BusinessMagazin

Tag: international

  • Chinezii de la China Energy nu mai cumpără 51% din KMG International, proprietarul Rompetrol

    „Grupul KMG International (KMGI) aduce la cunoştinţa publicului că tranzacţia privind achiziţia unei participaţii de 51% din acţiunile KMG Internaţional N.V. de către China Energy Company Limited nu va fi finalizată”, arată raportul de pe site-ul Bursei de Vslori Bucureşti (BVB).

    Rompetrol precizează că data limită până la care părţile ar fi trebuit să îndeplinească toate condiţiile precedente a expirat la 30 iunie 2018, iar părţile nu vor prelungi această dată.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De ce n-a strălucit până acum fotbalul rusesc

    Echipa Rusiei a spulberat în meciul de deschidere a campionatului mondial formaţia Arabiei Saudite. Este cea mai răsunătoare perfomanţă de mulţi ani. A câştigat şi împotriva Egiptului. Însă Rusia se bate în cea mai uşoară grupă a competiţiei (unii spun că ar fi cea mai uşoară din 1986 încoace). Arabia Saudită este o ţară cunoscută mai mult pentru cumpărarea de fotbal, nu pentru producţia acestuia. Jocul Egiptului s-a prăbuşit după un autogol stupid.

    Rusia este o ţară imensă, cu aproape 145 de milioane de locuitori, în care fotbalul este cel mai popular sport, în pofida competiţiei strânse cu hocheiul pe gheaţă. Spre comparaţie, Islanda, o ţară cu doar 334.000 de locuitori, a fost o prezenţă incomodă la ultimul campionat european şi a remizat cu Argentina, o legendă a fotbalului, la mondial.

    Un stat cu 145 de milioane de locuitori şi care iubeşte fotbalul are cu siguranţă o mulţime de talente. Problema este că şansele lor de a capta atenţia cuiva care le poate construi un viitor sunt aproape de zero, iar cei care ajung miraculos în fotbalul profesionist nu primesc ajutorul de care au nevoie pentru a se dezvolta.

    Principala cauză a slăbiciunii fotbalului rusesc nu este lipsa de bani, scrie The Guardian. În ultima vreme în fotbalul rusesc au fost turnaţi mulţi, mulţi bani, mai ales de când Rusia a câştigat în 2010 dreptul de a găzdui Cupa Mondială. Însă în loc de investiţii în academii de fotbal, în pregătirea tinerilor şi în calitatea terenurilor de joc, inclusiv în facilităţi interioare, banii s-au dus pe stranieri scumpi, pe tarifele agenţilor şi pe salarii disproporţionate. Rezultatul este că puţini jucători ruşi au ajuns să joace în mod regulat la niveluri decente de competiţie, în timp ce aceia care au ajuns sus şi-au pierdut toată motivaţia de a-şi îmbunătăţi performanţele deoarece au fost răsfăţaţi.

    De vină este şi ceea ce reprezintă o constantă în economia şi societatea rusească: implicarea puternică a statului.

    Cu câteva excepţii notabile, investitorii privaţi au evitat fotbalul rusesc, astfel că cele mai multe cluburi de top sunt finanţate de autorităţile regionale şi de companiile de stat, lăsând echipele vulnerabile la reduceri bugetare şi la schimbarea priorităţilor politice, notează Reuters.
    Incertitudinile i-au forţat pe mulţi sponsori de stat să renunţe la a mai investi în dezvoltarea jucătorilor la nivel local, ei preferând în schimb să aducă staruri străine scumpe într-o cursă a rezultatelor când vremurile sunt bune şi să reducă ajutorul când banii sunt necesari în alte afaceri.

    „Toată lumea vrea să fie un sprinter. Nimeni nu vrea să investească pe termen lung“, a explicat Anatoli Vorobiov, fostul secretar general al Uniunii de Fotbal din Rusia.

    „În loc de investiţii în şcoli, în pregătirea tinerilor, o mare parte din bugetul de stat este cheltuită pe jucători străini, pe contractele foarte oneroase ale jucătorilor“, a spus el.

    Naţionala sovietică a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale în 1966, a fost încoronată campioană europeană în 1960 şi s-a clasat a doua de trei ori. Însă sportul a avut de suferit atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, în condiţiile în care taberele de cantonament au dispărut într-o perioadă de transformare socială şi economică profundă.

    Din 1990, Rusia a jucat doar în trei faze finale ale Cupei Mondiale şi a câştigat doar două meciuri.

    Rusia nu a reuşit să câştige niciun meci la Cupa Mondială din 2014 sau la Euro 2016. După înfrângerea cu  3-0 contra Ţării Galilor la ultimul turneu, Leonid Slutski, antrenorul naţionalei ruse, a anunţat că jucătorii lui au ajuns la o concluzie simplă: „Suntem de tot rahatul, după cum se povesteşte pe blogul The Economist.

    De data aceasta, Rusia s-a calificat la campionatul mondial pentru că este ţara gazdă, deşi în clasamentul FIFA se clasează între Guineea şi Macedonia, naţionale de care nu se aud prea multe.

    Leonid Fedun este unul dintre puţinii proprietari privaţi ai unui club de fotbal rusesc de top. Fost ofiţer de armată, asociat apropiat al CEO-ului de la Lukoil, miliardarul a cumpărat Spartak Moscova în 2004, când echipa se confrunta cu probleme financiare grave.

    Fedun a creat o academie de tineret şi a construit un stadion cu 45.000 de locuri, în prezent una dintre cele 12 arene ale Cupei Mondiale. De cinci ori pe locul doi în prima ligă rusească de când a fost preluată de influentul om de afaceri, Spartak a devenit în cele din urmă campioană anul trecut, după o secetă de 16 ani.

    Însă miliardarul se teme că implicarea statului rus în fotbal şi în economie în general devine din ce în ce mai mare şi că acest lucru este în detrimentul dezvoltării sportului.

    „Banii de la stat sunt acolo şi nu există nicio scăpare“, a declarat el pentru Reuters. „Fotbalul nu poate exista în afara acestui sistem. Nu-mi place asta. Dar în acest moment nu există nicio alternativă.“

    „Majoritatea directorilor din ligă au alte interese“, a spus Fedun. „Ei trebuie să cheltuiască bugetele pe care le oferă statul sau sponsorii şi nu lucrează pentru dezvoltarea fotbalului.“

    Activităţile din sectorul public au reprezentat 46% din Produsul Intern Brut al Rusiei în 2016, în creştere de la 39,6% cu un deceniu mai devreme, potrivit Centrului pentru Cercetări Strategice din Rusia.

    În strategia sa de dezvoltare pentru 2030, Uniunea de Fotbal Rusă solicită înlocuirea treptată a fondurilor de stat din fotbalul profesionist cu investiţii private.

    Dar strategia acceptă că există prea puţine stimulente pentru a investi în sportul din Rusia, având în vedere veniturile modeste din vânzările de bilete, din drepturile de televizare şi din vânzarea de mărfuri.

    „Nu există condiţii pentru o creştere semnificativă a acestor venituri pe termen scurt“, se arată în proiecţiile organizaţiei.

    Vânzările de bilete şi veniturile din ziua meciului au reprezentat mai puţin de 5% din veniturile cluburilor din prima ligă în 2016, în timp ce drepturile de televizare au adus 4,1%, potrivit unui studiu al PricewaterhouseCoopers bazat pe date de la UEFA.

    În schimb, drepturile de difuzare în cele mai bune zece ligi ale Europei, cu excepţia Rusiei, au reprezentat în medie 38,7% din totalul încasat de cluburi, în timp ce veniturile obţinute în ziua meciului şi din vânzările de bilete au constituit 15,5%.

    Pe măsură ce şi-a extins influenţa asupra sectoarelor cheie ale economiei în ultimele două decenii, statul a făcut mai uşor pentru giganţi controlaţi de guvern cum ar fi banca VTB, Rosneft şi Gazprom să-şi lase amprenta asupra sportului rusesc.

    „Televiziunea şi publicitatea reprezintă doar câteva procente din venit“, a declarat fostul oficial din fotbal Vorobiov. „Acest lucru trebuie compensat prin contracte mari de sponsorizare cu companii precum Gazprom, VTB şi Căile Ferate Ruse.“

    Sponsorizările şi alte venituri comerciale au reprezentat 60,6% din veniturile cluburilor din Prima Ligă din Rusia în 2016, potrivit PwC, aproape dublu faţă de media europeană.

    Însă investiţiile pot fi imprevizibile. Zenit St. Petersburg, finanţată de Gazprom, i-a adus în 2012 pe Hulk din Brazilia şi pe Axel Witsel din Belgia pentru 80 de milioane de euro, dar de atunci se fereşte de transferurile mari pe fondul scăderii preţurilor petrolului şi gazelor naturale. Gazprom este cel mai mare producător şi exportator de gaze naturale din lume.

    Clubul a semnat anul trecut cu managerul italian Roberto Mancini – plătindu-i 4,5 milioane de euro pe an, potrivit unei surse -, dar acesta a plecat după ce Zenit a terminat pe locul cinci în liga 1, cea mai slabă performanţă într-un deceniu. Mancini este acum antrenorul Italiei, echipă care nu s-a calificat pentru Cupa Mondială din Rusia.

    Investiţiile private mici nu sunt singurul motiv pentru care fotbalul rusesc nu străluceşte. Insiderii citează lipsa antrenorilor de calitate şi o slabă coordonare între autorităţile sportive ca factori care contribuie la performanţele slabe de până acum ale fotbalului rusesc. Puţini jucători ruşi au căutat experienţa ligilor mai competitive din străinătate, deoarece sunt cocoloşiţi acasă.

    Prima ligă, cu 16 echipe, limitează cluburile la un maxim de şase jucători străini pe teren, o măsură menită să ofere şanse talentelor locale.
    Însă această măsură a mărit în mod artificial valoarea jucătorilor ruşi, determinându-i să rămână într-o ligă unde salariile lor pot depăşi cu mult ceea ce ar putea obţine în altă parte.

    Doar doi jucători din echipa Rusiei din Cupa Mondială din 2018 joacă în afara ţării. Toţi membrii echipei de la campionatul mondial din 2014 – care nu au reuşit să câştige niciun meci la faza finală a competiţiei – au fost din echipe din prima ligă.

    FC Krasnodar se concentrează foarte mult pe jucătorii ruşi. Fondatorul miliardar Serghei Galiţski spune că vrea ca echipa Krasnodar să fie compusă în principal din absolvenţi ai academiei de tineret a clubului.

    Fondator al lanţului de supermarketuri Magnit, Galiţski are ca obiectiv nu doar să obţină succesul cu Krasnodar, ci şi să reînvie fotbalul rus prin schimbarea abordării jocului şi prin construirea de jos în sus.

    Galiţski a vândut în acest an cea mai mare parte a pachetului său de acţiuni la Magnit băncii de stat VTB pentru 2,5 miliarde de dolari şi a spus că îşi va satisface pasiunea pentru fotbal lucrând cu tineretul.

    În cei zece ani de existenţă, Krasnodar nu a câştigat încă prima ligă rusă, dar a demonstrat că promite pe teren, ajungând pe locul 16 în Europa League în 2017. Golgheterul Ligii Tinerilor UEFA în acest sezon a fost Ivan Ignatiev, jucătorul în vârstă de 19 ani al Krasnodar.

    Alte cluburi din oraşele ruseşti mai mici nu au fost atât de norocoase. Mai multe echipe care beneficiază de sprijin de la stat au renunţat la divizia superioară sau, aşa cum este cazul Alania Vladikavkaz, s-au prăbuşit când priorităţile guvernului s-au schimbat.

    „Nu a existat nicio finanţare de la guvernul regional timp de şapte luni“, povesteşte fostul preşedinte al clubului şi antrenor la Valeri Gazzaev. „Din acel  punct, ne-a fost imposibil să menţinem clubul.“

    Gazzaev, acum parlamentar, lucrează la o legislaţie care să ofere companiilor şi investitorilor privaţi avantaje fiscale pentru investiţiile în sportul profesional din Rusia.
    Fedun de la Spartak apreciază că în cel mai bun caz au fost 12 cluburi din prima ligă care să fi putut atrage destul de mulţi suporteri pentru a putea funcţiona.
    „Restul echipelor sunt guvernatori regionali şi elita locală care se dau în spectacol“, a spus el.

  • FMI: Trecerea de pragul de 40% din PIB al datoriei publice creşte riscul de recesiune

    Datele FMI, bazate şi pe cele ale Băncii Naţionale ale României (BNR), indică un nivel al datoriei între 40% si 45% din PIB ca prag pentru o creştere semnificativă a riscului de recesiune, cu impact negativ asupra capacităţii guvernului de refinanţare a datoriilor. Nivel de 45% din PIB este, însă, considerat critic, riscul de recesiune crescând până la 50%.

    Această concluzie a fost prezentată şi în Raportul privind Stabilitatea Financiară din 2015 al BNR.

    Fondul Monetar mai atrage atenţia şi asupra faptului că, din punct de vedere istoric, riscul suveran (posibilitate neindeplinirii obligatiilor de plată externe din motive aflate sub controlul guvernului) a fost volatil chiar şi când datoria publică a avut o pondere mică în PIB.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • O experienţă completă pentru cinefili

    Ce impresionează la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) e organizarea impecabilă  de la aplicaţia de mobil destinată celor care vor să „navigheze” prin multitudinea de evenimente până la gala de premiere şi covorul roşu, totul pare fără de cusur.

    Aşa cum se întâmplă atunci când un eveniment major are loc la Cluj, întreg oraşul părea implicat în buna desfăşurare a lucrurilor. Dincolo de afişele sau posterele care împânzeau marile bulevarde, orice chioşc sau colţ de stradă îţi amintea, într-un fel sau altul, că te afli în mijlocul celui mai mare festival de film din România.

    Deşi mă bucur sincer pentru succesul de care se bucură Festivalul Internaţional de Film Transilvania, nu pot să nu fiu oarecum amărât la gândul că Bucureştiul rămâne mult în urmă atunci când vine vorba de astfel de evenimente. Nu ştiu dacă e vina autorităţilor locale sau lipsa de interes a bucureştenilor, dar ceva trebuie cu siguranţă schimbat. Nu vreau să transform acest text într-un manifest, dar mi-ar plăcea să văd acelaşi nivel de interes faţă de cultură şi în Capitală.

    Revenind la filmele din cadrul TIFF, cele proiectate au acoperit teme diverse – indiferent că vorbim de unele cu tentă socială sau politică. Nivelul a fost unul extrem de ridicat în cadrul competiţiei, dar ceea ce m-a impresionat personal a fost „colecţia” de filme româneşti. Am avut mereu o problemă cu faptul că majoritatea producţiilor locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, nu aş putea spune că am fost un mare fan al producţiilor locale; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti e dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o mult mai mare recunoaştere peste hotare.

    E corect, zic, să amintim şi de câştigătorii festivalului. Prin urmare, filmul Moştenitoarele (Paraguay – 2018) a câştigat Trofeul Transilvania al TIFF în valoare de 15.000 de euro, pelicula fiind aleasă dintre cele 12 aflate în competiţe. Premiul a fost înmânat regizorului Marcelo Martinessi de către soprana Angela Gheorghiu. „Vreau să împart premiul cu toată echipa şi producătorii, pentru că uneori noi, regizorii, stăm pe platouri şapte săptămâni şi nu ştim ce să facem. Echipa e acolo să te susţină, să te ajute, să mergi pe drumul pe care le-ai spus că vei merge”, a spus regizorul din Paraguay. Pelicula tratează povestea moştenitoarelor a două familii înstărite din Asuncion, Paraguay, care sunt împreună de trei decenii, dar starea lor financiară devine precară şi trebuie să vândă din lucruri.

    În cadrul ceremoniei, actriţa franceză Fanny Ardant a primit Trofeul Transilvania pentru întreaga carieră, aceasta declarând că nu ştie dacă un premiu este ca o recompensă sau ca o îngheţată unui copil. „Pentru clipa aceea este o plăcere mare, dar după aceea chiar mai înseamnă ceva? Dar, cu toate acestea, eu sunt o actriţă. Când eram tânără, credeam că a fi actriţă este doar plăcerea de a fi pe scenă, apoi am înţeles că viaţa de actriţă înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, de la frig la căldură, de la spatele întors la mâinile întinse. În această seară, vă mulţumesc că, dându-mi acest premiu, mi-aţi dat lumină şi căldură şi mi-aţi întins mâinile”, a spus Ardant. De asemenea, actriţa Anna Szeles a primit premiul pentru întreaga carieră, iar actorul şi producătorul Dan Nuţu, premiul de excelenţă. Premiul Annei Szeles a fost înmânat acesteia de către fostul său soţ, Florin Piersic.

    Printre alte premii decernate s-au numărat premiul juriului tinerilor francofoni – filmul La Priere (Rugăciunea), premiul Centrului Naţional al Cinematografii – filmul Santa Barbara, premiul FIPRESCI – Ghid de Viaţă, premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, secţiunea Umbre – În întuneric, premiul publicului – The Guilty (Vinovatul), premiul cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc – Un pas în urma serafimilor, premiul Zilele Filmului Românesc pentru scurtmetraj – Cadoul de Crăciun, premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut – Soldaţii. Poveste din Ferentari, premiul Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj – Pororoca, premiul pentru cea mai bună interpretare – trei actori ai filmului Ancora şi speranţa, premiul special al juriului – The Home (Casa) şi Scythe Hitting Stone (Izbiţi de soartă), premiul pentru cea mai bună regie – danezul Hlynur Palmason.

    În cadrul ceremoniei de premiere a avut loc şi un moment neaşteptat: cineastul rus Aleksei Medvedev a urcat pe scenă având o pancartă de susţinere a lui Oleg Senţov, un regizor şi scenarist ucrainean aflat în greva foamei într-o închisoare din Rusia, după ce a fost arestat în Crimeea şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru terorism. Medvedev a criticat Rusia pentru condamnarea lui Senţov şi a făcut apel la cineaştii prezenţi să întreprindă demersuri pentru eliberarea acestuia.

    Pentru că am vorbit de filmele româneşti, puteţi citi despre cele trei care m-au impresionat în mod special: Charleston, Un pas în urma serafimilor şi Secretul fericirii.

  • Cea mai frumoasă gără din România va fi restaurată. Pe aici de-a lungul vremii au trecut de personalităţi precum împărăteasa Sissi, Alexandru I al Serbiei şi regele Carol I al României – GALERIE FOTO

    Mai mulţi locuitori şi consilieri locali din Băile Herculane postau, în urmă cu câteva luni, fotografii care arătau starea de degradare a clădirii ce găzduieşte Gara din Băile Herculane…

    Pentru că este monument istoric şi foarte mulţi turişti susţineau că poate candida la titlul de cea mai frumoasă gară din ţară, am solicitat conducerii CFR să ne explice dacă va lua măsuri pentru a împiedica degradarea monumentului istoric. Nu mare ne-a fost mirarea când am primit răspuns că CFR deja lucrează la realizarea documentaţiei pentru restaurarea frumoasei gări.

    „În lista obiectivelor de investiţii finanţate din surse proprii CNCF CFR SA pentru anul 2018 sunt incluse lucrări de «Reparaţii, restaurare clădire călători şi reparaţii peroane şi reţele de utilităţi în staţia CF Băile Herculane» (lucrările vor fi structurate pe două etape, expertiză şi DALI/proiectare şi execuţie)”, ne-a transmis Biroul de presă al Companiei Naţionale de Căi Ferate „CFR” SA.

    De asemenea, reprezentanţii CFR SA spun că societatea are în pregătire şi proiectul „Modernizarea/reabilitarea a 47 de staţii de cale ferată din România“ (conform Master Planului General de Transport), în cadrul căruia este inclusă pentru modernizare şi staţia CF Băile Herculane. Toate documentele necesare demarării procedurilor de achiziţie a serviciului de elaborare a Studiului de Fezabilitate (SF) au fost transmise la Ministerul Transporturilor. „Conform procedurilor, s-a solicitat şi opinia consultantului Jaspers (Joint Assistance to Support Projects in European Regions – Asistenţă comună pentru susţinerea proiectelor în regiunile europene), care a decis cooptarea unor experţi externi ce au organizat un amplu program de vizitare a staţiilor de cale ferată. În funcţie de deciziile Ministerului Transporturilor, ale consultantului Jaspers şi ale experţilor cooptaţi se va trece la etapa următoare, respectiv licitaţia pentru achiziţia serviciului de elaborare a SF”, se mai arată în răspunsul CFR SA.

    Gara staţiunii Băile Herculane este considerată de foarte mulţi turişti ca fiind cea mai frumoasă şi plină de istorie gară a Căilor Ferate Române. Edificiul a fost construit între anii 1878 şi 1886, în stil baroc, un baroc vienez caracterizat prin cupole şi arce de cerc sub diverse îmbinări, după planurile arhitectului A.D. Serres.

    Clădirea a fost astfel concepută încât să reproducă fidel castelul de vânătoare din apropierea Vienei al împărătesei Maria Tereza a Austro-Ungariei. Edificiul se află pe Lista Monumentelor Istorice întocmită de Ministerul Culturii. Corpul central al Gării Băile Herculane, acoperit de o cupolă cu ţigle multicolore dispuse în figuri geometrice, este decorat pe interior cu fresce reprezentând elemente din mitologia romană vizând vânătoarea, care este laitmotivul arhitectonic al edificiului. Decorul interior este completat de un orologiu, realizat de Paul Garnier, şi de câteva corpuri de iluminat frumos lucrate.

    Pe peron, alături de un interesant ceas de perete, tot marca Paul Garnier, atrag atenţia colonadele specifice barocului, acoperite de liane, dispuse paralel cu şinele, de care atârnă ghivece cu flori. De-a lungul vremii, pragul Gării din Herculane a fost trecut de personalităţi de marcă ale României ori Imperiului Austro-Ungar, precum Franz Josef, împărăteasa Sissi, Alexandru I al Serbiei şi regele Carol I al României, www.expressdebanat.ro

  • Piaţa de cafenele primeşte un nou nume internaţional. Esquires Coffee deschide prima unitate în mall-ul Veranda din Bucureşti

    Începând cu acest an compania fondată în 1993 în Canada a intrat pe piaţa din Portugalia şi România şi are în plan să pătrundă şi în Polonia. În Europa, lanţul de cafenele a venit în 2000 şi a pariat întâi pe Marea Britanie şi Irlanda, pentru ca acum să se extindă pe alte pieţe. Momentan există peste 130 de unităţi, potrivit datelor existente, însă expansiunea continuă.
     
    Ziarul Financiar a scris în urmă cu mai multe luni că Esquires Coffee tatonează piaţa din România alături de alte nu­me precum Costa Coffee. Alături de cele două, şi trei dis­tri­buitori de cafea – Moak, illy şi stretto –, precum şi o serie de fonduri de investiţii se uită la piaţa locală de cafenele şi ba­ruri, potrivit surselor din piaţă. Cele mai multe caută să intre printr-o preluare care să le asigure o poziţie puternică pe o piaţă foarte fragmentată unde liderul, Starbucks, are doar 2% din totalul vânzărilor de 4 mld. lei. Piaţa de cafenele şi baruri a fost însă una dintre cele mai lovite de criza financiară din 2009, care a dus la dispariţia unor branduri locale impor­tan­te precum Turabo, dar şi a unora internaţionale precum Costa Coffee sau Dunkin Donuts. Acestea din urmă au în­cer­cat să atace piaţa locală, însă după câţiva ani de activitate au ieşit.
     

  • Simona Halep a ajuns în ţară cu trofeul de la turneul de la Roland Garros

    Simona Halep a ajuns pe Aeroportul Internaţional Henri Coandă, urmând să fie primită, la Salonul Oficial, de către ministrul Tineretului şi Sportului, Ioana Bran, dar şi de preşedintele FRT, George Cosac.

    Luni seară, pe Arena Naţională, va fi organizată o ceremonie în care Simona Halep va prezenta trofeul pe care l-a câştigat la Roland Garros.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • România a atras 1,2 miliarde de dolari printr-un împrumut pe 30 de ani, cu o dobândă de 5,2%

    „Cererea emisiunii a fost de 1,8 miliarde de dolari, dar emisiunea totală a fost de 1,2 miliarde de dolari, cu un randament de 5,20%”, arată un newsletter al ING Bank România.

    La începutul lunii februarie, România a împrumutat 2 miliarde de euro de pe pieţele internaţionale de capital, prin intermediul a două emisiuni de obligaţiuni. O emisiune de 750 de milioane de euro a fost pe 12 ani, iar a doua, de 1,25 miliarde de euro, a fost pe 20 de ani.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea omului care a creat o companie cu 100.000 de angajaţi

    Vagit Iusufovici Alekperov s-a născut pe 1 septembrie 1950, în Baku, Azerbaidjan, unul dintre primele centre ale industriei petroliere internaţionale. Provine dintr-o familie mixtă, tatăl fiind azer, de credinţă musulmană, iar mama sa, rusoaică ortodoxă.

    Urmând exemplul tatălui său, care a murit pe când el era copil şi lucrase toată viaţa pe câmpurile petroliere, Alekperov a obţinut primul său job în industria petrolieră la doar 18 ani. În 1974, a absolvit cursurile Institutului de Petrol şi Chimie din Azerbaidjan, fiind licenţiat în inginerie. În anii studenţiei a lucrat în condiţii extreme, ca operator de foraje, pe platformele petroliere ale companiei regionale Kaspmorneft, din zona Mării Caspice. În urma unei explozii, a fost la un pas de a-şi pierde viaţa, însă a reuşit să se salveze înotând din apele învolburate ale mării.

    În 1979, Alekperov s-a mutat în vestul Siberiei şi s-a angajat la compania de petrol şi gaze Surgutneftegaz, unde a lucrat timp de şase ani, timp în care a avansat şi a reuşit să îşi câştige reputaţia de expert în domeniu. În 1985 a devenit primul director general adjunct al companiei de producţie Bashneft. Doi ani mai târziu, în 1987, a devenit director general al unei companii nou-create, Kogalymneftegaz.
    În 1990, Alekperov a fost numit ministru al industriei de petrol şi gaze a Uniunii Sovietice şi a devenit cel mai tânăr ministru al energiei din istoria Uniunii Sovietice.

    Din această funcţie, Alekperov a dirijat formarea primei companii energetice de stat, Langepas-Uray-Kogalymneft, înfiinţată pe 25 noiembrie 1991 ca subsidiară a Ministerului de Combustibil şi Energie. În aprilie 1993, Langepas-Uray-Kogalymneft a devenit compania de petrol Lukoil, iar Alekperov a fost ales în funcţia de preşedinte, pe care o deţine şi în prezent.

    Alekperov este căsătorit cu Larisa Viktorovna Alekperova şi au împreună un fiu, Iusuf, născut în 1990. În vârstă de 67 de ani, Alekperov locuieşte în prezent în Rusia, la Moscova, şi deţine o avere de peste 17 miliarde de dolari. Ca mulţi alţi oligarhi ruşi, Alekperov a intrat în sistemul bancar, dar şi în mass-media. În mai 2006, a devenit unul dintre cei doi proprietari ai grupului financiar rusesc IFD Kapital.
    Lukoil a fost prima companie rusească care a achiziţionat o companie americană.

    Astfel, în noiembrie 2000, Lukoil a achiziţionat Getty Petroleum Marketing şi cele 1.300 de staţii de benzină din Statele Unite deţinute de respectiva companie. De asemenea, este a doua cea mai mare companie din Rusia, după Gazprom, şi cea mai mare întreprindere privată din ţară, din punctul de vedere al veniturilor. Pe plan internaţional, este cel mai mare producător de ţiţei.

    În 2012, compania a produs aproape 90 de milioane de tone de petrol pe zi. Lukoil are peste 100.000 de angajaţi şi operează în circa 40 de ţări la nivel mondial. În 2017, compania Lukoil a avut venituri de aproape 75 de miliarde de dolari şi un profit de peste 3 miliarde de dolari. 

    Pe plan local, Lukoil a intrat în 1998, după ce a achiziţionat 51% din acţiunile rafinăriei Petrotel Ploieşti, contra sumei de 53 de milioane de dolari.

  • Opinie Cătălin Păduraru, CEO, International Wine Contest Bucharest: “Să învăţăm de la cei mai buni”

    În încercarea de a găsi rezolvare la „problema vinului românesc“, la lipsa de notorietate internaţională (notorietate care, odată instalată, ar aduce mari beneficii unor comunităţi foarte mari), să încercăm să ne apropiem de modul de gândire ştiinţific, validat de adevăratele fluxuri de performanţă comercială.

    Iată ce spune Mike Veseth, autorul cărţii Războaiele vinului: GLOBAL + LOCAL = GLOCAL

    „Dar ce se întâmplă cu terroirul atunci când forţele concurenţiale ale globalizării şi Two Buck Chuck mătură piaţa? În general, se presupune că globalizarea distruge caracterul local, oriunde şi oricând, dar am dubiile mele cu privire la acest lucru. Cel mai mare comerciant din lume, Walmart, care acoperă piaţa americană de la nord la sud şi de la est la vest, nu a reuşit să cucerească piaţa germană, de exemplu. Campionul local Aldi era prea bine înrădăcinat. Uneori, localul câştigă – trăiască terroiriştii! Cu toate acestea, de cele mai multe ori, rezultatul adunării dintre globalizare şi local este glocalul.

    Glocal este un cuvânt ciudat, dar util. Glocal este ceea ce obţii atunci când uneşti globalul cu localul, termenul reuşind să descrie un proces complex de schimburi. Mulţi oameni văd caracterul global şi pe cel local doar pe poziţii adverse, ca pe două echipe de fotbal. Se presupune că forţele pieţei globale se opun în mod fundamental tradiţiilor şi valorilor locale. Deoarece există mai mulţi bani în spatele echipei globale, majoritatea oamenilor presupun că jucătorii locali (şi valorile pe care aceştia le reprezintă) sunt condamnaţi la dispariţie. Opoziţia pare inutilă. De fapt, procesul este mai complicat de atât, iar fiecare dintre părţi are influenţe asupra celeilalte. Acest lucru este evident în lumea fotbalului, deci de ce ar trebui să fim surprinşi de faptul că se aplică şi vinului?

    Caracteristicile locale cele mai importante nu sunt neapărat perfect conservate prin izolare, aşa cum am văzut, deci alegerea nu se reduce la global şi local. Piaţa globală poate distruge, după cum ştim cu toţii, dar nici pieţele locale protejate nu conservă neapărat tradiţionalul. Am rămas cu realitatea glocalismului. Influenţele internaţionale sunt importate, cu efecte atât pozitive, cât şi negative, iar practicile, produsele şi valorile locale sunt exportate, influenţând vinificatorii şi consumatorii de dincolo de graniţe. Producătorii pot resimţi presiunea de a produce vinurile la un standard internaţional sau pe placul unor critici importanţi de vin, dar se şi pot bucura, în acelaşi timp, de avantajele unei pieţe mai mari şi mai diverse pentru vinurile lor.

    Schimbul glocal este adânc inserat în ţesătura lumii vinului. Un număr tot mai mare de vinificatori lucrează atât în străinătate, cât şi acasă, făcând vinuri în care se resimt experienţele lor internaţionale, dar care, totodată, pot fi, din fericire, şi o expresie a terroir-ului local. Aceste vinuri sunt în acelaşi timp globale şi locale, în grade diferite. Unii pun accentul exclusiv pe riscul de omogenizare a gusturilor, sub influenţa consultanţilor internaţionali – flying winemakers – şi a corporaţiilor multinaţionale de vin – care investesc local pentru a produce vinuri destinate pieţei internaţionale. Dar, de fapt, există şi un flux de idei şi de talente îndreptate în direcţie opusă. Este o tradiţie în rândul familiilor de vinificatori, de exemplu, ca tinerii să-şi petreacă o vreme în străinătate, în schimburi informale, trăind şi asumându-şi experienţe noi, încercând idei noi şi făcându-şi relaţii personale care vor dura toată viaţa.

    Este o parte importantă a educaţiei unui vinificator. Am întâlnit aceşti flying interns („stagiari zburători”), în practică, peste tot unde am călătorit în lumea vinului. Ei sunt o parte foarte sănătoasă a amestecului glocal din domeniul vinului.

    Deci, cum se va dovedi glocalismul pentru industria viticolă din lume? Este prea devreme să ne exprimăm, bineînţeles, dar putem specula pe baza informaţiilor pe care le avem. Nu se va schimba totul într-o singură direcţie, asta e cert. Amestecul care se formează din interacţiunea global-local nu se naşte dintr-un singur vas gigant, după o reţetă unică, dar din el se pot naşte nenumărate tipuri de ambalaje (de sticlă sau nu, hai să le spunem recipiente) sau de vinuri (…). Ṣi toate vor fi rezultatul unui proces complex de schimburi globale.

    Este timpul (…) să trecem la „răzbunarea terroiriştilor”, cel de-al treilea element vital al viitorului vinului. Globalizarea şi Two Buck Chuck sunt forţe disruptive puternice, care ameninţă multe interese şi valori. Este normal să presupunem că va apărea o contragreutate care se va opune şi va rezista acestor forţe de piaţă şi, aşa cum am menţionat mai sus, sunt optimist că tot aceleaşi forţe vor preveni McDonaldizarea vinului. Dar nu va fi uşor, deoarece multe obstacole stau în calea lor, inclusiv, în mod neaşteptat, terroiriştii înşişi!“
    Extras din Războaiele vinului, Mike Veseth, editura ASER, 2017.

    Mic glosar de termeni

    *Terroirişti – categorie de profesionişti şi iubitori ai vinului care leagă indisolubil calitatea şi identitatea unui vin de terroir, termen care încorporează specificităţile solului şi subsolului, pe cele climatice, precum şi stilul distinct de vinificare. În textul lucrării am adoptat forma fără cratimă, terroirişti (n. edit.).

    **Two Buck Chuck – vin simplu, vândut ieftin în Statele Unite în supermarketurile Trader Joe’s. Fiecare ţară are propriul Two Buck Chuck (uneori la preţuri semnificativ mai mici de 2 dolari!), motiv pentru care fiecare snob al vinului se teme că piaţa globală a declanşat o cursă către raftul de jos, acolo unde gustul şi terroirul sunt specii pe cale de dispariţie, iar Chuck şi verii lui şi mai ieftini vor conduce lumea la un moment dat.

    *** WALMART – unul dintre cele mai mari lanţuri de retail din lume la nivel de vânzări (alaturi de Tesco, Home Depot şi Carrefour). Walmart este un discounter de succes, desigur, dar nu un hard-discounter, deoarece încă mai are multe produse mainstream de marcă, preţurile sale sunt mai mari, iar magazinele sale un pic mai şic.