BusinessMagazin

Tag: putere

  • Lovitura de stat din Turcia. Fethullah Gülen şi mişcarea care s-ar fi răsculat împotriva regimului Erdogan

    Clericul Fethullah Gülen şi mişcarea sa ”gulenistă” sunt acuzate de către Recep Erdogan, preşedintele Turciei, şi de către premierul Binali Yildirim că ar fi în spatele loviturii de stat organizată de o parte a armatei turce, vineri seara, în urma căreia au fost arestaţi sute de oficiali militari şi au fost rănite peste 1.000 de persoane.

    O declaraţie a mişcării clericului Gülen a negat însă implicarea în criza din Turcia şi a condamnat lovitura de stat.

    Vezi aici cine este Fethullah Gülen şi mişcarea care s-ar fi răsculat împotriva regimului Erdogan

     

  • De la Ataturk la Erdogan. Tot ce trebuie să ştii despre istoria modernă a Turciei

    1923 – Mustafa Kemal Ataturk a instaurat Republica modernă Turcia 

    1946 – Se ţin primele alegeri democratice

    1950 – Partidul lui Ataturk pierde alegerile în dauna partidului democratic al lui Adnan Menderes

    1960 – Lovitură de stat organizată de armată. Menderes este judecat şi executat în 1961. Puterea revine oamenilor

    1971 – Situaţia din Turcia era tulbure. Armata dă o nouă lovitură de stat şi se impune legea marţială timp de 2 ani. Partidul lui Ataturk revine la putere în 1973.

    1980 – Cea mai sângeroasă lovitură de stat din istorie: sute de morţi, 50 de execuţii şi au loc peste 500.000 de arestări. Armata renunţa la putere în 1983, dar Generalul Evren rămâne preşedinte până în 1989. Constituţia scrisă de armată în 1982 este valabilă şi astăzi, cu amendamente.

    1994 – Recep Tayyip Erdogan este ales primar al Istanbulului cu  25% din voturi

    1996 – Şeful partidului islamist, Necmettin Erbakan, din care făcea parte si Edogan, devine prim-ministrul Turciei, fiind primul premier islamist al ţării

    1997 – O altă lovitură de stat. Armata îl îndepărtează pe Necmettin Erbakan de la putere.

    1999 – Erdogan este închis pentru patru luni de zile pentru incitare la islamism, fiind acuzat că aduce atingere secularismului.

    2002 – Erdogan a înfiinţat în anul 2002  partidul AKP, şi a câştigat alegerile. Erdogan şi-a proclamat atunci public ruptura cu trecutul său islamist, spunând că noul partid nu are la bază religia.

    2003- Erdogan devine prim-ministru.

    2007 – Recep Tayyip Erdogan convoaca alegeri anticipate, dupa ce opozitia, justitia şi armata îşi unesc forţele pentru a opri alegerea aliatului său Abdullah Gul în funcţia de preşedinte. Câştiga 47% din voturi, iar Parlamentul îl alege pe Gul preşedinte.

    2008-2010: Zeci de ofiţeri din armată sunt închişi în urma unor procese pornite de membrii unei mişcări islamiste “guleniste” (Gulen), care pe vremea aceea erau aliaţii lui Erdogan.

    2011: Erdogan obţine cel de-al treilea mandat cu 50% din voturi.

    2013: Are loc o ruptură înbtre Erdogan şi mişcarea Gulen când procurorii încep să ancheteze oamenii din cercul lui Erdogan. Zeci dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai premierului Erdogan sunt reţinuti. Politicienii reţinuti resping acuzaţiile. Drept răspuns, Erdogan realizează o remaniere a Cabinetului.

    2014: Erdogan devine primul preşedinte al Turciei ales direct de popor cu 52% dintre voturi. Ofiţerii şi politicenii ce au fost închişi în 2013 sunt eliberaţi.

    2015 – Partidul lui Erdogan, AKP, pierde apoi recâştigă majoritatea parlamentară. ISIS şi militanţii kurzi sunt acuzaţi de atacurile teroriste

    2016 – Violenţele continuă. Turcia este însângerată de un grav atac terorist. Trei bărbaţi au deschis focul, cu pistoale mitralieră, apoi s-au aruncat în aer pe aeroportul Ataturk, din Istanbul. Zeci de persoane au murit şi sute au fosr rănite.

    iulie 2016 – Lovitură de stat eşuată în Turcia, soldată cu cel puţin 60 de morţi şi sute de arestaţi. Şeful Statului Major al armatei a fost înlocuit.

  • De la Ataturk la Erdogan. Tot ce trebuie să ştii despre istoria modernă a Turciei

    1923 – Mustafa Kemal Ataturk a instaurat Republica modernă Turcia 

    1946 – Se ţin primele alegeri democratice

    1950 – Partidul lui Ataturk pierde alegerile în dauna partidului democratic al lui Adnan Menderes

    1960 – Lovitură de stat organizată de armată. Menderes este judecat şi executat în 1961. Puterea revine oamenilor

    1971 – Situaţia din Turcia era tulbure. Armata dă o nouă lovitură de stat şi se impune legea marţială timp de 2 ani. Partidul lui Ataturk revine la putere în 1973.

    1980 – Cea mai sângeroasă lovitură de stat din istorie: sute de morţi, 50 de execuţii şi au loc peste 500.000 de arestări. Armata renunţa la putere în 1983, dar Generalul Evren rămâne preşedinte până în 1989. Constituţia scrisă de armată în 1982 este valabilă şi astăzi, cu amendamente.

    1994 – Recep Tayyip Erdogan este ales primar al Istanbulului cu  25% din voturi

    1996 – Şeful partidului islamist, Necmettin Erbakan, din care făcea parte si Edogan, devine prim-ministrul Turciei, fiind primul premier islamist al ţării

    1997 – O altă lovitură de stat. Armata îl îndepărtează pe Necmettin Erbakan de la putere.

    1999 – Erdogan este închis pentru patru luni de zile pentru incitare la islamism, fiind acuzat că aduce atingere secularismului.

    2002 – Erdogan a înfiinţat în anul 2002  partidul AKP, şi a câştigat alegerile. Erdogan şi-a proclamat atunci public ruptura cu trecutul său islamist, spunând că noul partid nu are la bază religia.

    2003- Erdogan devine prim-ministru.

    2007 – Recep Tayyip Erdogan convoaca alegeri anticipate, dupa ce opozitia, justitia şi armata îşi unesc forţele pentru a opri alegerea aliatului său Abdullah Gul în funcţia de preşedinte. Câştiga 47% din voturi, iar Parlamentul îl alege pe Gul preşedinte.

    2008-2010: Zeci de ofiţeri din armată sunt închişi în urma unor procese pornite de membrii unei mişcări islamiste “guleniste” (Gulen), care pe vremea aceea erau aliaţii lui Erdogan.

    2011: Erdogan obţine cel de-al treilea mandat cu 50% din voturi.

    2013: Are loc o ruptură înbtre Erdogan şi mişcarea Gulen când procurorii încep să ancheteze oamenii din cercul lui Erdogan. Zeci dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai premierului Erdogan sunt reţinuti. Politicienii reţinuti resping acuzaţiile. Drept răspuns, Erdogan realizează o remaniere a Cabinetului.

    2014: Erdogan devine primul preşedinte al Turciei ales direct de popor cu 52% dintre voturi. Ofiţerii şi politicenii ce au fost închişi în 2013 sunt eliberaţi.

    2015 – Partidul lui Erdogan, AKP, pierde apoi recâştigă majoritatea parlamentară. ISIS şi militanţii kurzi sunt acuzaţi de atacurile teroriste

    2016 – Violenţele continuă. Turcia este însângerată de un grav atac terorist. Trei bărbaţi au deschis focul, cu pistoale mitralieră, apoi s-au aruncat în aer pe aeroportul Ataturk, din Istanbul. Zeci de persoane au murit şi sute au fosr rănite.

    iulie 2016 – Lovitură de stat eşuată în Turcia, soldată cu cel puţin 60 de morţi şi sute de arestaţi. Şeful Statului Major al armatei a fost înlocuit.

  • LOVITURĂ DE STAT ÎN TURCIA: Armata susţine că a preluat puterea. Recep Erdogan sugerează că lovitura de stat este coordonată de adversarul său Fethullah Gulen

    “Îndemn poporul turc să vină în pieţele publice şi la aeroporturi. Nu am crezut niciodată într-o putere politică mai mare decât cea a poporului”, a subliniat Erdogan, care se află într-o locaţie sigură.

    “Preşedintele ales democratic al Turciei şi Guvernul deţin controlul. Nu vom tolera tentativele de subminare a democraţiei. Comunicatul ilegal a fost făcut de Consiliul pentru Pacea Naţiunii, nu de armata turcă. Preşedintele este într-un loc sigur”, a comunicat Preşedinţia Turciei.

    “Această acţiune are rolul de a încuraja instituirea unei structuri paralele”, a declarat Erdogan pentru CNN, sugerând că s-ar pregăti instalarea la putere a adversarului său Fethullah Gulen.

    Erdogan a acuzat în mai multe rânduri că Gulen, stabilit în SUA, încearcă să genereze revolte în rândul armatei şi sistemului judiciar turc.

    “Turcia este sub controlul unui Consiliu pentru pace, care va garanta siguranţa cetăţenilor”, a comunicat Televiziunea publică turcă.

    Armata turcă argumentează că a fost necesară preluarea puterii pentru că Administraţia Recep Tayyip Erdogan a periclitat statul de drept şi democraţia turcă.

    Potrivit presei de la Ankara, armata a introdus legea marţială şi interdicţii de circulaţie.

    Există informaţii că la Ankara s-ar fi înregistrat o explozie şi că ar avea loc schimburi de focuri între poliţie, subordonată Guvernului, şi armată, care are un statut special în Turcia, fiind garantul statului laic.

    Surse guvenamentale turce susţin că şeful Statului Major al armatei turce şi alţi generali cu funcţii de rang înalt sunt ţinuţi ostatici.

    “Generalul Hulusi Akar, şeful Statului Major al armatei turce, este ţinut ostatic de un grup de militari care încearcă să preia puterea politică”, au declarat surse citate de presa turcă.

    Conform altor surse, preşedintele Recep Tayyip Erdogan este într-un loc sigur.

    Armata turcă a anunţat că deţine controlul asupra întregii Turcii.

    În paralel, Guvernul Binali Yildirim a denunţat o tentativă de lovitură de stat militară.

    “Guvernul ales de popor rămâne în funcţie. Acest Guvern va preda puterea doar când poporul va decide acest lucru”, a comunicat Guvernul de la Ankara.

    Începând din anul 1960, armata turcă a preluat de trei ori puterea, denunţând tendinţe proislamice ale liderilor politici. Însă, din anul 2002, de când este la putere Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP), al preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, puterea armatei turce părea să se fi diminuat.

  • Assad nu este îngrijorat de posibilitatea unui acord între Rusia şi SUA pentru îndepărtarea sa

    Preşedintele sirian Bashar al-Assad afirmă că nu este îngrijorat de posibilitatea unui acord între Moscova şi Washington privind îndepărtarea sa de la putere, informează Reuters online.

    “Nu mi-au zis nimic cu privire la acest aspect,” a declarat Assad într-un interviu pentru NBC News, făcând referire la discuţiile cu preşedintele Vladimir Putin şi oficialii ruşi.

    Acesta a adăugat că doar “poporul sirian” va decide “când va pleca.”

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Echilibrul între corp şi minte

    Există o categorie importantă de oameni pentru care faptul că Amy Cuddy a ţinut să dezvolte al doilea cel mai vizionat discurs pe site-ul TED înseamnă foarte mult. Speech-ul profesoarei de psihologie de la Harvard Business School, vizionat de 34 de milioane de ori, arată modul în care suntem definiţi şi percepuţi de ceilalţi în funcţie de limbajul propriului trup.

    În regnul animal, expresiile nonverbale ale puterii şi dominaţiei ţin de expansiune, subiecţii se fac mari se extind, ocupă mult spaţiu; se deschid. Oamenii procedează la fel şi când deţin puterea, dar şi când se simt puternici pe moment. Când se simt fără putere fac exact invers, se strâng tot mai mult, se fac mici. Când e vorba de putere, contrabalansăm elementele nonverbale ale celorlalţi. Este doar un prim exerciţiu din „Prezenţă“, cartea scrisă de Cuddy în siajul discursului de la TED, menită să ajute oamenii să devină conştienţi de semnalele transmise de corpul lor şi să-i ajute să îşi construiască prezenţe puternice, menită să genereze respect şi încredere în propria persoană.

    Sigur că asta nu trebuie să se transforme într-un soi de kabuki prost, cu personalităţi „răcnite“ şi prost jucate, ci mai degrabă identificarea căilor care vă vor transforma în mod natural într-o prezenţă alfa. Pare complicat şi va deveni complicat dacă veţi dori asta; dar dacă în timpul unei discuţii sau al unei prezentări veţi adopta posturile corespunzătoare, puterea va veni în mod firesc, însoţită de autenticitate şi pasiune. Şi asta nu este tot: puterea poate fi cedată, interlocutorul poate fi ascultat cu atenţie şi asta se traduce, în cele din urmă, tot printr-un câştig de putere, pentru că astfel ceilalţi capătă încredere în noi, pot fi obţinute informaţii utile şi ajungem să-i vedem pe ceilalţi ca pe nişte parteneri potenţiali.

    Şi nu, nu competenţa este valuta supremă în relaţii, aşa cum suntem tentaţi să credem de cele mai multe ori, ci încrederea este cel mai important factor al evaluărilor la care suntem supuşi. Prezenţa lui Amy Cuddy este mai adâncă şi mai pătrunzătoare decât speech-ul de la TED, în paginile cărţii veţi descoperi de exemplu o analiză amănunţită a sindromului impostorului, care macină nu numai oameni obişnuţi, ci şi scriitori de talia lui Neil Gaiman, sau despre rolul magic al haka în cultura jucătorilor All Blacks. Sau, şi asta sper să vă minuneze, legătura neaşteptată dintre dimensiunea ecranelor şi a dispozitivelor cu care lucraţi şi sentimentul de putere: cu cât ecranul este mai mic, cu atât mai lipsiţi de fermitate sunt utilizatorii; aşa că de fapt smartphone-ul, în loc să ne facă mai productivi şi mai eficienţi, ne subminează aceste bune intenţii. Şi mai e şi postura aceea cocoşată pe ecran…

    De citit musai!

  • Enciclopedia terorismului: Talibanii, cei care au rezistat celor mai puternice armate din lume

    Business Magazin vă prezintă cele mai puternice grupări insurgente din lumea nesigură în care trăim. În numărul viitor, ISIS

    Viitoarea fază a conflictului din Afganistan poate avea consecinţe dincolo de regiune.

    Talibanii au fost înlăturaţi de la putere în Afganistan în 2001, pentru că au protejat Al-Qaeda, dar nu au fost înfrânţi în totalitate. Cu o forţă armată formată dintr-un nucleu dur estimat la circa 60.000 de luptători, talibanii sunt cea mai puternică grupare de insurgenţi din Afganistan, controlând civilii din sudul şi estul ţării. Gruparea s-a extins şi în ţara vecină, Pakistan, unde mii de luptători din vestul tribal al ţării se luptă cu forţele guvernamentale.

    În condiţiile în care misiunile internaţionale din Afganistan se apropie de sfârşit, talibanii ameninţă să destabilizeze regiunea, să adăpostească grupări teroriste cu ambiţii globale şi să anuleze progresele realizate în domeniul drepturilor omului şi economiei, în regiunile unde deţin controlul.

    Cu toate că este improbabil ca talibanii să răstoarne guvernul şi să readucă la putere emiratul, reprezintă un pericol serios pentru autorităţile de la Kabul, în timp ce Statele Unite şi NATO îşi restrâng prezenţa în regiune, potrivit unei analize realizate de organizaţia independentă Council on Foreign Relations.

    Rezistenţa insurgenţilor pune sub semnul întrebării proiectul de construcţie a statului afgan, care a costat susţinătorii internaţionali sute de miliarde de dolari.

    Coaliţia condusă de Statele Unite a înregistrat aproape 3.500 de morţi şi peste 10.000 de răniţi în luptele din Afganistan. Din 2001, cel puţin 21.000 de civili afgani au fost ucişi în conflict, iar 3 milioane de oameni au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele, potrivit agenţiei ONU pentru refugiaţi.

    Retragerea forţelor internaţionale din Afganistan ridică întrebări despre strategia Pakistanului în sudul Asiei şi controlul asupra talibanilor afgani. Insurgenţii nu s-ar fi dezvoltat fără protecţia Pakistanului, al cărui sistem de securitate i-a susţinut în anii 1990 şi a menţinut legăturile cu aceştia după anul 2001.

    Pakistanul promovează de mult timp o doctrină strategică: un regim favorabil la Kabul, pentru a evita să fie prins între principalul său rival, India, la est, şi un Afganistan pro-India la vest. Alături de mai multe grupări militante, facţiunile talibane pakistaneze s-au dezvoltat în sanctuare de-a lungul frontierei pe care armata pakistaneză a creat-o pentru talibanii afgani. Dar Pakistanul nu controlează militanţii islamişti pe care i-a protejat, iar armata se confruntă în prezent cu o mişcare ale cărei obiective diferă de cele ale talibanilor afgani. Talibanii pakistanezi luptă împotriva administraţiei de la Islamabad, care a susţinut politica americană după atentatele de la 11 septembrie 2001. Mii de militanţi islamici suniţi au înfiinţat tabere rudimentare de-a lungul graniţei afgano-pakistaneze. Acolo au adăpostit luptători ai al‑Qaeda şi grupări jihadiste afiliate.

    În iunie 2013, forţele afgane au preluat responsabilitatea de la coaliţia internaţională pentru asigurarea securităţii, o precondiţie pentru retragerea zecilor de mii de militari, în frunte cu cei americani. În 2014, alegerile prezidenţiale au permis primul transfer democratic de putere în Afganistan. Aceste evoluţii ar putea reduce argumentele talibanilor, care îşi asumă rezistenţa faţă de ocupaţia străină, dar aceştia îşi justifică continuarea campaniei militare prin faptul că guvernul ar fi ilegitim şi ne-islamic, o marionetăa Occidentului.
    Pe de altă parte, persistenţa unor instituţii ale statului ineficiente, corupte şi deseori lipsite de credibilitate în Afganistan şi Pakistan ar putea da gherilelor talibane un impact supradimensionat asupra securităţii, dezvoltării şi democratizării ambelor state, după retragerea forţelor internaţionale.

    Cum au apărut Talibanii.

    În 1994, Afganistatul era dominat de anarhie. Armata Roşie a Uniunii Sovietice se retrăsese din Afganistan cu cinci ani înainte, iar sprijinul internaţional pentru jihadul antisovietic, condus de SUA şi Arabia Saudită, a dispărut la scurt timp. Afghanistanul, plin de arme, nu avea la începutul anilor 1990 un guvern sau o economie funcţională. În vidul postsovietic, mujahedinii, lorzi ai războiului care aveau ca obiectiv comun cauza antisovietică, s-au luptat pentru putere, iar guvernul condus de Partidul Democratic al Poporului din Afganistan s-a prăbuşit în 1992. Ţara s-a afundat în război civil, iar carnagiul nu a dus la un cîştigător clar.

     

  • Oraşul din România cu un nivel de trai mai bun decât la Paris, Londra sau Barcelona

    Site-ul numbeo.com prezintă un clasament al oraşelor cu cel mai bun nivel de trai, luând în calcul mai mulţi factori precum siguranţa, preţurile în funcţie de venituri, puterea de cumpărare a locuitorilor, sistemul de sănătate şi timpul petrecut în trafic. Topul se modifică însă în permanenţă, luând în calcul, spre exemplu, variaţiile zilnice ale nivelului de poluare.

    De fiecare dată când se realizază un top al oraşelor în care este cel mai bine să trăieşti, privim cu invidie către metropole celebre şi visăm la ele. De data aceasta, în topul alcătuit de către site-ul numbeo.com se află destul de sus şi mai multe municipii din România.

    Cel mai bine clasat oraş românesc este Timişoara, ocupând locul 20 în Europa şi locul 44 la nivel mondial, cu un scor agregat de 164. Oraşul australian Canberra, primul în top, are un scor de 234, în vreme ce Bucureşti (locul 91 din 121 la nivel global) are un scor de 120. Datele prezentate au fost înregistrate pe 14 martie.

  • Război al companiilor din energie: Hidroelectrica ameninţă că va da în judecată Transelectrica şi CEZ

    Încercarea de a transfera o parte din răspundere, pentru recentul incident din reţeaua de alimentare cu energie electrică din judeţele Vâlcea şi Argeş, în sarcina Hidroelectrica este tendenţioasă şi prejudiciabilă, urmând să acţionăm în judecată pe cei doi operatori de transport şi distribuţie pentru prejudiciile materiale şi morale suferite, informează un comunicat al Hidroelectrica remis Business Magazin.

    În data de 01.06.2016, în jurul orei 16:00 a avut loc un eveniment în reţeaua de alimentare cu energie electrică din zona judeţelor Vâlcea şi Argeş care a condus la rămânerea fără alimentare cu energie electrică a consumatorilor din zonele de nord ale celor două judeţe, precum şi a marilor consumatori industriali din municipiile Rm. Vâlcea, Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel. Valoarea totală a consumului nealimentat a fost de aprox. 170 MW. Totodată, a fost întreruptă o producţie de cca. 630 MW aferentă centralelor hidroelectrice de pe râurile Olt, Argeş şi Dâmboviţa, precum şi CET Govora, informeaz[ Transelectrica. Comunicatul Transelectrica arata ca evenimentul s-a produs în condiţiile retragerii din exploatare pentru lucrări accidentale a unei linii de înaltă tensiune din reţeaua de transport a energiei electrice, precum si a apariţiei unor fluxuri de putere mari atât în reţeaua de transport cât şi în reţeaua de distribuţie a energiei electrice, generate de o producţie de energie crescută în centralele hidroelectrice de pe amenajările râurilor Olt Mijlociu, Argeş şi Dâmboviţa ca urmare a unui nivel crescut de hidraulicitate.

     În aceste condiţii au declanşat o linie de 220 kV din reţeaua de transport a energiei electrice şi unele linii de 110 kV din reţeaua de distribuţie. Interventia echipelor operative şi a personalului de comandă operativă din cadrul centrelor de dispecer CEZ DISTRIBUŢIE şi TRANSELECTRICA a fost promptă, pentru a restabili alimentarea staţiilor de transformare a energiei electrice din zonele afectate, mai arata comunicatul Transelectrica.

    In replica, Hidroelectrica arata ca exploatarea grupurilor hidroenergetice de pe Olt, Arges si Dambovita la putere nominala nu este de natura sa produca dezechilibre in reteaua de transport si distributie. Acest regim de exploatare fiind unul normal atat din punct de vedere tehnico-energetic cat si comercial. Cei doi operatori au obligatia de a asigura capacitate de transport si distributie pe un astfel de regim de exploatare pentru orice interval orar din cele 8760 de ore ale unui an calendaristic si sa asigure si o rezerva de transport suplimentara peste regimul de expoatare la nominal al tuturor producatorilor si consumatorilor racordati la reteaua de transport a SEN. “Informarea comuna Transelectrica- CEZ este construita pe un neadevar. In data de 01.06.2016 Hidroelectrica functiona cu amenajarea Olt Mijlociu la o putere de doar 380 MW, mult sub puterea nominala de transport de 450 MW alocata Hidroelectrica. Acest regim de exploatare pentru 1 iunie 2016 a fost notificat Transelectrica cu o zi inainte, respectiv pe 31 mai 2016. Deci fluxurile de putere generate de Hidroelectrica au fost cu 70 MW sub puterea nominala de transport, nefiind de natura sa creeze dezechilibre in retea. O atare dezinformare este de natura sa transfere atentia opiniei publice de la cei in drept responsabili catre Hidroelectrica, care nu numai ca nu are nicio culpa, dar a si reactionat in timp real de la declansarea avariei in reteua de transport si distributie prin pornirea grupurilor de la centralele proprii, neafectate de incident in scopul compensarii dezechilibrelor de retea. Astfel, progresiv intr-un interval de circa 6 minute am pornit grupurile hidroenergetice Lotru-Ciunget (510 MW), Raul Mare Retezat (220 MW), Galceag (70 MW), Sugag (70 MW), restabilind deficitul de putere de 380 MW deconectati de pe reteua CEZ si 100 MW de pe reteau Transelectrica, evitand astfel o pana generalizata de curent, similara cu cea inregistrata in 1977 si care putea sa genereze pagube de miliarde de euro Romaniei. Este inadmisibil ca intr-o perioada in care sunt atentionari si notificari de coduri galbene, portocalii si rosii de depasire a debitelor multianuale si de inundatii pe mai multe bazine hidrografice din tara, Transelectrica sa-si indisponibilize o linie de 220 KV de la Arefu-Arges in vederea toaletarii copacilor. O astfel de operatiune se poate efectua in orice alt interval de timp, cand nu exista atentionari hidrologice”, incheie Hidroelectrica.

    CEZ Distributie [i Transelectrica au reactionat la comunicatul Hidroelectica, aratand apariţia unor fluxuri de putere mari în reteaua de transport şi în reţeaua de distributie a energiei electrice, generate de productia crescută de energie din centralele hidroelectrice de pe amenajările râurilor Olt Mijlociu, Argeş şi Dâmboviţa ca urmare a nivelului crescut de hidraulicitate, nu reprezintă cauza generatoare a evenimentul, ci doar una din condiţiile care descriu situaţia reală existentă în momentul apariţiei evenimentului.

    Interpretarea conform căreia această condiţie reprezintă o atribuire a răspunderii pentru producerea evenimentului către producătorul de energie electrică HIDROELECTRICA SA aparţine exclusiv unei părţi a presei, în realitate această situaţie nereprezentând un regim de funcţionare în afara limitelor normale.

    Reiterăm menţiunea că în perioada imediat următoare cei doi operatori de reţea vor efectua o analiză comună a evenimentului care face obiectul informării iniţiale, pentru identificarea cauzelor tehnice care au condus la declanşările succesive din reţelele de transport şi de distribuţie, orice interpretare anterioară rezultatelor acestei analize putând conduce la informarea eronată a opiniei publice.  

     

     

     

     

     

     

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981.