euro.

    13. Deficitul de cont curent, care măsoară interacţiunea României cu exteriorul, a crescut anul trecut la 29,3 miliarde de euro de la 21,4 miliarde de euro, deci avem un plus de 8 miliarde de euro. Deficitul de cont curent arată că am dat mai mult în afară decât am luat, diferenţa trebuind să fie acoperită din investiţii directe, fonduri europene, împrumuturi.

    14. Datoria publică a statului a crescut anul trecut la 936,9 miliarde de lei (noiembrie 2024, ultimele date disponibile), un plus de 152,6 miliarde de lei. Din această datorie totală, datoria în valută este de 490 miliarde de lei, adică echivalentul a 100 de miliarde de euro.

    15. Datoria externă, atât a statului cât şi a sectorului privat, a crescut anul trecut la 203,5 miliarde de euro, un plus de 20,3 miliarde de euro faţă de anul anterior. Datoria externă a statului a crescut cu 16 miliarde de euro, ajung la 107 miliarde de euro.

    16. Inflaţia a scăzut la 5,1% de la 6,6% în 2023, dar trendul de scădere pare că s-a oprit, pe fondul înrăutăţirii parametrilor macroeconomici.

    17. Salariul mediu net a crescut anul trecut la 5.645 de lei (1.134 de euro), plus 11,1%. În termeni reali, salariul mediu a crescut cu 6%. 

    18. Dobânzile la lei au avut o tentativă de scădere anul trecut, dar necesarul de finanţare al statului, coroborat cu înrăutăţirea indicatorilor macroeconomici, au stopat acest trend de scădere, iar pe piaţă dobânzile la lei au început să crească din cauza dobânzilor în creştere pe care le oferă Ministerul Finanţelor ca să împrumute bani. Pentru cei care vor să cumpere titluri de stat, creşterea dobânzilor oferite de Ministerul Finanţelor este un lucru pozitiv, dar pentru economie, pentru cei care iau credite, pentru companii şi persoane fizice nu este cel mai bun lucru. 

    19. Cursul valutar leu/euro a rămas extrem, extrem de stabil, la 4,97 de lei pentru un euro, dar  nu ştiu dacă este cea mai bună situaţie în condiţiile în care se tot adună nor negri privind poziţia bugetară şi externă a României.

    20. Agenţiile de rating ne-au schimbat perspectiva, adică de la o ţară stabilă am ajuns la o ţară instabilă din punct de vedere politic, social şi macroeconomic, iar următorul pas este să fim retrogradaţi la categoria “Junk”, adică  ţară nerecomandată investiţiilor. 

    Acesta este tabloul macroeconomic al anului 2024, cel puţin prin prisma indicatorilor cei mai urmăriţi. România este la extreme, merge pe sârmă, iar în orice moment ne putem trezi cu o criză care să corecteze brutal, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna în trecut, toate derapajele actuale. 

    Dacă nu se corectează deficitul bugetar într-un mod realist, nu prin promisiuni (marea restructurare bugerară pare că s-a oprit după prima tentativă), dacă cheltuielile bugetare nu sunt ţinute în frâu şi chiar reduse, va fi foarte greu pentru România în ansamblu să acopere aceste găuri, chiar şi prin împrumuturi.

  • Ce bine ar fi să mai avem încă un deceniu de linişte şi creştere economică fără crize

    Marţi, 11 februarie 2025, ora 19.20, când scriu acest articol, Klaus Iohannis mai are 17 ore şi va pleca de la Cotroceni din funcţia de preşedinte al României. În următoarele trei luni, până la alegerea oficială a unui nou preşedinte, Ilie Bolojan va conduce România din punct de vedere politic. Să sperăm că guvernul actual va rezista până la alegerile prezidenţiale pentru a se mai diminua din criza politică în care am intrat din noiembrie încoace. Nu suntem în cea mai bună situaţie din punct de vedere politic, social, din punct de vedere bugetar, iar asta se vede în economie, începe să se simtă în business. Încă nu suntem în recesiune economică sau într-o criză economică, dar suntem la limită. Creşterea economică s-a redus semnificativ, iar companiile private au devenit extrem de prudente mai ales în a face noi investiţii, noi angajări sau a creşte salariile. Până în luna mai, după alegerile prezidenţiale, nu vom avea creşteri de taxe şi impozite (şi aici mă refer la creşterea TVA, creşterea impozitului pe venit, creşterea impozitului pe dividende) sau introducerea unor noi taxe şi impozite. După luna mai vom vedea cine va veni la Palatul Cotroceni, vom vedea cum stă guvernul din punct de vedere bugetar sau vom vedea dacă vom avea guvern, pentru că este puţin probabil ca actuala coaliţie să reziste dacă vine un preşedinte suveranist. Dar, indiferent cine va fi la Cotroceni sau la Palatul Victoria, trebuie să facă rost de bani pentru a plăti pensiile şi salariile, pentru a plăti datoriile făcute anterior, pentru a plăti lucrările de investiţii, pentru a plăti cheltuielile bugetare. Ca să nu mai vorbim că trebuie acoperit prin noi împrumuturi deficitul bugetar şi datoriile care ajung la scadenţă şi nu pot fi plătite şi de aceea trebuie reeşalonate. Suma totală pe tot anul este de 213 miliarde de lei, ceea ce nu este puţin, ci chiar mult. Tot anul România va trăi sub ameninţarea scăderii ratingului de ţară, iar dacă lucrurile scapă de sub control din punct de vedere politic, bugetar şi economic vom fi aruncaţi în categoria “Junk”. Aşa, la prima vedere, companiile private ar avea bani să reziste şi să treacă printr-o criză politică, socială şi economică. La fel, ar avea bani şi oamenii să treacă prin această situaţie, fără pierderi mari. Salariul mediu a depăşit 1.000 de euro, depozitele bancare în lei şi valută sunt la un maxim istoric (380 de miliarde de lei, adică 76 de miliarde de euro), din ce în ce mai mulţi români îşi investesc banii în titluri de stat Fidelis şi Tezaur (peste 45 de miliarde de lei), investiţiile în fonduri mutuale sunt din nou la maxim, avem cel mai mare număr de investitori români persoane fizice pe Bursă, asta ca să nu mai vorbim de banii investiţi în afară, în acţiuni străine sau în criptomonede. Bineînţeles că aceşti bani nu sunt distribuiţi uniform – unii au mai mult, alţii mai puţin. Companiile, atât cele străine care operează în România, cât şi cele româneşti, par să aibă o poziţie financiară solidă, oricum mai solidă faţă de situaţia din 2008/2009. Băncile au de departe cea mai solidă poziţie din istoria lor, cu o lichiditate, solvabilitate şi profitabilitate la maximum şi cu un nivel al creditelor neperformante extrem de redus. Persoanele fizice au bani să-şi plătească ratele la bancă, chiar dacă dobânzile sunt mai mari faţă de momentul în care au luat creditele. Dacă din punct de vedere politic şi social multă lume este destul de nervoasă, din punct de vedere economic lucrurile arată mai bine şi de aceea pe lista de proteste situaţia nivelului de trai nu este în prim-plan. Nu ştiu ce a rezolvat demisia lui Iohannis din punct de vedere al liniştirii populaţiei, pentru că oricum curentul suveranist, naţionalist, populist câştigă teren şi nu ştim ce ne va aduce. Dacă din punct de vedere financiar am putea gestiona prezentul o perioadă scurtă de timp, pe termen lung avem semne de întrebare. Economia încă nu este suficient de consolidată, businessul românesc nu este suficient de puternic ca să ia locul capitalului străin dacă acesta pleacă sau nu mai vine în România, costul finanţării va fi scump şi nu ştiu dacă va scădea prea mult, iar închiderea porţilor externe în cazul unei retorici populiste din ce în ce mai accentuată nu ştiu dacă ne va ajuta. Am fi avut nevoie de încă un deceniu de o creştere economică în linişte de peste 3-5% pe an (oricum, ce este sub 5% creştere economică o putem considera scădere economică), am fi avut nevoie de încă zece ani de consolidare şi creştere a capitalului românesc, am fi avut nevoie de încă o creştere a salariilor şi a nivelului de trai care să ne apropie mai mult de Europa, astfel încât să devenim o alternativă serioasă de reîntoarcere în ţară a românilor care lucrează prin Occident. Pe datele din 2023, care probabil vor fi confirmate şi pe datele statistice din 2024, România a ajuns şi chiar a întrecut Polonia la PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare. În acest moment suntem la 78% din media UE faţă de 77% cât au Polonia şi Ungaria. Dacă nu am avea criză politică şi economică am mai putea recupera câteva procente faţă de Europa. Cred că mai avem o fereastră de zece ani în care mai putem creşte economic din punct de vedere cantitativ înainte să începem lupta să creştem economic din punct de vedere calitativ, acolo unde foarte multe ţări se opresc. Nu ştiu ce ne vor rezerva următoarele luni din punct de vedere politic, social, economic, dar am avea nevoie de zece ani fără crize. Înainte să ieşim la pensie. Pe urmă, putem să schimbăm baricada.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Un vis mic şi scump

    România se confruntă de decenii cu o realitate dureroasă pe piaţa imobiliară: locuinţele sunt mici şi scumpe, iar accesul la spaţii adecvate pentru traiul zilnic devine tot mai dificil. Conform datelor INS şi Eurostat, suprafaţa medie a locuinţelor din România era, în 2023, de doar 63,2 de metri pătraţi, aproape la jumătate faţă de media Uniunii Europene, care este de peste 100 de metri pătraţi. Acest decalaj ne plasează pe penultimul loc în UE în ceea ce priveşte suprafaţa locuibilă, cu doar 1,1 camere per persoană, comparativ cu media europeană de 1,6 camere (Eurostat, 2022).

    La prima vedere, România pare să aibă un indice de accesibilitate relativ bun. Conform unui raport realizat de Storia anul trecut, indicele de accesibilitate, calculat ca raport între preţul mediu pe metru pătrat şi salariul mediu net lunar, este de 1,44 în România, similar cu cel din Bulgaria şi mai favorabil decât în ţări precum Ungaria (1,86) sau Polonia (2,18). Totuşi, ştim că un metru pătrat şi nici măcar cinci, zece sau douăzeci nu sunt suficienţi pentru un trai decent, iar o locuinţă de dimensiuni rezonabile presupune sacrificii financiare mari, pentru cei mai mulţi dintre români.

    Pe deasupra, ne mai confruntăm cu un paradox: suntem cei mai mari proprietari din Europa, dar locuinţele noastre, moştenite în mare parte din perioada comunistă, rămân printre cele mai mici şi mai modeste ca suprafaţă. Procentul ridicat de proprietari de locuinţe în România, care depăşeşte 95%, are rădăcini adânci în cultura noastră. După 1990, locuinţele de stat au fost privatizate, iar românii au fost încurajaţi să devină proprietari ai propriilor apartamente. Această goană pentru deţinerea unei locuinţe proprii s-a tradus într-un sentiment profund de siguranţă financiară, dar şi într-o lipsă de flexibilitate a pieţei imobiliare. Însă, odată cu acest statut de „proprietari în masă”, românii au moştenit şi locuinţele comuniste, construite cu suprafeţe minime pentru a acomoda cât mai multe familii în blocuri standardizate.

    Apartamentele din acea perioadă erau concepute pentru eficienţă şi nu pentru confort. Spre exemplu, un apartament cu două camere avea rareori mai mult de 50 mp, iar unul cu trei camere nu depăşea 65-70 mp. Această moştenire arhitecturală a rămas predominantă în peisajul urban, în ciuda creşterii cererii pentru spaţii mai mari şi mai bine proiectate. De-a lungul timpului, deşi preţurile au crescut, suprafeţele nu s-au modificat prea mult.

    În decembrie 2024, preţurile apartamentelor în Bucureşti şi Cluj-Napoca au crescut simţitor. În Bucureşti, conform Storia, preţul mediu pe metru pătrat pentru apartamentele vechi a ajuns la 2.075 euro, cu 24% mai mult decât în 2023, în timp ce apartamentele noi au avut un preţ mediu de 1.715 euro, cu 4% mai ridicat. Astfel, o garsonieră de 40 mp costă în medie 75.188 euro, în creştere cu peste 8.000 de euro faţă de 2023, un apartament cu două camere de 55 mp are un preţ mediu de 103.383 euro, cu 12.000 euro mai mult decât în 2023, un apartament cu trei camere de 75 mp ajunge la 140.977 euro, cu 16.000 euro mai scump decât în anul precedent.

    În Cluj-Napoca, preţul mediu pentru apartamentele noi şi vechi a fost de 2.950 euro/metru pătrat, cu 15% mai ridicat decât în 2023; o garsonieră de 40 mp costă aproximativ 118.008 euro, iar un apartament cu două camere de 55 mp ajunge la 162.261 euro.Pe lângă preţurile ridicate, calitatea construcţiilor lasă adesea de dorit. În timp ce state precum Danemarca şi Olanda prioritizează locuinţele sustenabile şi eficiente energetic, în România multe dintre clădirile noi sunt construite cu materiale ieftine, compartimentări nepractice şi izolaţii termice şi fonice slabe. Acest lucru creşte costurile de întreţinere pe termen lung şi reduce confortul locuirii. Iar dimensiunile mici şi calitatea slabă afectează direct calitatea vieţii. Conform  Eurostat, 40% dintre români trăiesc în locuinţe supraaglomerate, faţă de o medie europeană de 16%. 

    Ce putem face pentru un viitor mai bun al locuirii în România? Pentru a depăşi aceste probleme, România ar trebui să se inspire din politicile din alte ţări europene, care au adoptat reglementări stricte privind dimensiunile minime ale locuinţelor. În Franţa, de exemplu, apartamentele noi trebuie să respecte standarde clare privind spaţiul minim şi calitatea construcţiei. Stimulentele fiscale pentru construcţii de calitate sunt întâlnite în pieţele vestice: în Germania, dezvoltatorii care respectă standardele de eficienţă energetică beneficiază de reduceri fiscale.

    Şi, desigur, ceva ce pare evident, dar nu este se pare în legislaţia românească, reguli clare privind garanţiile pentru cumpărători: este esenţial ca dezvoltatorii imobiliari să fie obligaţi să livreze locuinţe la standardele promise. Pentru ca visul românilor de a avea o locuinţă să devină mai accesibil şi să nu se transforme în coşmar, este nevoie de politici publice eficiente, de o reglementare clară a pieţei şi de un angajament real din partea dezvoltatorilor pentru a prioritiza calitatea în locul profitului rapid.   

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

  • Opinie Iulian Anghel, editor ZF: Despre neajunsul de a fi ticălos

    Mircea Cărtărescu nu a fost primit în Academia Româna pentru că a scris că Eminescu a fost antisemit. Pentru că a spus ca Eliade şi Cioran au fost, în tinereţea lor, adeptii legionarismului.

    Din păcate, aşa a fost. Nu citiţi din Eminescu doar “La steaua care a răsărit..” Citiţi-i publicistica şi veţi vede că fost un antisemit pur. Nu-i citiţi lui Eliade doar “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, citiţi-i şi ce a scris înainte şi veţi vedea că ideile lui erau pur legionare. La fel, Cioran. Nu citiţi doar “Pe culmile disperării”, citiţi ce-a scris înainte şi veţi vedea că ideile lui erau legionare.

    Dar şi Eliade şi Cioran s-au dezis, apoi, de judecata lor din tinereţe. Ambii au admis că s-au înşelat.

    Nu sunt singurii păcatoşi din lume. Knut Hamsun, un scriitor minunat, a împărtăşit ideile naziste, nu citiţi doar „Foamea”. La fel, Ferdinand Celine – nu-i citiţi doar „Călătorie la capătul nopţii”, o carte la fel de frumoasă precum cerul limpede pe care-l priveşti noaptea, în bezna unui câmp. Citiţi-i şi ce a scris înainte, citiţi despre colaborationismul lui în timpul ocupării Franţei, despre condamnarea la închisoare pentru colaboraţionismul său.

    Mie-mi place mult Sartre, limpezimea filosofiei lui, dar Sartre a comis păcate uriaşe. Sartre a avut dovezile gulagului sovietic, pentru că, fiind atât de cunoscut şi influent, oamenii aveau încredere în el şi i-au transmis dovezi ca el să le arate mai departe. Nu a făcut-o, nu pentru că nu a a putut, ci pentru că nu a vrut. Un ticălos.

    A nu scrie despre astea? Ar fi pură prostie, nu doar prostie, ci şi cumplită ticăloşie.

    Cărtărescu a fost profesor, înainte de a se dedica complet scrisului. I-am fost elev. Mergeam la cursurile lui cu plăcere, pentru că era o plăcere să-l asculţi. Nu putea trece sub tăcere că Eminescu a fost antisemit, atâta vreme cât vorbea de publicistica lui Eminescu.

    Iată ce spune Cărtărescu: “’Arta nu îţi dă nici mâncare, nici băutură, dar îţi dă un motiv ca să trăieşti. Este o bucurie care depăşeşte, de fapt, concreteţea aceasta jignitoare a lumii, concreteţea materiei. Merge deasupra ei, pluteşte deasupra ei şi prin asta ne trage şi pe noi.”

    Nicolae Breban, membru al Academiei, să-i interzică lui Cărtărescu să intre în Academie? Cica „nu are personaje”. Că, în toate romanele lui ar fi doar el, taică-su şi mă-sa. Păi câte personaje sunt în lunga meditaţie din „În căutarea timpului pierdut” a lui Prust, moş Breban? Zici că nu e „de nivelul Academiei”.

    Dar dumneata eşti de nivelul Academiei? I-ai ridicat osanale Elenei Ceauşescu cum niciun om onorabil nu ar fi îndrăznit să o facă. L-ai lăudat pe Nicolae Ceauşescu când milioane de oameni îl visau spânzurat. Ai fost membru în Comitetul Central al Partidului Comunist, acum membru al Academiei. Şi spui, din această poziţie, că cel mai cunoscut scriitor contemporan român, cel mai iubit şi aici şi aiurea, tradus în 20 de limbi, “nu este de nivelul Academiei”? Tu, care eşti turnator la Securitate, mergeai în casa lui Paul Goma şi apoi scriai la Securitate ce zicea fraierul, crezându-te prieten?

    Ai dreptate, nu e de Academie, câtă vreme Academia e populata de jeguri, foşti comunişti ca tine. Este deasupra Academiei cu un miliard de kilometri.

     

     

     

  • Opinie Iulian Anghel, editor ZF: Eşecul unui preşedinte. “Mândria merge înaintea pieirii iar trufia merge înaintea căderii”

    Am stat, în trecut, cu Ion Iliescu ore întregi la palavre. Nu o singură dată. Voiam să scot ceva de la el, iar el nu voia să zică nimica-nimicuţa. Ba şcoala de la Frankfurt, ba şcoala de la Chicago – scolastică socialistă. Am învătat de la el despre Frankfurter Schule şi despre Theodorn Adorno mai mult decât citisem în cărţi. Omul era bazat pe zona asta, stăpânea temeinic doctrina. Ion Iliescu nu a fost un comunist vopsit, el chiar credea în ce spune. Când joci „cerculeţe” cu Elena Ceausescu, te apucă ameţeala. S-a vopsit abia după ce a fost obligat de soarta crudă să se dea drept democrat, ceea ce el n-a fost niciodată. Am stat de vorba cu el ore întregi, dar nu a vrut niciodata să-mi dea un interviu.

    Ca reporter, am stat de vorba cu Traian Basescu – nu în conferinţe de presă, ci faţă în faţă – care, la un moment dat, enervat, nu mai ţin minte de ce, mi-a zis că sunt prost. M-am suparat, m-am ridicat şi am plecat şi nu l-am mai căutat de atunci. Pe drum îmi ziceam: are dreptate, chiar că-s prost că stau de vorba cu ăsta. Dar mi-a trecut, cu vremea. Băsescu a fost un preşedinte ok.

    Am stat faţă în faţă cu Emil Constantinescu, un om decent, şi mi-am bucurat când a câstigat alegerile, câstigul lui Constantinescu a fost esential chiar şi pentru Romania de azi. A fost primul transfer paşnic de putere, dupa revolutia din 1989. Îmi amintesc şi azi manifestaţia de bucurie din Piaţa Universitătii, de Laurenţiu Cazan cântand “Say Something” din balconul Primariei generale de pe Elisabeta. Zi ceva! Dar zi. Că azi sunt discuţii despre “Institutul Levantului” pe care îl conduce Constantinescu? Da, sunt. Constantinescu are 85 de ani, dar munceşte înca. Îmi plac oamenii ăştia care vor să lucreze pâna închid ochii definitiv şi vreau să fiu ca ei.

    Cu Klaus Iohannis nu am vorbit niciodată, deşi i-am transmis cereri de interviu. O singură data i-am pus o întrebare, într-o conferinţă de presă, la Sibiu, unde era primar. Se întâmpla în 2006- 2007, cam pe acolo. Venise, la Sibiu, comisarul european pentru dezvoltare, Danuta Hubner, pentru că era dată în folosinţă nu ştiu ce chestie de tratare a apelor uzate, făcută din banii UE. Iar Delegaţia Comisiei Europene din România – eram atunci reporter acreditat la Delegaţia Comisiei – ne-a invitat să vedem şi noi panarama cu pricina şi să stăm de vorba cu comisarul. Drumul pe Valea Oltului era cumplit. Chiar şi la intrarea în Sibiu era vai de mama lui. Şi l-am întrebat: “Domnule primar, e bine că oamenii vor bea o apa curată, că râurile vor fi mai curate, dar drumul e îngrozitor, nu-l reparaţi?” Iar el zice: “Nu e drumul nostru”. Era a Consiliului judetean, e drept. Dar măcar să fi zis acolo: “Da, dar vorbim, facem eforturi să găsim bani să convingem Consiliul…” Nici măcar atât: nu era drumul lui şi gata.

    Iliescu spunea, pe când încă era preşedinte, ca nu iese din politică “decât cu picioarele înainte”. Iată ca a ieşit mai devreme, pentru că viaţa-ţi ofera şi surprize: să trăieşti mai mult decât crezi. Poate, uneori, mai mult decât vrei. Şi să vină, mai apoi, procurorii acasă la tine să te întrebe de Revoluţie, pentru că tu abia te mai mişti de colo colo prin casă şi nu-ţi mai foloseşte la nimic vila frumoasa cu peluză, cu garduri înalte, ce ţi-a fost pusă la dispoziţie de RAAPS. Ai secretară, dar n-ai ce să-i dictezi. Ai gărzi de corp, dar nu-ţi folosesc la nimic, pentru ca abia te mişti din pat pâna la baie.

    Pentru orice fiinţă exista un capat. Pentru orice om politic există un capăt.

    Vedeţi, oamenii importanţi ai lumii ies din funcţiile lor publice, dar nu ies din lume. Unii îşi scriu memoriile, descriu lumea trecută. Alţii merg şi predau în universităţi cursuri despre toate prostiile pe care chiar ei le-au spus, de-a lungul vieţii. Ion Iliescu a scris, încă în vremea în care era în politică, o bazaconie, “Revoluţie şi reformă”, de care a râs toată lumea, la acel moment. Dar a scris măcar. Tony Blair a câştigat milioane de lire din conferinţele sale. Victor Ponta a “achesat” – ca să folosesc acest cuvânt barbar în locul unuia vulgar – la vrăjeala lui Blair. Blair a mormăit ceva, dovada “succesului” politic al lui Ponta, a luat banii, bani din buget, nu din portofelul lui Ponta, şi adio nene. Dar Blair a fost primul lider european care a spus, în Parlamentul Romaniei, că România va fi membră a UE şi că UK sprijină aderarea ei. Am fost acolo şi îi sunt recunoscator şi acum pentru asta – am fost fericit săptămâni întregi, pentru că văzusem un pic Europa şi voiam să fim şi noi ca ei.

    La fel, Barak Obama, spune, scrie – pe bani buni, nu degeaba – este invitat să ţină prelegeri în universităţi. Dar are ce spune, merită să-l asculţi şi să plăteşti pentru asta. Angela Merkel şi-a scris memoriile, iar discretele sale apariţii publice de azi sunt preluate de toata presa lumii, semn ca ea a însemnat ceva în povestea unei lumi atât de involburate.

    Şi Klaus Iohannis a scris, premoniţia lui a fost buna. Iată ce zice: „În politica, dacă ai greşit, demisionezi…” („Primul pas”, editura Curtea Veche). Ghinion! Cam târziu, dar asta e.

    Iohannis a scris – prostii sau nu -, dar nu a vorbit. Oamenii nu sunt chiar nesocotiţi ca să cumpere prostiile unuia, chiar şi preşedinte fiind el, le cumpară ziariştii ca să facă mişto de platitudinele de acolo. Iar rezultatele se văd la vot, într-o democraţie chiar tânară, ca a noastră.

    Oamenii politici trebuie să vorbească înainte să scrie. De ce citesc în presa americană, aproape zilnic, ce spune preşedintele SUA? Pentru că preşedintele Bidean avea întâlniri săptămânale cu reporterii acreditaţi la Casa Alba. Purtătorii de cuvânt ai Casei Albe, ai departamentelor guvernului, mai precis, răspund mereu întrebărilor reporterilor, şi ziua şi noaptea, iar conferinţele de presă ale principalului purtator de cuvant (al preşedintelui) sunt aproape zilnice. Donald Trump continua aceasta deschidere. Aflam de planurile lui despre Gaza din avionul prezidenţial, de la reporterii care-l însoţesc. Nu ştiu câte conferinţe de presă a avut Iohannis în al doilea mandat – nu cred că mai mult de trei, patru – iar purtator de cuvânt nu a avut, în ultimii ani de mandat. Trei conferinţe în cinci ani, faţă de brifingurile/ conferinţele săptămânale ale preşedinţilor Americii. Iată diferenţa.

    Am zburat, de mai multe ori, cu avionul prezidenţial al lui Traian Băsescu. Un avion de linie, închiriat. Iar Băsescu, din când în când, venea şi stătea la palavre cu jurnaliştii ce-l însoţeau la consiliile europene, la vizitele în străinatate. Aşa cum a făcut Biden în mandatul său, cum face azi Trump.  Aceasta deschidere te apropie de oameni.

    Tarom cumpara avioane. De ce nu a cumpărat, de atâţia ani, şi guvernul un avion? Pentru că, la bugetul de azi al României, costul unui avion nu falimentează pe nimeni.

    Nu-l cumpără pentru că este mai fain să mergi cu un avion privat unde nu te deranjează nimeni. Îmi amintesc că, în urmă cu multă vreme, când UK trimisese trupe în războiul din Irak în sprijinul SUA, un reporter i-a spus premierului Blair: „Ai mâinile pătate de sânge!” Şi era în avionul premierului, faţă în faţă cu premierul, nu pe reţele de socializare. Să stai comod pe canapele pufoase, să tragi şi un pui de somn, dacă te apuca cheful, e mai bine şi nu te întreabă nimeni, nimic. De ce ar fi cumparat un avion pentru guvern premierul Marcel Ciolacu? Pai avionul ăla, de-ar fi să fie, este mare. Acolo trebuie să intre şi demnitari şi funcţionari şi ziaristi şi altii. Mai bine te bagi pe şest într-un avion mic, închiriat de Nordis, ca să vezi formula 1 la Monaco, doar tu cu câţiva apropiaţi ai tai. Nu te poţi duce la Monaco să vezi formula 1 cu un avion de linie, că asta se vede din prima şi te ia lumea la ochi. De ce să ştie toata lumea ce faci tu cu banii altora care platesc taxe?

    Hai să vedem ce memorii îşi va scrie Iohannis, acum când este doar un pensionar, sigur, cu o pensie bună şi cu o casă plătită de stat, dar tot pensionar. Ce să scrie el? Că s-a plimbat cu avioane private? Că i-a cumpărat ţoale super iubitei lui?  – în fine, mie-mi plac ţinutele îndrăzneţe ale soţiei preşedintelui. Că şi-a pus poze pe Facebook cum se caţăra el pe piramidele egiptene?

    Ce memorii să-şi scrie Marcel Ciolacu? – că şi lui i se apropie funia de par. Că s-a dus la vânatoare cu teroristul Omar Haisam? Că s-a dus la Formula 1 la Monaco cu avionul Nordis? Că a adus deficitele Romaniei la un nivel cumplit şi, în ciuda acestui fapt, s-a ales cu o înfrângere amară în alegeri, în urma căreia orice om decent s-ar retrage?

    Cine-l va invita pe Iohannis să silabilească prelegeri prin amfiteatrele universitare? Cine-l va invita să joace table în rondul pensionarilor din Cişmigiu?

    El, care este principalul responsabil pentru votul incredibil de mare pro partidele extremiste – pentru că n-a vorbit, pentru ca a fost nepăsator, pentru că s-a urcat pe piramidele egiptene în loc sa stea de vorba cu premierul Egiptului, pentru că a mers în Africa nu să promoveze interesele ţării, exporturile ei, ci să meargă în safari. Pentru un astfel de safari, regele Spaniei a fost obligat să-şi dea demisia.

    Când preşedintele Franţei merge în străinatate, are cu el doua-trei avioane, nu unul – plin cu diplomaţi, cu oameni de afaceri, cu ziarişti. O agendă cu întâlniri bine stabilite dinainte – facem aia, facem cealaltă, să iasă bine pentru economia noastră. Preşedintele nostru sau fostul, cum vreţi săi spuneţi? Cu avion privat de nici 20 de locuri, în care încap prietenii, sunt 7-8 prieteni, nimeni altcineva, ca nu cumva să fie deranjat cu vreo întrebare. Păi ce ai căutat în Africa, în America Latină când tu nu ai cu tine decât iubita, niciun ministru, niciun om de afaceri care are un interes acolo?

    Poate o fi fost şi o filosofie aici: dacă nu vorbesti, nu eşti obligat să minţi, deşi nimeni nu te obligă să minţi, iar una din cele zece porunci esta chiar să nu minţi.

    Doar că, la final de cariera politica, nimeni nu te va mai tine minte. Nu vei fi invitat să ţii conferinţe, nimeni nu-ţi va citi memoriile, dacă ţi-ar trece prin cap să le scrii. Cam asta înseamnă, pe scurt, eşecul unui presedinte.

    „Mândria merge înaintea pieirii iar trufia merge înaintea căderii”.

    Pensie plăcută domnule Iohannis.

     

     

     

     

  • Opinie Iulian Anghel ZF: Klaus Iohannis a luat cea mai bună decizie a carierei sale prezidenţiale în cei peste zece ani de mandat: demisia

    Klaus Iohannis se afla în afara mandatului său încredinţat de cetăţeni, încă din 21 decembrie 2024, când s-au împlinit cinci ani de la depunerea jurământului pentru cel de-al doilea mandat. Sunt, în Constituţie, două articole care, aparent, se bat cap în cap: unul care spune că mandatul şefului statului se încheie în ziua în care se împlinesc cinci ani de la depunerea jurământului său şi altul care spune că mandatul se încheie la depunerea jurământului noului preşedinte. Desigur, legiuitorii nu şi-au imaginat situaţia din 2024, presupunând, probabil, că cele două evenimente se petrec simultan. Nu a fost să fie, de această dată. Nu se bat cap în cap aceste două prevederi constituţionale, ele sunt congruente. Cum primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2024 a fost anulat prin decizie a Curţii Constituţionale, aceeaşi instituţie a stabilit ca preşedintele Iohannis să-şi continue mandatul până la depunerea jurământului viitorului preşedinte, undeva prin mai – iunie.

    Doar că lucrurile stau aşa: a fost limpede că preşedintele nu poate continua. O dată pentru că era în afara mandatului, indiferent de decizia Curţii Constituţionale. Apoi: cota lui de popularitate era atât de jos, încât rămânerea lui în funcţie risca nu doar să îngroape definitiv PNL, ci să ducă de râpă întreaga coaliţie de guvernare. Când şi apropiaţii tă iţi spun să-ţi pui ghetele în cui, nu ai o altă soluţie decât să te retragi.

    În plus, în Parlament urma să fie dezbătută mâine o iniţiativă de suspendare a sa, iniţiată de opoziţie, care avea toate şansele să trecă. Suspendarea preşedintelui, spune Constituţia, se realizează cu voturile a 50 plus 1 din numărul parlamentarilor. Erau toate şansele ca suspendarea să se petreacă, având în vedere că mulţi din parlamentarii PNL îl acuză pe Iohannis că i-a îngropat, prin stilul său arogant pe care l-a avut în cel de-al doilea mandat al său.

    Demisia lui Iohannis este o supapă, ar putea domoli cumva furia publică. Pentru că este clar ca lumina zilei că rezultatul dezastruos din alegerile prezidenţiale şi legislative – şi pentru PSD şi pentru PNL – o îndreptate uluitoare a electorilor către partidele extremiste s-a produs nu că ţara ar merge spre ruină, pentru că nu merge spre asta, ci pentru că oamenii au fost nemulţumiţi de felul arogant în care ţara este condusă. Iohannis, avioane private, Ciolacu, avioane private ale Nordis, pentru curse de formula 1 la Monaco, multe altele. Oamenii vad asta.

    Este posibil ca Iohannis să fi putut fi suspendat mâine. Dacă era suspendat, se ajungea la referendum. A mai existat un preşedinte suspendat – Traian Băsescu. Doar că cota de popularitate a lui Traian Băsescu era de peste 50%, la acea vreme, iar alegătorii au respins demiterea lui. În cazul lui Iohannis, este limpede că ar fi fost demis prin voinţă populară, având în vedere că mai era susţinut de doar 8% din electori, cum arată sondajele. Aşa că Iohannis a evitat umilinţa de a fi demis, dar rămâne primul preşedinte al României care a demisionat. Aproape impropriu spus, pentru că era, oricum, în afara mandatului.

    Preşedinte interimar va veni Ilie Bolojan, preşedintele Senatului şi preşedinte interimar al PNL. Bolojan este încă în putere, are 52 de ani, şi va fi, cu siguranţă, o figură importantă a epocii politice care se încheie o dată cu plecarea lui Iohannis.

     

     

  • Opinie Iulian Anghel, ZF: De ce nu trebuie ca latina să devină ”opţională”, chiar dacă este “o limbă moartă”. Este “moartă” pentru ca tu să fii viu azi

    ”A fi” si “a avea”, cele doua verbe fundamentale ale limbii romane, sunt de origine latina.

    Am ascultat, demult, o conversatie in latina intre doi profesori, la un post de radio, cred ca era Romania Actualitati. Da, latina este o „limba moarta” pentru ca nu mai este vorbita, cum era acum 2000 de ani, de niciun popor. Dar, daca o cunosti, poti inca comunica cu ajutorul ei. Si aramaica – limba in care vorbea Isus din Nazaret – este o limba moarta. Cu toate acestea, nu cred sa existe multe familii in lumea crestina care sa nu aiba in casa o Biblie. Si greaca veche nu mai seamana deloc cu greaca de azi. Dar, la facultatea de limbi clasice de la UB, se preda si latina si greaca veche. Dar nu toti oamenii urmeaza o facultate de limbi clasice.

    M-a chinuit latina rau, in facultate. Mai apoi, imi amintesc, ma angajasem profesor (debutant) la liceul I.L. Caragiale din Bucuresti, predam franceza. Iar directorul de atunci tot insista sa iau si ore de latina, pentru ca liceul avea ore de latina in programa, dar nu si profesori. Stiam ceva latina, puteam traduce un text din „De bello gallico”, cu dictionarul langa mine – la limbile clasice, la Litere, ti se permite, la examene, sa ai dictionarul  cu tine. Dar nu m-am simtit in stare sa o predau, pentru ca una e sa-l traduci pe Iulius Cezar cu dictionarul pe masa si alta e sa predai copiilor latina. Acum ca am trecut prin viata cumva, cred ca as sti cum s-o fac.

    Cum spuneam, cele mai importante doua verbe din romana, “a fi” si “a avea”, vin din latina. Asa ma gandesc ca, in loc sa le scrii copiilor pe tabla, pur si simplu, ca ei sa invete pe de rost cum e cu “habeo, habere, habui, habitus”, le explici cum a intrat in limba romana verbul „a avea”. La fel cu „sum, esse, fui” – „a fi”.

    Este greu sa inveti o limba pe care nu o vorbesti. Dar cu ceva ramai, daca stii macar putin.

    De pilda, saluturile noastre zilnice. “Servus” – pe care-l folosesc ardelenii – e un salut al latinilor care inseamna “sunt servitorul tau” si a intrat in limba romana, cel mai probabil, prin intermediul limbii germane. Era un salut prin care spuneai/spui fara sa-i stii azi semnificatia initiala: “sunt la dispozitia ta”. “Salut” – folosit in Muntenia si Moldova – este tot un cuvant latinesc  cu, oarecum acelasi sens, dar mult mai grav: “Ave Caesar muritori te salutant” (“Slava tie Imparatule, cei care vor muri te saluta” – vezi Suetonius, „De vita XII Caesarum” – „Vietile celor 12 cezari”). Era folosit de soldati sau de cei care luptau in arene. Si inseamna, prin urmare, in intelesul de azi, “sunt gata sa mor pentru tine fara sa vreau nimic in schimb”.

    De aceea nu cred ca latina trebuie eliminata din scoli de la “obligatorie” si marginalizata la „optionale”. Poate fi o solutie sa nu fie notata, nu stiu, spun si eu. E adevarat ca, in viata de zi cu zi, nu-ti foloseste la nimic. Am spus ca m-a chinuit multa la scoala dar, ca sa-ti cunosti prezentul, trebuie sa-ti stii si trecutul. Sigur, nu e usor, eu n-am inteles niciodata, de exemplu, ce-i cu cazul ablativ. Nici azi nu stiu ce-i cu ablativul abolut. Poate, daca stiam maghiara, as fi inteles, pentru ca maghiara are ablativul absolut – un complement circumstantial care imbina complementele de loc si de timp din limba romana. Asta ca sa intelegem cum functioneaza limbile. Maghiara, care n-are nimic de-a face cu latina, a adoptat, probabil, din latina, ablativul – sigur el exista si in greaca si inca in alte cateva limbi -, dar romana, care este o limba latina, nu-l are. Ca asa e istoria limbilor – limba este un un organism viu, cum spune Ferdinand de Saussure, parintele lingvisticii moderne . De pilda, “carmen” era, in latina, un substantiv comun de genul neutru si insemna “cantec”. In romana de azi, este un substantiv propriu (feminin) – Carmen. Iar “cantec”, substantivul comun, este de genul feminin, nicidecum neutru, ca in latina. Substantivul propriu  “Maria”, atat de des intalnit la noi, vine din aramaica. Una din “Marii” a fost mama lui Isus. Doar ca “Maria”, mama lui Isus cum stim noi, se numea “Miriam”. “Miriam” este un cuvant compus ce insemna “Picatura de mare”. Mai apoi i s-a atribuit si sensul de “frumoasa”, doamna” “stapana noastra”. Avem azi “Maria” pentru ca asa au tradus latinii numele propriu “Miriam” din vechea limba a evreilor. Cred ca astfel de povesti le-ar placea copiilor. Dincolo de „sum, esse, fui”.

    Cu cativa ani in urma, Franta a scos latina din licee, considerand-o “neeconomica”. Acum a reintrodus-o. De ce? Memoria trebuie exersata nu doar cu gandul la jobul pe care-l vei avea in viitor, pentru ca omul nu e job. Omul este trecut, inainte de a fi prezent. Si este fiinta, singura de pe planeta, care stie ca vine dintr-un neant si va merge intr-un alt neant.

    “Omul e doar o trestie, cea mai firava din natura, dar este o trestie ganditoare. Pentru a-l zdrobi nu este nevoie ca intreg universul sa se puna impotriva lui, un abur, o picatura de apa poate sa-l ucida. Dar, chiar daca Universul l-ar zdrobi, omul ar fi mai presus de ceea ce-l ucide, pentru ca el stie ca moare si ce avantaj are Universul asupra lui, dar Universul nu stie nimic. Asadar, toata demnitatea noastra isi are temeiul in gandire. De aceasta trebuie sa tinem noi, iar nu de intinderea si de durata carora nu le-am putea face fata. Sa ne straduim, deci sa gandim curat: iata principiul moralei”. (Blaise Pascal, “Cugetari.”) Dar, ca sa ajungi la asa judecata, iti trebuie un pic de scoala.

    Mereu ne plangem ca scoala nu “produce” elevi competitivi pentru nu stiu ce joburi. Dar omul nu este robot care sa munceasca fara intrerupere – este “o trestie firava”, cum spune Pascal. Are nevoie sa stie de unde vine, chiar daca nu stie unde va pleca, candva. Pentru asta trebuie sa-si cunoasca trecutul. Trebuie sa stie ce inseamna “a iubi”, “amor” (“amatus”- lat.), de unde vin verbele, “a fi” sau “a avea”. Dar pentru asta trebuie sa stie putina latina. Nu multa, putina. Doar asa poti fi “o trestie, cea mai firava din natura, dar o trestie ganditoare”. Daca nu stii unde o sa pleci candva, trebuie sa stii macar de unde ai venit.

     

     

     

  • Interesant este că oamenii nu au încredere în stat, în liderii politici şi instituţiile publice, dar au încredere în companiile în care lucrează şi în liderii cu care lucrează.

    După decenii de pace, adică fără război, după decenii de capitalism, după decenii de dezvoltare a ţărilor capitaliste, după decenii de globalizare şi răspândire a capitalismului şi a democraţiei, după decenii de educaţie şi îmbunătăţire a nivelului de trai, după un prim schimb de generaţie, acum lumea a intrat într-o nouă fază. Toată această linişte este dată peste cap, iar societatea trece de la polarizare către resentiment, spune Richard Edel-man, CEO al Edelman, una dintre cele mai mari companii globale în domeniul comunicării. Edelman realizează în fiecare an un barometru de încredere prezentat în ianuarie la Forumul liderilor globali, care se întâlnesc la Davos, în Elveţia, pentru a discuta încotro se duce lumea. Conform barometrului de încredere Edelman 2025, temerile eco-nomice din lumea capitalistă s-au transformat în resentimente, 6 din 10 respondenţi considerând că guvernele şi mediul de afaceri le fac rău şi servesc interese înguste. Resentimentul provine din patru factori-cheie, spune Edel-man. Lipsa de speranţă pentru generaţia viitoare, adică există o credinţă că situaţia de astăzi va fi mai proastă în viitor în toate democraţiile occidentale; există o diferenţă de încredere condiţionată de venit, adică cei cu venituri mici au mai puţină încredere în instituţii decât cei cu venituri mari; există o lipsă de încredere fără precedent la nivel global în liderii instituţionali; există o confuzie generală cu privire la informaţiile credibile care se vehiculează în so-cietate. Oamenii cred mai puţin în autorităţi, în cei care conduc instituţiile publice, considerând că ceea ce fac ei este doar în folosul celor bogaţi şi mai puţin în folosul întregii societăţi. În schimb, şi aici este un paradox, mediul de afaceri, companiile, în special companiile în care lucrează oamenii, beneficiază de o încredere mult mai mare în a face bine decât o au instituţiile publice. Marile economii globale – SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia – beneficiază de o încredere mai redusă din partea oamenilor, în schimb naţiunile care vin din spate, de exemplu Chi-na, India, Emiratele Arabe Unite, beneficiază de o încredere mai mare. Cei bogaţi sunt văzuţi ca fiind una dintre problemele de astăzi, pentru că majoritatea oamenilor consideră că aceştia evită să-şi plătească partea lor echi-tabilă de impozite, spune Edelman. Oamenii dau vina pe egoismul celor bogaţi pentru multe dintre problemele de astăzi, se arată în barometrul de încredere Edelman 2025. Cam de aici pornim astăzi, într-o lume în care sistemul politic tradiţional, sistemul de guvernare actual este din ce în ce mai contestat, iar pe acest fond au apărut curente noi sau au reînviat curente vechi – suveranism, populism, naţionalism, misticism etc. La americani a câştigat capi-talismul naţionalist şi suveranist al lui Donald Trump. În Europa câştigă curentul naţionalist, populist, extremist (afară cu străinii din ţara noastră). Capitalismul din democraţiile occidentale este contestat şi criticat, pentru că a polarizat societăţile: cei bogaţi au devenit şi mai bogaţi, cei săraci au rămas săraci sau au devenit şi mai săraci, iar clasa de mijloc, care a stat la baza dezvoltării şi creşterii societăţilor şi economiilor mondiale după Al Doilea Război Mondial, a fost spulberată de globalizare. În România de astăzi, unde asaltul curentului suveranist, populist, naţionalist, cu accente mistice, este la început, nemulţumirile cred că sunt mai puţin legate de nivelul de trai şi mai mult de lipsa de autoritate, de educaţie a liderilor politici actuali, de lipsa de încredere în instituţiile publice, de lipsa de încredere în cei care conduc statul în a face ceva pentru ţară, pentru cei mai mulţi. Merge mai puţin, la ora actu-ală, să închizi gura cu majorări de salarii şi pensii, cu zahăr, cu ulei, cu găleţi etc. Oamenii vor să vadă că cei din frunte pot să facă ordine în societate, pot să facă ordine în stradă, pot să facă ordine în educaţie şi în sănătate, pot să lucreze pentru România. De asemenea, oamenii vor să vadă şi să audă de la conducători, de la liderii politici, o re-torică naţionalistă care să arate în vorbe (în fapte mai vedem) că apără interesul naţional. Iar modelul Viktor Orbán, premierul Ungariei, modelul Vladimir Putin sunt cele mai la îndemână pentru a fi date ca exemplu. Diaspora, cu cei 4-5 milioane de români, a trecut de la o forţă economică – sunt cei mai mari investitori în România prin miliardele de euro trimise şi aduse în ţară – spre o forţă politică, care se simte, ironic, mai ataşată de valul suveranist, naţionalist etc. Confruntaţi cu neintegrarea în societăţile unde locuiesc şi lucrează, confruntaţi cu eticheta de imigranţi, de străini în continuare în ţările unde s-au stabilit, cei din Diaspora încearcă să se agaţe de acest curent, chiar dacă globalizarea, deschiderea graniţelor, deschiderea economiilor le-a adus o viaţă mai bună decât dacă ar fi rămas în ţară. Nici ţările occidentale unde au ajuns nu sunt cele care au crezut că sunt când au plecat, nici evoluţia României „din ţară” nu este cea pe care s-ar fi aşteptat să o fie. Aşa că toată lumea este nemulţumită. Liderii şi par-tidele tradiţionale, care împreună au fost la putere, doar schimbându-se între ei, nu par să mai aibă nimic nou de oferit, aşa că lumea îşi îndreaptă privirea către altcineva, cel puţin din punct de vedere politic. Vom vedea unde ne va duce acest val. Poate ar fi fost mai bine să ne fi prins valul suveranist, naţionalist etc. cu un PIB de 500 de mil-iarde de euro, nu 350-380 de miliarde de euro cât este acum, cu un salariu mediu de 1.500 de euro şi nu 1.000 de euro, cu un salariu minim de 700 de euro şi nu 400 de euro. Ar fi fost ideal să mai avem încă un deceniu de creştere economică susţinută, de un capitalism mai puţin contestat etc.Totuşi, chiar dacă oamenii nu cred în liderii politici, în instituţiile publice, cred în companiile în care lucrează şi în liderii cu care lucrează.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu sunt femeile lider suficient de aspre, hotărâte, înverşunate? De ce decalajele salariale cresc, în loc să scadă?

    An de an, redacţia BUSINESS Magazin lucrează în această perioadă pentru a realiza catalogul 100 cele mai puter-nice femei din business şi prezentăm cititorilor doamne cu cariere spectaculoase, care mişcă munţii din loc, care au urcat până pe prima treaptă de conducere din companii, instituţii financiare, ori au clădit branduri, echipe, afac-eri. De-a lungul anilor am văzut că nu mai există practic zone de business rezervate doar bărbaţilor, doamnele ocu-pă acum fotolii de conducere în toate domeniile. Deci nu se mai pune problema lipsei de competenţe. Pe de altă parte, există o serie de reglementări, în Europa şi SUA, referitoare deopotrivă la transparenţa salarială dar şi la pon-derea femeilor ca angajate. Însă paritatea, egalitatea – ca fenomene – nu numai că au încetinit, dar chiar pierd teren. Şi vorbim de ţările dezvoltate.

    De pildă, Big Four nu vor atinge nici în anul acesta obiectivele privind femeile în rândul partenerilor din UK, conform ZF. Firmele de audit au crescut numărul femeilor în funcţii de conducere în ultimii ani, dar s-a dovedit a fi un proces lent. EY şi PwC sunt pe cale să rateze obiectivele pentru 2025 privind reprezentarea femeilor în rândul partenerilor din Marea Britanie, în timp ce cele patru mari firme de contabilitate se confruntă cu dificultăţi în creşterea proporţiei femeilor în poziţiile lor superioare. Braţul britanic al EY este pe cale să nu îşi atingă obiectivul, având ţinta cea mai ambiţioasă. Firma urmăreşte o reprezentare de 40% a femeilor în rândul partenerilor de capital până în acest an, însă datele de anul trecut arată că doar 28% dintre partenerii din Marea Britanie erau femei.

    Un alt raport arată că decalajul de salarizare între femei şi bărbaţi în consiliile de administraţie din companiile euro-pene de servicii financiare a crescut cu cinci procente, de la 31% la 36% în intervalul 2019 – 2023, potrivit celei mai recente ediţii a studiului EY European Financial Services Boardroom Monitor. Decalajul salarial între femei şi bărbaţi în consiliile de administraţie din companiile financiare europene s-a majorat în intervalul de patru ani, în pofida creşterii nivelului absolut al remuneraţiilor acordate femeilor administratori neexecutivi în aceeaşi perioadă. Studiul arată că administratorii neexecutivi nord-americani au încasat remuneraţii totale semnificativ mai mari, cu toate că omologii lor europeni au beneficiat de retribuţii fixe medii mai mari. Această situaţie se datorează faptului că, pe lângă remuneraţia fixă, administratorii nord-americani primesc şi acţiuni sau titluri de capital, care nu sunt oferite membrilor din consiliile de administraţie din Marea Britanie sau din Uniunea Europeană, din motive legate de independenţa şi obiectivitatea acestora. 

    În România, diferenţa dintre veniturile femeilor şi bărbaţilor n-a crescut, dar ritmul în care se reduce este lent. Răzvan Pîrnac, partener, financial services risk management în cadrul EY România, spune că: „Potrivit celor mai recente date de la Institutul Naţional de Statistică, salariul mediu net lunar în sectorul serviciilor financiare din România este în prezent de 7.200 de lei, o valoare care s-a dublat în ultimii zece ani. În pofida acestei majorări gen-erale semnificative, decalajul de salarizare între femei şi bărbaţi rămâne un motiv de îngrijorare: bărbaţii câştigă în jur de 8.700 de lei, în timp ce femeile câştigă cu aproximativ 25% mai puţin, adică 6.500 de lei. În urmă cu un de-ceniu, bărbaţii câştigau în jur de 4.500 de lei, iar femeile încasau cu circa 28% mai puţin, adică 3.200 de lei. Deşi aceste valori arată că decalajul de salarizare între femei şi bărbaţi s-a redus uşor (de la 28% la 25%), ritmul conver-genţei pare să fie lent. Diminuarea mai rapidă a acestui decalaj reprezintă nu numai o chestiune de echitate, dar şi un pas important spre cultivarea unui sector al serviciilor financiare mai incluziv şi mai competitiv în România”.

    Pe de altă parte, trebuie spus că litera legii nu garantează şi spiritul ei. Sigur, există reglementări, tot soiul de reguli, proceduri şi ţinte, dar sunt şi situaţii în care acestea sunt motive pentru situaţii în care angajaţii se află în situaţii in-corecte. De pildă în cadrul unei multinaţionale „avem o poziţie liberă, pentru că nu putem angaja decât o femeie. Doar că nici măcar nu se prezintă la interviu vreuna, iar jobul e greu”. Şi, bineînţeles, munca trebuie făcută – cel mai probabil, în toate situaţiile de acest fel – prin redistribuirea sarcinilor către ceilalţi angajaţi. Situaţie avantajoasă pentru bugetele companiilor pe termen scurt, dar dezavantajoasă pe termen scurt, pentru că respectivii angajaţi ajung suprasolicitaţi, demotivaţi. Iar înlocuirea lor, arată toate datele, nu este nici facilă şi nici ieftină.   

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin