Mai mult decât atât, mama punea întrebările în locul copiilor în cadrul discuţiilor cu cei de la HR, iar când era întrebat copilul, atât fete cât şi băieţi, ei răspundeau ”mama ştie mai bine“.
Probabil că aceste situaţii sunt excepţii, dar în spate sunt lucruri mult mai profunde legate de vocaţia tinerilor.
Tinerii millennials nu ştiu ce vor, încearcă să experimenteze cât mai multe lucruri, privesc joburile ca pe o joacă, sunt nervoşi atunci când văd că un serviciu are un program fix, pontaj, norme, proceduri, şefi de care trebuie să ţină cont.
Mihaela Feodorof de la Yourway Life & Career Counseling spune că tinerii de astăzi îşi doresc să facă altceva decât ceea ce găsesc pe piaţa muncii sau au făcut o facultate ori o şcoală care nu are nicio legătură cu ceea ce ar fi vrut să facă.
Părinţii i-au împins spre o anumită zonă de educaţie pe ideea că acolo au un viitor, acolo se câştigă mai bine, deşi ei ar fi vrut să facă altceva şi poate nu au avut curajul să spună acest lucru la timpul potrivit.
Fiecare dintre noi a fost împins spre o anumită facultate de către familie, de tradiţia familiei, de prietenii mamei sau ai tatălui sau de societate, care la un moment dat miza pe drept, jurnalism sau ASE.
Dacă după 2000 şi până în criză visul celor care se duceau la ASE era de a lucra într-o bancă, unde erau cele mai mari salarii din România (3.500 – 4.000 de lei net), în acest moment, adică peste zece ani, cel mai bine plătiţi sunt angajaţii din IT, programatorii, softiştii, cu salarii între 7.000 şi 8.000 de lei net, plus beneficii greu de imaginat în alte sectoare economice. Dar matematica, programarea nu sunt pentru toată lumea.
Pentru că nu ştiu ce vor, pentru că nu au fost învăţaţi să încerce să afle ce vor să facă, ce le place, copiii de astăzi ajung să se bazeze pe mama sau tata pentru viitorul lor.
La interviurile de angajare le este frică să vorbească liber. Facebookul îţi aduce multe like-uri şi share-uri, dar nu ştiu dacă te învaţă să vorbeşti în public, dincolo de ecranul protejat al smartphone-ului. Iar la un moment dat trebuie să te confrunţi cu faţa unui angajator, care îţi poate decide viitorul într-o fracţiune de secundă. îi place sau nu de tine, are încredere sau nu în ceea ce arăţi, în ceea ce spui, în atitudinea pe care o ai.
Mama poate răspunde la întrebări în locul tău, poate să spună ce îţi place sau nu, ce ai vrea să faci în viitor, dar nu poate înlocui atitudinea, energia, determinarea sau curiozitatea.
O problemă care va deveni din ce în ce mai acută va fi legată de copiii corporatiştilor: ce vor face ei când vor fi mari? Pentru că au avut bani, părinţii lor au avut şansa să le ofere mai multe lucruri, poate o şcoală sau o pregătire mai bună (trăiască meditaţiile în particular, în special la limbile străine), dar nu au avut şi nu au timpul să stea cu ei, să vorbească cu copiii lor şi să vadă încotro să-i îndrepte.
Corporatiştii speră că banii reuşesc să înlocuiască multe lucruri, inclusiv cele legate de viitorul copiilor lor. Dar câteodată nu este aşa, iar căderea copiilor după ce dau nas în nas cu realitatea este destul de dură.
Şcoala românească, dar şi societatea nu încurajază vocaţia, nu-i încurajează pe copii să-şi descopere ceea ce vor să facă în viaţă şi din acest motiv când intră în companii, la 18-23 de ani, sunt destul de dezamăgiţi.
Nu este ceea ce se aşteptau, şefi nu sunt aşa cum sperau, jobul nu este o joacă. Iar pentru angajatori, tinerii millennials sunt un coşmar: sunt inteligenţi, dar nehotărâţi, se mişcă extrem de repede în lumea de astăzi, dar pleacă la fel de repede, sperând că următorul job va fi mai bun.
Dar cum spune o colegă de-a mea, dacă vine cu mama la interviu şi nu e în stare să vorbească singur ”nu l-aş angaja deloc“!