BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iulian Anghel, ZF: America nu mai este farul libertăţii, a devenit duşmanul libertăţii

    Întâlnesc, în lumea în care stau, destui oameni sărmani. Niciodată nu am trecut pe lângă un om cu mâna întinsă fără să-i las un ban. Pentru că am ştiut, dintodeauna, că nimeni nu ar întinde mâna, dacă ar fi putut ca viaţa lui să fie altfel.

    S-a întâmplat ca prietenii să-mi spună: am o problemă, mă poţi ajuta? Se întâmplă, nu des, dar se întâmplă. E cineva în spital, spitalele sunt scumpe. Niciodată nu am spus: nu! Şi, la rându-mi, când am fost în dificultate, am primit ajutor.

    Într-o dimineaţă geroasă din acest februarie abia trecut, am întâlnit un om care mi-a cerut să-i dau ceva, se vedea după hainele lui că a dormit pe undeva pe stradă. Şi i-am dat, din puţinul ce-l aveam. Nu este o laudă pentru mine. Dar mă gândesc cum ar fi fost ca, în loc să-i dau un ban acelui om fără casă, să-l iau la ocară: “Du-te băi la muncă!” “Du-te băi şi te spală!” Un om tremurând la minus zece grade, îmbrăcat cu haine de vară.

    Asta am simţit când, vineri seară, am urmărit întâlnirea dintre Trump şi Vance pe de o parte, şi Zelenski. Doi tipi cu bani care fac tot posibilul să-l umilească  pe unul care le cere ajutorul şi nu degeaba, ci cedând o parte din resursele ţării sale.

    Zelenski nu este cerşetor, dar are nevoie de ajutor şi-l cere celor pe care-i crede prieteni. “Amicus Plato sed magis amica veritas”. Doar că America sub Trump nu-l iubeşte nici pe Platon şi nu iubeşte nici adevărul. Atâtea minciuni spuse într-un timp atât de scurt, venite din gura celor care conduc America! Atâta ură împotriva unei ţări ce-şi doreşte libertatea! Venită chiar de la „farul libertăţii”. Războiul din Ucraina este războiul lor de independenţă. Europa trebuie să se pregătească de ce este mai rău.

    America, cândva far al libertăţii, se transformă, pas cu pas, într-un duşman al ei. Este incredibil, dar se petrece sub ochii noştri.

    Nu zic ce crede Europa, reacţiile le-am văzut. Dar ce crede Taiwanul, ce crede Coreea de Sud, ce crede Japonia, ce crede Australia sau Noua Zeelendă? S-a întrebat, cumva, vreun consilier de la Casa Albă? Mai are cineva încredere în America, cândva far al lumii libere? Toţi vom plăti pentru circul de vineri, dar America va fi prima care va plăti. Nu se va întâmpla mâine, dar se va întâmpla, din nefericire pentru toţi.

    America nu mai este „Salvator Mundi”. Poate nu în viaţa pe care mi-a fost dată pe pământ, dar, cândva, Europa va trebui să se transforme într-o federaţie şi cred că Ucraina şi Republica Moldova i se vor alătura. Farul libertăţii nu mai este America, ci Europa.

     

     

     

     

     

  • Burnout, anxietate şi capitalism: când sănătatea mintală devine monedă de schimb

    În ultimii ani, a vorbi despre sănătatea mintală în capitalism înseamnă a recunoaşte că această problemă nu este doar una personală, ci şi politică. Nu putem separa bunăstarea psihică de condiţiile sociale şi economice în care trăim. O abordare reală a sănătăţii mintale necesită politici care reduc inegalităţile, asigură un venit minim garantat, reglementează piaţa muncii pentru a preveni exploatarea şi promovează solidaritatea în locul competiţiei feroce.

    De cele mai multe ori, degeaba faci terapie pentru burnoutul care vine la pachet cu jobul sau pentru anxietatea pe care o simţi faţă de incertitudinea financiară. Problema pare să fie însuşi capitalismul. Sistemul economic în care trăim influenţează nu doar condiţiile materiale de viaţă, ci şi stările noastre emoţionale, percepţia despre sine şi relaţiile sociale. Ritmul accelerat al pieţei muncii, precaritatea economică şi individualismul impus de piaţă creează un mediu în care sănătatea mintală este adesea sacrificată în numele productivităţii şi al profitului.

    Una dintre cele mai evidente legături dintre capitalism şi sănătatea mintală este presiunea constantă a pieţei muncii. Sistemul prezent valorizează competiţia şi eficienţa maximă, iar angajaţii sunt supuşi cerinţelor excesive care duc la stres cronic, anxietate şi burnout – termenul care pare să definească viaţa majorităţii angajaţilor din prezent. Orele suplimentare, nesiguranţa locului de muncă şi lipsa unui echilibru între viaţa profesională şi cea personală contribuie la epuizarea emoţională şi psihologică. În plus, creşterea numărului de locuri de muncă „precare” – cu salarii mici, fără beneficii şi fără siguranţă pe termen lung – alimentează acest climat de incertitudine şi anxietate.

    Nesiguranţa economică este direct legată de depresie şi alte tulburări mintale, afectând mai ales tinerii şi categoriile vulnerabile. Capitalismul promovează şi o cultură a individualismului, în care succesul personal este considerat exclusiv responsabilitatea individului, iar eşecul este perceput ca o vină personală. Acest model ignoră complet influenţele structurale asupra vieţii fiecăruia, precum inegalităţile sociale, accesul limitat la educaţie şi sănătate sau discriminarea sistemică.

    Presiunea constantă de a „reuşi” creează sentimente de inadecvare, autoînvinovăţire şi izolare socială. Generaţia Z, aflată la începutul carierei, resimte această presiune într-un mod unic, crescând în era reţelelor sociale, unde succesul şi imaginea personală sunt evaluate constant prin postări pe Instagram. Sistemul capitalist, orientat spre maximizarea profitului, amplifică inegalităţile economice şi insecuritatea financiară. Această insecuritate generează anxietate şi alte probleme de sănătate mintală. Un studiu din 2014 al Universităţii Yale sugerează că unele probleme de sănătate mintală sunt, de fapt, probleme financiare, evidenţiind legătura strânsă dintre dificultăţile economice şi stresul psihologic.

    În loc să fie abordată ca o problemă socială şi economică, sănătatea mintală este adesea medicalizată, iar soluţiile propuse se rezumă la tratamente individuale – medicamente, terapie – în loc să se analizeze cauzele structurale ale suferinţei. Sistemele de sănătate publică sunt subfinanţate, iar accesul la servicii de sănătate mintală este un lux pentru mulţi oameni, mai ales în ţările unde serviciile sunt privatizate şi costisitoare. Astfel, capitalismul nu doar creează probleme de sănătate mintală, dar le şi transformă într-o oportunitate de afaceri prin industria farmaceutică şi cea a terapiei private. Totul devine afacere în capitalism.

    Ajungem să fim încurajaţi să căutăm soluţii individuale, care adesea sunt inaccesibile pentru cei mai afectaţi. Generaţia Z este una dintre cele mai afectate de această realitate, având cele mai ridicate rate de depresie şi anxietate raportate vreodată. În ciuda deschiderii mai mari faţă de subiectele legate de sănătatea mintală, mulţi tineri nu îşi permit terapia sau alte forme de sprijin. În plus, platformele sociale sunt pline de conţinut despre self-help, însă aceste soluţii individuale nu pot înlocui politicile publice eficiente care să asigure acces real la îngrijire. Un articol din Spectre Journal menţiona că depresia este considerată a doua cauză principală de afectare funcţională la nivel mondial.

    În ţările capitaliste avansate, problemele de sănătate mintală sunt extrem de răspândite. De exemplu, în Anglia, în 2021, 1 din 6 adulţi suferea de o tulburare mintală comună, cum ar fi depresia, anxietatea, fobiile, tulburările de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă. Aceasta reprezintă o creştere de 20% faţă de 1993. Şi în România, sănătatea mintală este o problemă tot mai presantă.

    Conform unui raport din 2023 al Universităţii Babeş-Bolyai, aproximativ 1 din 5 români se confruntă cu probleme de sănătate mintală, iar cel puţin 250.000 suferă de tulburări mintale severe. Aceste cifre demonstrează că impactul economic şi social asupra bunăstării psihologice nu poate fi ignorat, iar o schimbare reală necesită măsuri sistemice, nu doar soluţii individuale. Dar este realist să ne gândim că aplicarea unor noi politici ar reduce inegalităţile şi, implicit, problemele de sănătate mintală cauzate? Dacă s-ar rezolva inegalităţile, am avea un venit minim garantat care să permită un trai decent, o piaţă a muncii reglementată pentru a preveni exploatarea – dacă toate acestea ar fi implementate, am mai putea considera că trăim într-un sistem capitalist?  

    Oana-Maria Ioniţă este social media manager, Ziarul Financiar, BUSINESS Magazin, După Afaceri PREMIUM

  • Opinie Iulian Anghel, ZF: Germania a ales. Europa a câştigat. America a pierdut

    Intervenţia neruşinată a Americii lui Trump în alegerile din Germania a eşuat.

    Pe internet circulă un clip în care câteva/câţiva fete şi băieţi cântă şi-şi arată degetul mijlociu şi spun explicit “…Elon Musk”.

    Ştim azi semnificaţia acestui gest. Este vechi de mii de ani, latinii îl numeau “digitus impudicus.” – un gest menit să jignească pe cineva. Dar latinii s-au dus, pentru secole istoria a murit. Însă…

    Acest gest a redevenit faimos şi acum universal după un război între francezi şi englezi, acum câteva sute de ani. Englezii aveau arcaşi foarte buni, iar ei întindeau coarda arcului cu degetul din mijloc, când slobozeau săgeata. Când arcaşii englezi cădeau prizonieri, francezii nu-i omorau pentru că şi atunci se făceau schimburi de prizonieri, dar le tăiau degetul din mijloc al mâinii drepte, cel cu care slobozeau săgeata. Iar englezii, în gest de sfidare, le arătau francezii degetul din mijloc. Acest gest a revenit, deci, şi este azi mai actual decât oricând, ştimi azi cu toţii ce înseamnă.

    Bucuria, altfel nu ştiu s-o numesc, a tinerilor germani de a-i arăta degetul mijlociu lui Elon Musk are o noimă. Oricât de mult s-au străduit americanii să îndrepte Germania spre extrema dreaptă  – extrem de ciudată, dacă nu şocantă, alegere -, îndemnul repetat a lui Elon Musk de a-i îndemna pe germani să voteze cu Alternativa pentru Germania (AfD), un partid de extremă dreaptă care vrea ieşirea ţării din UE, a avut un rezultat contrar.

    De ce urăşte SUA lui Mask şi Tramp atât de mult Europa, încât să vrea să o distrugă? 

    Germanii au ieşit masiv la vot – 84% din cei cu drept de vot au fost la urne. AfD a obţinut, e adevărat, 20% din voturi. Alice Weidel, şefa partidului, se mândreşte că acesta este cel mai bun scor al partidului înregistrat vreodată şi este adevărat. Die Linke, partid al stângii radicale a obţinut 9% din voturi, dar extrema stângă, Alianţa Sahra Wagenknech (BSW), după numele şefei formaţiunii, nu a atins pragul de 5% pentru a intra în parlamentul federal. Aşa că, socotind, extrema dreapta plus extrema stângă, nu au obţinut nici 30% din voturi. Pare mult, dar să inversăm clepsidra: peste 70% din germani au votat cu partidele de centru. Şi au votat 59 de milioane de oameni, adică 84% din germanii cu drept de vot, un scor nemaivăzut de la reîntregirea Germaniei, în urmă cu 36 de ani. Şi aici o observaţie. AfD a câştigat masiv în fosta Germanie de Est, nu în Germania de Vest, de acolo i-a venit scorul de 20%, semn că există încă un clivaj între „Est” şi „Vest”, la decenii după reunficare.

    Cancelarul german ar urma să fie preşedintele CDU-CSU (Uniunea Creştin-Democrată – Uniunea Creştin-Socială), Friedrich Merz. Merz nu mai este un om tânăr, are 69 de ani, dar rămâne un tip plin de energie. Dincolo de politică, a fost avocat de business, deci se pricepe şi e bine pentru că economic Germania nu stă cel mai bine, cred unii. Dar stă bine, de fapt. În 2024, cu toate şovăielile, cu toată recesiunea, PIB-ul Germaniei a ajuns la 4.200 de miliarde de euro şi Germania a redevenit a treia economie a lumii după SUA şi China, depăşind Japonia. Da, când toată lumea îi cânta prohodul.

    CDU a obţinut 29% din voturi şi va putea face o alianţă cu social democraţii şi cu verzii.

    Cel mai mare câştig al Europei, în urma alegerilor din Germania, este că viitorul cancelar german este un proeuropean convins. Asta ne ajută şi pe noi care însemnăm 9-10% din economia Germaniei, dar avem relaţii comericale bune cu ei.

    Azi, fără semn de îndoială, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron este, la nivel politic, liderul UE. Merz va încerca să refacă, probabil, tandemul Franţa-Germania, un tandem obosit din cauza crizelor actuale prelungite.
    Nu va fi un spectacol, dar e un câştig. Cum spuneam: în plină criză, Germania a reajuns a treia forţă economică a lumii. Pentru România este bine.

    Germanii au ales. Este o învăţătură şi pentru noi, pentru că ne pregătim de alegeri. Aceea de a alege centrul, nu extremele. Ciudat şi incredibil este că America democrată şi liberală a lui Musk îi impinge pe alegătorii români să voteze extrema dreaptă care are drept platformă suprimarea democraţiei şi revenirea la dictatură. SUA, sub Trump şi Musk, nu mai sunt deranjate de dictaturi, ca pe vremea lui Ronald Reagan, de fapt, le promovează.

    Indivizi ca Musk care cred că pot influenţa ei, cum vor, alegerea voastră şi-au auzit răspunsul în alegerile din Germania.

  • În condiţiile tensiunilor globale actuale, cel mai sigur aliat pe care îl avem este Bruxellesul: fără bani europeni – încă 100 de miliarde de euro – vom “îngheţa”. Alte surse de finanţare nu prea există, sau dacă există sunt extrem de scumpe, iar alţi aliaţi economici nu prea există

    Toată lumea crede că banii sunt pe toate drumurile şi că putem avea acces la ei când vrem noi. Şi dacă se poate dobânzile să fie cât mai mici, ca în Europa, iar termenele de plată să fie cât mai mari. 

    România a ajuns astăzi aşa cum este, la un PIB de 350 de miliarde de euro (valoarea adăugată produsă de economie într-un an) faţă de 30 de miliarde de euro în 2000, de exemplu, pentru că a beneficiat în primul rând de:

    – fonduri europene, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană (asta apropo de retorica celor împotriva Bruxellesului)  – 100 de miliarde de euro, din care am dat înapoi 30 de miliarde şi am rămas cu 70 de miliarde;

    – investiţii străine – peste 100 de miliarde de euro;

    – liniile de finanţare externe luate de bănci şi de multinaţionale – 40-50 de miliarde de euro;

    – banii românilor care lucrează în străinătate şi pe care i-au trimis în ţară – peste 100 de miliarde de euro.

    Toate aceste surse de finanţare au contribuit la creşterea economică, au contribuit la creşterea capitalului privat românesc, care la rândul lui a avut bani să investească şi el, au contribuit la scăderea dobânzilor la lei, stabilitatea cursului valutar leu/euro, au contribuit la creşterea salariilor atât în valoare nominală, cât şi în valoare reală – salariul mediu net a depăşit 1.000 de euro, cât şi la recuperarea decalajelor faţă de Uniunea Europeană – în urmă cu 20 de ani eram la 35% faţă de media UE, acum am ajuns la 78%. 

    Problema este că în acest moment o parte din aceste surse financiare scad din motive economice – repoziţionarea investiţiilor, rentabilitate mai mică, tensiunile sociale care încep să apară în România după două decenii de linişte, defavorabilitate pentru Uniunea Europeană şi NATO, de schimbări politice interne, apariţia curentului suveranist etc.  

    După un vârf în 2022 de peste 10 miliarde de euro, investiţiile străine au scăzut la 5 miliarde de euro anul trecut şi nu ştiu dacă ne putem baza pe o valoare mai mare în următorii ani. Din cauza birocraţiei administrative, atragem fonduri europene mult mai puţin decât îşi prognozează guvernul în buget. Spre exemplu, anul trecut am luat numai 6 ,miliarde de euro, când ar fi trebuit să luăm 12 miliarde de euro. Anul acesta guvernul şi-a trecut în buget 16 miliarde de euro şi sunt mari semne de întrebare dacă vom reuşi să luăm jumătate. Oricum, guvernul Ciolacu 2, care este aproape identic cu Ciolacu 1, pare că nu realizează importanţa atragerii fondurilor europene prin grăbirea proiectelor care ţin de administraţia publică. Mai bine pierdem 3 miliarde de euro sau cât o fi decât să rezolve problema numirilor politice în consiliile de administraţie ale companiilor, asta ca să dau doar un exemplu. Mai bine finanţează din buget investiţiile, împrumutându-se la dobânzi de peste 7%, decât să ia bani europeni cu o dobândă mult mai scăzută. Banii din buget pot fi împărţiţi mai bine în proiecte decât banii europeni. Oricum plătim cu toţii acest lucru. 

    De asemenea, investitorii străini care finanţează datoria publică a României încep să-şi mai reducă din expunerea pe titlurile de stat româneşti din cauza riscului politic şi social. 

    Spre exemplu, la ultima ieşire pe piaţa internaţională cererea pentru obligaţiunile româneşti nu a fost chiar atât de ridicată ca în anii anteriori, chiar dacă dobânzile oferite de România au fost în creştere. 

    În acest an necesarul de finanţare al guvernului este de 213 miliarde de lei (în lei şi valută), echivalentul a peste 42 de miliarde de euro, bani care trebuie atraşi obligatoriu, indiferent cine va fi la Cotroceni sau la Palatul Victoria. 

    Piaţa financiară locală – bănci, Pilonul II de Pensii, populaţia – poate să susţină o parte din această finanţare, dar nu poate acoperi tot. 

    Ministerul Finanţelor este în acest moment principalul cumpărător de bani din piaţă, stabilind nivelul de dobândă la peste 7% la lei, chiar 7,9%, şi 6% la euro, chiar 6,75%, cel puţin pentru persoanele fizice.

    Dacă economia nu mai creşte ca în ultimii 15 ani, şi pare că nu mai creşte în acelaşi ritm, şi banii care se acumulează atât la nivelul persoanelor fizice cât şi la nivelul companiilor nu vor mai creşte atât de mult. 

    Dacă această tensiune geopolitică va continua mai mult timp şi va creşte în intensitate, s-ar putea ca România să fie afectată mai mult decât ne aşteptăm, pentru că toată lumea va da câţiva paşi înapoi – atât investitorii străini, multinaţionalele, băncile străine cât şi capitalul românesc, atât al companiilor româneşti cât şi al persoanelor fizice. Deja se vede cum capitalul românesc acumulat în ultimii 10-15 ani pleacă să se ascundă în zone mai sigure. 

    Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a menţionat în ultima conferinţă de presă că BNR începe să facă planuri de rezervă pentru cazul în care, după alegerile prezidenţiale, ne vom trezi cu ieşirea liniilor de finanţare externe prin nereînnoirea lor.

    Toate companiile româneşti, toţi antreprenorii români invocă accesul mai dificil la finanţarea bancară şi dobânzile mari pe care le percep băncile. Dar băncile au bani de credite dacă au depozite şi oferă dobânzi la credite în funcţie de dobânzile la depozite. Dacă dobânzile la depozite sunt mari pentru că Ministerul Finanţelor oferă dobânzi mari ca să atragă bani, de unde să dea băncile dobânzi mai mici la credite? Numai statul poate să cumpere bani din piaţă cu o dobândă de 7,9% şi apoi să ofere credite companiilor cu dobândă subvenţionată, adică cu o dobândă mult mai mică. Această pierdere se duce în bugetul general al statului, pe care îl plătim cu toţii. 

    Tot Mugur Isărescu, în ultima conferinţă, a invocat mai apăsat ca niciodată necesitatea atragerii fondurilor europene, nu de alta dar aceste fonduri europene care ne sunt alocate prin PNRR şi prin fondurile europene din exerciţiul financiar curent, peste 100 de miliarde de euro, au dobânzi mici sau sunt nerambursabile şi există. 

    Pentru celelalte fonduri dobânzile sunt mari sau chiar s-ar putea să nu mai fie, şi aici mă refer la scăderea investiţiilor străine, reducerea expunerii investitorilor străini pe datoria publică – Doamne fereşte să fim aruncaţi la categoria “Junk” -, reducerea banilor trimişi în ţară de către românii care lucrează în afară. 

    Să nu uităm că Mugur Isărescu a spus că preţul tensiunilor politice şi sociale actuale se vede în nivelul mult mai ridicat al dobânzilor la lei.

    Ca să nu mai vorbim de faptul că Ministerul Finanţelor, adică guvernul, indiferent de numele lui şi de coloratura politică, va avea nevoie de foarte mulţi bani în continuare pentru acoperirea deficitelor bugetare şi pentru finanţarea datoriei publice, care este în creştere. Să nu uităm că datoria publică va creşte de la 52% din PIB, cât este acum, spre 62% din PIB în următorii şapte ani, iar asta înseamnă o datorie publică nominală din ce în ce mai mare. Toţi aceşti bani pentru finanţarea statului trebuie luaţi de undeva.

    Ca să nu mai vorbim de faptul că şi economia privată are nevoie de bani, va avea nevoie de din ce în ce mai mulţi bani, mai ales dacă vremurile vor fi tulburi, aşa cum se anunţă. 

    În acest moment, într-un mod realist, fondurile europene, aceşti 100 de miliarde de euro în următorii şapte ani, sunt cea mai ieftină şi cea mai palpabilă sursă de finanţare pentru România, pentru economia României, pentru sectorul de stat şi sectorul privat. Avem nevoie de aceşti bani pentru a avea încă un deceniu de creştere economică, pentru a susţine companiile româneşti, pentru a susţine echilibrele macroeconomice – inflaţie mai mică, scăderea dobânzilor la lei, stabilitatea cursului valutar. 

    Pentru celelalte resurse de finanţare nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile în tensiunile globale care se prefigurează la orizont, în războaiele comerciale care se anunţă, îm schimbările de securitate care sunt repuse pe masă. 

    Înainte să vină alţii – chinezii, arabii, ruşii (mulţi invocă necesitatea unor relaţii bune cu Rusia) şi chiar şi americanii -, cel mai puternic aliat al nostru din punct de vedere economic, financiar, social, politic este Uniunea Europeană, Bruxellesul. Americanii sunt cel mai important furnizor de securitate pentru România, dar nu sunt cel mai important investitor din punct de vedere economic, investiţiile realizate de americani fiind doar de 10% din totalul investiţiilor străine. Poate pentru americani România este o piaţă prea mică din punct de vedere economic, preferând mai degrabă să aducă investiţiile în Polonia. Dacă am fi avut un PIB dublu, dacă americanii ar fi avut investiţii directe mari în România în zona de resurse (Exxon cu gazele din Marea Neagră), lucrurile ar fi stat altfel.  

    Poate nu toată lumea agrează birocraţia şi politice de toate felurile de la Bruxelles, dar până una alta Uniunea Europeană pune în continuare pe masă bani reali – 100 de miliarde de euro pentru următorii şapte ani. 

    Înainte ca antreprenorii români, companiile româneşti să aducă în discuţie Bruxellesul, poate ar fi bine să nu uite că fără banii europeni nu prea vom mai avea creştere economică, iar indicatorii macroeconomici vor deveni extrem de volatili. 

    În aceste condiţii nici salariile nu vor mai creşte, nici capitalul românesc nu va mai creşte.

  • Cum poţi să îţi dai seama la angajare de atitudinea cuiva?

    Mai toţi liderii din HR, mai toţi şefii de companii spun că, atunci când recrutează pe cineva, cel mai important lucru la care se uită este atitudinea candidatului, atitudinea pe care o degajă cel aflat în faţa lor, şi mai puţin contează CV-ul sau specializările pe care le are acesta. Mi se pare o propoziţie de marketing, menită să sune bine. Cum poţi să îţi dai seama de atitudinea cuiva la un interviu? Cum poţi să îţi dai seama de atitudinea lui faţă de job, faţă de companie, atunci când ai prima discuţie cu el? Când îi întrebi pe antreprenori, pe cei care conduc companii din punct de vedere executiv (CEO), care au fost cele mai mari greşeli pe care le-au făcut, în top trei se află faptul că au angajat pe cineva greşit, care ulterior nu a confirmat şi nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor lor. Eu cred că, atunci când i-au angajat, respectivii aveau atitudine. Cred că nimeni nu poate să-şi dea seama de cariera pe care o va avea cineva în viaţa profesională – nici candidatul, nici cel care îl angajează.

    Mai toţi executivii care astăzi au ajuns în top spun că, în urmă cu 20 de ani, 30 de ani sau chiar 10 ani, când aveau primul, al doilea sau al treilea job, nu ştiau unde vor ajunge, nu aveau perspectiva carierei lor. Pentru cei mai mulţi executivi de top, locul în care au ajuns astăzi a fost determinat mai degrabă de întâmplare, noroc, o vorbă bună pusă de un şef sau de altcineva, anumite schimbări în companie sau în viaţa lor profesională – factori care poate nu au avut legătură directă cu ei. Bineînţeles că munca are, probabil, ponderea cea mai mare într-o carieră, dar ascensiunea profesională depinde foarte mult de întâmplare, noroc, de o şansă care apare de nicăieri. Atitudinea se vede în timp, atunci când deja te-ai instalat într-un job şi vrei să urci în organigrama unei companii. Bineînţeles că şefii de deasupra preferă să discute cu oameni care au o atitudine pozitivă, capabili să depăşească problemele şi să se adapteze vremurilor. 

    Pentru cei mai mulţi executivi de top, locul în care au ajuns astăzi a fost determinat mai degrabă de întâmplare, noroc, o vorbă bună pusă de un şef sau de altcineva, anumite schimbări în companie sau în viaţa lor profesională – factori care poate nu au avut legătură directă cu ei.

    Când îi întreb pe executivi dacă s-ar fi angajat pe ei înşişi atunci când au venit prima dată la interviu, mulţi zâmbesc. O parte spun că da, o parte spun că nu, pentru că le-ar fi fost greu să gestioneze „atitudinea” pe care o aveau atunci, la începutul carierei. Într-o carieră profesională, de la un anumit nivel în sus, poate nici atitudinea nu mai este pe primul loc, ci networkul pe care ţi-l formezi, poziţionările pe care le ai în cadrul unei companii, modul în care te pui bine cu şefii, capacitatea de a înţelege managementul de top, cum poţi să ajungi acolo, ce trebuie să faci, de partea cui trebuie să fii. În multinaţionale, relaţionarea este cea mai importantă, iar acest lucru a început să devină esenţial şi în companiile antreprenoriale româneşti. 

    Pentru anumite poziţii de top, contează şi CV-ul, chiar foarte mult: contează şcoala pe care ai făcut-o, cursurile urmate, experienţa şi specializarea pe care o ai. Este adevărat că cei care ajung în top poate au mai puţine specializări, poate nu sunt experţi într-un anumit domeniu. În top management, ai mai degrabă nevoie de o viziune de ansamblu, de abilitatea de a aduce oamenii potriviţi la masă şi de a înţelege cum funcţionează lucrurile într-un sistem birocratic. După 50 de angajaţi, este puţin probabil să-i mai ştii pe toţi pe nume, să ştii exact ce face fiecare sau ce familie are. Poate că este mai important decât se crede să gândeşti managementul şi operaţiunile ca într-un PowerPoint – cu rezumate, sinteze şi concluzii. În lumea de astăzi, unde PowerPointul este regele neîncoronat al managementului, dacă nu ştii să rezumi derularea operaţiunilor într-o prezentare clară, îţi va fi mai greu să ajungi în top. Foarte multă lume urăşte PowerPointul, dar acesta este instrumentul de management cel mai folosit şi la care se raportează toată lumea. În ziua de astăzi, noile generaţii au alte aşteptări, mai sociale, şi nu mai sunt dispuse să-şi dedice viaţa unei companii. Bineînţeles că orice atitudine pozitivă a unui angajat sau potenţial angajat este binevenită. Dar contează şi CV-ul, şi specializările. Atitudinea face diferenţa în timp şi mai puţin la angajare.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • „Ai greşit? Continuă! Ai reuşit? Continuă!” Cum poate fi depăşită frica de greşeală, care uneori este un obstacol de netrecut?

    Ai reuşit, continuă. N-ai reuşit, continuă!” este principiul urmat de antreprenoarea Daniela Shah, cofondatoare şi director de dezvoltare al Eturia, prima agenţie de turism specializată în vacanţe exotice tailor-made. Tot ea spune că exprimarea este mai mult decât un citat; este o filosofie atribuită atât lui Rudyard Kipling, cât şi lui Fridtjof Nansen, iar ea şi-a ghidat deopotrivă paşii în parcursul profesional, dar şi personal după această idee. Daniela Shah a bifat succesul 

    în terenul antreprenoriatului, dar poveştile nespuse ale antre­prenorilor care nu au reuşit sunt mult mai multe decât ale celor care au izbândit. Noi descoperim şi împărtăşim poveştile celor care au reuşit. Câţi dintre cei care nu au biruit să-şi pună în operă speranţele de aventuri antreprenoriale cunoaşteţi? În afară de prieteni, amici, poate doar cunoştinţe? Numărul celor care nu reuşesc este mult, mult mai mare decât al celor care biruiesc. Iar noi nu suntem obişnuiţi să acceptăm greşelile, să le înţelegem, disecăm şi, eventual, să tragem învăţăminte din asta. „Cine face aceeaşi greşeală de mai multe ori este prost”, este una dintre ideile larg răspândite. Pe de altă parte, ce este greşeala? Tot Daniela Shah spune că se regăseşte în povestea lui Thomas Edison, care, întrebat cum s-a simţit după 1.000 de încercări eşuate de a inventa becul, a răspuns ferm: „Nu am eşuat de 1.000 de ori. Pur şi simplu, becul a fost o invenţie cu 1.000 de paşi”. „Cam aşa văd şi eu lucrurile – orice obstacol e doar o lecţie, un pas înainte. Nu plec niciodată de la premisa că nu se poate.”

    Această mentalitate, în care este nevoie de încercări repetate pentru a ajunge în locul dorit, nu este foarte răspândită însă în rândurile maselor. Cel mai adesea greşelile sunt ignorate, uneori muşamalizate. Cum ar fi cazul raportărilor de diverse situaţii din domeniul medical – nu se raportează infecţii, greşeli, erori. Deşi studii de caz din ţările dezvoltate arată că doar raportarea corectă şi măsurarea unor indicatori în diverse domenii (cum ar fi, de pildă, infecţiile nosocomiale) pot genera planuri care să ducă la reducerea fenomenelor nedorite. Ei bine, mentalitatea românească înclină mai mult spre sfera de ignorare, în multe astfel de cazuri – care, evident, nu se rezumă doar la sistemul medical, ci se regăsesc pretudindeni. Mai există chiar şi ideea „Cine nu munceşte, nu greşeşte”. Cu astfel de principii, e greu de progresat în orice domeniu. 

    De aceea, chiar şi în sfera antreprenoriatului este greu de răzbătut. De pildă, aproape jumătate dintre femeile din România (47%) consideră teama de eşec principalul obstacol în calea antreprenoriatului, chiar dacă au competenţele necesare pentru a-şi construi o afacere. Aceasta este una dintre principalele concluzii ale raportului final al programului Capsule, un proiect Erasmus, care a sprijinit dezvoltarea antreprenoriatului feminin în România, Ungaria şi Croaţia. În România, numai 8% dintre fondatorii de startupuri sunt femei tinere, comparativ cu 75% bărbaţi, potrivit raportului elaborat la finalul programului. 

    Adeseori, teama de eşec şi implicaţiie acestuia – în plan financiar, personal, profesional, poate ca imagine personală – limitează posibili antreprenori de a continua pe drumul fisat. „Frica păzeşte pepenii”, spune un proverb. E adevărat, riscurile trebuie calculate, nu trebuie să ne aruncăm orbeşte de pe stânci. Poate jos sunt alte stânci. 

    Şi totuşi, odată calculat riscul, progresul nu poate apărea dacă nu vom vedea în greşeli un prilej de învăţare. Un manager de top spunea într-una dintre cele mai recente întâlniri Meet the CEO organizate de BUSINESS Magazin că nu s-a confruntat cu niciun eşec pe parcursul său profesional, ceea ce nu înseamnă că în cariera sa n-au fost momente în care să intervină vreo eroare. A dat chiar şi un exemplu cât se poate de plastic despre un moment în care era complet depăşită de situaţie (pe un ecran negru de calculator apărea un punct, nu ştia cum să remedieze nicidecum problema şi singura sa replică a fost: „Nu lucraţi în Excel?”). Mentalitatea sa este însă calată pe ideea că orice pas greşit este un moment prielnic de a învăţa, de a descoperi ceva ce nu ştie. 

    Aşadar, poate că nu există o reţetă anume pentru a depăşi frica paralizantă de eşec, vizibilă în varii împrejurări ale vieţii, inclusiv în momentele care sunt văzute drept definitorii pentru parcursul nostru, fie în plan personal sau profesional. Fireşte că pentru un copil este mai bine să ia nota zece la examenul de capacitate, decât să „rateze” examenul cu nota opt, din pricină că a îngheţat, incapabil să-şi gestioneze emoţiile. La fel şi pentru cariera profesională – e de dorit ca un proiect să meargă şnur, cap-coadă, fără poticneli şi piedici. Dar uneori nu se poate, iar traseul este mai întortocheat. Şi, cu siguranţă, din diverse situaţii se pot trage învăţăminte. 

    Cert este că dacă nu pornim la drum de teamă, nici nu vom ajunge la destinaţie.    

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • Adrian Podaru, project manager, Wasteless Management Group: De ce reciclarea nu rezolvă toate problemele de mediu? 5 mituri

    Mulţi cred că reciclarea este soluţia supremă pentru protejarea mediului, dar realitatea este mai complexă. De ce reciclarea nu este suficientă? 

    Reciclarea este, fără îndoială, un instrument important pentru reducerea impactului asupra mediului, dar este doar o parte a soluţiei. Strategia corectă pentru un mediu mai curat se bazează pe trei piloni: reduce, reuse, recycle (reducerea consumului, reutilizarea şi, abia apoi, reciclarea). Putem spune că un audit de mediu ajută companiile să adopte o strategie corectă? Absolut. Un audit de mediu poate ajuta o companie să identifice unde generează cele mai multe deşeuri şi cum poate să le reducă sau să le gestioneze mai bine. Este important să ai o strategie de sustenabilitate, nu doar să te bazezi pe reciclare.

    Mitul 1: „În România nu se reciclează deloc”

    Mulţi oameni cred că reciclarea este inexistentă la noi. Cât de adevărat este acest lucru?

    Adevărul este că se reciclează, dar nu la un nivel optim. România are fabrici de reciclare pentru hârtie, sticlă, plastic, metale şi textile. Tot mai multe companii şi ONG-uri implementează sisteme de colectare separată, încurajând populaţia să fie mai responsabilă. Cu toate acestea, rata de reciclare este sub media europeană din cauza lipsei infrastructurii adecvate şi a educaţiei ecologice.

    Mitul 2: „Nu toate companiile au impact asupra mediului”

    Există ideea că doar marile fabrici poluează, dar ce se întâmplă cu celelalte tipuri de companii? Orice companie are un impact asupra mediului, indiferent de dimensiune:

    •Ÿ Industria grea sau producţia: emisii de gaze cu efect de seră, poluarea apei sau solului;

    Ÿ• Construcţii: generarea deşeurilor de materiale, consum ridicat de resurse naturale;

    Ÿ• Companii de servicii sau birouri: consum de energie electrică, apă, hârtie şi generarea de deşeuri;

    Ÿ• Retail şi comerţ online: ambalaje utilizate în exces, transport şi logistică ce contribuie la emisii;

    Ÿ• Companiile digitale: centrele de date consumă cantităţi semnificative de energie.

    Chiar şi un mic magazin local influenţează mediul prin consumul de energie şi modul în care gestionează deşeurile.

    Mitul 3: „Degeaba colectăm selectiv, vine aceeaşi maşină şi amestecă deşeurile”

    Sunt destule voci în business şi în societatea civilă care spun că reciclarea nu are rost pentru că deşeurile ajung toate la groapa de gunoi. Cât de adevărat este? 

    Este un mit! Chiar dacă o firmă de salubritate foloseşte acelaşi tip de maşină, deşeurile sunt preluate separat. Deşeurile menajere merg la staţia de tratare, iar cele reciclabile la centrele de sortare. De altfel, companiile de salubritate au obiective minime de colectare impuse prin contractele cu autorităţile locale. 

    Mitul 4: „Plasticul biodegradabil este soluţia ideală” 

    Oamenii cred că dacă folosim plastic biodegradabil, problema este rezolvată. Este chiar aşa? 

    Nu, pentru că plasticul biodegradabil necesară condiţii speciale de descompunere (temperatură, umiditate), care nu sunt disponibile în natură sau în gropile de gunoi. Dacă nu este procesat corespunzător, poate polua la fel ca plasticul convenţional.

    Mitul 5: „Toate tipurile de plastic pot fi reciclate” 

    Se spune că putem recicla orice tip de plastic. Este adevărat? Nu toate tipurile de plastic sunt reciclabile. Unele sunt dificil de procesat din cauza compoziţiei chimice sau a lipsei infrastructurii adecvate. De exemplu, ambalajele cu mai multe straturi, cum sunt pungile de chipsuri, sunt greu de reciclat. Totuşi, dacă sunt colectate selectiv, ele pot fi folosite pentru producerea de energie. 

    Ce ar trebui să facă firmele pentru a contribui mai eficient la protecţia mediului? Pentru companii, gestionarea sustenabilă a resurselor şi a deşeurilor este esenţială nu doar pentru conformitate legală, ci şi pentru optimizarea costurilor şi protejarea reputaţiei. Implementarea unui audit de mediu, educarea angajaţilor şi adoptarea unor strategii eficiente de reducere, reutilizare şi reciclare pot contribui la un impact mai mic asupra mediului. Pe lângă reciclare, cel mai important lucru este să reducem consumul şi să reutilizăm produsele cât mai mult. Alegerea unor produse sustenabile, reducerea ambalajelor de unică folosinţă şi educaţia ecologică sunt esenţiale pentru un viitor mai verde. În contextul în care reglementările sunt şi vor fi din ce în ce mai stricte opţiunile companiilor sunt fie să desemneze personal specializat care să se documenteze constant, fie să apeleze la o companie care oferă soluţii personalizate pentru managementul deşeurilor, consultanţă de mediu, audituri ecologice şi implementarea strategiilor de sustenabilitate. Pentru că este important pentru viitorul afacerii, al societăţii, dar şi al planetei să deveniţi mai eco-friendly, reducând totodată costurile operaţionale!    

  • Harry Meintassis, Partener, Meintassis Partners: Călătoria este recompensa

    Dorinţa de a reuşi este fundamentală pentru natura umană. Am fost învăţaţi că, pentru a avea succes, trebuie să ne forţăm, să ne impunem mereu controlul. Dar există şi o altă cale… În filosofia orientală a dao-ului (Calea), se vorbeşte despre „acţiunea fără efort” (wu-wei) – adică „a acţiona fără a forţa, a te mişca în armonie cu cursul natural al lucrurilor”.

    De ce este important acest lucru pentru lideri?

    Să înţelegem paradoxul succesului.

    Cu cât forţăm mai mult lucrurile, cu atât creăm mai multă „rezistenţă”. Închiderea unei vânzări, susţinerea unei prezentări în public, încercarea de a impresiona pe cineva – toate acestea pot fi afectate de dorinţa de control. De exemplu:

    • Tăcerea poate spune mai mult decât încercarea de a ne demonstra punctul de vedere.

    • Prieteniile, arta, natura, frumuseţea şi relaţiile sunt valoroase în sine, nu pentru un scop anume.

    • Cu cât ne fixăm mai mult pe rezultate, cu atât obţinem mai puţin.

    • Pentru a ne găsi sinele autentic, trebuie să privim dincolo de noi înşine.

    • Dăm tot ce avem mai bun în lume atunci când ne pasă mai puţin de judecata celorlalţi.

    Aceasta este călătoria de la performanţă la măiestrie. „Acţiunea fără efort” este calea spre măiestrie. Pentru a reuşi, trebuie să fim relaxaţi, nu tensionaţi; flexibili, nu rigizi; conectaţi, nu dominatori. Iată şapte principii care îi ajută pe lideri să prospere într-o lume incertă:

    1. Nu forţa lucrurile

    Ideea principală este să nu te bazezi pe forţă. Să fii în flux, să te mişti fluid, fără frica de a improviza. Să „te abandonezi” ritmului natural al lucrurilor. Aceasta este o altă formă de „acţiune” – nu pasivitate, nu slăbiciune, ci putere prin acceptare şi folosirea inteligentă a realităţii. Este echilibrul dintre implicare şi linişte interioară, astfel încât să facem lucrurile cu maximă pricepere şi eficienţă – la fel ca un dansator de balet sau un sportiv de elită, care se mişcă cu graţie, agilitate şi precizie.

    2. Nu eşti un sine separat; suntem toţi conectaţi

    Facem parte dintr-un sistem mai mare. Jucăm un joc infinit şi ne pierdem pe noi înşine într-un scop mai mare decât propria persoană. Adevăratul succes nu vine din „a obţine”, ci din „a oferi” – în fiecare gest, în fiecare interacţiune.

    Obsesia pentru „a obţine” rupe acest ciclu armonios. Întreabă-te: „Ce înseamnă pentru mine să câştig cu adevărat?”

    Pui apă într-o sticlă şi devine sticla. O pui într-un ceainic şi devine ceainicul.
    Acum, apa poate curge sau se poate izbi. Fii apă, prietene.

    Bruce Lee

    3. Concentrează-te pe artă, nu pe „aprecieri”

    Suntem cu toţii creatori într-un fel sau altul. Arta nu se limitează la muzică, poezie sau pictură. Ea se reflectă în munca noastră, în felul în care trăim. Arta este expresia sufletului. Este pură, generoasă şi nu are nevoie de „like-uri” – şi tocmai de aceea este irezistibilă. Rick Rubin, legendarul producător muzical, a înţeles acest paradox. El spunea că pentru a avea succes, trebuie să te gândeşti la artă, nu la audienţă. Creează ceva autentic pentru tine, iar prin asta vei oferi ce e mai bun şi celorlalţi.

    4. Conectează-te la esenţa ta interioară

    Adoptă o prezenţă plină, calmă şi încrezătoare, care vine din interior. Nu te lăsa tras în toate direcţiile de cerinţele exterioare, care creează nesiguranţă şi dependenţă. Fii stăpân pe tine. Energia ta atrage oamenii. Spiritul tău poate modela realitatea celor din jur – nu prin forţă, nu prin impunere, ci prin invitarea lor într-o călătorie comună.

    5. Blândeţea este putere

    Nu încerca doar să te impui, să convingi sau să obligi pe cineva să-ţi accepte voinţa. Puterea nu vine din „forţă împotriva forţei”, ci din conexiune. Dacă forţezi, creezi rezistenţă, conflicte şi resentimente. În schimb, foloseşte curiozitatea, empatia şi înţelegerea. „Fiecare bătălie este câştigată înainte de a fi purtată” – Sun Tzu.

    Blândeţea poate învinge forţa. Un singur om, Mahatma Gandhi, a înţeles natura adevăratei puteri şi a pus capăt Imperiului Britanic în 1947.

    6. Călătoria este recompensa

    Pentru a obţine rezultatele dorite, trebuie să te îndrăgosteşti de proces. Iubeşte fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare respiraţie. Vei experimenta combinaţii paradoxale: energie şi linişte, echilibru şi entuziasm, relaxare şi motivaţie. Steve Jobs spunea:

    „Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou un începător… Aceasta m-a eliberat şi m-a condus către una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.”

    7. Controlează prin… renunţarea la control

    Cele mai frumoase lucruri în viaţă – fericirea, iubirea, autenticitatea – nu pot fi forţate. Cu cât alergăm după ele, cu atât se îndepărtează. Cu cât încercăm mai puţin să controlăm oamenii sau situaţiile, cu atât câştigăm mai multă influenţă şi putere într-o lume incertă. De la ego la suflet – aceasta este adevărata recompensă. „Acţiunea fără efort” necesită ani de practică şi o înţelegere profundă a felului în care funcţionează viaţa. Aceasta este călătoria de la ego la suflet – şi aceasta este recompensa reală.

    Aşa cum spunea Maestrul:

    „Fii apă, prietene.”    

     

  • Opinie Dragoş Damian, Terpia Cluj: Ilie Bolojan, mâine la Paris spune-le că vrem să participam la reconstrucţia Ucrainei. Nu garanţiile de securitate sunt miza, ci o reconstrucţie care costă peste 500 miliarde de Euro, la care trebuie să fim şi noi prezenţi

    Nu cred că este cineva atât de naiv încât nu înţelege care este miza discuţiilor de la Riyadh şi Paris. 

    Şi nu înţelege că România este aşezată geografic în cel mai perfect loc cu putinţă. 

    Cea mai mare reconstrucţie cunoscuta vreodată în istorie, mult mai mare decât Planul George Marshall, va începe probabil în mai puţin de un an. 

    Planul Marshall a costat, desfăşurat pe 3 ani, circa 12 miliarde de dolari, echivalentul de astăzi a circa 150 miliarde de Euro. Pentru implementarea Planului George Marshall a fost creată în 1948 celebra OECD, unde aspiră şi România să devina membră. De dragul istoriei, să menţionam că răspunsul la plan al Rusiei (URSS atunci) a fost înfiinţarea CAER-ul, care astăzi nu mai există.

    Reconstrucţia Ucrainei este estimată, foarte orientativ, la 500 miliarde de Euro. 

    Războiul s-a terminat, începe reconstrucţia. Despre asta este vorba la Riyadh, la Paris.

    Suntem pregătiţi pentru planul de reconstrucţie al Ucrainei (chiar, să vedem cum va fi numit acesta … ) ? 

    Nu. Fabricile, uzinele şi combinatele industriale din România vor deveni “consumatorul vulnerabil” după liberalizarea preţului la energie în aprilie. 

    Arcelor Mittal Hunedoara s-a închis, combinatele din Galaţi, Târgovişte şi Călăraşi trag un semnal de alarma (al câtelea?..), marile combinate chimice Azomureş şi Oltchim au probleme deja de câţiva ani. 

    Fabricile, uzinele şi combinatele din România sunt necompetitive în bătălia comercială cu importurile care vin din ţări comunitare unde guvernele au politici de susţinere industrială, în special pe zona de energie. 

    Aud politicieni la televizor care ne spun că suntem în mare pericol, avem cea mai mare graniţă cu Ucraina dintre ţările din UE şi, foarte probabil, vom avea în curând şi graniţă directă cu Rusia. 

    Singurul pericol care ne paşte este că nu mai avem fabrici, uzine şi combinate de materiale de construcţii, de chimie, de metalurgie, de siderurgie, de construcţii de maşini grele, etc., care ar putea să contribuie la refacerea Ucrainei. Şi ne-ar aduce o groaza de bani.

    Cei care ne conduc trebuie să se trezească la realitate, să creeze o cultură industrială, să atragă investiţii industriale, să treacă la producţia de energie ieftină, să sprijine fabricile, uzinele şi combinatele de materiale de construcţii, de chimie, de metalurgie, de siderurgie, de construcţii de maşini grele (cate mai sunt). 

    Trebuie ca cineva să asculte vocea industriaşilor români, indiferent de capitalul acestora, şi să elaboreze politici publice sustenabile de menţinere a fabricilor, uzinelor şi combinatelor la un nivel de competitivitate care să ne permită să participăm la reconstrucţia din Ucraina. 

    Ilie Bolojan, la Riyadh – unde au început discuţiile de pace – anul trecut, olimpicii români la chimie au câştigat 4 medalii, la Paris – unde continuă mâine alte discuţii de pace – tot anul trecut, olimpicii români au câştigat 8 medalii. 

    Vino cu o medalie de la Paris care să ne permită să avem un loc la masa reconstrucţiei Ucrainei. Bafta!

  • Teodora Adamache, managing consultant, See First Marketing: Prăpastia digitală: Cum ne afectează competitivitatea şi ce putem face?

    Dacă vrem să fim competitivi economic în context digital, poate este cazul să folosim tehnologia pentru a fi şi productivi, nu doar pentru divertisment. Digitalizarea nu mai este o opţiune în majoritatea domeniilor. Am analizat punctual situaţia din punctul de vedere al marketingului şi am sesizat că suntem pe penultimul loc în UE în ceea ce priveşte ponderea companiilor care folosesc social media, dar şi la ponderea companiilor mici şi mijlocii care vând online (potrivit studiului Digital Economy and Society Index 2024 al Comisiei Europene).

     

    Ce spun datele?

    Doar 8,97% din populaţia ţării noastre are abilităţi digitale peste medie, faţă de 27,32% media Uniunii Europene (pe primul loc se află Olanda cu 54,53%), potrivit tot studiului menţionat mai sus. În acelaşi raport se arată că ponderea din populaţie cu abilităţi digitale de bază plasează ţara noastră pe ultimul loc în Uniunea Europeană (27,73%), la polul opus tot faţă de Olanda (82,70%). Dacă evaluăm în schimb rata de utilizare a internetului, nu vedem diferenţe semnificative între ţările Uniunii Europene şi nici nu mai suntem la coada clasamentului: 88,05% dintre locuitorii României cu vârsta între 16 şi 74 ani reprezintă utilizatori de internet. Întâmpinăm, se pare, o anomalie. Avem utilizatori de internet, dar abilităţile digitale lipsesc.

     

    De ce această situaţie?

    Fie că vorbim de nivelul depăşit al metodelor educaţionale şi al dotării unităţilor de învăţământ, fie că vorbim despre mentalitate şi rezistenţă la schimbare sau de decalaje între mediul urban şi cel rural, toate aceste cauze ne privesc şi ne afectează pe toţi.

     

    De ce ne afectează?

    În contextul în care marile puteri globale îşi dispută supremaţia în materie de inovaţie pe tehnologii bazate pe inteligenţa artificială, ca să nu rămânem în urmă, avem nevoie să investim în propria educaţie şi formare. În zilele noastre, fără abilităţi digitale de bază suntem extrem de uşor de înlocuit şi riscăm să nu fim competitivi economic. Digitalizarea nu se rezumă doar la educaţie. Companiile româneşti trebuie să îmbrăţişeze tehnologia în toate aspectele activităţii lor. De la optimizarea operaţiunilor interne prin soluţii software la implementarea strategiilor de marketing digital şi dezvoltarea comerţului electronic, digitalizarea este esenţială pentru a creşte eficienţa, a ajunge la noi clienţi şi a concura pe o piaţă globală din ce în ce mai competitivă.

     

    Ce este de făcut?

    Investiţiile în educaţia digitală sunt mai mult decât necesare. Sunt urgente. Şi resursele pot fi mult mai accesibile decât am putea crede. Este poate o chestiune de voinţă şi de înţelegere a situaţiei. Dar schimbarea se face şi prin investiţii consistente. Parteneriate public-private sau stimulente fiscale pentru companiile care investesc în tehnologie şi în formarea digitală a angajaţilor. Până la reglementări concrete care să vină în sprijinul mediului privat, îmi asum că ceea ce am scris poate fi considerată o opinie nepopulară. Aşadar, toată lumea înapoi la şcoală! Digitalizarea nu mai este o opţiune.