BusinessMagazin

Tag: fondator

  • Opinie Vlad Năstase – consultant financiar şi CEO Concilium Consulting: “Arta negocierii cu o bancă”

    Pornind de la premisa că firma este bancabilă, în criteriile de selecţie pentru alegerea băncii este bine să fie luate în calcul câteva aspecte esenţiale.

     Prima opţiune referitoare la alegerea băncii ar trebui să fie exact cea cu care firma îşi desfăşoară majoritatea operaţiunilor, întrucât există deja un istoric. Dar de cele mai multe ori se alege banca ce are potenţial finanţator luând în considerare: valoarea tichetului de finanţat vs. profilul băncii; industria în care activează clientul vs. industrii/modele de business preferate de bancă (să aibă personal specializat care să înţeleagă mai uşor businessul şi produse specializate industriei / pricing competitiv); localizarea clientului în raport cu banca (ne referim aici la proximitate şi întelegerea zonei/regiunii dacă vorbim de firme din ţară); apetitul de creditare „real” al băncii; complexitatea produselor oferite de bancă vs. nevoile/cerinţele modelului de business.

     Din ce în ce mai mulţi antreprenori, în special cei care au putere de negociere în relaţia cu banca, refuză să mai semneze bilete la ordin avalizate sau contracte de fidejusiune. Băncile o cer. Care este limita unei „garanţii de confort” din partea băncii? Cât de utilă este ea în realitate?

    Prin aceste instrumente suplimentare de garantare băncile urmăresc, în special, să obţină „angajamentul” antreprenorului faţă de business şi faţă de relaţia cu banca. În practică, însă, în cazul nefericit al unei executări sau insolvenţe, prea puţin se recuperează din averea personală a antreprenorului. Aşadar, acest tip de garantare nu urmăreşte neapărat creşterea gradului de acoperire cu garanţii a creditului, ci obţinerea pe termen lung a unei „mize personale” din partea antreprenorului care poate influenţa direct performanţa financiară a companiei creditate. Oricum, să nu uităm că băncile ar trebui să crediteze firme în special pe baza situaţiilor financiare şi a modelului de business, prin urmare, o posibilă soluţie de mitigare a acestor solicitări de bilete la ordin sau fidejusiuni personale poate constitui o negociere cu banca a indicatorilor de performanţă pe care afacerea trebuie să îi atingă şi eventuale condiţii sau consecinţe în cazul în care nu se întâmplă.

     Băncile vor să vadă şi să înţeleagă ce finanţează, având în vedere că perioada de criză le-a schimbat abordarea flexibilă faţă de acordarea creditelor. Un business plan este de foarte multe ori extrem de util, prezentarea unei viziuni coerente crescând şansele de creditare.

     Calitatea şi claritatea documentaţiei contractuale sunt, de asemenea, importante. Puterea de negociere a clientului este considerată în general a fi destul de limitată. Care sunt elementele cheie care trebuie urmărite? Companiile care au credite la mai multe bănci, în special, ar trebui să urmărească cum şi în ce măsură colateralele care sunt aduse în garanţie sunt alocate afacerii sau liniei de business care este creditată şi, de asemenea, în ce măsură gradul de acoperire cu colaterale a creditului este corect din punctul de vedere al proporţionalităţii cu valoarea creditului.

    Cazurile în care banca impune o creştere a dobânzii ca măsură de „penalitate” sunt în general clare în contractul de credit, însă şi antreprenorul, la rândul său, ar trebui să negocieze ca aceste majorări de dobândă să fie limitate în timp doar pentru perioada în care firma încalcă sau nu respectă indicatorii sau clauzele care au dus la creşterea dobânzii. 

     Verificarea periodică a celor mai bune oferte din piaţă, în acord cu modelul şi segmentul din care faci parte. Firmele care înregistrează o activitate de lungă durată în raport cu o anumită bancă ar trebui să analizeze în mod constant în ce măsură  actualul model de business ar fi în continuare potrivit. Totul, în contextul în care băncile îşi schimbă periodic focusul, iar ofertele sunt reactualizate.

     Modelul şi procentele de garantare a creditelor în relaţia cu banca, trebuie revizitate periodic, în funcţie de evoluţia businessului.
     Este bine de ţinut cont că, în general, băncile înregistrează fluctuaţii de personal în zona de front office. De aceea, este indicat ca impactul „relaţiei umane” faţă de afacerea antreprenorului să fie diminuat pe cât de mult posibil. 

     Companiile „premium” sunt deseori tratate preferenţial, de aceea o ofertă primită de la o altă bancă poate deveni un factor de presiune şi un motiv de negociere cu actuala bancă.  

     Imaginea face cât o mie de cuvinte. Termenii si condiţiile ofertate de bancă depind de calitatea proiectului, dar şi de modalitatea în care acesta este prezentat. Astfel, o abordare eficientă poate să crească şansele obţinerii unei finanţări/refinanţări, iar costurile şi condiţiile obţinute să fie mult mai avantajoase.

     Definirea şi cuantificarea costului de oportunitate. Evaluarea realistă a situaţiei în care se află compania, respectiv posibilitatea obţinerii doar a unei finanţări sau a negocierii celor mai bune condiţii de finanţare, este, de asemenea, extrem de importantă. Câteodată costurile de finanţare nu sunt neapărat factorul decisiv, însă cele prea mari sunt doar o soluţie salvatoare de moment care, dacă nu este gestionată atent, poate să ducă pe termen scurt sau mediu la situaţii dificile şi, în loc să rezolve, complică situaţia.

     Nu te duce la bancă abia atunci când ajungi în criză!  În cazul în care afacerea ta începe să aibă dificultăţi, o abordare proactivă în relaţia cu banca ar fi extrem de utilă. Afacerea se poate salva şi cu ajutorul băncii, care este direct interesată să îşi „protejeze” investiţia. Dacă ajungi, însă, prea târziu, este posibil să nu mai găseşti în bancă un partener constructiv de discuţie, iar şansele de salvare a afacerii să devină limitate, în condiţiile în care principala preocupare a băncii nu va mai fi sprijinirea afacerii, ci recuperarea banilor creditaţi.

  • Tânărul de 28 de ani care a abandonat facultatea pentru a crea cel mai bun smartphone din lume – nu vrea totuşi ca acesta să fie comparat cu Apple

    La vârsta de 21 de ani Carl Pei a renunţat la facultate şi s-a mutat în China pentru a-şi urma pasiunea pentru gadgeturi. În doar câţiva ani, compania Oneplus pe care a înfiinţat-o în 2013 alături de CEO-ul Pete Lau a ajuns să fie cotată la 1 miliard de dolari, revoluţionând lumea smartphone-urilor şi poziţionându-se ca un concurent serios faţă de giganţii Apple şi Samsung, dar la un preţ mult mai accesibil.

    Şi asta datorită eliminării intermediarilor din procesul de vânzare, precum şi utilizarea comerţului electronic ca şi canal principal de vânzări. Conform lui Pei, pe lângă preţul mic al telefonului, clienţii au fost atraşi în special de camera noului model. Cu toate acestea, antreprenorul spune că nu vrea ca smartphone-ul său să fie comparat cu cele produse de Apple.

    În ceea ce priveşte “moartea smartphone-urilor” şi înlocuirea acestora cu realitatea virtuală (VR), Carl Pei a spus, în cadrul unui interviu Business Insider, că “acest lucru nu se va întâmpla. Smartphone-urile vor rămâne în centrul atenţiei utilizatorilor cel puţin pentru următoarea decadă”.
     

  • „Evaziunea filantropică”: Cum evită miliardarii americani din hi-tech taxele prin acţiuni umanitare şi donaţii

    Woodman, care avea atunci 39 de ani, doar ce listase compania, şi averea lui a crescut brusc la circa 3 miliarde de dolari. Atunci, el a anunţat că donează mare parte din avere – aproximativ 500 de milioane de dolari din acţiunile GoPro – către Silicon Valley Community Foundation, o organizaţie înregstrată în California, care urma să gestioneze activele Fundaţiei Jill şi Nicholas Woodman.

     
    „Ne trezim în fiecare dimineaţă plini de mulţumire faţă de oportunităţile pe care ni le-a oferit viaţa”, au transmis cei doi soţi Woodman în urmă cu patru ani. „Sperăm să putem returna favoarea cât de bine putem”.
     
    Executivul s-a scufundat atunci în prestigiu şi gratitudine. Publicaţia The Chronicle of Philanthropy l-a numit pe Woodman unul dintre „cei mai generoşi donatori americani” în acel an, punându-l lângă donatori precum Bill Gates şi Michael R. Bloomberg.
     
    Însă patru ani mai târizu, nu există nicio urmă a Fundaţiei Woodman, sau a celor 500 de milioane de dolari.
     
    Fundaţia nu are website şi nu a făcut publice segmentele umanitare pe care se concentrează. De asemenea, fundaţia nu a făcut nicio acţiune umanitară de amploare, la prima vedere.  
     

  • Cum au reuşit doi străini să transforme o idee venită în autobuz într-una dintre cele mai mari afaceri ale momentului

    Realizând că a uitat acasă stick-ul de memorie care conţinea fişierele la care lucra, s-a gândit la o soluţie pentru ca acest incident sa nu se mai repete. “Neavând altceva de făcut, am început să scriu linii de cod pentru nou program.” În doar două săptămâni a apărut Dropbox, aplicaţie prin care utilizatorii îşi pot accesa fişierele online de oriunde.

    Houston a apelat la una dintre cele mai prestigioase susţinătoare din Silicon Valley a companiilor de start-up, compania Y Combinator, care i-a pus condiţia să găsească un partener, argumentând că o conducere asigurată de două persoane are mai multe şanse la succes. Houston a avut doar două săptămâni la dispoziţie să găsească un co-fondator pentru businessul său. În cele din urmă, antreprenorul l-a întâlnit pe Ferdowsi, prietenul unui prieten şi, în doar două ore, au hotărât să pornească un business împreună. programul a fost lansat abia în 2008.

    Astăzi, la 11 ani distanţă, Dropbox este evaluate la peste 12 miliarde de dolari, în timp ce averea lui Houston a fost estimată 3 miliarde de dolari, iar cea a lui Ferdowsi, la 1,3 miliarde. Deloc rău pentru o companie căreia mulţi nu i-au dat nicio şansă. În prezent, Dropbox are peste 500 de milioane de utilizatori, dintre care circa 11,5 milioane plătesc taxa anuală de abonare pentru funcţii suplimentare disponibile doar contra cost.

     

  • Diana Nedea, fondator Diane Marie Studio: „Cred că cel mai greu este să ai încredere în alegerile pe care le faci, şi atunci când crezi cu adevărat într-o idee, trebuie să te lupţi până la capăt.”

    „Pe termen mediu şi lung intenţionăm să lansăm site-ul internaţional. Vom lansa versiunea în engleză a site-ului.”

    Sfaturi pentru tinerii care îşi încep acum cariera? „Să aibă foarte mult încredere în cariera lor.”

  • Diana Nedea, fondator Diane Marie Studio: „Cred că cel mai greu este să ai încredere în alegerile pe care le faci, şi atunci când crezi cu adevărat într-o idee, trebuie să te lupţi până la capăt.”

    „Pe termen mediu şi lung intenţionăm să lansăm site-ul internaţional. Vom lansa versiunea în engleză a site-ului.”

    Sfaturi pentru tinerii care îşi încep acum cariera? „Să aibă foarte mult încredere în cariera lor.”

  • Povestea omului de afaceri care a traversat Atlanticul într-un balon cu aer cald

    Sir Richard Charles Nicholas Branson s-a născut pe 18 iulie 1950 în Blackheath, Londra, şi a fost cel mai mare dintre cei trei copii ai lui Edward James, avocat, şi ai Evei Branson, fostă balerină şi stewardesă. În adolescenţă, Branson a suferit de dislexie şi a avut rezultate şcolare slabe, aşa că la vârsta de 16 ani s-a hotărât să întrerupă cursurile şi să înceapă un drum de antreprenor.

    Înainte de a pleca, directorul şcolii, Robert Drayson, i-a spus că va sfârşi fie în închisoare, fie va deveni milionar. Previziunile acestuia nu au fost greşite. Imediat după ce a părăsit şcoala, Branson a fondat revista Student. Acesta a fost primul proiect de succes din cariera care avea să îl propulseze în topul celor mai bogaţi oameni din lume.

    Ulterior, a început să înregistreze, într-o biserică, interviuri cu diverşi artişti, ca Mick Jagger, pe care le vindea prin corespondenţă. Succesul a venit peste noapte, iar în 1972 Branson a pus bazele casei de discuri Virgin Records, alături de Nik Powell. Numele Virgin a fost ales deoarece sugera faptul că Branson era nou în lumea businessului. Primul album înregistrat în studioul deschis în Londra, pe Oxford Street, a fost Tubular Bells (1973) al artistului Mike Oldfield. Ulterior, a avut colaborări de succes cu numeroase formaţii celebre, precum Sex Pistols, Spice Girls sau The Rolling Stones.

    În 1984, Branson a pus bazele companiei Virgin Atlantic Airways, care s-a extins, ulterior, pe plan internaţional. Tot sub umbrela Virgin Group au fost lansate, printre altele, compania feroviară Virgin Trains (1997), compania de telefonie mobilă Virgin Mobile (1999) şi Virgin Hotels (2010). În 2004, Branson a lansat Virgin Galactic, o companie de turism spaţial cu zboruri suborbitale, preţul unei astfel de călătorii fiind de 200.000 de dolari. A avut însă şi câteva proiecte care au eşuat, printre care se numără Virgin Cola, Virgin Cars sau Virgin Brides.

    În 1978, Branson a cumpărat insula Necker cu 180.000 de dolari. Aici şi-a construit reşedinţa principală, care a fost distrusă însă de două ori, întâi de uraganul Irene, în 2011, apoi în 2017, în timpul uraganului Irma. Primul său mariaj, cu Kristen Tomassi, s-a încheiat în 1979. Împreună cu a doua soţie, Joan Templeman, cu care s-a căsătorit în 1989, are o fiică, Holly, şi un fiu, Sam. În 1998, el a lansat romanul autobiografic Losing My Virginity, care a devenit best-seller internaţional. Printre reuşitele personale se numără şi o serie de recorduri mondiale obţinute în urma unor competiţii de kitesurfing.

    În 1992, pentru a-şi menţine compania aviatică pe linia de plutire, Branson a vândut casa de discuri Virgin către EMI Music, pentru o sumă de aproximativ un miliard de dolari.

    În 2006, antreprenorul a fost clasat de The Sunday Times pe locul nouă în topul celor mai bogate persoane din Regatul Unit, cu o avere de aproape 3,5 miliarde de euro.

    În prezent, conglomeratul Virgin Group controlează circa 400 de companii, are peste 70.000 de angajaţi şi venituri anuale de peste 20 de miliarde de euro, iar fondatorul companiei deţine o avere de 5 miliarde de dolari.

  • O poveste uluitoare: A crescut fără curent sau apă potabilă, dar a reuşit să pornească DE LA ZERO companii de MILIARDE DE DOLARI

    Stewart Butterfield, fondatorul companiilor de tehnice Flickr şi Slack, este astăzi unul dintre antreprenorii de succes din Silicon Valley, cu o avere de aproape două miliarde de dolari. 

    Totuşi, Butterfield a crescut în condiţii grele, după ce tatăl său s-a decis să fugă din SUA în Canada, pentru a evita să servească în războiul din Vietnam. El a locuit împreună cu părinţii săi într-o cabină de lemn dintr-o pădure, şi timp de trei ani nu au avut apă curentă si electricitate.

    Pe când Butterfield avea şapte ani, părinţii săi au decis să se mute în Victoria, Canada.Tot atunci, antreprenorul a primit primul său computer şi a început să înveţe programare, folosindu-se de publicaţii cu profil tehnic. Iniţial, a creat jocuri simple.

    În perioada liceului, şi-a pierdut însă interesul pentru computere, şi s-a decis să studieze filosofia la Universitatea Victoria, apoi a urmat cursuri de master la Cambridge, în Marea Britanie.

    În 1997, chiar când se pregătea să aplice pentru un post de profesor de filosofie, internetul a prins avânt şi tot mai mulţi prieteni de-ai săi se îndreptau spre domenii din mediul online, unde se câştiga de două-trei ori mai mult decât în învăţământ.

    Butterfield s-a decis să renunţe la ideea de a deveni profesor şi s-a întors la vechea sa pasiune. După ce a lucrat ca web designer timp de câţiva ani, în 2002 a lansat un joc online împreună cu viitorul co-fondator al Flickr, Caterina Fake, pe atunci soţia sa. Jocul nu a avut însă succesul scontat, aşa că cei doi şi-au pierdut toţi banii. Totuşi, nu au abandonat ideea de a face bani în online, aşa că în 2004 au lansat Flickr, un serviciu destinat pentru depozitare şi utilizare ulterioară de către utilizator a fotografiilor digitale şi a clipurilor video. Faptul că tot mai multe companii lansau telefoane cu cameră foto şi din ce în ce mai mulţi oameni se abonau la servicii de intenet a impulsionat creşterea companiei. Un an mai târziu, fondatorii Flickr au vândut firma către Yahoo, pentru suma de 25 de milioane de dolari, dar Butterfield spune că a fost o decizie greşită, deoarece crede că ar fi putut obţine o sumă mult mai mare dacă ar fi aşteptat mai mult.

    În 2009, după ce a experimentat un nou eşec cu un joc online, lui Butterfield i-a venit ideea de a crea o platformă de comunicare în reţea, destinată în special angajaţii companiilor, Slack, care are în prezent opt milioane de utilizatori zilnic, dintre care trei milioane optează pentru servicii aveansate cu plată, şi peste 70.000 de clienţi sunt reprezentaţi de corporaţii. IBM, Samsung, 21st Century Fox şi Marks & Spencer sunt doar câteva dintre numele mari care folosesc Slack, evaluată în prezent la peste cinci miliarde de dolari.

    Chris Green, un consultant şi analist tehnologic al Bright Bree, spune că este un caz rar ca un antreprenor să lanseze un proiect de succes după un eşec, şi cu atât mai puţin, să reuşească asta de două ori. Principalul “rival” al platformei Slack este un serviciu gratuit oferit de Microsoft, inclus în pachetul Office 365, dar şi Zoom, o platformă care oferă servicii la un preţ asemănător.

    În prezent, Stewart Butterfield deţine o avere de circa 2 miliarde de dolari însă, conform spuselor sale, încearcă să trăiască cât mai simplu. “Mă simt cu adevărat vinovat când cheltuiesc prea mulţi bani.”

     

  • Pragul de la care nu mai poţi da înapoi

    Există două tipuri de persoane care mizează pe achiziţia unei francize: cei care lucrează într-o corporaţie şi vor să devină antreprenori şi cei care are deja propria afacere şi vor să se dezvolte. Sunt necesare o serie de calităţi pentru a dezvolta un business cu o franciză, semnalează Raluca Stanciu, managing partner la francize.ro, în cadrul evenimentului ZF Forumul de franciză Transilvania, în parteneriat cu fracize.ro. Concret, este vorba despre dedicare, capacitate de analiză a celei mai bune locaţii şi a celor mai buni oameni şi determinare de a munci şi de a lucra în parteneriat.

    Pe piaţa locală de francize sunt aproape 400 de concepte, cu peste 9.800 de unităţi deschise. Peste 65% din aceste concepte sunt internaţionale, însă antreprenorii români au prins curaj să-şi dezvolte afacerile în franciză, printre cele mai puternice branduri româneşti care au ales această dezvoltare numărându-se lanţul de cafenele 5 to go şi lanţul de restaurante Salad Box.

    „Nici nu mă gândeam vreodată că mă voi extinde în franciză. Totul a pornit de la un articol în Ziarul Financiar, pe care l-a văzut o doamnă şi a venit cu propunerea de a deschide un 5 to go în sistem de franciză”, a spus Radu Savopol, fondatorul 5 to go. Lanţul de cafenele operat de antreprenor are în acest moment mai mult de 80 de unităţi în Bucureşti, dar şi în alte oraşe mari, precum Constanţa sau Cluj-Napoca. Reţeaua de cafenele a avut anul trecut o cifră de afaceri de 3,3 milioane de euro. Costul unei afaceri 5 to go la cheie se plasează între 15.000 şi 20.000 de euro, în funcţie de suprafaţă, aceasta incluzând taxa de franciză, amenajarea spaţiului şi stocul de marfă.

    Planurile 5 to go pentru 2018 vizează deschiderea a circa 20 de noi spaţii, pentru a ajunge la 100 de locaţii, deşi părerea proprietarului este că această cifră va fi depăşită. Una dintre locaţii va fi de tipul drive.

    Concluzia generală a antreprenorilor care au participat la eveniment a fost că locaţia este esenţială în dezvoltarea afacerii. De asemenea, o franciză oferă câteva avantaje semnificative faţă de un start-up: existenţa unui brand, know-how-ul pe care îl aduce experienţa acestuia şi faptul că evoluează şi se dezvoltă continuu. O franciză are şanse de reuşită cu 50% mai mari decât un start-up, arată un studiu realizat de francize.ro.
    Afacerile prezentate în cadrul Forumului de franciză Transilvania provin din sectoare de activitate diverse, de la retail la servicii şi HoReCa, iar preţul unei afaceri la cheie variază între 20.000 şi 150.000 de euro.

    Potenţial există atât peste graniţă, cât şi local, mai ales prin prisma comparaţiei dintre piaţa românească şi cea din Franţa, care este cea mai puternică piaţă de francize din Europa. Afacerile în franciză din Franţa au rulaje cumulate de 55 mld. euro, ceea ce înseamnă 2,6% din PIB. În România francizele au o cifră de afaceri cumulată de 3 mld. euro şi o contribuţie de 1,5% la PIB. Totuşi, trendul este ascendent în România, la fel ca şi interesul investitorilor. Salad Box, afacere dezvoltată de antreprenorul Dan Isai, a trecut deja de graniţele ţării; alte branduri româneşti se pregătesc de asemenea să facă pasul peste hotare, iar printre ele se numără spălătoriile de tip self-service JetPOINT şi reţeaua de clinici de înfrumuseţare aBeauty Clinique.

    O afacere la cheie în sistem de franciză pentru o spălătorie JetPOINT costă 25.000 de euro pentru un modul, iar spaţiile cele mai eficiente au patru până la şase module. Investiţia se recuperează în trei ani, iar în acest timp spălătoria funcţionează fără angajaţi. Spaţiul rămâne în continuare cheia succesului. Ca exemplu, spălătoria JetPOINT din localitatea Floreşti, judeţul Cluj, este vizitată zilnic de 600-700 de maşini în medie, la un cost pe spălare care porneşte de la 3 lei şi poate depăşi 12 lei.

    „Cele două elemente ale soluţiei pe care o propunem sunt componentele de calitate şi acea soluţie la cheie. Oferim partenerilor şi sprijin pe partea de service post-vânzare, mentenanţă şi înlocuire a pieselor”, afirmă Florin Goron, unul dintre fondatorii afacerii JetPOINT.
    Clinicile de înfrumuseţare aBeauty Clinique au un cost iniţial de investiţie de aproximativ 150.000 de euro, iar recuperarea investiţiei se poate face în 3-4 ani.

    Creşterea aBeauty a fost de 21% în fiecare an, ajungând ca în 2017 să aibă o cifră de afaceri de 1,2 milioane de euro. „Ne adresăm oamenilor cu bani, care se respectă. Viaţa de antreprenor este una stresantă, iar după ce munceşti toată ziua vrei să te duci să te respecţi”, explică Ştefan Popa, fondatorul clinicilor aBeauty Clinique. În reţeaua operată de acest brand de clinici se tratează peste 28 de afecţiuni, în tratamente folosindu-se peste 20 de proceduri.

    Pe partea de branduri internaţionale, Moritz Eis este o franciză care s-a lansat în premieră în România, în cadrul Forumului de franciză Transilvania. Compania este condusă de anterprenorul care a dat numele afacerii, adică Moritz Fried, şi este un lanţ de gelaterii artizanale cu 22 de unităţi, cu prezenţă în cinci ţări de pe două continente.

    „Când vindem franciza, ne uităm la oamenii care au chemarea pentru aşa ceva, adică sunt precişi, atenţi la detalii, pentru că aşa am ieşit noi în evidenţă. De asemenea, căutăm oamenii care au competenţe sociale, care pot aduce clienţii potriviţi în magazinele noastre”, declară fondatorul Moritz Eis. Gelateriile reţelei au o taxă de franciză de 8.000 de euro pentru o unitate de 30-50 de metri pătraţi, investiţia iniţială ridicându-se la maximum 45.000 de euro.

    Există posibilitatea închirierii unei motociclete refrigerate Piaggio Ape, a cărei chirie costă maximum 2.000 de euro lunar.
    Piaţa de 3 miliarde de euro a francizelor din România este încă la început, iar antreprenorii care pot cumpăra o afacere la cheie abia îşi descoperă apetitul pentru acest model de business.

    Cu toate acestea, piaţa de profil este în plină dezvoltare, rulajele cumulate ale afacerilor în franciză crescând de la 1,9 miliarde de euro în 2015 la aproape 3 miliarde de euro la finalul anului trecut. Creşterea medie anuală a pieţei a fost de aproximativ 20% în ultimii patru ani. Iar ritmul ar urma să se menţină.

  • Povestea fondatorului unuia dintre cei mai mari producători de bere din lume

    Cu o istorie de circa 150 de ani, bazele grupului Heineken au fost puse de olandezul Gerard Adriaan Heineken, care a cumpărat cel mai mare producător de bere din Amsterdam şi l-a rebranduit după numele său. Cu strategii de producţie, export şi marketing bine puse la punct, Heineken a devenit, în timp, unul dintre marii jucători în producţia berii la nivel global; dar asta pe parcursul a trei generaţii. Heineken international, care vinde peste 170 de mărci în circa 65 de ţări, a încheiat 2015 cu venituri de 20,511 miliarde de euro şi 1,892 de miliarde de euro profit net.

    Gerard Adriaan Heineken, născut în 1841, a fost fiul unui om bogat, Cornelius Heineken, şi al Annei Geertruda Van den Paauw. După moartea tatălui său, Heineken şi-a convins mama să cumpere cea mai mare berărie din Amsterdam, pe care a numit-o Heineken and Co. De Hooiberg a fost fondată în 1592 şi la momentul achiziţiei de către Heineken era cea mai mare dintre cele 69 de berării din Amsterdam şi vecinătate. Pasionat de inovaţie, Heineken a călătorit de-a lungul şi latul Europei pentru a găsi cele mai bune ingrediente pentru berea sa. A găsit în Germania o nouă tehnologie de producţie; a început şi să folosească drojdie de cea mai bună calitate. Cu o creştere rapidă a vânzărilor, berăria din centrul Amsteradmului a devenit prea mică; cu un avânt puternic, Heineken a demarat construcţia unei fabrici mult mai mari, departe de centrul oraşului, care a fost activă până recent, când a fost renovată şi a devenit un spaţiu de birouri. Producătorul de bere a fost una dintre primele companii care şi-a făcut propriul laborator.

    Competiţia începea să crească, iar numărul de fabrici producătoare de bere au depăşit mia; astăzi, în Olanda, mai sunt circa 30 de berării. În 1893, când Gerard Heineken a murit, fabrica sa de bere era una dintre cele mai mari şi cele mai importante din ţara lalelelor. Cu toate acestea, a fost nevoie de mai mult de o generaţie înainte ca Heineken să ajungă recunoscută la nivel mondial. Iar de asta s-a ocupat, în principal, nepotul său, Alfred Henry Freddy Heineken. Când s-a întors de la studii din SUA, în 1941, Freddy a început să lucreze la fabrica de bere a bunicului său, în perioada când aceasta nu mai era deţinută de familia Heineken. Henry Pierre, tatăl lui Freddy, care era alcoolic, a vândut compania, pe care a condus-o, la rândul său, din 1914 până în 1940.

    Când a împlinit 18 ani, Freddy Heineken a pornit de la zero în compania bunicului său, începând de la căratul sacilor de hamei, cu speranţa ca într-o zi Heineken să devină din nou a familiei. Cu  paşi mărunţi, a avansat până la funcţia de şef al biroului reprezentativ din New York, unde s-a axat, în principiu, pe marketing. Ulterior, a cumpărat în secret acţiuni ale companiei la bursă, astfel încât, în 1954, producătorul de bere a revenit în proprietatea familiei. Alfred Heineken a jucat un rol esenţial în extinderea agresivă a companiei la nivel mondial, axându-se pe strategii precum ambalajele ingenioase sau solganurile puternice folosite în reclamele televizate. Heineken a fost prima bere europeană importată de SUA şi, odată cu căderea zidului din Berlin, piaţa est – europeană a devenit o nouă ţintă profitabilă a companiei. Atunci când s-a retras din poziţia sa de conducere din cadrul companiei, în 1989, fabrica de bere era a treia cea mai mare din lume, iar Freddy Heineken unul dintre cei mai mari miliardari ai Olandei. Era pasionat de automobile şi avioane private, dar a fost o persoană discretă; a murit la 78 de ani, în 2002.

    În 2012, Heineken a devenit liderul producătorilor de bere pe piaţa asiatică, depăşind Asia-Pacific. Astăzi, în acţionariatul Heineken International se află fiica lui Alfred, Charlene de Carvalho – Heineken, femeie de afaceri, care deţine 25% din acţiunile producătorului de bere, al treilea cel mai mare la nivel mondial. Ea este cea mai bogată femeie din Regatul Unit (reşedinţa actuală), cu o avere netă de 12,3 miliarde de dolari, conform Forbes. Charlene Heineken a deţinut şi conducerea companiei, până în 2005, când „cea mai importantă decizie a fost găsirea unui alt CEO”, după cum a declarat ea presei, şi l-a numit pe Jean-François van Boxmeer, care până atunci fusese membru al executivului companiei.

    Heineken a primit mai multe oferte de preluare, cea mai recentă de la SABMiller Plc, lider pe acest segment de piaţă, ofertă care a fost respinsă. Orice potenţială preluare a Heineken ar avea nevoie de aprobarea familiei care a înfiinţat compania. Pe lângă fiica lui Alfred, din „familia Heineken” fac parte şi Michel, soţul acesteia, şi fiul lor Alexander, care a intrat în consiliul director în 2003. „Heineken este primul lucru la care mă gândesc dimineaţa, când mă trezesc, şi ultimul lucru înainte să adorm”, a declarat Alexander, care şi-a propus să ducă mai departe afacerea familiei.