Tag: permisiune

  • Vezi câte Ferrari îşi poate cumpăra Lionel Messi cu banii care îi câştigă într-un singur meci. Cât timp trebuie să joace fotbaliştii pentru a-şi achita maşinile

    Cristiano Ronaldo a trebuit să joace fotbal peste cinci ore ca să-şi achite bolidul Bugatti Veyron, în timp ce Jesus Navas (Manchester City) a avut nevoie de doar 11 minute pentru Nissanul Micra pe care îl conduce. În acelaşi timp, Carlos Tevez şi-a amortizat investiţia în Porsche Panamera Turbo S în doar 11 minute, iar Lionel Messi îşi poate permite aproape trei Ferrari F430 Spiders la fiecare 90 de minute jucate.

    Au fost luaţi în calcul 255 de jucători, iar 100 dintre aceştia îşi pot achita automobilul după doar un singur meci. O altă descoperire interesantă este faptul că poziţia pe care joacă jucătorul influenţează tipul de maşină preferat. Aşadar, atacanţii deţin maşini sport, spre deosebire de fundaşi, portari care preferă automobilele solide precum SUV-urile.

    Jesus Navas şi Carlos Tevez trebuie să joace cel mai puţin pentru a-şi amortiza investiţiile în jur de 11 minute. La capătul opus, Tom Heaton (Burnley) şi George Boyd (Burnley) trebuie să joace peste 22 de ore, respectiv peste 45 de ore pentru a-şi achita maşinile un Range Rover Sport, respectiv un Mecerdes 300 SL.

    Cristina Ronaldo are cea mai scumpă maşină dintre toţi: un Bugatti Veyron Grand Sport Vitesse, de 1,8 milioane de lire sterline, pentru care a trebuit să joace 5 ore, 15 minute şi 20 de secunde. Lionel Messi conduce un Ferrari Spider F430, estimat la 173,000 de lire sterline, pentru care argentinianul trebuie să joace 31 de minute şi 32 de secunde.

  • Vezi câte Ferrari îşi poate cumpăra Lionel Messi cu banii care îi câştigă într-un singur meci. Cât timp trebuie să joace fotbaliştii pentru a-şi achita maşinile

    Cristiano Ronaldo a trebuit să joace fotbal peste cinci ore ca să-şi achite bolidul Bugatti Veyron, în timp ce Jesus Navas (Manchester City) a avut nevoie de doar 11 minute pentru Nissanul Micra pe care îl conduce. În acelaşi timp, Carlos Tevez şi-a amortizat investiţia în Porsche Panamera Turbo S în doar 11 minute, iar Lionel Messi îşi poate permite aproape trei Ferrari F430 Spiders la fiecare 90 de minute jucate.

    Au fost luaţi în calcul 255 de jucători, iar 100 dintre aceştia îşi pot achita automobilul după doar un singur meci. O altă descoperire interesantă este faptul că poziţia pe care joacă jucătorul influenţează tipul de maşină preferat. Aşadar, atacanţii deţin maşini sport, spre deosebire de fundaşi, portari care preferă automobilele solide precum SUV-urile.

    Jesus Navas şi Carlos Tevez trebuie să joace cel mai puţin pentru a-şi amortiza investiţiile în jur de 11 minute. La capătul opus, Tom Heaton (Burnley) şi George Boyd (Burnley) trebuie să joace peste 22 de ore, respectiv peste 45 de ore pentru a-şi achita maşinile un Range Rover Sport, respectiv un Mecerdes 300 SL.

    Cristina Ronaldo are cea mai scumpă maşină dintre toţi: un Bugatti Veyron Grand Sport Vitesse, de 1,8 milioane de lire sterline, pentru care a trebuit să joace 5 ore, 15 minute şi 20 de secunde. Lionel Messi conduce un Ferrari Spider F430, estimat la 173,000 de lire sterline, pentru care argentinianul trebuie să joace 31 de minute şi 32 de secunde.

  • Coreea de Nord susţine că a dezvoltat o tehnologie pentru lovirea ţintelor aflate în mişcare pe mare

    Coreea de Nord a lansat luni o rachetă balistică de tip Scud, cu rază scurtă de acţiune, care a pornit de pe coasta estică şi s-a prăbuşit în Marea Japoniei (Marea de Est). Distanţa de zbor a fost de aproximativ 450 de kilometri, potrivit armatei sud-coreene.

    Autorităţile nord-coreene susţin că zona de acţiune pentru acest test a fost înjumătăţită, ceea ce înseamnă că distanţa care poate fi parcursă de racheta balistică Scud ar putea fi de aproximativ 1.000 de kilometri.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Noul sistem genial prin care îţi cumperi maşină. Niciodată nu a fost mai uşor să alegi un Porsche sau un Ferrari

    Prea multe hârtii şi dosare pentru credit ne ocupă timp şi ne complică treaba. Ce bine ar fi dacă am putea cumpăra maşina visată aşa cum cumpărăm orice altceva, fie că vorbim de un televizor, fie că vorbim de o sticlă cu apă.

    IATĂ AICI NOUL SISTEM GENAIL PRIN CARE CUMPERI MAŞINĂ. ÎN CURÂND VA FI IMPLEMENTAT PESTE TOT PRIN LUME

  • Noul sistem genial prin care îţi cumperi maşină. Niciodată nu a fost mai uşor să alegi un Porsche sau un Ferrari

    Prea multe hârtii şi dosare pentru credit ne ocupă timp şi ne complică treaba. Ce bine ar fi dacă am putea cumpăra maşina visată aşa cum cumpărăm orice altceva, fie că vorbim de un televizor, fie că vorbim de o sticlă cu apă.

    IATĂ AICI NOUL SISTEM GENAIL PRIN CARE CUMPERI MAŞINĂ. ÎN CURÂND VA FI IMPLEMENTAT PESTE TOT PRIN LUME

  • O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajaţii performanţi din România

    O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.

    Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
    despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

    Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.

    N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.

    O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.

    Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

    Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

    Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.

    Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.

    Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!

  • O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajaţii performanţi din România

    O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.

    Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
    despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

    Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.

    N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.

    O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.

    Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

    Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

    Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.

    Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.

    Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!

  • Oraşul în care poţi închiria un apartament cu 1 euro pe an. Nimeni nu are voie să mărească suma

    Pare o glumă, dar există un oraş în care poţi închiria un apartament cu mai puţin de un euro pe an. Chiriile nu s-au mai schimbat aici de sute de ani.

    Fuggerei este un cartier din Augsburg, în sudul Germaniei, construit în urmă cu aproape 500 de ani de Jakob Fugger “cel bogat”, unul dintre cei mai influenţi bancheri ai vremii. Scopul său a fost să le ofere o casă celor care nu îşi permiteau acest lucru, iar chiria impusă de el în 1520, echivalentul de astăzi a 88 de euro cenţi pe an, nu a fost niciodată modificată.

    Una din condiţiile puse celor 142 de locuitori din Fuggerei este să se roage, de trei ori pe zi, pentru sufletul şi bunăstarea bancherilor. Porţile cartierului se închid la 10 seara, iar cine întârzie trebuie să plătească o amendă cuprinsă între 50 de euro cenţi şi un euro.

    Jakob Fugger a pus bazele unui fond caritabil care să finanţeze cheltuielile acestui complex rezidenţial; 500 de ani mai târziu, cea mai mare sursă de venituri este reprezentată de biletele de 4 euro achiziţionate de turiştii care vor să vadă cu ochii lor Fuggerei.

    Jakob “cel bogat” a fost, din multe puncte de vedere, varianta medievală a bancherului de succes de pe Wall Street. El a bătut monede pentru Vatican, a condus comerţul cu mai multe condimente şi a finanţat campania prin care regele spaniol Carlos al V-lea a devenit împăratul Imperiului Roman în 1519.

    La mijlocul secolului al XIV-lea, Jakob Fugger era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa. El a lăsat moştenire familiei peste 7 tone de aur şi mai multe afaceri, unele dintre acestea existând şi astăzi.

  • Tehnologia care va revoluţiona smartphone-urile anul viitor. Bateriile se vor încărca în cinci minute

    Atunci startup-ul israelian StoreDot a demonstrat capabilităţile bateriei numite FlashBattery, iar acum CEO-ul Doron Myersdorf a declarat pentru BBC că vor începe producţia la începutul anului 2018.

    Myersdorf a spus că nu poate dezvălui ce producători au fost de acord să folosească tehnologia.

    În 2016, Myersdorf a spus că bateria sa conţinea materiale care permiteau reacţii “non-tradiţionale” şi care să permită un transfer neobişnuit de rapid de ion de la anod la cathod.

    “Vom încărca telefoanele în cinci minute”, a spus el adăugând că două companii asiatice vor începe producţia în masă în T1 2018.

    Ben Wood, analist la CCS Insight, spune că se îndoieşte că tehnologia va fi gata pentru producţie, dar că dacă chiar aşa este atunci va reprezenta un moment de cotitură pentru industrie.

    Compania nu lucrează doar la baterii pentru telefoane, ci a prezentat săptămâna trecută la Berlin o baterie pentru automobile electrice ce se încarcă în cinci minute şi are o autonomie de 482 km.

    “Nu avem contracte cu companiile producătoare de automobile pentru a dezvolta bateriile. Deocamdată mai avem nevoie de vreo trei ani pentru a putea produce bateriile pentru maşini”, a declarat el.

    Pe de altă parte, Tesla, compania lui Elon Musk, are tehnologia Supercharger prin intermediul căreia o baterie se încarcă în 75 de minute, iar o încărcare de 30 de minute oferă o autonomie de aproape 300 km.

     

     

  • 10 greşeli care te dau de gol că eşti un şofer mediocru

     Cine îşi permite asta când eu sunt cel mai bun din lume? Traficul! El spune asta când îţi incomodezi semenii în circulaţie. Nu merge să spui că ai fost neatent dacă îl pui pe celălalt în dificultate. Eşti un şofer slab pentru că nu judeci bine momentele. Iar oamenii care nu judecă suportă consecinţele. Manvrele şi stilul de şofat sunt oglinda caracterului şi a inteligenţei. 

    IATĂ AICI CELE 10 GREŞELI CARE TE DAU DE GOL ÎN CIRCULAŢIE CĂ EŞTI UN ŞOFER MEDIOCRU