BusinessMagazin

Tag: cinema

  • Vine toamna, bine-mi pare




    Nu mai putin de sase filme romanesti vor poposi in aceasta toamna in cinematografe, dar, din nefericire, putine dintre acestea fac cinste industriei noastre. Daca anul trecut cele doua varfuri de sulita “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” si “California Dreamin’” se infigeau la fix in palmaresul festivalului de film de la Cannes, coada se faramita trist sub verdictele jurnalistilor si-ale publicului deopotriva. In 2007, sapte lungmetraje s-au lansat pe ecrane, iar numarul filmelor produse si terminate in 2008 este aproape dublu.








     

    Varful de pluton al toamnei (cel putin din punct de vedere calendaristic) este debutul in lungmetraj al lui Adrian Sitaru, “Pescuit sportiv”. Dupa ce a castigat un Leopard de Aur la Locarno cu scurtmetrajul “Valuri”, Sitaru isi prezinta lungmetrajul in premiera internationala in programul Giornate degli Autori al Festivalului de Film de la Venetia, iar pe 12 septembrie are programata premiera in Romania. Cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu in rolurile principale, “Pescuit sportiv” isi propune sa investigheze teme prezente si in “Valuri”, responsabilitatea si nevinovatia. Un cuplu (Titieni, Flora), in drum spre un lac pentru un picnic la iarba verde, da cu masina peste o prostituata (Dinulescu). Initial, cei doi vor sa abandoneze femeia inconstienta, camufland-o cu crengi. Cand aceasta se trezeste, incepe un complicat joc de flirturi si mici santaje, in care cele trei personaje fac dese rocade, ceea ce arata inca o data apetenta lui Sitaru pentru subtilitate si spus-cititul printre randuri.

     

    Pe 19 septembrie ii vine randul lui “Boogie”. Categoric cel mai bun film romanesc al anului, revenirea lui Radu Muntean la actorul din “Furia”, Dragos Bucur, si la dialogurile excelente caracte­ristice trio-ului de scenaristi Radu Muntean-Razvan Radulescu-Alexandru Baciu. Interpretarile excelente si replicile brici sunt principalele atuuri ale lui “Boogie”, in care regizorul surprinde fericit deruta personajelor, ajunse la “30 si ceva” (primul titlu al filmului) de ani, acum victime ale unui adevarat sistem de cenzuri si autocenzuri, compromisuri si refuzuri. Tot cuplul (Anamaria Marinca, Dragos Bucur) este celula de baza a acestui film.

     

     “Weekend cu mama”, ultimul film al lui Stere Gulea, se lanseaza pe 3 octombrie. Cu Adela Popescu in rolul unei adolescente dependente de droguri, productia MediaPro Pictures se bazeaza pe potentialul dramatic al acestei povesti de familie (disfunctionala). Luiza (Medeea Marinescu) a plecat in Spania in urma cu 16 ani, lasandu-si fetita, pe Cristina (Popescu), in grija rudelor. Revenita acasa, femeia descopera consecintele gestului ei: Cristina a fugit de acasa, e dependenta de droguri si are o fetita de doi ani pe care a parasit-o in grija unei fundatii. Macinata de vinovatie, Luiza incearca sa rezolve criza si sa-si recastige familia. Fara a fi vazut filmul, este greu sa ne dam seama cat de bun este “Weekend cu mama”, asa ca va trebui sa asteptam inceputul lunii octombrie.

     

    “Nunta muta” are toate sansele sa fie cel mai asteptat film romanesc al anului. Regizat de debutantul (cel putin in materie de cinema) Horatiu Malaele, “Nunta” are cel mai interesant subiect: nunta unor tineri (Alexandru Potocean, Meda Victor) obligata sa se desfasoare pe muteste, dupa ce la moartea lui Stalin se instaureaza doliu national si toate “distractiile” sunt interzise. La proiectia de la TIFF s-a ras mult, din inima, dar este destul de greu sa treci peste nefirescul interpretarilor si peste ingrosarile nesigure ale lui Malaele. Amalgam dezordonat de stiluri, “Nunta muta” arata in schimb excelent, este adesea amuzant, iar tragismul povestii (inspirate din realitate) ar putea fi inca un atu pentru atragerea publicului. Premiera este programata pentru 24 octombrie.

     

    “Intalniri incrucisate” inchide plutonul, cu premiera programata pe 21 noiembrie. Debutul Ancai Damian, desi nu total ratat, a provocat adesea rasul la proiectia de la TIFF. Triptic penitenciar, filmul este format din trei momente “incrucisate” in stilul “Babel” sau “Amores Perros”. Detinuti, directori de inchisoare, gardieni si prezentatori de radio sunt protagonistii acestui film foarte inegal, cu momente bune, dar si momente neverosimile, “burta” cea mai mare fiind o interminabila discutie in limba engleza dintre directoarea unei inchisori (Oxana Moravec) si un finlandez. Salvat intrucatva de finalul puternic, filmul lui Damian trebuia sa fie initial un scurtmetraj. Din pacate nu a ramas asa… Ce putem spune despre succesul de casa al acestor filme? O cifra de 20.000 de spectatori ar fi cat se poate de onorabila pentru “Nunta”, dat fiind faptul ca genul de umor al lui Horatiu Malaele si interpretarile exagerate ale actorilor s-ar putea sa nu impresioneze publicul. “Boogie” si “Pescuit sportiv” vor fi apreciate mai mult de critici, in timp ce publicul, chiar daca va aprecia improvizatiile Mariei Dinulescu in rolul prostituatei din “Pescuit”, va gasi cu siguranta prea subtile mizele lui Muntean si Sitaru. “Weekend cu mama” ar putea castiga de pe urma promovarii, dar publicul nostru escapist nu prea se va lasa convins de aceasta drama. Cat despre “Intalniri incrucisate”, acesta functioneaza mai degraba ca o comedie (involuntara) si, oricat de bine promovat, va fi sabotat de cinefilii care-si vor avertiza prietenii sa se tina departe de sala de cinema.

     

    Daca in Romania se vorbeste de zeci de mii de spectatori, in Franta, de exemplu, in cazul multora dintre filmele frantuzesti unitatea de masura este mai degraba milionul. Ultimul mare hit al francezilor este “Bienvenue chez le Ch’tis”, o comedie absolut dementa care a batut mai toate recordurile de incasari – 20 de milioane de spectatori (la o populatie de aproximativ 60 de milioane) si incasari de aproape 200 de milioane de dolari doar in Franta. Pentru Romania, cifrele par neverosimile. Dar nu trebuie decat sa ne gandim si sa visam: 400.000 de francezi au vazut “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, in timp ce numai 76.000 de romani au tinut sa vada filmul in cinematografe.

     

  • Trei filme europene




    Cele trei filme europene vin fiecare din alta parte a continentului, unul dintre ele bifand chiar doua tari de origine. Cel mai interesant titlu este “Mio fratello è figlio unico”, al carui titlu a fost tradus cuvant cu cuvant, desi exista mult mai nimeritul “Fratele meu e singur la parinti”. Asadar, alaturi de drama (extrem de amuzanta) “Fratele meu e fiu unic”, mai avem drama (mai putin amuzanta) semnata de turco-germanul Fatih Akin, “De partea cealalta”/“Auf der anderen Seite” si comedia romantica frantuzeasca “Nu vreau sa pleci”/“Je veux pas que t’en ailles”.








     

    Prezentat in premiera in cadrul Festivalului Filmului European, “Mio fratello…” a reusit sa faca o intreaga sala sa rada in hohote cu aventurile pisicherului Accio (Elio Germano), mezinul unei familii de italieni din Latina, un orasel industrial al anilor ‘60. Cu inflacararea specifica italienilor, Accio provoaca probleme in dreapta si-n stanga, se paruie cu fratele sau (Ricardo Scamarcio, junele-prim al cinematografului italian), se cearta cu sora, cu mama, vecinii si toata lumea, intr-un amuzant razboi (caci micile galcevi capata proportii universale), in care toti combatantii cred cu tarie in ceva numai pentru ca trebuie. Accio este fascist, iar fratele sau Manrico e comunist, iar clivajul ideologic din sanul familiei Benassi provoaca situatii de o nemaipomenita savoare, mai ales cand intre cei doi intervine si frumoasa Francesca (Diane Fleri).

     

    Italia anilor ‘60 si conflictele dintre fascisti si comunisti poate nu par contextul cel mai atractiv pentru consumatorul roman de divertisment cinematografic, dar a refuza sa vezi “Mio fratello è figlio unico” doar din acest motiv este ca si cum ai refuza sa vorbesti cu Jennifer Lopez (si sa-i spui ce actrita proasta e, desigur) doar pentru ca poarta niste banali pantaloni scurti. Filmul lui Daniele Luchetti nu este politic, iar elementele sale politice sunt folosite mai degraba ca niste parghii in stare sa traga valurile groase ce acopera sufletul, intentiile, dorintele, visurile lui Accio, ale fratelui sau, ale mamei sale si-asa mai departe. Filmul unei maturizari, “Mio fratello…” este probabil povestea celui mai simpatic personaj al anului, Accio, iar Elio Germano dovedeste inca o data ca a devenit unul dintre cei mai buni tineri actori europeni. Ritmat de hiturile epocii (“Ma che freddo fa” al Nadei Malanima ar fi cel mai bun exemplu), “Mio fratello…” e foarte diferit de noul film al lui Fatih Akin, “De partea cealalta”. Acesta a fost deja prezentat in paginile revistei BUSINESS Magazin, asa ca nu mai spunem decat ca povestea turco-germana a lui Akin despre prejudecati, pierdere si regasire, intelegere si acceptare arata ca regizorul s-a distantat total de ritmul frenetic din “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, adoptand un stil mai lent, dar si mai matur. Profesori universitari, pensionari, prostituate si militanti politici se intersecteaza (si nu se sincronizeaza, ca de obicei in filmele lui Akin) in “De partea cealalta”, un film din care nu lipsesc surprizele specifice regizorului turco-german. Cu un surprinzator premiu pentru scenariu anul trecut la Cannes, noul Akin nu e o reusita totala, dar schimbarea de stil promite multe.

     

    Cat despre comedia romantica “J’veux pas que tu t’en ailles”, aceasta e un fel de continuare a filmului anterior al regizorului Bernard Jeanjean, “J’me sens pas belle”: daca acolo regizorul francez descrie formarea unui cuplu, aici cuplul este deja format si are niscaiva probleme. Paul (Richard Berry, poate vi-l amintiti din “Ciocu’ mic!”/“Tais-toi!”, unde era comisarul Vernet, nemesis-ul personajelor jucate de Jean Reno si Gerard Depardieu) este psihoterapeut si inca unul extrem de apreciat. Prin urmare, pacientii fac coada la usa cabinetului sau, iar Paul ajunge tot mai rar acasa, la sotia sa, Carla (Judith Godrèche). Dar Paul isi da seama ca relatia lor s-a racit de-abia cand un pacient, Raphaãl (Julien Boisselier, protagonistul din “J’me sens pas belle”) ii marturiseste ca s-a indragostit de-o femeie maritata, Carla. Ca este vorba de sotia lui Paul pricepe numaidecat, asa ca psihoterapetul incearca sa-si salveze casnicia si sa-si recupereze nevasta, folosindu-se de Raphaãl.

    Bineinteles, nici adversarul nu se lasa pacalit prea mult timp. Prin urmare, vom avea de ce rade pana la finalul acestui film inofensiv, deloc original, dar care aduce un savuros parfum frantuzesc acestui gen, al carui reprezentant cel mai recent a fost “Prime”/“Cu iubirea la psihiatru”, unde Uma Thurman ii descria lui Meryl Streep, spre disperarea acesteia, partidele de sex cu iubitul ei, fiul psiholoagei. Prin urmare, e o perioada cu totul si cu totul speciala a anului: dupa ce ne lasam captivati de intunecatele aventuri ale lui Batman (pe un ecran cat mai mare, desigur), putem calatori si in spatiu si timp cu cele trei filme prezentate mai sus, lasandu-ne impresionati de entuziasmul lui Accio, de ritmul lent al filmarilor lui Fatih Akin si de replicile istete din comedia lui Bernard Jeanjean.

     

  • The Joker Begins








    Intr-o vara in care cinematografele intrec standurile de BD-uri la concentratie de supereroi, “Cavalerul negru” (adica Batman) ocupa un loc privilegiat. A fost votat cel mai asteptat film cu supereroi al verii, desi nici cu ceilalti nu-i de glumit: atat “Wanted”, cat si “Hancock” au sarit de 60 de milioane de dolari incasari in week-endul lansarii (adica mai mult decat “Batman Begins”, primul film cu tandemul Christopher Nolan si Christian Bale), iar despre “Hellboy: The Golden Army” se aud o multime de superlative. Cu toate acestea, niciunul nu a starnit o mai mare frenezie decat “Cavalerul negru”.




     

    Iar “Cavalerul negru” depaseste asteptarile, devenind probabil cel mai sumbru, dar si cel mai inteligent film cu supereroi al anului. Ca de obicei, intunecatul Gotham City este afectat de o multime de raufacatori, impotriva carora lupta misteriosul Batman/Bruce Wayne (Christian Bale), dar si James Gordon (Gary Oldman), seful politiei, sau procurorul general Harvey Dent (Aaron Eckhart). Principalul lor adversar? Ferocele Joker (Heath Ledger), un adevarat agent al haosului, care pune orasul pe jar (la propriu, caci este si piroman) cu anarhicele sale puneri in scena. Lupta dintre Batman si Joker devine tot mai personala, caci acesta din urma reuseste sa-l faca pe erou sa-si puna sub semnul intre­barii insusi crezul care l-a transformat in intunecatul vigilante, protectorul orasului Gotham. Joker-ul intervine in acelasi timp si intr-unul dintre cele mai complexe triunghiuri amoroase, cel dintre Wayne, Dent si frumoasa Rachel Dawes (Maggie Gyllenhaal, intr-un rol preluat de la Katie Holmes).

     

    Daca in ceea ce priveste atmosfera, premisele si efectele speciale “Cavalerul negru” se inscrie in seria de filme cu supereroi a verii, contextul este inselator: Christopher Nolan, regizor si co-scenarist, alaturi de fratele sau Jonathan, a declarat ca s-a inspirat mai degraba din “Heat”, filmul lui Michael Mann, cu Al Pacino si Robert de Niro in rolurile principale, decat din multitudinea de filme cu supereroi care au impanzit in ultima vreme cinematografele. Daca-l dezbraci pe Batman de costum, ii stergi Joker-ului machiajul de pe fata si nu-l lasi pe Harvey Dent sa devina schizoidul Two-Face, acest al doilea triunghi al filmului lui Nolan se bazeaza mai degraba pe ambitie, principii si da, “in palos sa ne masuram”, decat pe banala lupta dintre bine si rau, mobilul majoritatii covarsitoare a peliculelor de gen.

     

    In centrul actiunii este si de aceasta data Batman, eroul DC Comics, un supererou “self-made” ale carui abilitati depind mai degraba de logistica sa inepuizabila, precum si de intensul sau spirit justitiar, decat de vreo super-putere capatata accidental (vezi Spider-Man sau Hulk) sau mostenita genetic (Wesley Gibson din “Wanted”). Cat despre opozantii sai, acestia provin mai degraba din lumea interlopa, “perfectionati” de o vizita intr-un spital de boli mintale. Probabil filmul ar fi trebuit sa se intituleze “Cavalerul cu fata pictata in toate culorile curcubeului”: Joker-ul este vedeta, iar Heath Ledger este starul revenirii lui Nolan la lumea intunecata a lui Batman.

     

    Joker-ul lui Ledger o sa faca istorie, pe de o parte datorita modului sau extrem de sumbru de a-l interpreta, pe de alta parte datorita (din cauza?) inevitabilei intrebari: acea supradoza accidentala de medicamente care l-a ucis pe Ledger pe 22 ianuarie nu este si un efect al intensitatii interpretarii sale?

     

    Sugestia nu mai pare exagerata cand afli ca Ledger s-a inchis singur intr-o camera de hotel, timp de o luna, pentru a-si insusi personajul Joker-ului, pentru a si-l delimita si a-l indeparta cat mai mult, dar si cat mai credibil de Joker-ul lui Jack Nicholson (in “Batman”-ul din 1989 al lui Tim Burton). Atitudine, gesturi, expresii faciale si, cel mai important, vocea Joker-ului s-au nascut atunci, in acea camera de hotel, unde Ledger a creat psihologia personajului, redactand chiar si un fel de jurnal in care nota posibilele ganduri ale Joker-ului, eventuale pozitii (extreme, desigur) pe care le-ar fi putut avea acesta, inspirandu-se pe de o parte din anarhia din “Portocala mecanica” si pe de alta din comportamentul si gestica lui Sid Vicious din Sex Pistols. Rezultatul? Infricosator. Atat de infricosator, incat se discuta deja despre o posibila nominalizare a lui Ledger la premiul Oscar pentru rol secundar, in situatia in care filmele de gen rareori pun mana pe o nominalizare la o categorie de interpretare, lor fiindu-le dedicate, de obicei, categoriile tehnice. Unii zic chiar ca interpretarea lui Ledger ar merita categoric premiul si ca acordarea acestuia n-ar trebui sa aiba nimic de-a face cu moartea prematura a actorului.

     

    Categoric mai bun decat “Batman Begins”, “Cavalerul negru” dispune de cateva replici memorabile pe care le veti repeta la nesfarsit. Deloc surprinzator, multe dintre acestea ii apartin Joker-ului, care spune, de exemplu: “Orasul asta merita criminali mai buni”. Si noi meritam filme cu super-eroi mai bune, iar Christopher Nolan chiar si-a facut treaba ca lumea.




  • Timur, agentul haosului








    A inceput cu “Rondul de noapte”. Unul dintre foarte putinele filme rusesti aduse in Romania, “Rondul” lui Bekmambetov nu a avut cine stie ce spectatori (doar 5.775, conform datelor Cinemagia), dar dovedea foarte clar ca nu e nevoie de zeci de milioane de dolari ca sa faci efecte speciale inteligente. Cu un captivant subiect despre Bine si Rau, tinute in echilibru intr-o stralucitoare Moscova populata de vampiri si vrajitoare, “Rondul de noapte” a batut toate recordurile de inca­sari din Rusia, iar portile Hollywoodului i s-au deschis lui Bekmambetov, primit ca un “razboinic al luminii”. Daca regizorul rus de origine kazaha reusea sa faca “Rondul de noapte” cu un buget de patru milioane de dolari, pentru “Wanted” a primit peste 60, prin urmare asteptati-va la scene hiper-spectaculoase. Dar, odata cu ochiul sau atent la detaliile in stare sa te lase mut de uimire, Bekmambetov a venit si cu o viziune slava, cat se poate de originala cu privire la lumea supereroilor de origine americana.




    Protagonistul este Wesley Gibson (James McAvoy), un contabil tinut sub papucul iubitei acasa si victima a capsatorului sefei la serviciu (vedeti voi ce si cum). Intalnirea cu Fox (Angelina Jolie) ii va schimba visatorului Wesley toata viata: baiatul afla ca este fiul unui asasin angajat de o misterioasa organizatie, Fratia, sa mentina echilibrul lumii, lichidand elementele haotice. Tatal lui Wesley tocmai a fost ucis, iar Fratia, condusa de Sloan (Morgan Freeman), apeleaza la pusti pentru ca acesta este singurul care ar putea sa-i ia locul tatalui sau si, cu puterile de care habar n-are, sa-l ucida la randul sau pe asasinul acestuia.

    Pare complicat? Asa si este, pentru ca Bekmambetov introduce in poveste, ca si in cele doua “Ronduri” ale sale, un dispozitiv fabulos, menit sa intruchipeze forta destinului: un razboi de tesut ale carui ite si urzeala permit Fratiei sa localizeze “agentii haosului” (daca ati citit frumosul roman SF al lui Norman Spinrad) si sa-i lichideze inainte ca actiunile lor sa anuleze echilibrul lumii. Astfel, avem un element supranatural la fel de interesant ca si celebra Creta a destinului din “Rondul de zi”, in jurul caruia Fox, Sloan, McAvoy si celelalte personaje isi dau silinta, ajutati de puterile lor speciale, sa fie unelte cat mai bune ale aceluiasi capricios destin.

    Ca si tizul sau Timur (“de fier”) Lenk, care a cucerit (a se citi “distrus”) mare parte din Asia, Bekmambetov isi face si el de cap in Chicago (de fapt Praga), distrugand cam tot ce-i iese in cale, intr-un film foarte violent, al carui rating CNC penduleaza, la ora scrierii acestui articol, intre “nerecomandat sub 15 ani” si “interzis minorilor” (alegerea ultimului semnaland un oarecare exces de zel al membrilor comisiei CNC).

    Oricum, este laudabila “inconstienta” studiourilor Universal, care au respins din start edulcorarea benzilor desenate ale lui Mark Millar: tot sangele din violenta serie de benzi desenate a fost transpus picatura cu picatura pe marele ecran, Bekmambetov facand astfel diferenta fata de “Hancock”, filmul lui Peter Berg, cu un supererou la fel de atipic, interpretat de Will Smith. Daca Berg a fost de acord sa-si cioparteasca de doua ori filmul pentru a primi ratingul PG-13 (un fel de “numai cu acordul parintilor pentru copiii sub 13 ani”), Bekmambetov n-a avut parte de nicio presiune din acest punct de vedere, iar “Wanted” a iesit un film de actiune onest si puternic, in care, hm, un glonte isi face drum prin capul unui nefericit cu ravagiile, ca sa zicem asa, de rigoare, imprastiate pe tot ecranul.

    Intreaga mitologie creata in jurul Razboiului destinului (vezi ursitoarele din mitologia greaca), complicatele relatii dintre personaje, incursiunile lui Bekmambetov in folclorul slav si efectele speciale create la Moscova dau un parfum extrem de proaspat lui “Wanted”, care iese in evidenta in lunga serie de filme cu supereroi din aceasta vara, ingreunandu-i foarte mult drumul lui Batman catre titlul de cel mai profitabil supererou al verii.

    Pana la urma se naste intrebarea: este “Wanted” sau nu un film cu supereroi? Super-abilitatile lui Wesley, Fox si ceilalti se aseamana mai degraba cu cele ale unor soldati ultra-antrenati decat cu cele ale lui de-alde Spider-Man si Superman. Costumele speciale lipsesc cu desavarsire din film, iar pregnanta lupta dintre Bine si Rau, subliniata pana la plictis de aventurile supereroilor “obisnuiti”, lipseste si ea, in “Wanted” protagonistul fiind manat mai degraba de dorinta razbunarii decat de cea a salvarii lumii. Aici este o alta diferenta fata de “Hancock” (un alt film obligatoriu de vazut, daca nu pentru ceea ce este, macar pentru ce ar fi putut fi), in care supereroul cade victima malaxorului hollywoodian, acel condamnabil sistem care favorizeaza standardizarea (si deci profitabilitatea) in detrimentul originalitatii.




  • Jocul bate filmul

    Deznodamantul nu a fost atat de tragic pentru cea de-a saptea arta: incasarile aduse de “Iron Man”, lansat la inceputul lui mai, au intrecut asteptarile, trecand de pragul celor 100 de milioane de dolari in SUA (si daca adaugam si vanzarile pe plan international, ajungem la 201 milioane), dar “Grand Theft Auto” a indesat in buzunarele celor de la Rockstar Games nu mai putin de 500 de milioane de dolari intr-o singura saptamana. Acest detaliu ne face sa comparam incasarile din jocurile video in 2007 (8,7 miliarde de dolari) cu incasarile industriei de film (9,7 miliarde de dolari) si, fara a lansa sentinte alarmiste de genul “Hollywood-ul a murit, traiasca mareata consola”, sa prevestim un mariaj tot mai putin discret intre cele doua industrii. Iar exemple sunt destule.

    “Doom”, “Resident Evil”, “Tomb Raider”, “Silent Hill” si multe alte jocuri video si-au aflat drumul pe marele ecran, unele cu mai mare, altele cu mai mic succes, dar in orice caz cu profit. Este destul de greu (noi am baga mana in foc ca e imposibil, de fapt) sa gasesti un video game movie in lista celor mai profitabile 250 de filme ale tuturor timpurilor, dar aceasta nu inseamna ca genul nu este promitator. Ultimul “Resident Evil”, “Disparitia”, a incasat aproape 150 de milioane de dolari in lumea intreaga. Al doilea film din serie, “Apocalypse”, a adus 130 de milioane, iar primul, lansat in 2002, a facut incasari de 100 de milioane. Milla Jovovich trebuie sa se plece in fata Angelinei Jolie: e adevarat, primul “Tomb Raider” a avut un buget considerabil, de peste 100 de milioane de dolari, dar niciun producator nu ar fi nemultumit de incasarile mondiale, ce depasesc 270 de milioane de dolari. Mai rau a fost in 2003, cand al doilea “Tomb Raider”, “Leaganul vietii”, incasa doar 150 de milioane de dolari, la un buget de aproape 100 de milioane.

    Dar lucrurile se schimba. Dupa explozia de filme inspirate din benzi desenate si romane grafice (asteptam cel putin 20 de astfel de blockbustere lejere in urmatorii cinci ani, cu de-alde The Spirit, Thor, Ant-Man, Captain America, diversi X-Men si asa mai departe ca protagonisti), jocurile video vin tare din urma si iata ca putem vorbi de cinci proiecte pe care ni le pregateste Hollywood-ul in urmatorii doi sau trei ani. La concurenta cu jocurile, ca si pana acum: sa notam ca “Iron Man 2” vine in 2010, in acelasi an cu “Spider-Man 4”. In topul simpatiilor mele personale se afla “Printul Persiei: Nisipurile timpului” si “Bioshock”, unul pentru exotismul magic si protagonistul interpretat de Jake Gyllenhaal, iar al doilea pentru contextul de profunzimi nebanuite si trimiterile filozofice extrem de actuale. Persia secolului VI? Un “pumnal al timpului” si “nisipuri” care controleaza scurgerea acestuia si-l fac pe posesorul lor stapanul absolut al lumii? Alianta dintre printul Persiei (Jake Gyllenhaal) si o preafrumoasa printesa inamica (Gema Arterton) in lupta impotriva unui malefic vizir obsedat de sus-mentionatele nisipuri nu face decat sa mareasca interesul pentru film, produs de Jerry Bruckheimer si regizat de Mike Newell (“Harry Potter si pocalul de foc”). Bruckheimer a aratat ca poate sa faca spectacol cu surse de inspiratie inca si mai stravezii decat un joc video (“piratii din Caraibe” erau la origine o atractie a parcului de distractii Disneyland), asa ca la inceputul lui iunie 2009 avem toate sansele sa vedem un blockbuster marca proprie. Daca lucrurile merg bine, in 2011 sau 2012 vom merge la cinema pentru a doua parte a seriei (jocul a avut doua continuari).

    Foarte diferit este “Bioshock”, iar aici este implicata a doua jumatate a echipei din spatele mega-succesului de 2,6 miliarde de dolari “Piratii din Caraibe”. Regizorul Gore Verbinsky si scenaristul John Logan (“Aviatorul”, “Gladiatorul”, “Ultimul samurai”) nu se gandesc acum decat la varianta pentru marele ecran a celui mai recent joc ecranizat, “Bioshock”. Lansat anul trecut, jocul 2K Boston/2K Australia a provocat entuziasm
    in lumea intreaga, devenind unul dintre cel mai bine van¬dute si premiate jocuri ale in¬ce¬putului de mileniu. Intr-un articol din revista Game Informer despre “Valul de jocuri care au ceva de spus”, “Bioshock” era descris drept “o unealta cu totul noua care ne permite sa exploram filozofia, psihologia si morala”. Bineinteles, in timp ce impuscam in stanga si in dreapta, caci jocul este un “first person shooter”.

    Despre ce e vorba? Protagonistul este Jack (rol pentru care nu s-a gasit inca actor, dar asteptati-va la un nume mare de la Hollywood), pasagerul unui avion ce se prabuseste exact langa punctul de acces catre Rapture, un oras construit pe fundul marii de un magnat obsedat sa creeze o societate utopica, nesupusa legilor morale. Populat aproape exclusiv de genii, orasul Rapture se dezvolta extraordinar timp de cateva decenii si apoi decade, mai ales din cauza experimentelor genetice care-i transforma locuitorii in monstri. Jack exploreaza orasul, iar deznodamantul jocului depinde de deciziile luate de personaj, cea mai importanta alegere a sa privind uciderea sau salvarea “micilor surori”, fiinte cu aspectul unor fetite si un misterios rol prestabilit genetic.

    Aspectul orasului, istoria lui zbuciumata, interactiunile cu locuitorii sai extrem de diferiti, folosirea plasmidelor datatoare de puteri de genul telekineziei si subplot-urile dense au transformat “Bioshock” intr-un adevarat cult, cu un potential imens pentru marele ecran, eventual in varianta 3D. Filmul ar trebui sa apara in 2010.

    Cand va realiza Peter Jackson ecranizarea jocului “Halo”, din care s-au vandut peste 20 de milioane de exemplare pana la finele lui 2007, inca nu se stie, caci proiectul tot intra si iese din productie de vreo cinci ani incoace. In schimb, jocuri precum “Max Payne”, “World of Warcraft”, “Alice”, “Splinter Cell” s.a.m.d. au intrat deja in perioada de pre-productie sau chiar au inceput filmarile, cu nume ca Mark Wahlberg sau Sarah Michelle Gellar pe afis. Nu e deloc sigur ca vom regasi aceste filme pe listele nominalizatilor la categoriile importante ale premiilor Oscar, dar, cu tot mai rafinatele tehnologii din domeniul efectelor speciale, macar un lucru putem astepta de la ele: spectacol.

  • 3D si cinema digital in Plaza Romania

    Proiectul Movieplex Cinema – operatorul salilor de cinema din cadrul Plaza Romania, prevede in prima faza deschiderea a patru sali de cinema ce folosesc sistemul digital prin modificarea si imbunatatirea aparaturii de proiectie a filmelor, precum si a doua sali de cinema cu tehnologie 3D.

    Echipamentele ce vor face acest lucru posibil vor fi furnizate de Cinemeccanica, Barco, Dolby Digital si XPAN-D. Lansarea oficiala a primelor sali cu proiectie digitala va avea loc pe data de 22 Mai, debutand cu premiera filmului "Indiana Jones si regatul craniului de cristal".

    Movieplex opereaza 11 sali de cinema in cadrul mall-ului , pe doua niveluri, cu o capacitate totala de 2537 de locuri, dintre care 26 pentru persoane cu dizabilitati.